“Floare albastra”

de Mihai Eminescu

Romantismul este un curent literar care se manifesta la sfarsitul secolului al XVIII-lea

si inceputul secolului al XIX-lea, ca o reactie impotriva clasicismului, provocand libertatea
totala de creatie.
Mihai Eminescu este considerat ultimul mare romantic european, intrucat temele si
motivele creatiei sale se incadreaza in acest cult.
Poezia “Floare albastra” de Mihai Eminescu a fost publicata in revista “Convorbiri
literare” in 1873 si este o opera reprezentativa pentru romantismul eminescian prin temele si
motivele valorificate, dar si prin amestecul speciilor literare: meditatie filosofica, idila si
elegie.
Tema poeziei este iubirea ideala, prezentata insa in stransa corelatie cu tema naturii.
Opera depaseste stadiul unei idile deoarece se evidentiaza si conditia omului de geniu.
Titlul poeziei “Floare albastra” evidentiaza un motiv romantic care la Eminescu
reprezinta iubirea ideala si, totodata, imposibilitatea implinirii ei.
Compozitional, poezia este alcatuita din patru secvente lirice: doua monologuri ale
iubitei si doua monologuri ale eului liric. Se contureaza astfel si doua planuri poetice: planul
concret, al iubirii si al cunoasterii terestre si planul abstract, al cunoasterii absolute.
Primele trei strofe corespunzatoare primei secvente lirice contin monologul iubitei in
care este descrisa lumea lui, cea a ideilor abstracte. Incipitul contureaza imaginea superioara a
eului liric, ce intruchipeaza omul de geniu, aspirand spre absolut: “Iar te-ai cufundat in stele/
Si in nori si-n ceruri-nalte?”. Iubita isi exprima ingrijorarea ca aceste preocupari l-ar putea
indeparta de povestea de iubire: “De nu m-ai uita incalte,/ Sufletul vietii mele.”.
In versurile urmatoare se completeaza imaginea omului de geniu, care aspira spre
absolut in cunoastere, idee sugerata prin simboluri ca “rauri in soare”, “campiile asire”,
“intunecata mare”, “piramidele-nvechite”. Iubita ii atrage atentia ca fericirea nu poate fi
cunoscuta prin incercarea de a atinge cunoasterea absoluta, ci doar prin implinirea iubirii: “Nu
cata in departare,/ Fericirea ta, iubite!”.
A doua secventa lirica (strofa IV) contine monologul eului liric, prin care se accentu-
eaza diferenta dintre cei doi indragostiti. Epitetul “mititica”, prin care este individua-lizata
iubita, releva conditia unei simple muritoare in antiteza cu ipostaza eului liric, ce evidentiaza
omul de geniu. Desi recunoaste ca “ea spuse adevarul”, omul de geniu nu poate renunta la
aspiratiile sale. De aceea, atitudinea lui ramane superioara rezervata: “Eu am ras, n-am zis
nimica”.
A treia secventa lirica (strofele V-XII) reprezinta monologul iubitei, care descrie un
scenariu erotic ideal, proiectat in mijlocul naturii. Ritualul erotic presupune: chema-rea
indragostitului in mijlocul naturii, seductia, exprimarea iubirii prin vorbe dulci, gesturi tandre
si despartirea.
 Indragostitul este invitat in cadrul natural tipic romantic, din care nu lipsesc motivele
eminesciene: codrul, izvoarele, trestia, lacul. Spatiul este intim, protector: “Hai in codrul cu
verdeata/ Und-izvoare plang in vale,/ Stanca sta sa se pravale/ In prapastia mareata”.
Verbele la viitor: “vom sedea”, “mi-i spune”, “voi cerca” au valoare de conditional-
optativ, exprimand dorinta de implinire a iubirii. Iubita isi realizeaza si un scurt autoportret, ce
sugereaza bucuria si emotia intalnirii: “Voi fi rosie ca marul”, dar si dorinta de seductie: “Mi-
oi desface de aur parul”.
Natura ocrotitoare ofera indragostitilor sentimentul de intimitate, de izolare: “Ne-om
da sarutari pe cale/ Dulci ca florile ascunse”. Aparitia lunii potenteaza acest sentiment, insa
marcheaza si despartirea indragostitilor: “Si sosind l-al portii prag,/ Vom vorbi-n intunecime;/
Grija noastra n-are nime,/ Cui ce-i pasa ca-mi esti drag”.
Ultima secventa lirica (ultimele doua versuri) este al doilea monolog al eului liric, o
meditatie filosofica asupra iubirii trecute. Verbul la indicativ prezent “Inc-o gura si dispare…”
marcheaza revenirea la planul real, in care iubirea nu se implineste. Punc-tele de suspensie si
comparatia: “Ca un stalp eu stam in luna!” exprima tristetea, melancolia eului liric.
Exclamatia retorica: “Ce frumoasa, ce nebuna/ E albastra-mi, dulce floare!” sugereaza
admiratia fata de frumusetea iubirii ideale si, totodata, bucuria de a fi trait acest sentiment.
Ultima strofa are valoare concluziva pentru mesajul poetic, fiind separata de restul
textului. Verbele la perfect compus: “te-ai dus”, “a murit” evidentiaza indepartarea de
povestea de iubire, care a ramas in trecut. Repetitia “Floare albastra! Floare albastra!”
accentueaza melancolia, in absenta iubirii viata fiind trista.
Ritmul poeziei este sustinut si de elementele de prozodie, cele 14 catrene avand
masura de 7-8 silabe, rima imbratisata si ritmul trohaic. Limbajul poetic valorifica, in special,
registrul popular in monologul iubitei (“voi cerca”, “Cine treaba are?”), in timp ce tonul eului
liric este filosofic, solemn, accentuand diferenta dintre cei doi indragostiti.
In concluzie, poezia “Floare albastra” de Mihai Eminescu este o opera reprezentativa
pentru romantismul romanesc, dar si pentru creatia poetului, prin expresivitatea deo-sebita,
folosirea antitezei ca procedeu de constructie, prin diversitatea limbajului poetic, dar mai ales
prin temele si motivele specifice.