“Plumb”

de George Bacovia

1916
 poezie simbolista
Simbolismul este un curent literar care se manifesta la sfarsitul
secolului al XIX-lea in Franta, ca o reactie impotriva romantismului,
impotriva tendintei de evadare din real a romanticilor. Simbolismul
romanesc a fost sustinut de Alexandru Macedonski prin activitatea sa
la revisa si cenaclul “Literatorul”, aparuta in anul 1860.George
Bacovia este considerat reprezentantul cel mai de seama al
simbolismului romanesc, chiar daca in opera sa se regasesc si alte
influente estetice.
Poezia “Plumb” deschide volumul cu acelasi nume publicat in anul
1916, volum in care se regasesc coordonate esentiale ale universului
liric bacovian. Poezia se incadreaza in simbolism prin valorificarea
trasaturilor specifice curentului: tehnica sugestiei si a simbolului
(simbolul sicrielor, cavoul), cromatica (dominata de culorile gri si
negru), muzicalitatea (sugerata de laitmotivul “plumb” si de cuvintele
cu o sonoritate dura sau stridenta), sinestezia (din versul “si scartaiau
coroanele de plumb”), respectiv corespondenta dintre universul
exterior si cel interior.
Poezia Plumb este o artă poetică deoarece are ca temă atitudinea
poetului față de societatea burgheză artificială, dar și față de propria
afectivitate. Textul poetic se înscrie în acest curent prin folosirea
simbolurilor și a corespondenței, tehnica repetițiilor, cromatica
specifică și dramatismul trăirilor eului liric.Tematica poeziei este, de
asemenea, specific simbolistica. Tema dominanta este cea a mortii,
sugerata prin numeroasele cuvinte din acest camp semantic:
“sicriele”, “cavou”, “funerar vestmant”, “coroanele”, “mort”. In
strofa a doua se remarca si tema iubirii sortita esecului, precum si
cea a naturii impietrite (“flori de plumb”). Pe parcursul poeziei se
contureaza si conditia de damnat a artistului intr-o societate
meschina, incapabila sa-l inteleaga, din acest punct de vedere opera
putand fi considerata o arta poetica.
Titlul poeziei este semnificativ pentru tematica operei datorita
simbolului “plumb”, metal ale carui trasaturi sugereaza stari
sufletesti: culoarea gri releva monotonia, spleenul, greutatea—
apasarea sufleteasca, maleabilitatea—labilitatea psihica, iar forma
sonora a cuvantului (o vocala intre doua perechi de consoane) poate
sugera imposibilitatea de evadare.
Compozitional, poezia este alcatuita din doua catrene pe care se
imbina doua planuri poetice: planul exterior, al universului impietrit
si planul interior al iubirii moarte, creandu-se astfel o corespondenta
intre macrounivers si microuniversul spiritual.
Incipitul poeziei “Dormeau adanc sicriele de plumb” contureaza
elementele spatiului inchis, apasator, sufocant. Simbolul “sicrielor”
devine semnificativ pentru acest univers in care eul liric se simte
claustrat, spatiu ce poate fi camera, societatea sau chiar propriul
trup. Determinantul de “plumb” adaugat simbolului sicrielor
accentureaza ideea imposibilitatii de evadare din acest univers
inchis. Verbul “dormeau” urmat de adverbul “adanc” sugereaza un
somn profund ce trimite mai degraba cu gandul la moarte. Metafora
“flori de plumb” contureaza imaginea vizuala a naturii impietrite, iar
raceala, pustietatea sunt sugerate si prin sinestezii: “si era vant…/ si
scartaiau coroanele de plumb”. Intr-o astfel de atmosfera,
sentimentele eului liric sunt de solitudine: “stam singur in cavou”, de
pustietate sufleteasca si de iritare, nevroza, sentimente conturate de
imaginea auditiva din ultimul vers.Strofa a doua ilustreaza planul
interior prin evocarea sentimentului de iubire ilustrat prin metafora:
“amorul meu de plumb”. Aceasta metafora alaturi de adverbul
“intors” releva ideea ca iubirea nu mai produce ca la romantici acea
stare de inaltare sufleteas-ca, ci, dimpotriva, este un sentiment care
apropie de teluric si inclusiv de moarte. Lucian Blaga aprecia ca
adverbul “intors” sugereaza intoarcerea mortului cu fata spre
apus.Versul al doilea evidentiaza starea de spirit a eului liric, de
disperare: “si-am inceput sa-l strig”, dar si de detasare fata de
sentimentul lui defunct care este contemplat parca din exterior:
“stam singur langa mort”.Finalul poeziei: “si atarnau aripile de
plumb” sugereaza lipsa oricarei perspective de implinire a iubirii.
Cultivarea simbolului este evidentă din faptul că niciun termen
explicit nu scoate la iveală starea eului liric sau motivul acestei stări.
Totul se sugerează cu ajutorul cadrului din elementele căruia fac
parte : sicrie, flori de plumb, cavou, amor de plumb, aripi de plumb.
Fiecare este un simbol care crează puternica impresia a pustiirii
sufletești bacoviene. Puținele mijloace folosite ( conform cerinței lui
Verlaine: ”Ia elovența și sucește-i gâtul!”) sunt investite cu abilitatea
de dezvăluire a unei profunde stări su fletești. Poezia aparține
simbolismului și prin folosirea repetițiilor care cultivă cadența gravă,
interioară a versurilor. Substantivul ”plumb” este lait-motiv central.
Sunt prezente eufonii, repetarea consoanelor și a vocalelor închise-
m, n, u, î . Pe lângă recurențe fonetice și lexicale , întreaga structură
a poeziei se bazează pe paralelismul sintactic ce adâncește impresia
de repetare obsesivă a unei stări. Totuși, așa cum observa
Manolescu, muzica nu mai e una a consonanței, ci disonantă,
dizarmonică, expresionistă pre cum strigătul lui Munch.
In concluzie, poezia “Plumb” de George Bacovia este o opera
reprezentativa pentru simbolismul romanesc prin valorificarea
trasaturilor specifice curentului, prin teme si motive, prin atmosfera
poeziei dominata de stari, sentimente precum apasarea sufle-teasca,
solitudinea, izolarea, impietrirea, dar si prin expresivitatea deosebita
care se remarca la toate nivelurile textului poetic evidentiind
complexitatea poeziei.
 “Ultima noapte de dragoste,
Intaia noapte de razboi”
de Camil Petrescu
1930
 Roman modern, subiectiv
 Perioada interbelica
-tema si viziune-
Aderand la ideile lui Eugen Lovinescu, privind modernizarea
literaturii romane, Camil Petrescu sustinea si el ca literatura trebuie
sa se sincronizeze cu psihologia si filosofia epocii, dar si cu celelalte
domenii de cunoastere. Prozatorul sustine o creatie autentica,
inspirata din propria experienta de viata, filtrata prin propria
constiinta.
Publicat in anul 1930, in perioada interbelica, romanul “Ultima
noapte de dragoste, intaia noapte de razboi” de Camil Petrescu este
un roman modern, subiectiv, de ana-liza psihologica, un roman al
experientei.
Tema romanului este drama intelectualului lucid, dornic de
cunoastere, de experiente absolute, intr-o societate limitata si
corupta. Titlul operei sugereaza alte doua teme: iubirea si razboiul,
ce reprezinta, de fapt, cele doua experiente fundamentale traite de
personajul principal.
Perspectiva narativa este subiectiva, naratiunea fiind relatata la
persoana I, de naratorul personaj, Stefan Gheorghidiu.
Actiunea operei este structurata pe doua planuri: planul obiectiv,
exterior, in care este prezentata experienta razboiului si planul
subiectiv, interior, ce relateaza experienta iubirii conjugale. Daca
experienta casniciei este fictionala, cea a razboiului este autentica,
fiind inspirata din jurnalul de front al autorului, documente de epoca,
articole de ziar.
Relatiile temporale si spatiale sunt definite in functie de planuri: in
planul fictiv, actiunea se petrece in PRM (1916), pe front (Valea
Prahovei, Valea Oltului, canalul Rucar-Bran), in plan subiectiv,
actiunea se petrece in mediul citadin (Bucuresti, Constanta,
Odobesti, Campulung) pe parcursul a doi ani si jumatate inainte de
inceperea razboiului.
In incipit, sunt fixate realist coordonatele spatio-temporale. In
primavara anului 1916, Stefan Gheorghidiu participa ca proaspat
sublocotenent la fortificatiile care se faceau pe Valea Prahovei in
vederea intrarii Romaniei in PRM.
O prima scena semnificativa pentru tematica operei este cea de la
popota ofiterilor, unde Gheorghidiu asista intr-o seara la o discutie
despre dragoste si fidelitate, pornind de la un fapt divers din ziar: un
barbat isi ucisese sotia infidela si fusese achitat de catre tribunal.
Discutia evidentiaza pluriperspectivismul, intrucat parerile sunt
foarte diferite. Unul crede ca “nevasta trebuie sa fie nevasta si casa-
casa”, altul sustine ca nu ai dreptul sa ucizi o femeie care nu te mai
iubeste si ca este preferabila despartirea. Gheorghidiu intervine cu o
energie neasteptata, acuzandu-i ca vorbesc despre lucruri pe care nu
le cunosc si isi exprima propria parere despre iubire. El crede ca “o
iubire mare e mai degraba un proces de autosugestie” si “acei care
se iubesc au drept de viata si de moarte unul asupra celuilalt”. Isi
argumenteaza ideile cu exemple foarte plastice, iar apoi iese cu ochii
in lacrimi, marturisindu-i camaradului sau, Orisan, ca daca a doua zi
nu obtine permisie, dezerteaza.
Scena devine semnificativa pentru ca evidentiaza faptul ca
Gheorghidiu concepe iubirea in mod absolut, dar si pentru ca aceasta
discutie declanseaza memoria involuntara a personajului, care
incepe sa relateze prin retrospectie povestea celor doi ani si
jumatate de casnicie cu Ela. Stefan Gheorghidiu era student la
Filosofie, iar Ela era studenta la Litere. Se indragostesc si in scurta
vreme se casatoresc, la inceput fiind foarte fericiti. Echilibrul tinerei
familii este tulburat de o mostenire pe care
Gheorghidiu o primeste de la un unchi foarte bogat, Tache. Ela se
simte atrasa de lumea mondena si cea a afacerilor, de lux si de
escapade, spre deosebire de sotul ei. La o petrecere a Anisoarei, o
verisoara de-a lui Gheorghidiu, Ela cunoaste pe domnul G., un avocat
obscur, dar un dansator foarte apreciat de femei.
O a doua scena semnificativa este excursia la Odobesti, prilejuita de
sarbatorirea Sf. C-tin si Elena. Gheorghidiu observa ca Ela acorda o
atentie exagerata domnului G., ceea ce il face sa puna sub semnul
indoirii fidelitatea ei. Constata ca sotia sa a mutat de doua ori pe
toata lumea pentru a sta in aceeasi masina cu domnul G., pe drum
toate comentariile le facea cu sau pentru acesta, fiind vizibil
emotionata. La un popas, el ii ofera crengute de mar inflorit, iar la
pranz Ela gusta din felul sau de mancare, gest pe care Gheorghidiu il
considera intim. Comportamentul Elei ii provoaca o suferinta
chinuitoare, aceasta marturisind ca: “in cele trei zile cat am stat la
Odobesti, am fost ca si bolnav”.
Adevarata desprindere de drama iubirii se face prin trairea unei
experiente cruciale mult mai dramatice, aceea a razboiului, la care
Gheorghidiu participa efectiv, luptand pentru eliberarea Ardealului
de sub dominatia Austro-Ungara. Drama razboiului il face sa vada la
adevarata sa dimensiune drama iubirii si sa se detaseze de ea. Ranit
si spitalizat, Gheorghidiu revine la Bucuresti in perioada de
convalescenta si decide sa rupa definitiv legatura conjugala si sa ii
lase Elei “tot trecutul”.
Conflictul principal al romanului este unul interior, profund subiectiv.
Lupta se dă în planul conştiinţei şi este urmărită cu minuţiozitate în
descrieri monografice ale sentimentelor. „Ultima noapte de
dragoste…” este romanul unei conştiinţe pornite în căutarea
arhetipului feminin . Inautenticitatea societăţii, suferinţa pe care o
provoacă iubirea în prima parte a romanului, îşi dovedesc
inconsistenţa în confruntarea cu trăirea extremă din a doua parte, cu
meditaţia asupra solidarităţii colective, a vieţii şi morţii. Gheorghidiu
caută doar aparent adevărul despre Ela, de fapt se caută și se
regăsește pe sine. Există și un conflict exterior între Gheorghidiu şi
Grigoriade, generator al dramei geloziei. După apariţia lui G. în
peisajul petrecerilor mondene la care participă tânăra familie,
Gheorghidiu suferă enorm pentru că nu mai este evaluat în funcţie
de o scară valorică ce i se potriveşte. Admirat de Ela pentru modul
strălucit în care perorează pe teme de filozofie, Gheorghidiu este
ulterior comparat în defavoarea lui pentru ves timentaţia de lux,
dansuri la modă şi jocuri de salon, pe care le respinge din principiu.
De asemenea, în plan secundar există un conflict între Gheorghidiu şi
propria familie pentru moştenirea unchiului Tache, din care, de
asemenea, iese învins, cedând după parastas o parte din avere
rudelor. Inadaptarea personajului reiese din lipsa instrumentelor de
luptă cu o societate prost construită.
In concluzie, romanul “Ultima noapte de dragoste, intaia noapte de
razboi” este o creatie reprezentativa pentru modernismul romanesc
prin schimbarea viziunii traditionale asupra unor teme precum
iubirea si razboiul, prin tipologia personajul principal si prin technicile
narative si de analiza psihologica moderne. Stilul anticalofil al
autorului-preferinta pentru limbajul clar, precis, pentru notatia
exacta, sustine autenticitatea romanului.
 “Ultima noapte de dragoste,
intaia noapte de razboi”
de Camil Petrescu
1930
 Roman modern, subiectiv, de analiza psihologica
 Perioada interbelica
-caracterizare personaj-
Aderand la ideile lui Eugen Lovinescu, privind modernizarea
literaturii romane, Camil Petrescu sustinea si el ca literatura trebuie
sa se sincronizeze cu psihologia si filosofia epocii, dar si cu celelalte
domenii de cunoastere. Prozatorul sustine o creatie autentica,
inspirata din propria experienta de viata, filtrata prin propria
constiinta. Publicat in anul 1930, in perioada interbelica, romanul
“Ultima noapte de dragoste, intaia noapte de razboi” de Camil
Petrescu este un roman modern, subiectiv, de ana-liza psihologica,
un roman al experientei.
Tema romanului este drama intelectualului lucid, dornic de
cunoastere, de experiente absolute, intr-o societate limitata si
corupta. Titlul operei sugereaza alte doua teme: iubirea si razboiul,
ce reprezinta, de fapt, cele doua experiente fundamentale traite de
personajul principal.
Perspectiva narativa este subiectiva, naratiunea fiind relatata la
persoana I, de naratorul personaj, Stefan Gheorghidiu. Protagonistul
romanului, Ştefan Gheorghidiu, este în acelaşi timp narator
autodiegetic . Prin el Camil Petrescu introduce în literatura română
un nou tip de personaj. El reprezintă tipul intelectualului “ca
structură de caracter”, intransigent şi inadaptat. Într-o călătorie de
cău tare a sinelui, personajul se transformă pe parcursul romanului și
își notează cu atenție traseul interior.
Personajul principal, Stefan Gheorghidiu, este individualizat prin
caracterizarea directa facuta de celelalte personaje, prin
autocaracteriazare si prin caracterizare indirecta, ce reiese din fapte,
vorbe, ganduri, relatia cu celelalte personaje.
Din punct de vedere social, Gheorghidiu este initial un tanar student
la Filosofie, care se casatoreste din dragoste cu Ela, studenta la Litere
si duc o viata modesta, dar boema. Statutul sau social se schimba in
momentul in care primeste o mostenire de la un unchi foarte bogat,
Tache. Sotia sa este atrasa de lumea mondena si cea a afacerilor, in
timp ce Gheorghidiu marturiseste ca se simte ca “supus unui
tratament dureros”. Gheorghidiu nu poate face niciunul din
compromisurile pe care le cere lumea in care ajunge pentru ca
aceasta nu se potriveste cu firea lui cinstita, pasionata de idei
inaltatoare si, de aceea, este un inadaptat social.
Din punct de vedere moral, personajul principal reprezinta tipul
intelectualului, trasaturile sale fundamentale fiind inteligenta,
orgoliul, simtul onoarei si al dreptatii.
Psihologic, este foarte bine individualizat prin monologul interior,
analiza, dar si prin tehnici moderne, introspectia, retrospectia,
prezentarea fluxului constiintei. Se evidentiaza astfel un caracter
analitic, reflexiv, hipersensibil, lucid. Conflictul exterior cu societatea
este dublat de cel interior, provocat de incertitudinea iubirii: oscilatia
intre a crede si a nu crede in fidelitatea Elei. Acest conflict are la baza
altul mai profund, a avea sau nu incredere in inteligenta sa, in
capacitatea lui de discernamant.
Trasatura dominanta a personajului este orgoliul, aceasta fiind
evidentiata si prin autocaracterizare: “negresit, sunt nemasurat de
orgolios”. Tot orgoliul sta la baza celor doua experiente de
cunoastere, iubirea si razboiul. Vazand iubirea in mod absolut,
personajul se autocaracterizeaza, marturisind: “nu m-as fi putut
realiza decat intr-o dragoste absoluta”.
O scena semnificativa in acest sens este cea de la inceputul
romanului, in care se prezinta discutia de la popota ofiterilor despre
dragoste si fidelitate. Aceasta porneste de la un fapt divers din ziar in
care se relata cazul unui barbat care isi ucisese sotia infidela si fusese
achitat de catre tribunal. Gheorghidiu intervine cu o energie
neasteptata, acuzandu-i ca vorbesc despre lucruri pe care nu le
cunosc si isi exprima propria parere despre iubire, afirmand ca “o
iubire mare e mai degraba un proces de autosugestie” si “acei care
se iubesc au drept de viata si de moarte unul asupra celuilalt”.
Scena devine semnificativa si pentru ca declanseaza memoria
involuntara a perso- najului, care, analizandu-se lucid, descopera ca
dragostea lui pentru Ela se naste din admiratie, duiosie, dar mai ales
din orgoliul de a fi atat de patimas iubit de una dintre cele mai
frumoase studente. Tot din orgoliu, Gheorghidiu o modeleaza pe Ela
dupa prorpiul ideal de feminitate, considerand-o “femeia in
exemplar unic”. Drama sa incepe in momentul in care realizeaza ca s-
a inselat. Fire reflexiva, pasionala, ana- lizeaza cu luciditate
comportamentul Elei dupa ce primeste o mostenire de la unchiul
sau, Tache, si aduna progresiv nelinisti si indoieli interioare care
devin sfasietoare.
O scena semnificativa in evolutia personajului este excursia la
Odobesti, caci accentueaza conflictul sau interior, declansand criza
de incertitudine a iubirii. Gheorghi-diu observa ca Ela acorda o
atentie exagerata unui anume domn G. pe care il cunoscuse la una
din petrecerile mondene. Constata ca sotia sa a mutat de doua ori pe
toata lumea pentru a sta in aceeasi masina cu domnul G., pe drum
toate comentariile le facea cu sau pentru acesta, fiind vizibil
emotionata. La un popas, el ii ofera crengute de mar inflorit, iar la
pranz Ela gusta din felul sau de mancare, gest pe care Gheorghidiu il
considera intim. Comportamentul Elei ii provoaca o suferinta
chinuitoare, acesta marturisind ca: “in cele trei zile cat am stat la
Odobesti, am fost ca si bolnav”. Scena declanseaza un conflict
interior mai profund, increderea in propria capacitate de
discernamant: “se rupsese totodata si axa sufleteasca: increderea in
vigoarea si eficacitatea inteligentei mele”.
Orgoliul sta si la baza celei de-a doua experiente de cunoastere,
razboiul, in care Gheorghidiu se inroleaza voluntar, marturisind: “n-
as vrea sa existe pe lume o exper-ienta definitiva […] de la care sa
lipsesc”. Si, intr-adevar, razboiul se dovedeste a fi pentru el o
experienta cruciala, purificatoare, care il ajuta sa inteleaga la
adevarata dimensiune drama iubirii. De aceea, atunci cand revine
acasa, dupa ce este ranit pe front, simte fata de Ela o instrainare
definitiva si decide sa rupa legatura conjugala si sa-i lase “tot
trecutul”.
Conflictul principal al romanului este unul interior, profund subiectiv.
Lupta se dă în planul conştiinţei şi este urmărită cu minuţiozitate în
descrieri monografice ale sentimentelor. După eșecul în domeniul
filozofiei, personajul pornește în căutarea arhe tipului feminin .
Suferinţa pe care o provoacă dezamăgirea în iubire în prima parte a
romanului îşi dovedește inconsistenţa în con fruntarea cu trăirea
extremă din a doua parte, cu descoperirea solidarităţii colective. În
final, Gheorghidiu caută doar aparent adevărul despre Ela, pe
parcurs se caută și se regăsește pe sine, evoluat către o altă etapă a
maturizării.
In concluzie, gestul final al personajului demonstreaza ca acesta nu
este un invins deoarece este capabil sa depaseasca esecul iubirii si sa
se arate disponibil pentru o alta experienta de viata. Stefan
Gheorghidiu ramane un personaj reprezentativ pentru categoria
intelectualilor insetati de absolut, tipologie umana impusa in
literatura romana de opera lui Camil Petrescu.
 “Enigma Otiliei”
de George Calinescu

1938
 Roman realist, balzacian
-tema si viziune-
Realismul este un curent literar care se manifesta la sfarsitul
secolului al XIX-lea ca o reactie impotriva romantismului, impotriva
tendintei romanticilor de a evada din real, promovand in operele
literare o viziune asupra vietii cat mai aproape de realitate.
Trasaturile curentului sunt autenticitatea, veridicitatea si
obiectivitatea. Temele preferate de autori sunt problemele societii
contemporane lor, pe care le prezinta in mod critic, iar personajele
sunt tipice, reprezentative pentru o categorie sociala.
Publicat in anul 1938, la sfarsitul perioadei interbelice, romanul
“Enigma Otiliei” de George Calinescu este o opera realista cu
elemente moderniste, specifice prozei interbelice.
O trasatura realista a romanului este autenticitatea ce se evidentiaza
prin prezentarea unor repere spatiale reale, respectiv Bucuresti,
Strada Antim, Calea Victoriei. Atat in descrierea mediului, cat si a
personajelor este folosita tehnica realista a detaliului semnificativ.
Tematica romanului este, de asemenea, realista, opera ilustrand
imaginea societatii burgheze bucurestene de la inceputul secolului al
XX-lea, societate degradata de pu-terea banului. Totodata, in opera
sunt valorificate si teme balzaciene, mostenirea si paternitatea, dar si
tema iubirii si a initierii (bildungsroman), intrucat sunt urmarite
formarea tanarului Felix Sima si povestea sa de dragoste cu Otilia.
Perspectiva narativa este obiectiva, naratiunea fiind relatata la
persoana a III-a de un narator omniscient.
Relatiile temporale si spatiale sunt determinate, actiunea
petrecandu-se in Bucuresti la inceputul secolului al XX-lea. Incipitul
romanului fixeaza realist coordonatele spatio-temporale: “Intr-o
seara de la inceputul lui iulie 1909 […] intra in Strada Antim un tanar
de vreo 18 ani”, Felix Sima. Prin tehnica detaliului semnificativ sunt
prezentate atat casele de pe Strada Antim, casa lui Costache
Giurgiuveanu, cat si portretul tanarului Felix.

O prima scena semnificativa este cea de la inceputul romanului, in

care este descris momentul intrarii lui Felix in casa unchiului sau,
Costache Giurgiuveanu. Aceasta este prilej pentru narator de a
prezenta personajele si relatiile dintre ele. Felix cunoaste acum pe
unchiul sau, in grija caruia fusese lasat pana la varsta majoratului.
Fiica acestuia, Otilia, este cea care il primeste in casa si il prezinta
celor care stateau in jurul unei mese, jucand table: Leonida
Pascalopol, prieten de familie, Aglae Tulea, sora lui Giurgiuveanu,
fiica acesteia, Aurica, si abia intr-un tarziu Felix vede intr-un colt pe
Simion, sotul Aglaei.
Portretul fizic al Otiliei este realizat prin caracterizare directa de catre
narator, insa prin ochii lui Felix, personaj reflector in acest roman:
“Fata parea sa aiba 18-19 ani si avea fata maslinie cu nasul mic si
ochii foarte albastrii”, buclele facand-o sa para copilaroasa. Insa
trupul suplu, de un stil perfect si libertatea de miscare ii confera “o
stapanire desavarsita de femeie”. De aceea, “lui Felix, aparitia Otiliei
ii da un sentiment inedit demult presimtit”.
Dupa ce il prezinta celor din casa, Otilia revine la preocuparile ei si
abia intr-un final isi aminteste de Felix, realizand ca nu a fost o gazda
buna. Il conduce in camera ei, intrucat a lui nu era pregatita, ceea ce
devine un prilej pentru Felix de a descoperi universul ei, feminin.
Actiunea romanului urmareste doua planuri narative: pe de o parte
destinul membrilor familiei Tulea, iar pe de alta parte formarea lui
Felix si povestea de dragoste cu Otilia.
Desi Giurgiuveanu o iubeste sincer pe Otilia, nu face nimic pentru a-i
asigura viitorul, pe de o parte din avaritie, pe de alta parte din teama
de Aglae, sora lui, care urmareste succesiunea totala a averii. Ei i se
alatura Stanica Ratiu, ginerele Aglaei, care vrea sa parvina, vizand
averea lui Tulea, dar reuseste sa descopere unde isi tine
Giurgiuveanu banii si sa ii fure, provocandu-i acestuia moarte.
Al doilea plan al romanului urmareste formarea tanarului Felix care
vine in casa unchiului sau pentru a urma Facultatea de Medicina. Aici
se indragosteste de Otilia si devine gelos pe Pascalopol, prieten de
familie, care ii satisface toate capriciile feminine Otiliei. Desi il
iubeste pe Felix, Otilia vrea sa ii lase libertatea de a face cariera
stralucita pe care si-o dorea.

O scena semnificativa in acest sens este cea de la finalul romanului

cand cei doi tineri discuta despre viitorul lor, Felix propunand sa se
casatoreasca. Otilia vede insa o casatorie la aceasta varsta ca un gest
disperat (“ceva pedant, paradinamic”) si ii pro-pune lui Felix o relatie
libera, sa mearga impreuna la Paris, sa-si continue studiile si sa
astepte pana cand gandul casatoriei va veni in mod firesc. Felix crede
insa ca acest act este “un legamant tainic” care le-ar da incredere si
nu admite ca iubirea s-ar putea implini in afara casatoriei. La scurta
vreme dupa aceasta discutie Otilia pleaca la Pascalopol si se
casatoreste cu acesta.
Finalul romanului surprinde destinele personajului dupa aproximativ
10 ani. Felix devine un medic renumit, autor de tratate de medicina,
profesor universitar si se casatoreste stralucit. Otilia divorteaza de
Pascalopol si se casatoreste cu un conte, cazand in platitudine.
Simetria incipit-final accentuează viziunea realistă, în sistem închis, a
universului romanesc. Naratorul prezintă aceeaşi stradă, aceleaşi
case, aceeaşi curte, în seara lui iulie 1906, când Felix Sima pătrunde
în universul familiei Giurgiuveanu, şi zece ani mai târziu, ca încheiere
definitivă a etapei . Tehnica restrângerii cadrului, de la stradă la case,
de la case la interioare şi la figurile personajelor este o modalitate de
pătrundere în psihologia personajelor. Pentru Balzac, o casă e un
document sociologic şi moral. Arhitectura, cu amestecul influenţelor
incompatibile, executate în materiale precare, aflate în diferite stări
de degradare, sug erează incultura, snobismul, zgârcenia şi
delăsarea, declinul unei lumi care a avut cândva energia necesară
pentru a dobândi avere, dar nu şi fondul cultural. Aspectele sunt
anticipatoare, marcă a omniscienţei realiste. Peste ani, Felix va regăsi
strada An tim, cu casa lui moş Costache ” leproasă, înnegrită”. Curtea
năpădită de scaieţi şi poarta cu lanţ sugerează trecerea implacabilă a
timpului, confirmată de reformularea replicii lui Costache
Giurgiuveanu: „Aici nu stă nimeni!”. Romanul este balzacian si prin
tema mostenirii: competitia pentru inavutire prin intrarea in posesia
unei mosteniri cu scopul dobandirii unui statut social, la care se
adauga si tema paternitatii, reflectata de titlul initial al
operei, ,,Parintii Otiliei”, in trucat fiecare dintre personaje determina
intr-o masura destinul Otiliei, asemenea unor parinti.
Conflictul oglindeşte, la rândul său, tema romanului. Conflictul între
clanul Tulea şi Otilia Mărculescu are la bază prob lema moştenirii.
Aglae Tulea, veritabilă „mater familias”, îşi urmăreşte neobosit
interesele şi pe cele ale copiilor săi, în luptă con tinuă cu toţi cei pe
care îi vede ca ameninţări . Malignitatea personajului devine un
nucleu generator al conflictelor familiei burgheze: între ea şi
Costache, pentru moştenirea pe care cel din urmă ar vrea să i-o lase
Otiliei; între familia ei şi Otilia, pentru aceeaşi moştenire ; între
Aurica şi Otilia, pentru posibilii pretendenţi ai fetei sale la măritiş;
între Titi şi Felix, pentru contrastul de inteligenţă şi realizare socială.
Conflictul controlat, neostentativ, între Felix şi Pascalopol, între
tânărul cu o poziţie socială care abia se profilează la orizont, aflat la
vârsta primelor experienţe erotice şi maturul bogat, rafinat , singur şi
resemnat, subliniază tema formării ce dă caracterul de
bildungsroman operei. Alegându-l pe Pascalopol, ca posibilitate mai
realistă, Otilia îl învaţă, in conştient, pe Felix că pasiunea fără
compatibilitatea intereselor este trecătoare. Tânărul va confirma
adevărul aceastei lecţii căsătorindu-se mai târziu „într-un chip care se
cheamă strălucit”.
In concluzie, romanul “Enigma Otiliei” de George Calinescu este o
creatie complexa deoarece, pe langa caracterul realist, in opera se
regasesc numeroase alte influente estetice: clasice (tipologia
personajelor), romantice (antiteza dintre unele personaje), moderne
(ambiguitatea unor personaje), naturaliste (interesul pentru
ereditate si boala). Toate acestea il fac pe Mircea Cartarescu sa
considere ca aceasta opera anticipeaza, de fapt, postmodernismul
romanesc.
 “Enigma Otiliei”
de George Calinescu

1938
 roman realist balzacian
-caracterizare personaj-
George Calinescu sustinea necesitatea aparitiei unui roman de
atmosfera moderna, dar respingea teoria sincronizarii obligatorii a
literaturii cu filosofia si psihologica epocii, argumentand ca literatura
ar trebui sa fie in legatura cu sufletul uman.
Publicat in anul 1938, la sfarsitul perioadei interbelice, romanul
“Enigma Otiliei” de George Calinescu este o opera realista cu
elemente moderniste, specifice prozei interbelice.
Tematica romanului este viata societatii burgheze bucurestene de la
inceputul secolului al XX-lea, societate degradata de puterea
banului. Totodata, in opera sunt valorificate si teme balzaciene,
mostenirea si paternitatea, dar si tema iubirii si a initierii.
Titlul initial al operei a fost “Parintii Otiliei”, evidentiind importanta
temei paternitatii in roman, dar a fost inlocuit cu “Enigma Otiliei”,
considerat mult mai sugestiv pentru misterul care se creeaza in jurul
personajului principal.
Otilia, personajul principal si eponim al romanului, este
individualizata prin caracterizare directa facuta de narator, de
celelalte personaje si autocaracterizare, dar si prin caracterizare
indirecta, ce reiese din fapte, comportament, vorbe si relatia cu
celelalte personaje.
Elementele de structura a operei semnificative pentru
individualizarea ei sunt titlul, tematica operei si mijloacele de
caracterizare.
Otilia Marculescu este fiica celei de-a doua sotii a lui Costache
Giurgiuveanu, o femeie bogata care “murise de suparare” si ii lasase
lui toata averea odata cu indatorirea de a o creste pe Otilia. Desi o
iubeste sincer, Giurgiuveanu nu face nimic pentru a-i asigura viitorul,
statutul ei social ramanand incert. Otilia este studenta la
Conservator, studiaza pianul si are un temperament de artista,
parand detasata de problema mostenirii averii tatalui ei.
Moral, ea reprezinta tipul feminitatii, avand trasaturi precum
delicatetea, gingasia, bunatatea, spontaneitatea, sinceritatea,
sociabilitatea, dar mai ales misterul.
Psihologic, nu este foarte bine individualizata, fiind privita din
exterior. Atat in conturarea profilului psihologic, cat si a statutului
moral, autorul apeleaza la tehnici specifice realismului precum
descrierea detaliata a portretului fizic, dar si a mediului in care
traieste, dar si la tehnici moderne precum:
comportamentismul — observarea comportamentului din exterior
si
pluriperspectivismul — reflectarea diferita in vizi-unea altor
personaje. Astfel, se creaza ambiguitatea personajului, explicand in
plan simbolic enigma, misterul feminitatii.
O prima scena semnificativa in individualizarea personajului este cea
de la inceputul romanului, cand Felix o intalneste pe Otilia atunci
cand vine la Bucuresti in casa lui Costache Giurgiuveanu pentru a
studia Facultatea de Medicina. Felix nu este recunoscut initial de
batran si abia cand suna a doua oara la usa este poftit in casa de
Otilia, care spune: “dar, papa, e Felix”. Portretul ei fizic este sugerat
de narator prin caracterizare directa, insa prin ochii lui Felix: “fata
maslinie, cu ochii mici si foarte albastri, arata si mai copilaroasa intre
multele bucle si gulerul de dantela”. Insa trupul suplu “de un stil
perfect” si marea libertate de miscari ii confera “o stapanire
desavarsita de femeie”. De aceea, prezenta Otiliei ii dadu lui Felix “un
sentiment inedit demult presimtit” si il nemultumeste familiaritatea
ei cu Leonida Pascalopol, un prieten de familie, care ii satisface Otiliei
toate capriciile femeiesti. Dupa ce il prezinta celor aflati in casa, Otilia
pare ca il uita pe Felix si intr-un tarziu isi aminteste ca nu a fost o
gazda prea buna, ii ofera ceva de mancare si apoi il conduce in
camera ei deoarece a lui nu era inca pregatita.
Camera Otiliei, descrisa prin tehnica detaliului semnificativ, o
defineste intru-totul. Astfel, masa de toaleta cu trei oglinzi mobile
devine o sugestie pentru pluriperspectivism. Sertarele deschise in
felurite grade releva misterul. Nenumaratele obiecte raspandite prin
camera evidentiaza preocuparea pentru cochetarie, iar partiturile
muzicale si cartile releva inclinatiile artistice.
Trasatura ei dominanta este ambiguitatea, ce reiese si din
comportamentul ei definit de un amestec ciudat de atitudine
copilaroasa si matura in acelasi timp: este imprastiata si visatoare,
trece repede de la o stare la alta, alearga desculta prin iarba din
curte, se mai joaca uneori cu papusi, dar e profund lucida si matura
atunci cand ii explica lui Felix motivele pentru care nu pot fi
impreuna. Dovedeste ca se cunoaste foarte bine,
autocaracterizandu-se: “Sunt foarte capricioasa. Vreau sa fiu libera!”.
O ultima scena semnificativa este cea din finalul romanului in care
Felix il intalneste intamplator pe Pascalopol dupa mai multi ani. El ii
arata o fotografie care infatisa “o doamna foarte picanta, gen actrita
intretinuta si un barbat exotic” care era sotul ei. Pascalopol ii
marturiseste lui Felix ca a lasat-o pe Otilia “sa-si petreaca liber anii
cei mai frumosi”, iar ea s-a casatorit cu un conte. Desi acesta o
cunoscuse cel mai bine, Pascalopol recunoaste ca nici el nu a inteles-
o in profunzime si o caracterizeaza in mod direct: “A fost o fata
delicioasa, dar ciudata. Pentru mine e o enigma.”. Felix priveste
fotografia Otiliei si constata ca desi “era frumoasa, cu linii fine”, nu
mai avea aerul de alta data, ci cazuse in platitudine. De aceea, Felix
concluzioneaza ca “nu numai Otilia era o enigma, ci si destinul
insusi”.

In concluzie, Otilia ramane unul dintre cele mai interesante si

complexe personaje feminine din literatura romana si un personaj
reprezentativ pentru conditia femeii la inceputul secolului al XX-lea.
 “Povestea lui Harap-Alb”
de Ion Creanga

1877
 Basm cult
-tema si viziune-
Ion Creanga este considerat in literatura romana creatorul basmului
cult, ale carui principale trasaturi sunt localizarea si umanizarea
fantasticului.
Publicat in anul 1877, in revista “Convorbiri literare”, basmul
“Povestea lui Harap-Alb” de Ion Creanga este considerat “cel mai
frumos basm […] din intreaga noastra literatura”, “un veritabil
bildungsroman fantastic”.
Basmul este o specie a genului epic, in versuri sau in proza, in care
elementele realis-te se impletesc cu cele fabuloase, iar personajele
au valori simbolice, reprezentand binele si raul.

Tema generala a basmelor, lupta dintre bine si rau, ocupa un loc

secundar in “Poves-tea lui Harap-Alb” deoarece nu exista o
confruntare directa intre erou si fortele raului. In toate probele la
care este supus, Harap-Alb este ajutat de prietenii de nadejde pe
care si-i facuse. Tema centrala a basmului este calatoria initiatica a
eroului, fiecare secventa narativa devenind un moment esential in
initierea acestuia atat in plan soci-al, cat si uman. Din acest punct de
vedere, opera devine un bildungsroman.
Opera are o structura secventiala, evenimentele fiind prezentate prin
inlantuire. Pers-pectiva narativa este obiectiva, naratiunea fiind
relatata la persoana a III-a, de un narator omniscient, dar exista si
interventii subiective, din dorinta de a recapta atentia cititorului.
Incipitul “Amu cica era odata intr-o tara” are rolul de a introduce pe
cititor in lumea fabuloasa. Relatiile temporale si spatiale nu sunt
determinate (“odata intr-o tara”), formula tipica initiala accentuand
incertitudinea (“cica”).
In expozitiune sunt prezentate personajele. Era odata un crai care
avea trei feciori, iar fratele sau, Verde Imparat, avea trei fiice. Craiul
primeste o scriosoare de la fratele lui, in care acesta ii cere sa-i
trimita pe unul dintre fiii sai pentru a-i mosteni tronul. Acesta isi
supune feciorii la o proba a curajului pe care doar mezinul o trece.

O prima scena semnificativa pentru tematica operei este cea a

intalnirii in padure cu omul span, labirintul in care mezinul, neinitiat
fiind, se rataceste. Lingusitor si umil, spanul reuseste sa il convinga
pe erou sa-l accepte in slujba sa, desi tatal sau il sfatuise sa se
fereasca de astfel de oameni. Viclean, spanul varsa apa din pleosca si
il atrage la o fantanta, pacalindu-l sa intre in ea. Acesta intra in
fantana, fara sa se gandeasca la pericolul care il pandea, spanul
silindu-l sa jure pe palos ca ii va arata “ascultare si supunere in
toate”. Aceasta scena devine semnificativa deoarece fantana este
atat locul “botezului”, aici primindu-si numele de Harap-Alb, cat si o
adevarata poarta a infernului, de aici incepand pentru el greutatile
vietii.

O a doua scena semnificativa este cea din finalul basmului, cand

Harap-Alb este supus mai multor probe la curtea Imparatului Rosu.
Acesta se intoarce cu fata Imparatului Rosu, pe care spanul dorea sa
o ia de sotie. Ea dezvaluie adevarata identitate a celor doi, iar spanul,
crezand ca Harap-Alb si-a incalcat juramantul, se repede si ii taie
capul. Este pedepsit insa de calul lui, care il ridica la cer si apoi ii da
drumul, ucigandu-l. Personaj fabulos, fata Imparatului Rosu il
readuce la viata pe Harap-Alb, iar cei doi primesc binecuvantarea
Imparatului Verde pentru a se casatori si a-i urma la tron. Aceasta
scena este semnificativa deoarece marcheaza sfarsitul juramantului,
dar si al conditiei umilitoare de rob. Invierea inseamna pentru el o
renastere intr-o alta viata in care este pregatit pentru casatorie si
pentru a deveni imparat.

In concluzie, basmul “Povestea lui Harap-Alb” pastreaza motivele

tipice basmului popular, dar se deosebeste prin umanizarea si
localizarea fantasticului, trasatura ce accentueaza caracterul cult.
Cele mai multe personaje sunt umanizate prin comportament si
limbaj, se comporta taraneste si vorbesc moldoveneste. Limbajul
imbina registrul popular cu cel regional, iar stilul este marcat de
oralitate si umor, trasatura specifica artei lui Ion Creanga.
 “Povestea lui Harap-Alb”
de Ion Creanga

1877
 Basm cult
-caracterizare personaj-

Ion Creanga este considerat in literatura romana creatorul basmului

cult, ale carui principale trasaturi sunt localizarea si umanizarea
fantasticului.
Publicat in anul 1877, in revista “Convorbiri literare”, basmul
“Povestea lui Harap-Alb” de Ion Creanga este considerat “cel mai
frumos basm […] din intreaga noastra literatura”, “un veritabil
bildungsroman fantastic”.
Tema generala a basmelor, lupta dintre bine si rau, ocupa un loc
secundar in “Poves-tea lui Harap-Alb” deoarece nu exista o
confruntare directa intre erou si fortele raului. In toate probele la
care este supus, Harap-Alb este ajutat de prietenii de nadejde pe
care si-i facuse. Tema centrala a basmului este calatoria initiatica a
eroului, fiecare secventa narativa devenind un moment esential in
initierea acestuia atat in plan soci-al, cat si uman. Din acest punct de
vedere, opera devine un bildungsroman.
Titlul devine semnificativ pentru tema basmului deoarece sugereaza
ca opera urma-reste destinul personajului principal, anume Harap-
Alb. Numele acestuia este un oxi-moron deoarece “harap” inseamna
negru, aici avand sensul de rob, iar adjectivul “alb” evidentiaza
statutul lui special de rob alb, dar sugereaza si puritatea sufleteasca.
Perspectiva narativa este obiectiva, naratiunea fiind relatata la
persoana a III-a, de un narator omniscient, dar exista si interventii
subiective ale naratorului, din dorinta de a recapta atentia cititorului.
Personajul principal, Harap-Alb, este caracterizat in mod direct de
narator si de celelalte personaje, dar mai ales indirect, prin vorbe,
fapte, comportament, relatia cu celelalte personaje.

Statutul social al personajul este initial unul privilegiat deoarece este

cel mai mic fiu, intruchipand in basm motivul superioritatii mezinului.
Statutul sau social se schimba, insa, pe parcursul operei deoarece
este pacalit de span, care ii fura identitatea, aceasta experienta
avand pentru el rol initiatic.
Din punct de vedere moral, este un erou tipic de basm prin bunatate,
generozitate, curaj, dar se deosebeste prin faptul ca ramane in sfera
umanului, neavand trasaturi supranaturale.

Psihologic, nu este foarte bine individualizat, fiind privit mai ales din
exterior, din comportamentul sau reiesind ca este o fire sensibila si
ca are momente de indoiala, de ezitare specific umane.
Trasatura dominanta este bunatatea, care se evidentiaza inca de la
inceputul basmului, din scena in care pare a fi cel mai afectat de
supararea tatalui cauzata de esecul fiilor mai mari. Reactia lui este
surprinsa de narator prin caracterizare directa: “incepe a plange in
inima sa” si se retrage in gradina palatului. Milostiv, da de pomana
batranei cersetoare pe care o intalneste, iar aceasta ii rasplateste
bunatatea, sfatuindu-l sa ceara tatalui sau calul, hainele, armele cu
care a fost el mire. Astfel pregatit, porneste intr-o calatorie initiatica,
pe parcursul careia este supus mai multor probe menite sa-l
pregateasca pentru viata.
Prima proba la care e supus este chiar cea a tatalui sau, care-l
asteapta la un pod deghizat in urs. Mezinul da dovada de curaj,
primind binecuvantarea tatalui. Podul reprezinta pentru erou
trecerea de la adolescenta la maturitate, dar si trecerea de la o lume
cunoscuta, cea a imparatiei, la o lume necunoscuta, padurea-
labirintul vietii in care se rataceste, neinitiat fiind.
Aici dovedeste o alta trasatura dominanta a sa: naivitatea, lipsa
experientei vietii. De aceea, se lasa usor pacalit de span, pe care il
accepta ca sluga, nesocotind sfatul tatalui. Profitand de credibilitatea
lui, spanul il atrage la o fantana si il inchide in ea. Naivitatea
personajului este evidentiata si de narator prin caracterizare directa,
precizand ca este “boboc in felul sau la trebi aieste”. Scena fantanii
devine semnificativa pentru personaj deoarece este atat locul
“botezului”, aici primindu-si numele de Harap-Alb, cat si o adevarata
poarta a infernului, de aici incepand pentru el greutatile vietii,
reprezentate de probele la care spanul il supune.
In relatia cu spanul se dovedeste a fi cinstit, loial, respectandu-si
juramantul facut chiar si in momentele dificile.
Drumul catre curtea Imparatului Rosu este un alt prilej de initiere
deoarece el invata acum ca orice fiinta, oricat de neinsemnata ar
parea, ar putea fi de folos. Prin caracterizare indirecta, ce reiese din
comportament, se evidentiaza, din nou, bunatatea eroului deoarece
ocoleste furnicile si ajuta albinele, fiind rasplatit apoi pentru
altruismul sau. De asemenea, alaturi de cele cinci personaje
fabuloase, dovedeste capacitatea de a vedea dincolo de aparente si
de a-si face prieteni adevarati, care sa-i fie alaturi in momentele
dificile.
Probele de la curtea Imparatului Rosu reprezinta initierea erotica a
eroului, caci ele duc la ritualul petitului: insotirea mirelui de un alai,
gazduirea (proba de foc), ospatul, proba indemanarii si alegerea
motivata a miresei. Trecerea acestor probe il pregateste pentru
casatoria cu o fata din aceeasi lume ca si el, o etapa esentiala in
evolutia sa.
Scena mortii devine simbolica pentru erou deoarece marcheaza
sfarsitul juramantului, dar si al conditiei umilitoare de rob. Invierea
inseamna pentru el o renastere intr-o alta viata in care este pregatit
pentru casatorie si pentru a deveni imparat.

In opinia mea, destinul personajului principal evidentiaza caracterul

didactic al basmului, explicat lui Harap-Alb si prin vorbele Sf.
Duminici: “cand vei ajunge si tu odata mare si tare […] vei crede celor
asupriti si necajiti pentru ca stii ce e necazul”. Constructia
personajului reflecta viziunea despre lumea autorului deoarece este
umanizat prin comportament si limbaj, neavand trasaturi
supranaturale. Desi inzestrat cu trasaturi deosebite, Harap-Alb are
slabiciuni omenesti, momente de tristete si de disperare, dar si
satisfactiile invingatorului, toate conducand la desavarsirea sa ca om.
Relatiile cu celelalte personaje au un rol deosebit in caracterizarea
personajului. De exemplu, in relatia cu Spanul, Harap-Alb isi respecta
cuvantul dat, comportandu-se ca un adevarat supus. Nu de putine ori
il aproba si nu se opune cerintelor lui, ducand la bun sfarsit toate
probele la care este supus. Incearca sa i se adreseze politicos, lasa
ochii in jos atunci cand vorbeste cu el. Ascultarea fata de cel care ii
este superior poate fi observata si in relatia cu tatal sau. De mic,
Harap-Alb a fost obisnuit sa-si asculte tatal, asteptand ca fratii sai sa-
si dovedeasca lipsa de curaj si demonstrand parintelui sau vitejia de
care da dovada.

“Moara cu noroc”
de Ioan Slavici

1881
  Nuvela psihologica, realista

-tema si viziune-

Realismul este un curent literar care apare la sfarsitul secolului al

XIX-lea in Franta, ca o reactie impotriva romantismului, impotriva
tendintei de evadare din real a romanticilor, promovand in operele
literare o viziune asupra vietii cat mai aproape de realitate.
Trasaturile realismului sunt autenticitatea, veridicitatea si
obiectivitatea. Temele preferate sunt problemele societatii
contemporane lor, pe care le prezinta in mod cri-tic, iar personajul
este unul tipic, reprezentativ pentru o categorie sociala.
Ioan Slavici este un scriitor realist si moralizator a carui opera este o
pledoarie pentru echilibrul moral, orice abatere de la aceste norme
fiind sanctionate.
Nuvela “Moara cu noroc” de Ioan Slavici a fost publicata in revista
“Novele din popor”, aparuta in 1881 si este o nuvela realista, de
analiza psihologica.
Opera se incadreaza in realism prin tema, obiectivitatea viziunii,
veridicitatea faptelor si prin personajele tipice. Actiunea se
concentreaza asupra unui conflict de natura psihologica, din sufletul
personajului principal, care oscileaza intre dorinta de a ramane om
cinstit, dragostea fata de familie si patima banului care pune
stapanire pe el.Nuvela este o specie a genului epic, de dimensiune
medie, cu actiune care se concentreaza asupra unui singur conflict,
cu personaje putine, dar bine individualizate.
Tema nuvelei este puterea banului, opera ilustrand consecintele
nefaste pe care le are asupra omului, setea de inavutire.
Compozitional, nuvela este alcatuita din 17 capitole prezentate prin
inlantuire, elipsa, alternanta si insertie. Perspectiva narativa este
obiectiva, naratiunea fiind relatata la persoana a III-a, de un narator
omniscient.
Relatiile temporale si spatiale sunt relativ definite, actiunea
petrecandu-se la Hanul Moara cu noroc si in localitatile din zona
Ardealului, pe parcursul unui an.
Incipitul nuvelei: “Omul sa fie multumit cu saracia sa, caci, daca e
vorba, nu bogatia, ci linistea colibei tale te face fericit” reprezinta
cheia morala a operei, norma pe care personajele ar trebui sa o
respecte. Ea este exprimata de batrana soacra a lui Ghita, mama
Anei.
Expozitiunea prezinta personajele, spatiul si timpul actiunii.
Personajul principal, Ghita, cizmar de meserie, este casatorit cu Ana
si au impreuna doi copii. Nemultumit de situatia materiala, se muta
la Hanul Moara cu Noroc, o carciuma situata la rascruce de drumuri
comerciale. O vreme afacerile merg bine, iar familia este fericita.
O scena semnificativa pentru tematica operei este cea a confruntarii
dintre Ghita si Lica, in urma careia Ghita devine partas la afacerile lui
Lica. Intr-o zi de duminica, atunci cand Ghita ar fi trebuit sa mearga la
biserica cu familia, este surprins de aparitia lui Lica si a oamenilor lui
la han. Observandu-i de departe, Ghita isi trimite sluga sa il anunte
pe preot ca vor intarzia, ca masura de precautie. Lica reuseste sa ii
imblanzeasca pe cei doi caini si sa intre in han. Ii da lui Ghita o
legatura cu semnele turmelor sale pe care ar trebui sa le urmareasca,
ii cere cheia hanului si ia bani din lada cu imprumut, dar nu ii
numara. Cand devine ironic cu Ghita, care ramane fara reactie, atunci
acesta incearca sa se opuna, dar Lica ii ameninta familia. Ghita il
avertizeaza ca si-a trimis sluga in sat, ceea ce il infurie pe samadau,
drept urmare Ghita ii raspunde ca “oamenii ca el sunt slugi
primejdioase, dar tovarasi nepretuiti”. Astfel, el accepta sa devina
partas la afacerile ilegale ale samadaului, cerandu-i in schimb sa
pastreze aparentele. Aceasta scena este semnificativa pentru ca
marcheaza inceputul degradarii morale a lui Ghita, care devine
complice la talharie si omor, depunand marturie mincinoasa in
favoarea lui Lica si a oamenilor lui.
O a doua scena semnificativa este cea in care degradarea morala a
lui Ghita atinge punctul culminant deoarece decide sa-si foloseasca
propria sotie in cursa pe care i-o intinde samadaului. Lica il
avertizeaza pe Ghita ca va veni la han in sambata Pastelui,
sugerandu-i ca va avea bani insemnati asupra lui. Ghita ar fi trebuit
sa isi petreaca sarbatorile la sora Anei, dar decide sa ramana la han,
plecand doar soacra si cei doi copii. Ana insista sa ramana alaturi de
sotul ei, desi Lica ii ceruse lui Ghita sa ramana singur. Atunci cand
vine, asa cum promisese, se infurie cand o vede pe Ana si il
avertizeaza ca are o slabiciune pentru ea. Ii propune sa il vindece el
de aceasta slabiciune si ii cere sa il lase singur cu Ana. Ghita vede
acum ocazia unica de a merge la jandarmul Pintea sa-l anunte ca Lica
este la han si are bani insemnati asupra sa. Cand descopera ca a fost
parasita de sot, Ana isi exprima dispretul pentru ceea ce ajunge
acesta, caracterizandu-l in mod direct: “Ghita nu e decat o muiere in
haine barbatesti”.
Deznodamantul urmareste destinul tragic al personajelor. Ghita se
intoarce la han si o injunghie pe Ana, iar el este impuscat de Raut.
Lica porunceste sa se dea foc hanului, iar el incearca sa fuga,
insacand il vede pe Pintea realizeaza ca nu mai are scapare si se
sinucide.
In opinia mea, opera are un caracter moralizator sustinut si de
simetria incipitului cu finalul. Advertismentele batranei din incipitul
nuvelei, cu privire la goana dupa inavutire, sunt ignorate de Ghita, iar
acesta isi pierde linistea colibei, instrainandu-se de familie. Patima
banului il loveste treptat si il dezumanizeaza, transformandu-l in
complice la talharie si omor, iar in final, in criminal. In concluzie,
sanctionarea drastica a protagonistilor este pe masura, lor lipsindu-le
stapanirea de sine si simtul masurii.
Conflictul este relevant pentru temă/personaj/relația între personaje
deoarece surprinde cu mijloace realiste pericolele încălcării limitelor
morale. Conflictul este dublu: exterior și interior. În încercarea de a-și
păstra imaginea de om cinstit, Ghiță se angajează într-un conflict
care îi depășește posibilitățile psihologice cu Lică, cu comunitatea,
chiar cu Ana. La fel de dramatic este și conflictul psihologic. Naratorul
urmărește minuțios reacțiile personajului, de la stăpânirea orgolioasă
și indiferentă în fața lui Lică la izbucniri patetice în fața copiilor și
autojustificări în fața propriei conștiințe.
Oscilând între atitudini contradictorii, personajul este pedepsit mai
mult decât pentru acțiuni reprobabile concrete, pentru indecizia de a
se separa cu hotărâre de rău. In vederea obtinerii aspectului
verosimil al universului fictional creat, ca trasatura specifica
realismului, autorul alege, pentru nuvela sa, o perspectiva narativa
obiectiva, cu o viziune ,, dindărắt”, care ii apartine unui narator
omniscient, omniprezent si extradiegetic, ce nareaza la persoana a
III-a. Totusi, obiectivitatea narativa este incalcata, pe alocuri, prin
interventiile batranei soacre, ca voce a autorului ce da glas
intelepciunii populare.
In concluzie, prin conflict, faptele verosimile si personajele
prezentate, precum si prin accentuarea complexitatii aces
tora, ,,Moara cu Noroc” devine o veritabila nuvela realista, una din
capodoperele scriitorului Ioan Slavici.

“Moara cu noroc”
de Ioan Slavici

1881
  Nuvela psihologica, realista
-caracterizare personaj-

Ioan Slavici este un scriitor realist si moralizator a carui opera este o

pledoarie pentru echilibrul moral, orice abatere de la aceste norme
fiind sanctionate.
Nuvela “Moara cu noroc” de Ioan Slavici a fost publicata in revista
“Novele din popor”, aparuta in 1881 si este o nuvela realista, de
analiza psihologica.
Tema nuvelei este puterea banului, opera ilustrand consecintele
nefaste pe care le are asupra omului, setea de inavutire.
Titlul operei este semnificativ pentru destinul personajului principal
deoarece acesta spera ca hanul sa-i aduca noroc, insa moara este
parasita, locul este pustiu, sugerandu-se o influenta malefica. Astfel,
moara este “cu noroc” numai in sensul castigarii de multi bani pe cai
necinstite.
Perspectiva narativa este obiectiva, naratiunea fiind relatata la
persoana a III-a, de un narator omniscient care stie tot ceea ce simte,
gandeste personajul principal si dezvaluie prin intermediul
monologului interior in stil indirect liber.
Ghita este caracterizat in mod direct de narator, de celelalte
personaje si prin autoca-racterizare, dar si in mod indirect, prin
fapte, vorbe, actiuni, ganduri, relatia cu celelate personaje.
Statutul social al personajului este reliefat inca de la inceputul
nuvelei. Ghita este casatorit cu Ana, au impreuna doi copii si locuiesc
in casa mamei Anei, soacra lui. Familia duce un trai modest deoarece
Ghita, cizmar de meserie, nu are de lucru. Nemultumit de conditia lui
sociala, Ghita tinde firesc spre bunastare si isi convinge familia sa se
mute pentru 2-3 ani la carciuma aflata la rascrucea unor drumuri
comerciale, Moara cu noroc.
Din punct de vedere moral, Ghita este la inceput un om harnic,
cinstit, care nu vrea decat sa agoniseasca suficienti bani cat sa-si
angajeze zece calfe pentru cizmarie. Bun meserias, muncitor, Ghita
trudeste din greu pentru fericirea familiei sale si se bucura atunci
cand vede ca afacerile ii merg bine, iar familia este multumita.
Psihologic, este individualizat prin monologul interior, dar si prin
caracterizare directa facuta de narator, care ii dezvaluie conflictul
dintre dorinta de a ramane om cinstit, dragostea fata de familie si
patima banului care pune treptat stapanire pe sufletul sau. Sub
influenta acesteia, naratorul urmareste degradarea morala si
psihologica a perso-najului.
Trasatura dominanta a personajului este lacomia de bani, trasatura
care il conduce la dezumanizare si degradare morala.
O scena semnificativa in evolutia personajului este aparitia la han a
lui Lica Samada-ul, seful porcarilor din zona, personaj malefic de care
toti se temeau. Ghita incearca initial sa se arate autoritar, darz si sa
reziste propunerilor lui Lica. Gesturile, compor-tamentul sau
dezvaluie nesiguranta si teama care-l stapanesc.
Naratorul observa prin caracterizare directa schimbarea lui Ghita,
care inainte era “un om mereu asezat si pus pe ganduri”, iar dupa
vizita lui Lica devenise “ursuz, se aprin-dea pentru orisice lucru de
nimic, nu mai zambea ca mai-nainte”. Ajunge chiar sa regrete ca
avea familie deoarece si-ar fi dorit sa poata spune “prea putin imi
pasa”.
Conflictul interior este din ce in ce mai puternic, lupta dandu-se intre
frontul cinstit al lui Ghita si ispita bogatiei: “vedea banii gramada
inaintea sa si i se impaienjeneau parca ochii”.
Dezumanizarea lui Ghita este lenta, dar sigura, intrucat el devine din
partas la afaceri necurate complice la talharie si omor, depunand
marturie mincinoasa in favoarea lui Lica. Dupa proces este apasat de
remuscari, de sentimentul vinovatiei si se autocarac-terizeaza in fata
copiilor: “voi nu mai aveti un tata […] om cinstit”, “tatal vostru e un
ticalos”. Desi isi propune sa-l dea in vileag pe Lica, amana foarte mult
momentul, din dorinta de a strange cat mai multi bani. Constient ca
nu-si mai poate controla dorinta de imbogatire, da vina pe firea lui
slaba, autocaracterizandu-se: “asa m-a lasat Dumnezeu, ce sa fac
daca e in mine ceva mai tare decat vointa mea”.
O ultima scena semnificativa este cea in care Ghita o foloseste pe
Ana drept momeala pentru a-l demasca pe Lica. Vazandu-se parasita
de sot, Ana isi exprima dispretul pentru ceea ce ajunsese Ghita in
mod direct: “nu e decat o muiere imbracata in haine barbatesti”.
Prabusirea psihologica a lui Ghita este inevitabila, intrucat devine el
insusi criminal, injunghiind-o pe Ana. El este ucis de Raut, devenind
astfel o victima a propriului destin din cauza neputintei de a se
impotrivi setei sale nemasurate de avere.
In opinia mea, destinul personajului principal al nuvelei, Ghita, are un
rol moralizator, intrucat ilustreaza consecintele devastatoare pe care
le are asupra omului dorinta de imbogatire. Chiar daca oscileaza si
are momente de regret, patima banului il or-beste, il dezumanizeaza
treptat, transformandu-l din omul cinstit la inceput in partas la
afaceri necurate, complice la talharie si omor, iar in final in criminal.
In concluzie, sanctionarea personajului este pe masura faptelor
savarsite, intrucat ii lipsesc simtul masurii, echilibrul, stima de sine,
calitati pentru care Slavici pledeaza in opera sa.

“Baltagul”
de Mihail Sadoveanu
 1930
 Roman realist, mitic, traditional

-tema si viziune-

Realismul este un curent literar care apare la sfarsitul secolului al

XIX-lea in Franta, ca o reactie impotriva romantismului, impotriva
tendintei de evadare din real a romanticilor, promovand in operele
literare o viziune asupra vietii cat mai aproape de realitate.
Trasaturile realismului sunt autenticitatea, veridicitatea si
obiectivitatea. Temele preferate de autori sunt problemele societatii
contemporane lor, pe care le prezinta in mod critic, iar personajul
este unul tipic, reprezentativ pentru o categorie sociala.
Scriitor deosebit de prolific, Mihail Sadoveanu a creat o opera care se
intinde pe aproape jumatate de secol, avand amploarea unei intregi
literaturi.
Publicat in anul 1930, in perioada interbelica, romanul “Baltagul” de
Mihail Sado-veanu este un roman monografic, mitic, dar si initiatic
(bildungsroman).
Tema romanului este calatoria cu scopul aflarii adevarului. Aceasta
este, insa, si un pretext pentru autor pentru a prezenta si lumea
arhaica a omului romanesc, specificul nostru national. Totodata, sunt
prezente si tema familiei, dar si a initierii.
Titlul romanului este unul simbolic deoarece baltagul (un topor cu
doua taisuri) este atat arma crimei (cu care a fost ucis Nechifor
Lipan), cat si arma dreptatii, intrucat acelasi baltag este folosit pentru
uciderea criminalului.
Compozitional, romanul este alcatuit din 16 capitole prezentate prin
inlantuire si evocare. Perspectiva narativa este obiectiva, naratiunea
fiind relatata la persoana a III-a, de catre un narator omniscient.
Relatiile temporale si spatiale sunt relativ definite, actiunea
petrecandu-se pe melea-gurile Moldovei, de la sfarsitul toamnei
pana la sfarsitul primaverii.
Incipitul romanului contine legenda pe care Nechifor Lipan obisnuia
sa o spuna pe la nunti si pe la petreceri, legenda despre darurile pe
care Dumnezeu le-ar fi dat neamurilor.
Expozitiunea prezinta personajele, spatiul si timpul actiunii. Astfel,
Vitoria Lipan este o munteanca din Magura Tarcaului, casatorita cu
Nechifor Lipan. Au impreuna doi copii, Gheorghita si Minodora.
Pentru ca Nechifor era oier priceput, “avere aveau cat le trebuia”.
Intr-o zi, Nechifor pleaca la Dorna sa cumpere oi si nu se mai intoarce
acasa o buna vreme.
O scena semnificativa pentru tematica operei este cea de la inceput,
cand Gheorghita vine acasa de sarbatori, asa cum ii ceruse mama sa.
Vitoria il primeste “cu mare bucurie”, iar apoi se retrage in alta odaie
“ca sa poata plange singura”. Gheorghita observa totusi suferinta
ascunsa a mamei sale si transformarea ei: “se uita numai cu suparare
si i-au crescut tepi de aricioaica”. Vitoria ii spune lui Gheorghita ca,
fiind singurul barbat din familie, trebuie sa plece in cautarea tatalui
sau. Desi accepta initial, Gheorghita cere explicatii in legatura cu ce
ar trebui sa faca si atunci Vitoria realizeaza ca trebuie sa renunte la
nadejdea pe care si-o pusese in el. De aceea, decide sa plece
impreuna la drum, avertizandu-l pe Gheorghita de scopul calatoriei
sale: “pentru tine de aci inainte incepe a rasari soarele”.
In cautarea sotului disparut, Vitoria il gaseste pe Lupu, cainele lui
Nechifor, in curtea unui gospodar. Cu ajutorul acestuia descopera
ramasitele pamantesti ale sotului sau intr-o rapa de sub Crucea
Talienilor. Anunta autoritatile sa constate crima, apoi pregateste cele
necesare pentru inmormantare si parastas.
O ultima scena semnificativa este cea de la parastasul dat in
memoria lui Nechifor. Vitoria intuieste cine este principalul vinovat
de crima si pune la cale un abil scenariu, prin vorbe aluzive, insinuari,
reusind sa-l faca pe Calistrat Bogza sa cedeze psihic si sa-si
recunoasca vina. Acesta vrea sa isi recupereze baltagul de la
Gheorghita, insa atunci “feciorul mortului simti crescand in el o
putere mai mare si mai dreapta decat a ucigasului”. Il paleste pe
Bogza cu baltagul in frunte, arma crimei devenind astfel si arma
dreptatii. Odata dreptatea infaptuita, sufletul ambelor personaje isi
poate gasi linistea, viata reluandu-si cursul ei firesc.
In opinia mea, desi urmareste un singur fir epic, actiunea operei este
complexa deoa-rece in “Baltagul” se regasesc mai multe tipuri de
romane. In primul rand, este un roman monografic prin prezentarea
detaliata a satelor de munte ale Moldovei cu topografia lor,
institutiile specifice, obiceiurile, traditiile, mentalitatea oamenilor.
Este si un roman mitic prin numeroasele asemanari cu balada
“Miorita”, dar si cu mitul despre Isis si Osiris. Aspectul initiatic este
evident pentru Gheorghita, care este supus pe parcursul calatoriei
unor probe menite sa-l pregateasca pentru viata, dar si pentru
Vitoria, care pleaca de la o lume cunoscuta, cea a satului traditional,
catre una necu-noscuta.
 “Baltagul”
de Mihail Sadoveanu

1930
 Roman realist, mitic, traditional

-caracterizare personaj-

Scriitor deosebit de prolific, Mihail Sadoveanu a creat o opera care se

intinde pe aproape jumatate de secol, avand amploarea unei intregi
literaturi.
Publicat in anul 1930, in perioada interbelica, romanul “Baltagul” de
Mihail Sado-veanu este un roman monografic, mitic, dar si initiatic
(bildungsroman).
Tema romanului este calatoria cu scopul aflarii adevarului. Aceasta
este, insa, si un pretext pentru autor pentru a prezenta si lumea
arhaica a omului romanesc, specificul nostru national. Totodata, sunt
prezente si tema familiei, dar si a initierii.
Titlul romanului este unul simbolic deoarece baltagul (un topor cu
doua taisuri) este atat arma crimei (cu care a fost ucis Nechifor
Lipan), cat si arma dreptatii, intrucat acelasi baltag este folosit pentru
uciderea criminalului.
Personajul principal, Vitoria Lipan, este caracterizat in mod direct de
narator si de celelalte personaje si in mod indirect prin fapte, vorbe,
ganduri, relatia cu celelalte personaje.
Din punct de vedere social, statutul personajului se contureaza inca
din expozitiune. Vitoria Lipan, o munteanca din Magura Tarcaului,
este casatorita cu Nechifor Lipan si au impreuna doi copii:
Gheorghita si Minodora. Pentru ca Nechifor era oier price-put,
“avere aveau cat le trebuia”. In relatia cu familia, Vitoria se
dovedeste o sotie iubitoare si o mama devotata, fiind mai severa cu
Minodora care se indeparta de tradi-tiile la care Vitoria tinea atat de
mult.
Moral, reprezinta tipul eroului popular prin cultul pentru adevar si
dreptate, precum si prin respectarea traditiilor stramosesti. Portretul
ei moral se realizeaza pe parcursul romanului, prin aculmulare,
Vitoria demonstrand calitati precum credinta, inteligenta, intuitia,
perseverenta, caracterul puternic.
Psihologic, este privita din exterior, fiind caracterizata in mod direct
de catre narator. Astfel, se evidentiaza ingrijorarea Vitoriei din cauza
absentei sotului ei: “se socotea moarta ca si omul ei care nu era
langa dansa”, detasandu-se parca de lumea exterioa-ra: “intrase
oarecum in sine”.
Vitoria are trasaturile specifice eroului popular: credinta, respectul
pentru traditii, dar si pentru adevar, de unde reiese si caracterul ei
justitiar.
Firea ei religioasa se evidentiaza inca de la inceputul romanului, din
faptul ca in momentele dificile cere sfaturile lui Daniil Lilies, se roaga
la Dumnezeu si merge chiar la Manastirea Bistrita, unde se roaga la
Sf. Ana. Convinsa ca o nenorocire s-a intamplat cu Nechifor, decide
sa plece in cautarea acestuia cu scopul de a-l gasi, de a-i face o
inmormantare crestineasca. Inaintea plecarii simte nevoia unei
purificari sufletesti si posteste 12 vineri la rand. O duce pe Minodora
la manastire pentru a o sti in siguranta in lipsa ei.
Harnica si meticuloasa, Vitoria se pregateste si material pentru
aceasta plecare: pune gospodaria in ordine, o lasa pe seama
argatului, vinde in agoniseala pentru a avea bani de drum si comanda
lui Gheorghita un baltag nou pe care il sfinteste la preotul satului.
Pe parcursul calatoriei, principala trasatura pe care o demonstreaza
este spiritul de investigatie, ea comportandu-se ca un adevarat
detectiv. Astfel, intreband din sat in sat si din han in han, reuseste sa
refaca intocmai traseul parcurs de sotul ei. Prevazatoare, merge
numai de la rasaritul pana la apusul soarelui si nu dezvaluie niciodata
motivul real al calatoriei. Ajunsa la Dorna si intreband cu discretie
oamenii locului, afla ca Nechifor cumparase 300 de oi si ca plecase
insotit de alti doi ciobani care voiau si ei sa cumpere 100.
Perseverenta, Vitoria reface intocmai traseul parcurs de cei trei si
realizeaza ca la Sabasa ajunsesera toti, insa la Suha erau doar doi.
O scena semnificativa este cea in care, cu ajutorul lui Lupu, cainele
credincios al lui Lipan, gasit in curtea unui gospodar din Sabasa,
Vitoria descopera ramasitele pamantesti ale sotului ei. Reactia sa
este surprinsa de narator prin caracterizare directa: “cu graba, dar
fara lacrimi, femeia facu cea dintai randuiala”. Desi indurerata,
Vitoria isi pastreaza luciditatea si il lasa pe Gheorghita sa privegheze
langa trupul tatalui sau, iar ea merge in sat sa anunte autoritatile
crima, dar si sa-l poata duce pe Lipan pentru a-l inmormanta
crestineste.
O alta scena semnificativa este cea de la parastasul dat in memoria
lui Nechifor. Vitoria demonstreaza o patrunzatoare observatie
psihologica, intuind ca Calistrat Bogza este principalul vinovat de
crima si prin vorbe aluzive, insinuari, il determina pe acesta sa cedeze
psihic si sa isi recunoasca vina. Astfel, se poate infaptui dreptatea
fara de care sufletul ei nu si-ar fi gasit odihna.
In opinia mea, Vitoria Lipan ramane un personaj reprezentativ pentru
lumea satului, prin filosofia de viata, echilibru si masura in toate, prin
cultul adevarului, dreptatii si al traditiei. Pentru spiritul ei de
investigatie si justitiar, George Calinescu o considera un Hamlet
feminin al literaturii romane.
 “O scrisoare pierduta”
de Ion Luca Caragiale

1884 ( reprezentara pe scena in 1885 )

- comedie, specie a genului dramatic

-tema si viziune-

Realismul este un curent literar care apare la sfarsitul secolului al

XIX-lea in Franta, ca o reactie impotriva romantismului, impotriva
tendintei de evadare din real a romanticilor, promovand in operele
literare o viziune asupra vietii cat mai aproape de realitate.
I.L.Caragiale este un scriitor realist si moralizator, un observator
atent al societatii din vremea lui, pe care o prezinta in mod critic.
Piesa “O scrisoare pierduta” a avut avanpremiera in anul 1884, pe
scena Teatrului National si a fost publicat un an mai tarziu in revista
“Convorbiri literare”.
Opera este o comedie realista, de moravuri politice, care are
trasaturile specifice acestui curent: autenticitatea, veridicitatea si
obiectivitatea. Autenticitatea este sustinuta de faptul ca piesa este
inspirata din realitatea vremii autorului, respectiv organizarea
alegerilor din anul 1883 si revizuirea Constitutiei. Autorul prezinta in
mod obiectiv si critic aceste realitati, iar faptele au un caracter
verosimil. Personajele piesei sunt rea-liste deoarece reprezinta
categorii umane, iar tema operei este, de asemenea, specifica
acestui curent.
Comedia este o specie a genului dramatic, in versuri sau in proza, in
care actiunea sa-tirizeaza aspecte sociale, moravuri, defecte umane,
cu scopul de a le indrepta, efectul comediei fiind rasul moralizator.
Intre personaje se nasc conflicte puternice care se solutioneaza, insa,
in mod fericit.
Tema comediei este dorinta de parvenire a burgheziei, pe frontul
campaniei electorale pentru functia de deputat. In piesa se mai
regasesc si tema iubirii si a familiei, satiri-zate, insa, prin triunghiul
conjugal.
Ca orice opera dramatica, comedia are o structura specifica, fiind
alcatuita din patru acte si mai multe scene. Modul predominant de
expunere este dialogul, care se imple-teste cu monologul dramatic.
Autorul intervine in mod direct in didascalii, oferind informatii despre
decor, dar mai ales despre mimica, gesturile, tonul vocii
personajelor. Indicatiile scenice devin astfel un mijloc de
caracterizare directa a personajelor, prin care autorul ilustreaza
contrastul dintre aparenta si esenta.
Relatiile temporale si spatiale sunt relativ definite, actiunea
petrecandu-se “in capitala unui judet de munte in zilele noastre”.
Desi din piesa reiese ca este vorba despre anul 1883, autorul
relativizeaza timpul si spatiul, din dorinta de a sugera ca
evenimentele sunt posibile oricand si oriunde.
Actiunea comediei se concentreaza asupra unui singur conflict
politic, dintre Opozitie si Putere pentru functia de deputat, conflict
dublat de cel din plan personal, declansat de pierderea scrisorii de
amor.
Din relatarea scenelor reiese ca opera are trasaturi specifice
comediei, intrucat se con-centreaza asupra unui conflict comic ce se
rezolva in mod fericit. Totodata, actiunea piesei satirizeaza aspecte
sociale, moravuri precum: politica (prin toti politicienii corupti,
inculti, demagogi din piesa), familia (prin triunghiul conjugal), politia
(prin Ghita Pristanda care fura din avutul statului si slujea interesele
politice), biserica (prin popa Pripici, care fuma, juca stos si discuta
politica), posta (prin cetateanul turmentat care nu respecta secretele
corespondentei) si presa (prin “Racnetul Carpatilor” si “Razboiul”
care reprezinta presa de scandal, folosita in interese politice).
O prima scena semnificativa pentru tematica operei este cea de la
inceputul piesei, in care Trahanache ii povesteste amicului sau,
Tipatescu, modul in care fusese santajat de Nae Catavencu, seful
Opozitiei locale. Tipatescu isi exprima dispretul fata de lipsa de
moralitate a lui Catavencu: “Mizerabilul!”, cand el insusi e imoral,
fiind amantul Zoei si inseland astfel increderea prietenului sau.
Trahanache ii spune ca Nae Catavencu se afla in posesia unei scrisori
de amor pe care Tipatescu o trimise Zoei. Acesta il anuntase ca o va
publica in ziarul sau daca nu va fi ales in functia de deputat. Reactiile
lui Tipatescu sunt surprinse in didascalii, acesta este “in culmea
agitatiei”, iar in final iese “turbat” din scena, strigand dupa Ghita
Pristanda. Spre deosebire de Tipatescu, Trahanache este calm, stiind
sa disimuleze. De aceea, considera ca Tipatescu nu este tocmai
potrivit pentru functia de prefect, intrucat “e iute”, “n-are cumpat”.
O a doua scena semnificativa este cea de la inceputul actului al
doilea, in care se evidentiaza coruptia politicienilor. Farfuridi,
Branzovenescu si Trahanache falsifica listele electorale, adaugand
persoane fara drept de vot, nedetinand averea necesara. In epoca
functiona votul cenzitar care dadea drept electoral doar barbatilor cu
un anumit statut social. Ei trec pe lista persoane care nu au aceasta
calitate, dar care erau simpatizantii partidului si care ar fi putut vota
candidatul puterii. Farfuridi si Branzovenescu profita de ocazie
pentru a-i marturisi lui Trahanache ca interesele partidului sunt
inselate, dar acesta reactioneaza neasteptat de puternic. Ei se
grabesc sa se linisteasca, spunand ca nu pe el il banuiesc, ci pe
Tipatescu, dar Trahanache “este si mai indignat”. El ii ia apararea
amicului Fanica, despre care spune ca i-a facut si ii face “servicii” si ca
“de 8 ani traim impreuna ca fratii”. Iese apoi din scena “foarte
tulburat”, iar cei doi, impresionati de reactia sa, il caracterizeaza in
mod direct: “e tare, tare de tot…solid barbat”.
In concluzie, rasul provocat de actiunea comediei are un rol
moralizator, ilustrand crezul autorului ca “nimic nu-i arde pe ticalosi
mai mult ca rasul”.

“O scrisoare pierduta”
de Ion Luca Caragiale

1884 ( reprezentara pe scena in 1885 )

- comedie, specie a genului dramatic

-caracterizare personaj-

Dramaturg si prozator, I.L.Caragiale este un scriitor realist si

moralizator, un observator lucid al societatii din vremea lui, pe care o
prezinta in mod critic.
Piesa “O scrisoare pierduta” a avut avanpremiera in anul 1884, pe
scena Teatrului National si a fost publicat un an mai tarziu in revista
“Convorbiri literare”.
Opera este o comedie realista, de moravuri politice, a carei tema
ilustreaza dorinta de parvenire a burgheziei, pe frontul campaniei
electorale pentru functia de deputat. Te-me secundare sunt iubirea si
familia, satirizate, insa, prin triunghiul conjugal.
Actiunea comediei se concentreaza asupra unui singur conflict
politic, dintre Opozitie si Putere pentru functia de deputat, conflict
dublat de cel din plan personal, declansat de pierderea scrisorii de
amor.
Zaharia Trahanache este caracterizat in mod direct, de autor in
didascalii si de celelal-te personaje, dar si in mod indirect prin vorbe,
fapte, comportament, relatia cu celelalte personaje.
Social, Zaharia Trahanache are un statut privilegiat, fiind un
reprezentat important al puterii locale, presedinte a numeroase
“comitete si comitii”. De aceea, pe plan local, el se bucura de respect
si autoritate, recunoscute chiar si de opozitie, asa cum reiese din
afirmatia lui Catavencu: “am tinut la dumneata ca la capul judetului
nostru”. Tra-hanache este casatorit cu Zoe si are dintr-o casatorie
anterioara un fiu, care este student. Este bun prieten cu Stefan
Tipatescu, amantul Zoei, formand toti trei triunghiul conjugal, un
mijloc de comic din piesa.
Moral, Zaharia este individualizat prin comicul onomastic, care ii
sugereaza trasaturi-le dominante de caracter. Astfel, prenumele
deriva de la zahar, evidentiind ramolismentul personajului, iar
numele deriva de la trahana - coca moale, relevand maleabi-
litatea, faptul ca este usor de influentat de sefii de la centru, de
propriul interes, dar mai ales de Zoe.
Psihologic, nu este foarte bine individualizat, fiind privit din exterior,
prin observarea comportamentului. Astfel, se evidentiaza contrastul
dintre aparenta si esenta, intrucat Trahanache pare senil, naiv, dar
devine puternic, agresiv, atunci cand este acuzat de tradare.
Pe plan familial, Trahanache este incornorat, dar pare ca ii convine
triunghiul conjugal, care ii asigura o viata linistita de familie. De
aceea, el pastreaza falsa prietenie cu Tipatescu, despre care spune ca
i-a facut si ii face servicii si cu care traieste “de opt ani […] ca fratii”.
O scena semnificativa in acest sens este cea de la inceputul piesei, in
care Trahanache ii relateaza lui Tipatescu modul in care a fost
santajat de Catavencu. Desi refuza sa considere scrisoarea altceva
decat o “plastografie”, Trahanache o reproduce din memorie,
observand atent reactiile lui Tipatescu. Il consoleaza chiar pe
amantul sotiei, spunandu-i sa nu-si mai faca sange rau, insa adauga:
“Sa vezi imitatie de scrisoare! Sa zici si tu ca e a ta.”.
Ca politician, este diplomat si doar aparent naiv, fiind singurul care
nu cedeaza santajului. Pregateste contrasantajul si gaseste o polita
falsificata de Nae Catavencu, prin care isi insusea 5000 lei de la
societatea pe care o conducea. Maleabil, Trahanache se supune
sefilor de la “centru” si sustine candidatul pe care acestia il propun,
constient ca functia sa depinde de ei.
Desi se lamenteaza de lipsa de moralitate a societatii: “A, ce corupta
sotietate!”, Trahanache este demagog deoarece el insusi este corupt,
practicand inselaciunea. O scena semnificativa in acest sens este cea
in care, impreuna cu Farfuridi si Branzovenescu, falsifica listele
electorale, adaugand persoane fara drept de vot deoarece nu deti-
neau averea necesara. Pasnicul Trahanache reactioneaza brutal
atunci cand este acu-zat de tradare, surprinzandu-i pe Farfuridi si
Branzovenescu. Acestia il caracterizeaza in mod direct: “E tare…tare
de tot! Solid barbat!”.
Comicul de limbaj evidentiaza prin caracterizare indirecta incultura,
intrucat Trahana-che repeta mecanic truisme si cacofonii, pe care le
citeaza din scrisorile fiului sau: “O sotietate fara printipuri…va sa zica
nu le are”. Ticul sau verbal, “Ai putintica rabda-re!”, sugereaza, pe de
o parte, lentoara, vocabularul limitat, dar pe de alta parte, poate fi si
o abila arma politica de care el se foloseste pentru a castiga timp de
gandire.
In concluzie, Zaharia Trahanache ramane unul dintre cele mai
importante personaje ale operei, prin ambiguitatea sa, intrucat
cititorul nu poate fi sigur pana la final daca personajul este fie foarte
naiv, astfel incat sa nu inteleaga adulterul sotiei, fie stie totul si
accepta situatia din dorinta de a-si pastra situatia conjugala si cea
sociala.
 “Flori de mucigai”
de Tudor Arghezi

1931
-poezie modernista, arta poetica

Modernismul este un curent literar sustinut in perioada interbelica

prin activitatea lui Eugen Lovinescu la revista si cenaclul “Sburatorul”
(1919). In vederea modernizarii literaturii romane, criticul
recomanda: evolutia prozei de la liric la epic si a poeziei de la epic la
liric, inspiratia din mediul citadin si din dramele de constiinta ale
intelec-tualului, valorificarea unor idei filosofice profunde, crearea
romanului obiectiv si a celui de analiza psihologica.
Tudor Arghezi este considerat un reprezentant de seama al
modernismului romanesc, atat prin imaginarul poetic, cat si prin
limbajul poetic. Poezia “Flori de mucigai” des-chide volumul omonim,
publicat in 1931, volum odata cu care lirica romaneasca intra pe un
teren total nou: o lume a hotilor, a talharilor, a prostituatelor de
mahala, transfi-gurata artistic insa conform crezului sau ca
“pretutindeni si in toate e poezie”.
Opera este o arta poetica moderna intrucat ilustreaza conceptia
autorului despre statu-tul artistului si misiunea artei sale. Poetul
traduce in simboluri artistice atmosfera sumbra a universului
captivitatii autorului in inchisoarea Vacaresti.
Se evidentiaza astfel in poezie estetica uratului, conceptie potrivit
careia si din urat se poate crea ceva frumos artistic. Totodata, poezia
se incadreaza in modernism si prin expresivitatea deosebita a
limbajului artistic arghezian. Se remarca arhaisme: “firida”, “stihuri”,
“mucigai”, dar si simboluri religioase pentru a sugera
atemporalitatea stari-lor sufletesti ale eului liric. De asemenea,
structura prozodica este moderna, poezia fiind alcatuita din doua
strofe inegale, versuri cu masura variabila, valorificand tehnica
ingambamentului.
Tema poeziei este moderna si exprima eforturile, sacrificiile pe care
este dispus artistul sa le faca pentru a crea o opera de valoare.
Titlul poeziei este un oximoron, intrucat florile semnifica frumusetea,
viata, lumina, in timp ce mucegaiul reprezinta uratul, moartea,
descompunerea si intunericul. Titlul devine astfel semnificativ pentru
ideea specifica artei poetice argheziene, estetica uratului.
Incipitul poeziei “Le-am scris cu unghia pe tencuiala” sugereaza ca
poezia se constituie intr-o confesiune, eul liric exprimandu-si in mod
direct, la persoana I, propriile conceptii, sentimente. Primele versuri
evoca eforturile artistului de a crea in absenta elementelor necesare
si in conditii neprielnice: “Pe intuneric, in singuratate”. Versurile
sugereaza totodata si suferinta artistului care incearca totusi sa
zgarie cu “unghia pe tencuiala” din dorinta puternica de a se
exprima, de a comunica, de a res-tabili o legatura cu lumea.
Eul liric se simte insa parasit de inspiratia divina: “cu puterile
neajutate”. Repetitia negatiei “nici” inaintea termenilor enumeratiei:
“taurul”, “leul”, “vulturul” accentuea-za starea de deprimare a
artistului in absenta harului divin care i-a insotit pe Luca, Marcu si
Ioan.
Enumeratia din versurile urmatoare releva cateva dintre temele
creatiei poetice: vesnicia (“stihuri fara an”), moartea (“stihuri de
groapa”), viata, cunoasterea (“de sete de apa”) si arderea
existentiala, descompunerea (“si de foame de scrum”).
Metafora “unghia ingereasca” devine semnificativa pentru harul
poetic, dar intrucat inspiratia “s-a tocit” de efort, aceasta nu-i mai
permite creatorului revelatia deoarece “nu a mai crescut”. Artistul nu
se mai poate regasi, nu se mai percepe ca un creator de valori
spirituale (“sau nu o mai am cunoscut”).
A doua secventa lirica amplifica deznadejdea eului liric prin armonia
care se creeaza intre universul interior si cel exterior, simbolizat de
atmosfera sumbra: “era intune-ric”, autumnala: “ploaia batea
departe, afara”. Verbele la imperfect sugereaza conti-nuitatea in
timp a sentimentelor eului liric, suferinta profunda din cauza
neputintei de a scrie: “Si ma durea mana ca o ghiara/ Neputincioasa
sa se stranga”. Comparatia ilustreaza printr-o imagine vizuala foarte
plastica eforturile de a scrie sau poate nepu-tinta de a mai strange
degetele pentru inchinaciune, pentru invocatia inspiratiei divi-ne.
Finalul poeziei: “Si m-am silit sa scriu cu unghiile de la mana stanga”
releva efortul, sacrificiul pe care este dispus artistul sa-l faca pentru a
putea crea.
In concluzie, poezia “Flori de mucigai” de Tudor Arghezi este o opera
reprezentativa pentru modernismul romanesc, atat prin ideea
esteticii uratului, cat si prin ineditul limbajului artistic, Tudor Arghezi
putand fi considerat un adevarat inovator din acest punct de vedere,
intrucat “limbajul sau exceleaza mai mult decat al oricarui scriitor
roman prin bogatie, noutate si varietate.
 “Eu nu strivesc corola de minuni a lumii”
de Lucian Blaga

1919
-poezie modernista si expresionista
-perioada interbelica

Modernismul este un curent literar sustinut in perioada interbelica

prin activitatea lui Eugen Lovinescu la revista si cenaclul “Sburatorul”
(1919). In vederea modernizarii literaturii romane, criticul
recomanda: evolutia prozei de la liric la epic si a poeziei de la epic la
liric, inspiratia din mediul citadin si din dramele de constiinta ale
intelec-tualului, valorificarea unor idei filosofice profunde, crearea
romanului obiectiv si a celui de analiza psihologica.
Lucian Blaga este unul dintre reprezentatii de seama ai
modernismului romanesc, in a carui opera se regasesc si influente
expresioniste.
Poezia “Eu nu strivesc corola de minuni a lumii” deschide volumul de
debut al lui Blaga: “Poemele luminii” (1919) si este o arta poetica
moderna deoarece exprima conceptia autorului despre menirea sa si
a artei sale, anticipand sistemul filosofic de mai tarziu.
Opera se incadreaza in modernism prin tematica filosofica a
cunoasterii, dar si prin influentele expresioniste: exacerbarea eului
creator, aspiratia spre absolut.
Caracterul modern se evidentiaza si la nivel stilistic, respectiv
prozodic. Astfel, se re-marca numeroase metafore revelatorii, in
special din campul semantic al misterului: “corola”, “vraja
nepatrunsului ascuns”, “largi fiori de sfant mister”, “taina noptii”,
“nentelesul”. Compozitional, poezia este alcatuita din 20 versuri
libere, ce valorifica si tehnica ingambamentului, prin care este redata
frenezia sentimentelor.
Tema poeziei este cunoasterea, ideea poetica exprimand atitudinea
poetului filosof de a proteja misterele lumii, din iubire si prin iubire.
In relatie cu textul poeziei, tema este ilustrata si prin cele 2 metafore
revelatorii: “lumina mea”, “lumina altora”, care sugereaza cele 2
tipuri de cunoastere specifice sistemului filosofic blagian: cunoaste-
rea luciferica - atitudinea poetica de potentare a marilor taine ale
universului si cu-noasterea paradisiaca - intentia de descifrare a
misterelor.
Titlul poeziei “Eu nu strivesc corola de minuni a lumii” este o
metafora revelatorie care exprima crezul artistului, al poetului ca
datoria sa este sa potenteze misterele universului: “corola de
minuni” si nu sa le lamureasca, sa le reduca: “nu strivesc”.
Pronumele la persoana I “eu” este expresia lirismului subiectiv ce
caracterizeaza poezia, dar poate sugera si influentele expresioniste
(exacerbarea eului).
Incipitul reia titlul, accentuand ideea ca eul liric este adeptul
cunoasterii luciferice. Verbul la forma negativa: “nu strivesc” exprima
refuzul cunoasterii de tip rational, iar metafora revelatorie: “corola”
intruchipeaza imaginea perfectiunii, a absolutului, prin simbolul
cercului. Determinantul: “de minuni” exprima revelatia eului liric in
fata acestor frumuseti, mistere ale lumii.
Aceeasi idee este accentuata in versul urmator prin verbul la forma
negativa: “nu ucid/cu mintea” ce potenteaza atitudinea poetica fata
de tainele lumii. Verbul la forma negativa se asociaza metaforei:
“calea mea”, ce sugereaza destinul poetic asumat.
Enumeratia de metafore revelatorii din versul urmator evidentiaza
cateva dintre teme-le creatiei poetice, dar si unele dintre cele mai
frumoase mistere: “flori”, ce reprezinta natura, viata, frumosul,
“ochi” - simbol al sufletului uman, al spiritualitatii, “buze” - cu dubla
sa semnificatie de sarut, iubire, dar si de cuvant, rostire poetica si
“mormin-te”, ce semnifica moartea, care insa in opera blagiana nu
este sfarsitul dramatic, ci reprezinta “marea trecere” intr-o lume
superioara.
Secventa urmatoare se constituie intr-o antiteza creata pe baza celor
doua metafore: “lumina mea”, “lumina altora”, ce devin
semnificative pentru cele doua tipuri de cunoastere: cunoasterea
poetica, de tip intuitiv (luciferica) si cunoasterea rationala, de tip
logic (paradisiaca). Apozitia dintre cele doua sintagme poetice este
potentata si de antiteza verbelor “sugruma” - “sporesc”, respectiv de
constructia adversativa “dar”.
Ampla comparatie separata prin linii de pauza functioneaza ca o
explicatie a ideii exprimate anterior. Astfel, cunoasterea pe care o
aduce artistul in lume prin creatia sa este asemanata cu lumina lunii,
care nu desluseste misterul noptii, ci il potenteaza: “si-ntocmai cum
cu razele ei albe luna / nu micsoreaza, ci tremuratoare / mareste si
mai tare taina noptii, / asa imbogatesc si eu intunecata zare / cu largi
fiori de sfant mister”.
Finalul poeziei are rol concluziv, evidentiind ca actul creatiei este un
act de contemplatie: “si tot ce-i nenteles / se schimba-n nentelesuri
si mai mari / sub ochii mei” si de iubire: “caci eu iubesc / si flori si
ochi si buze si morminte”.
In concluzie, poezia “Eu nu strivesc corola de minuni a lumii” de
Lucian Blaga este o arta poetica reprezentativa pentru modernismul
romanesc, intrucat conceptia despre poezie evidentiaza
problematica filosofica a cunoasterii, iar interesul autorului se
deplaseaza de la tehnica poetica la relatia poet - lume si poet -
creatie.

“Ion”
de Liviu Rebreanu

1920
-roman realist, obiectiv
-tema si viziune-
Liviu Rebreanu a fost considerat primul romancier obiectiv al vietii
satului deoarece ofera o perspectiva realista asupra problemelor cu
care se confrunta taranii la sfarsitul secolului al XIX-lea si inceputul
secolului al XX-lea.
Publicat in anul 1920, in perioada interbelica, romanul “Ion” este o
opera monografica, realista, sociala. Romanul se incadreaza in
realism prin valorificarea trasaturilor specifice curentului:
autenticitate, verosimil si obiectivitate. Autenticitatea reiese din
oglindirea problemelor sociale din Transilvania in perioada ocupatiei
Austro-Ungare si din valorificarea unor surse de inspiratie reale
(scena sarutarii pamantului, numele personajului principal, povestea
de viata a Anei). Veridicitatea este data de caracterul verosimil al
unor fapte si personaje, dar si de limbajul folosit care este in acord cu
universul descris. Autorul apeleaza la tehnica detaliului semnificativ
atat in descrierea personajelor, cat si a mediului in care acestea
traiesc. Personajele sunt tipice, reprezentative pentru o categorie
sociala. Tematica operei este, de asemenea, realista.
Tema romanului este viata romanilor din Transilvania la inceputul
secolului al XX-lea, dar pe parcurs se evidentiaza si alte teme precum
patima pentru pamant, iubirea, familia, viata intelectualilor in
conditiile dominatiei austro-ungare.
Compozitional, romanul este alcatuit din doua parti cu titluri
semnificative: “Glasul pamantului” si “Glasul iubirii”, avand 6,
respectiv 7 capitole fiecare.
Perspectiva narativa este obiectiva, naratiunea fiind relatata la
persoana a III-a de un narator omniscient.
Relatiile temporale si spatiale sunt definite, actiunea petrecandu-se
in satul ardelenesc Pripas, la inceputul secolului al XX-lea.
Incipitul romanului descrie drumul care intra in satul Pripas si care
are semnificatia simbolica a destinului uman, dar si a unei rame ce
separa lumea reala de cea fictiva.
Relaţia incipit-final susţine specificul realist-obiectiv al operei .
Romanul începe cu descrierea drumului către satul Pri pas, la care se
ajunge prin „șoseaua ce vine de la Cârlibaba, întovărășind Someșul“
până la Cluj, din care se desprinde „un drum alb mai sus de Armadia“
și după ce lasă Jidovița în urmă, „drumul urcă întâi anevoie … , ca să
dea buzna în Pripasul pitit într-o scrântitură de coline“. La intrarea în
sat, „te întâmpină (…) o cruce strâmbă pe care e răstignit un Hristos
cu fața spălată de ploi și cu o cuniniță de flori veștede agățată de
picioare“. Prezenţa acestei cruci este premonitorie, semn al
omniscienței auctoriale. Imaginea drumului este reluată simbolic în
desfășurarea acțiunii, în scena licitației la care se vindeau mobilele
învățătorului, sug erând destinul tragic al lui Ion și al Anei, precum și
viața tensionată și necazurile celorlalte personaje: Titu, Zaharia
Herdelea, Ioan Belciug, Vasile Baciu, George Bulbuc etc. La sfârşitul
romanului, drumul iese “bătătorit” din sat- “câţiva oameni au murit,
alţii le-au luat locul”, şi se pierde în “şoseaua cea mare şi fără
început”. Roman sferic, cu structură echilibrată, Ion începe şi se
termină cu aceeaşi metaforă a vieții.
In aceeasi ordine de idei, discursul epic abordeaza o tematica
realista, sociala, reprezentata de problematica pamantului in satul
Pripas. Aceasta macrotema este dublata de cea simbolica a
destinului, tratata in conformitate cu viziunea traditionala a
scriitorului asupra lumii: fiinta umana trebuie sa se inscrie in limitele
unui destin prestabilit, incercarea de a-l depasi avand con secinte
tragice.
O prima scena semnificativa este cea a horei care are loc intr-o zi de
duminica in curtea vaduvei lui Maxim Oprea. Scena este un pretext
pentru narator de a prezenta traditiile specifice, personajele si
relatiile dintre ele. Fruntasii satului si taranii instariti discuta separat
de cei mai saraci ca Alexandru Pop Glanetasu, care sta “ca un caine la
usa bucatariei”, neindraznind sa intre in vorba cu cei mai bogati. Ion
incalca legile nescrise ale comunitatii si o invita la dans pe Ana, fiica
lui Vasile Baciu, un taran instarit. Hotararea lui Ion de-a o lua pe Ana
la joc, desi o iubeste pe Florica, marcheaza inceputul conflictului,
intrucat Florica era “mai saraca decat dansul”, pe cand Ana avea
“lotru si case si vite multe”. Gestul sau de a o invita pe Ana la dans,
dar si intalnirea cu ea intr-un loc mai retras starnesc furia lui Baciu,
care il caracterizeaza in mod direct, numindu-l “hot”, “sarantoc”,
“pleandura”, “talhar”. Ion resimte dureros umilinta, “schimba fete-
fete”, trezindu-se in el dorinta de razbunare. Confruntarea verbala cu
Vasile Baciu marcheaza inceputul conflictului exterior dintre cei doi,
conflict dublat de cel interior, din sufletul personajului principal care
oscileaza intre dragostea fata de Florica, fata cu care fusese pana
atunci si pe care o iubea si dorinta de a avea pamant, care se putea
implini prin Ana.
Dorind sa-si schimbe statutul social, Ion renunta la dragostea Floricai
si o curteaza pe Ana. Reuseste sa o seduca si sa o lase insarcinata,
determinandu-l astfel pe Vasile Baciu sa i-o dea de sotie.
O a doua scena este cea a nuntii lui Ion cu Ana deoarece devine prilej
pentru narator pentru a prezenta obiceiurile specifice acestui
eveniment in lumea satului (ospatul dureaza 3 zile, starostele
vorbeste in versuri, tinerii chiuie si trag cu pistoalele), dar si de a
evidentia, inca o data, conflictul interior al personajului. Pentru ca
Ana are o sarcina inaintata, drusca, Florica, ii tine locul. Ion se
gandeste o clipa sa fuga in lume si sa scape “de uratenia asta”, dar
imediat ii revin in minte pamanturile si adauga in sine cu dispret: “Si
sa raman tot calic pentru o muiere?”. Ion danseaza mai mult cu
Florica, imaginandu-si ca ea “era mireasa lui”. Nu se poate abtine si ii
marturiseste ca doar ea ii era draga pe lume, dar este auzit de Ana
care “tresari ca muscata de vipera”. Atunci realizeaza ca toate
sperantele ei de fericire se risipesc si incepe sa planga, insa Ion este
nepasator fata de suferinta ei si se intreaba oare cati bani s-or fi
strans la nunta.
Odata implinita patima pentru pamant, celalalt glas, al iubirii, pune
stapanire pe sufletul lui Ion. Acest lucru are insa consecinte
dramatice deoarece Ion se face vinovat moral de moartea Anei, care
se sinucide din cauza atitudinii lui reci, distante. La scurta vreme
moare si copilul, dar nici acest eveniment nu trezeste in Ion
sentimentul vinovatiei. Se gandeste tot mai des la Florica, maritata
intre timp cu George. Pentru ca tulbura linistea acestei familii, dar si
intregii comunitati, Ion este ucis de George cu o unealta a
pamantului, sapa.
In concluzie, prin romanul “Ion” de Liviu Rebreanu se realizeaza o
adevarata monografie a societatii transilvanene de la inceputul
secolului al XX-lea, intrucat descrie topografia satului, institutiile
(scoala, biserica, judecatoria, notariatul), obiceiurile si traditiile
(hora, hramul bisericii, tocmeala zestrii, inmormantarea), dar
urmareste si destinele individuale ale taranilor despre care George
Calinescu a afirmat: “nu sunt indivizi cu viata unica, ci exponenti ai
clasei si ai generatiei”.
 “Ion”
de Liviu Rebreanu

1920
-roman realist, obiectiv
-caracterizare personaj-

Prin scrierile lui Liviu Rebreanu, literatura romaneasca dobandeste

primul romancier obiectiv al vietii satului. Publicat in anul 1920, in
perioada interbelica, romanul “Ion” ofera o viziune veridica asupra
vietii romanilor din Transilvania de la sfarsitul secolului al XIX-lea si
inceputul secolului al XX-lea.
Pe langa tema rurala, in roman sunt prezente si tema iubirii, a
familiei, problematica pamantului, dar si viata intelectualilor in
conditiile dominatiei austro-ungare.
Titlul romanului este chiar numele personajului principal si eponim,
un nume reprezentativ pentru taranul roman, anticipand ca in
centrul actiunii sta destinul acestuia.
Romanul este structurat pe doua parti, “Glasul pamantului” si “Glasul
iubirii”, ce reprezinta si cele doua voci interioare intre care oscileaza
personajul principal.
Ion Glanetasu este personajul principal si central al romanului,
dominand in treaga lume care se desfasoara in jurul lui. Destinul
celorlalte personaje sunt strans leg ate de cel al lui Ion, punandu-I in
evidenta trasaturile, dorintele ascunse. Cele doua parti ale romanului
sunt de fapt coordonatele evolutiei sufletesti ale eroului. La inceput
glasul pamantului se aude mai puternic in sufletul flacaului, apoi,
cand se face auzit si glasul iubirii, destinul lui Ion este pecetluit.
Social, Ion este ilustrativ pentru clasa ţăranului sărac însetat de
pământ : “ Toţi flăcăii din sat sunt varietăţi de Ion”(George
Călinescu). Tipic prin legătura cu pământul, Ion este, în schimb, atipic
prin mijloacele folosite pentru a-l obţine. Realizat prin tehnica
basoreliefului, personjul îşi dezvăluie trăsăturile tridimensional,
surprins în diferite unghiuri şi în diferite lumini, con vingând prin
impresia de zugrăvire completă, veridică.
Psihologia lui Ion se organizează în jurul unei trăsături dominante-
instinctul posesiunii. Procesele sale interioare sunt ușor de urmărit și
se oglindesc în acte concrete. Inteligent, harnic, brutal, impulsiv,
cinic, considerat de unii critici erou sten dhalian, cu voinţă puternică (
Eugen Lovinescu), de alţii o brută, “căreia şiretenia îi ţine loc de
deşteptăciune” ( George Călinescu), personajul poate avea, în final,
statutul moral formulat de criticul Nicolae Manolescu: “Ion trăieşte
în preistoria moralei, într-un paradis foarte crud, el e aşa zicând
bruta ingenuă”, care acţionează sub impulsul necesităţii ca acoperire
morală.
Personaj principal, Ion, este portretizat prin caracterizare directa
facuta de narator si de celelalte personaje si prin caracterizare
indirecta, reiesind din fapte, actiuni, comportament, relatiile cu
celelalte personaje, ganduri (prin monologul interior).
Personajul eponim al romanului apartine clasei taranilor saraci,
“sarantocilor” satului, resimtind dureros distanta de “bocotanii” care
la hora traditionala “se tin mai departe” si discuta “treburile obstei”,
in timp ce Alexandru Glanetasu, tatal lui, trage cu urechea “ca un
caine la usa bucatariei”, sfiindu-se totusi sa intre in vorba cu cei
bogati. Ion sufera din cauza saraciei si incearca initial sa obtina
pamantul prin munca cinstita, dar dupa o vara de truda pe la bogati
abia strange cativa zloti. Confruntandu-se cu ierarhizarea valorilor
umane pe baza averii, Ion incearca sa-si schimbe statutul social prin
obtinerea pamantului, singurul mod prin care dobandea respect si
demnitate in comunitate.
Din punct de vedere moral, Ion este tipul taranului insetat de
pamant, ilustrand conditia tragica a taranului ardelean din primele
decenii ale secolului XX. Naratorul il ca-racterizeaza in mod direct,
evidentiindu-i calitatile: “era iute si harnic”, “unde punea el mana,
punea si Dumnezeu mila”. Muncitor fiind, “nici o brazda de mosie nu
s-a mai instrainat de cand s-a facut dansul stalpul casei”. Dar Ion
intelege ca toate calita-tile sale nu sunt suficiente pentru a-si
schimba statutul. De aceea, este nevoit sa-si ignore sentimentele si
sa incalce si normele moralei pentru a-si atinge scopul. Folosindu-se
de casatorie ca mijloc de a parveni, Ion se apropie de tipologia
arivistului.
Personaj arivist, Ion are si o psihologie bine individualizata, ce reiese
mai ales din monologul sau interior si din urmarirea conflictului
interior dintre iubirea fata de Florica si dorinta de a avea pamant,
care se putea implini prin Ana. Conflictul este evidentiat inca de la
inceputul romanului, in scena horei, prin caracterizare directa facuta
de narator. Ion o urmareste pe Ana cu “ceva straniu in privire” si cu
“un viclesug neprefacut”, in timp ce Florica i se pare “mai frumoasa
ca oricand”.
Trasatura dominanta a personajului este iubirea pamantului, in care
Ion vede si posibilitatea de a-si schimba statutul social. Aceasta
trasatura este evidentiata de narator prin caracterizare directa,
precizand ca “iubirea pamantului l-a stapanit de mic copil” si ca “de
pe atunci pamantul i-a fost mai drag ca o mama”.
O prima scena semnificativa in individualizarea personajului este cea
a horei, cand Ion incalca regulile nescrise ale satului si o invita la dans
pe Ana a lui Vasile Baciu, unul dintre taranii instariti. Naratorul ii
surprinde reactiile prin caracterizare directa, observand ca Ion
urmareste pe Ana cu “ceva straniu in privire” si cu “un viclesug
neprefacut”. Tot atunci o zareste si pe Florica, fata care ii fusese
iubita si care i se pare “mai frumoasa ca oricand”. Se evidentiaza
astfel conflictul interior al personajului, care decide sa renunte la
dragostea Floricai pentru ca “era mai saraca decat dansul” si sa o
curteze pe Ana a lui Vasile care “avea locuri si case si vite multe”.
Gestul sau trezeste furia lui Baciu, care il umileste in fata intregului
sat, numindu-l “hot”, “sarantoc”, “talhar”. Ion resimte dureros
batjocura, “schimba fete-fete” si se trezeste in el dorinta de a-si
depasi conditia.
Fiind dominat de dorinta de a fi respectat in sat, hotarat si
perseverent, Ion isi urmareste cu meticulozitate planul seducerii
Anei. Dupa ce reuseste sa o lase insarcinata si il determina pe Vasile
sa i-o dea de sotie, primeste si pamanturile mult dorite.
O a doua scena semnificativa devine cea in care naratorul prezinta
reactia lui Ion atunci cand acesta devine stapan al tuturor
pamanturilor. Imbracat “in straie de sarbatoare”, intr-o zi de luni, Ion
merge sa isi vada pamantul si “sufletul ii era patruns de fericire”. I se
pare ca pamantul se inchina in fata lui si, cuprins de patima, ingenun-
cheaza si saruta cu voluptate pamanturile. Se ridica apoi “rusinat” si
se uita in jur sa nu-l fi vazut cineva, fata insa ii zambea de o fericire
nesfarsita. Se simtea acum “mare si puternic ca un urias din basme
care a biruit […] o ceata de balauri ingrozitori”.
Odata implinita patima pentru pamant, celalalt glas, al iubirii, pune
stapanire pe sufletul personajului. Acest lucru are insa consecinte
dramatice deoarece Ion se face vinovat moral de moartea Anei, care
se sinucide din cauza atitudinii lui reci, distante si chiar agresive. La
scurta vreme moare si copilul, dar nici acest eveniment nu trezeste in
Ion sentimentul vinovatiei sau remuscarilor. Se gandeste tot mai des
la Florica, maritata intre timp cu George. Pentru ca tulbura linistea
acestei familii, dar si intregii comunitati, Ion este ucis de George cu o
unealta a pamantului, sapa.
Conflictul principal stă la baza temei romanului. Conflictul exterior
între Ion şi Vasile Baciu, care nu vrea să-şi dea fata după un
“sărăntoc”, ci după alt “bocotan”, George Bulbuc, conform unei
înţelegeri vechi între familii, marchează prin etapele sale etapele
acţiunii. În plan secundar există mai multe conflicte – între Ion şi
Simion Lungu,pentru o brazdă de pământ, între Ion şi George Bulbuc,
între familia Herdelea şi preotul Belciug, prin care îşi dispută
autoritatea în sat, şi între români şi autoritatea aus tro-ungară. În
plan interior, există un conflict între glasul iubirii şi glasul pământului
la nivelul personajului principal, dar şi un conflict simbolic, între
voinţa acestuia şi legile superioare ale pământului- stihie.
In concluzie, Ion este unul dintre cele mai complexe personaje din
literatura romana atat prin individualizarea, cat si prin reactiile
contradictorii pe care le starneste cititorilor. Pe de o parte este
apreciat pentru calitatile sale si pentru dorinta de a iesi din sa-racia
in care se zbatea, dar pe de alta parte este condamnat pentru
mijloacele la care apeleaza in atingerea scopului propus. Patima
pentru pamant il dezumanizeaza, personajul facandu-se vinovat de
propriul sau destin.
 “Leoaica tanara, iubirea”
de Nichita Stanescu

1964
-poezie neomodernista, romantica

Neomodernismul este un curent literar care se manifesta in perioada

1960-1980, o perioada ce se constituie intr-o replica la poezia
proletcultista, o revigorare a poeziei autentice si o etapa de formare
a unui limbaj poetic actual. Trasaturile curentului sunt ambiguitatea,
reflectia filosofica rafinata, ineditul mijloacelor artistice si
intelectualizarea limbajului poetic.
Nichita Stanescu este considerat cel mai de seama reprezentant al
neomodernismului romanesc alaturi de Marin Sorescu.
Poezia “Leoaica tanara, iubirea” face parte din volumul “O viziune a
sentimentelor” aparut in 1964 si este o arta poetica erotica deoarece
exprima atat viziunea eului liric asupra iubirii, cat si impactul pe care
acest sentiment il are asupra sa si asupra universului exterior. Se
evidentiaza astfel o prima trasatura neomodernista: ambiguitatea
planurilor poetice.
Caracterul neomodernist se evidentiaza si prin expresivitatea textului
poetic. Astfel, se remarca imagini artistice inedite (“Si privirea-n sus
tasni”) si metafore subtile (“coltii albi mi i-a infipt in fata”). La nivel
formal se remarca strofele si versurile inegale, precum si tehnica
ingambamentului in acord cu libertatea de exprimare a
sentimentelor.
Tema operei este iubirea vazuta ca actul gnosteologic fundamental,
capabil sa produca o metamorfoza totala a fiintei.
Titlul poeziei este semnificativ pentru tema operei intrucat este
alcatuit dintr-o metafora: “leoaica tanara” si o apozitie: “iubirea”,
sugerand viziunea eului liric asupra acestui sentiment imaginat ca un
animal de prada agresiv care poate ataca pe neasteptate si poate
rani.
Compozitional, poezia este alcatuita din trei strofe corespunzatoare
celor trei secvente lirice: prima descrie momentul indragostirii, a
doua surprinde efectul pe care iubirea il are asupra universului
exterior, iar a treia reflecta modul in care se transforma universul
interior.
Incipitul poeziei reia titlul, iubirea fiind imaginata ca o tanara leoaica
agresiva ce apare pe neasteptate: “mi-a sarit in fata”. Pronumele la
persoana I sugereaza prezenta lirismului subiectiv, eul liric
exprimandu-si in mod direct sentimentele, gandurile. Versurile
urmatoare: “Ma pandise-n incordare / mai demult” sugereaza ideea
ca eul liric era constient de posibilitatea aparitiei sentimentului de
dragoste, dar nu se astepta sa fie atat de puternic: “Coltii albi mi i-a
infipt in fata, / m-a muscat leoaica, azi, de fata”. Metafora din aceste
versuri, precum si repetitia substantivului “fata” releva ideea ca
impactul este perceput aproape dureros fizic.
Strofa a doua accentueaza efectul pe care intalnirea acestui
sentiment il are asupra eului liric: “Si deodata-n jurul meu, natura /
se facu un cerc, de-a dura”. Perceptia asupra universului exterior
capata o aura idilica, sugerata de simbolul perfectiunii, cercul. Jocul
cercurilor concentrice: “cand mai larg, cand mai aproape / ca o
strangere de ape” accentueaza ideea ca forta iubirii poate reordona
lumea dupa legile ei. Privirea si auzul sunt simboluri ale umanului, ce
releva ideea ca iubirea este perceputa, mai ales, prin aceste simturi,
iar directia ascensionala accentueaza starea de beatitudine a eului
liric. Simbolul curcubeului, fenomen rar si fascinant, ca si simbolul
ciocarliei, pasarea care zboara foarte sus si are un cantec aparte,
releva aspiratia spre absolut si potenteaza perceptia ideala a
universului liric.
Strofa a treia releva impactul pe care iubirea il are asupra universului
interior. Eul liric nu se mai recunoaste pe sine, simtindu-se confuz si
bulversat de trairea acestui sentiment puternic: “Mi-am dus mana la
spranceana, / la tampla si la barbie, / dar mana nu le mai stie”.
Metafora “desert in stralucire” defineste sufletul care este pustiu in
absenta iubirii, dar capata stralucire dupa aparitia sentimentului.
Epitetele “alene”, “miscari viclene” releva modul in care sentimentul
se strecoara in suflet. Metafora “leoaica aramie” intra in relatie de
opozitie cu incipitul, evidentiind ideea ca iubirea nu mai este un
sentiment fragil, ci a capatat profunzime si maturitate. Repetitia din
finalul operei: “inc-o vreme / inc-o vreme…” urmata de punctele de
suspensie accentueaza continuitatea in timp a sentimentelor.
Poezia “Leoaica tanara, iubirea” este o opera reprezentativa pentru
neomodernismul romanesc si pentru opera lui Nichita Stanescu, prin
viziunea poetica originala asupra iubirii, prin ambiguitatea planurilor
poetice si prin limbajul inedit.
 “Morometii”
de Marin Preda

1955
-roman traditionalist, realist, obiectiv, perioada postbelica
-tema si viziune-
Realismul este un curent literar care se manifesta la sfarsitul
secolului al XIX-lea in Franta ca o reactie impotriva romantismului,
propunand in operele literare o viziune asupra vietii cat mai aproape
de real. Considerand ca prozatorul trebuie sa tina cont in crearea
operei sale de trei coordonate - istorie, adevar, realitate, Marin
Preda marcheaza prin romanul “Morometii” un moment esential in
vederea evolutiei literaturii romane. Publicat in perioada postbelica,
romanul este alcatuit din doua volume, primul aparut in 1955, iar al
doilea 12 ani mai tarziu, in 1967.
Opera se incadreaza in realism prin valorificarea trasaturilor
specifice curentului: autenticitatea (inspiratia din contextul social al
satului romanesc de dinainte de al II-lea Razboi Mondial, dar si din
timpul perioadei comuniste), veridicitatea (sustinuta de caracterul
verosimil al faptelor si al personajelor), obiectivitatea (viziunea
detasata asupra universului descris). De asemenea, caracterul realist
este sustinut de tematica sociala, prin crearea unor personaje tipice,
reprezentative pentru anumite categorii sociale si prin valorificarea
tehnicii detaliului semnificativ atat in descrierea personajelor, cat si a
mediului in care acestea traiesc. Romanul „Moromeții” are ca temă
centrala satul și țăranul în perioada dintre cele două războaie
mondiale.
Tema romanului - viata satului si a taranului din Campia Dunarii,
reflectan una dintre problemele cele mai importante ale vietii
romanesti din a doua jumatate a se-colului al XX-lea: disparitia
taranimii traditionale. De asemenea, sunt valorificate si tema
familiei, in centrul actiunii stand viata familiei Moromete, tema
timpului si tema initierii, fiind urmarita pe parcursul romanului
evolutia lui Niculae, opera fiind un bildungsroman.
Perspectiva narativa este obiectiva, naratiunea fiind relatata la
persoana a III-a de catre un narator omniscient si este completata de
viziunea personajelor reflectoare: Ilie Moromete - in primul volum si
Niculae - in cel de-al II-lea.
Tehnica narativă este semnificativă pentru text deoarece
tematizează dezordinea unei lumi în declin. Structurat în cinci părți
inegale ca număr de capitole, volumul al II-lea prezintă viața rurală
într-o perioadă de un sfert de veac în care satul tradițional intră într-
un proces de disoluție. Succesiunea evenimentelor nu se mai face
prin înlănțuire, ci prin discontinuitate narativă. Se folosesc
alternanța, tehnica rezumativă, elipsa ( unele fapte și perioade sunt
eliminate), tehnica mozaicului, digresiunea eseistică. Complicarea
tehnicilor narative oglindește istoria nouă, ”vicleană” și nesigură.
Relatiile spatio-temporale sunt determinate, actiunea petrecandu-se
in satul Silistea-Gumesti din Campia Dunarii, aproape de Bucuresti.
Primul volum urmareste evenimentele care se petrec pe parcursul
unei veri inaintea inceperii celui de-al II-lea Razboi Mondial, in timp
ce al doilea volum urmareste evenimentele care se petrec inca din
primul an de razboi pana la sfarsitul deceniului al saselea.
Vazut ca roman al unei familii, element esential al lumii taranesti, in
centrul actiunii se afla familia taranului Ilie Moromete, o familie
numeroasa. Ilie Moromete, tatal, are din prima casatorie trei baieti:
Paraschiv, Nila si Achim, iar Catrina, cea de-a doua sotie a lui
Moromete, are si ea dintr-o prima casatorie o fiica, Marita, care nu
locuia, insa, cu ei. Impreuna, Moromete si Catrina mai facusera trei
copii: Tita, Ilinca si Niculae. O
prima scena semnificativa pentru tema operei este scena cinei, care
evidentiaza imaginea unei familii traditionale, inca unita, intrucat toti
stau in jurul aceleiasi mese. Moromete “sta parca deasupra tuturor”,
in pragul celei de-a doua odai, stapanindu-i pe toti cu privirea. Se
evidentiaza astfel pozitia sa autoritara in familie, in timp ce Catrina
evidentiaza statutul traditional al femeii, acela de-a avea grija de
gospodarie si de copii, intrucat “era jumatate intoarsa” catre oalele
cu mancare de pe foc. Alaturi de ea erau copiii facuti cu Moromete,
iar in pozitie opusa stau fiii lui Moromete din prima casatorie. Acestia
isi urasc mama vitrega, dar si surorile care toata ziua isi faceau
“toale” si erau “vesele si vioaie”, in timp ce ei muncesc la camp
“parca erau bolnavi”. Discutia membrilor familiei evidentiaza
conflictele care pornesc. Moromete are datorii la “fonciire” si la
banca, iar Achim ii aminteste ca ar putea pleca la Bucu-resti cu oile,
ca, pana toamna, sa poata plati datoria la banca, dar Moromete se
teme ca nu va avea cu ce sa-si hraneasca familia. Furios ca toti
incearca sa-si exprime nemultumirile, Moromete intervine autoritar
si “pana la sfarsitul mesei nimeni nu mai vorbi”.Pe cat e Moromete
de distant in relatia cu familia, pe atat e de sociabil in relatia cu
satenii.
O scena semnificativa pentru tematica operei este si cea din poiana
fierariei lui Iocan, intrucat evidentiaza un moment semnificativ din
viata satului, dar si din viata perso-najului principal. Taranii vin aici,
gatiti ca de sarbatoare, sa discute politica, dar mai ales pentru a-l
asculta pe Moromete, sufletul acestor adunari, citind si comentand
evenimentele din ziar. Acesta se bucura in sat de respect si de
autoritate, fapt sugerat prin mici detalii: avea un loc al sau pe o
buturuga in centrul adunarii, era, de obicei, asteptat, cand vorbeste
nu este intrerupt, iar artistul popular al satului ii facuse chiar un chip
de lut care se gasea pe polita fierariei lui Iocan. De aceea, sosirea lui
Moro-mete in poiana constituie un ceremonial ce tine de arta lui
teatrala. Stiindu-se in centrul atentiei, Moromete intarzie in mod
voit, ocolind, salutand fiecare om de la poarta, intra apoi sa se rada
pentru ca in final sa ajunga, pozand mirarea: “Ce, ma? Ce v-ati
adunat aici?”. Discutia care urmeaza evidentiaza calitatile lui
fundamentale: inteli-genta, spontaneitatea, sociabilitatea, ironia,
umorul, darul de a vedea dincolo de lucruri.
Nimic din aceasta impresie de ceremonial nu mai ramane in volumul
al II-lea, intrucat comunismul inlocuieste intr-o maniera brutala
obiceiurile satului traditional romanesc. Problema strangerii cotelor
si predarea lor de catre stat, infiintarea formule-lor colective de
munca aduc la suprafata necunoscuti care nu-si meritau si nu-si recu-
nosteau numele de tara.
Conflictul romanului este semnificativ deoarece urmărește opoziția
între mentalitatea tradițională și mentalitatea social istă. Exponentul
celei dintâi este Moromete, iar al celei de-a doua este pentru o
vreme Niculae, devenit activist de partid, apoi un personaj colectiv al
satului plin de necunoscuți care decid viața celorlalți.
Depersonalizarea merge pe toate planurile: pierderea independenței
prin pierderea pământului, confiscarea cuvintelor și
instituționalizarea limbajului de lemn -” Să nu mai pot eu să spun ce
vreau?” îl întreabă Moromete pe Țugurlan, înlocuirea oamenilor cu
hârtiile- Jupuitu, pe care toți îl știau și cu care se obișnuiseră, a fost
înlocuit de înștiințări abstracte despre majorări care se trimit de la
primărie. Moromete trece însă prin difi cultăți fără a-și altera spiritul.
După o decădere la începutul romanului, își revine și îi revine gustul
pentru politică, face dialectică alături de Niculae, se află în cercul
prietenilor liberali și când, bătrân, este plimbat cu roaba prin sat, își
ține capul ridicat și con tinuă să se uite pe drum, contemplând
spectacolul lumii. Ultima sa replică adresată medicului ” Domnule, eu
totdeauna am dus o viață independentă! ” arată spiritul său
învingător.
In concluzie, Marin Preda realizeaza in acest roman una dintre cele
mai verosimile si complexe imagini literare ale satului romanesc ante
si postbelic.
 “Morometii”
de Marin Preda

1955
-roman traditionalist, realist, obiectiv, perioada postbelica
-caracterizare personaj-
Considerand ca prozatorul trebuie sa tina cont in crearea operei sale
de trei coordonate - istorie, adevar, realitate, Marin Preda
marcheaza prin romanul “Morometii” un moment esential in
vederea evolutiei literaturii romane. Publicat in perioada postbelica,
romanul este alcatuit din doua volume, primul aparut in 1955, iar al
doilea 12 ani mai tarziu, in 1967.
Tema romanului este viata satului si a taranului din Campia Dunarii,
reflectand una dintre problemele cele mai importante ale vietii
romanesti din a doua jumatate a se-colului al XX-lea: disparitia
taranimii traditionale. De asemenea, sunt valorificate si tema
familiei, in centrul actiunii stand viata familiei Moromete, tema
timpului si tema initierii, fiind urmarita pe parcursul romanului
evolutia lui Nicolae, opera fiind un bildungsroman.
Perspectiva narativa este obiectiva, naratiunea fiind relatata la
persoana a III-a de catre un narator omniscient si este completata de
viziunea personajelor reflectoare: Ilie Moromete - in primul volum si
Niculae - in cel de-al II-lea.
Tematica operei si perspectiva narativa sunt elemente de structura
semnificative pentru individualizarea personajului principal deoarece
el reprezinta conditia taranului din perioada surprinsa in roman, iar
familia lui pe cea a familiei traditionale, lumea fiind descrisa prin
ochii sai in primul volum.
Personajul principal al operei, Ilie Moromete, este individualizat prin
caracterizare directa facuta de narator, de celelalte personaje si prin
autocaracterizare, dar mai ales prin caracterizare indirecta ce reiese
din vorbe, fapte, actiuni, relatia cu celelalte personaje.
Statutul social al personajului se evidentiaza inca de la inceputul
romanului prin ca-racterizare indirecta, prin prezentarea familiei. Ilie
Moromete este un taran din Silistea-Gumesti, casatorit cu Catrina,
care era cu zece ani mai tanara. Moromete are dintr-o casatorie
anterioara trei baieti: Paraschiv, Nila si Achim, iar Catrina are o fata
care nu locuia, insa, cu ei. Impreuna mai facusera trei copii: Tita,
Ilinca si Niculae. Moromete are suficient pamant cat sa-si intretina
familia, dar nu e instarit, avand datorii la banca si la “fonciire”. In sat
se bucura de respect si autoritate, avand un statut privilegiat.
Din punct de vedere psihologic, este individualizat prin monologul
interior adresat, autoanaliza, introspectie. I se evidentiaza astfel
complexitatea, firea contemplativa, meditativa, analitica. S-a afirmat
despre el ca este un taran filosof, avand darul ciudat de a vedea
lucruri care celorlalti le scapau. Aceasta capacitate tine de o intuitie
si o inteligenta native, dar este si rodul filosofiei de viata dupa care
Moromete se condu-cea: viata este un miracol, iar lumea ofera un
spectacol ce merita contemplat. Omul nu trebuie sa se lase cu totul
absorbit de munca si de dorinta de inavutire, ci trebuie sa-si faca
timp sa stea cu oamenii pentru a-i cunoaste si a intelege viata.
Trasaturile sale morale sunt: inteligenta, ironia, umorul,
sociabilitatea, spontaneitatea.
O scena semnificativa pentru individualizarea personajului principal
este cea de la inceputul romanului, scena cinei, pentru ca evidentiaza
prin caracterizare indirecta pozitia lui Moromete in familie, dar si
comportamentul rece, ironic, intrasigent, ce provine din faptul ca
Moromete traieste cu iluzia ca familia il intelege si ca nu are nevoie
sa isi exprime faptele sau sentimentele in mod direct, dar pentru
Catrina el este “sucit”. Desi isi iubeste copiii si le vrea binele, isi
cenzureaza sentimentele, iar acesta este unul dintre motivele
conflictelor cu baietii mai mari.
Din caracterizare directa pe care i-o face naratorul, care precizeaza
ca la cina “Moromete sta parca deasupra tuturor”, pe pragul celei
de-a doua odai, de unde “stapanea pe fiecare”, se evidentiaza pozitia
sa autoritara in familie. Pe de alta parte, Catrina e-videntiaza statutul
traditional al femeii, acela de-a avea grija de gospodarie si de copii,
intrucat “era jumatate intoarsa” catre oalele cu mancare de pe foc.
Alaturi de ea erau copiii facuti cu Moromete, iar in pozitie opusa stau
fiii lui Moromete din prima casatorie. Acestia isi urasc mama vitrega,
dar si surorile care toata ziua isi faceau “toale” si erau “vesele si
vioaie”, in timp ce ei muncesc la camp “parca erau bolnavi”. Discutia
membrilor familiei evidentiaza conflictele care pornesc. Moromete
are datorii la “fonciire” si la banca, iar Achim ii aminteste ca ar putea
pleca la Bucuresti cu oile, ca, pana toamna, sa poata plati datoria la
banca, dar Moromete se teme ca nu va avea cu ce sa-si hraneasca
familia. Furios ca toti incearca sa-si exprime nemultumirile,
Moromete intervine autoritar si “pana la sfarsitul mesei nimeni nu
mai vorbi”.
Pe cat e Moromete de distant in relatia cu familia, pe atat e de
sociabil in raport cu satenii, semnificativa in acest sens fiind scena din
poiana fierariei lui Iocan. Taranii vin aici, gatiti ca de sarbatoare, sa
discute politica, dar mai ales pentru a-l asculta pe Moromete, sufletul
acestor adunari, citind si comentand evenimentele din ziar. Acesta se
bucura in sat de respect si de autoritate, fapt sugerat prin mici
detalii: avea un loc al sau pe o buturuga in centrul adunarii, era, de
obicei, asteptat, cand vorbeste nu este intrerupt, iar artistul popular
al satului ii facuse chiar un chip de lut care se gasea pe polita fierariei
lui Iocan. De aceea, sosirea lui Moromete in poiana constituie un
ceremonial ce tine de arta lui teatrala. Stiindu-se in centrul atentiei,
Moromete intarzie in mod voit, ocolind, salutand fiecare om de la
poarta, intra apoi sa se rada pentru ca in final sa ajunga, pozand
mirarea: “Ce, ma? Ce v-ati adunat aici?”. Discutia care urmeaza
evidentiaza calitatile lui fundamentale: inteli-genta, spontaneitatea,
sociabilitatea, ironia, umorul, darul de a vedea dincolo de lucruri.
In finalul romanului, personajul nu traieste doar teama dezmembrarii
familiei si a lumii satului traditional, ci si drama batranetii. La
aproape 80 ani, Moromete cade la pat, exprimand prin vorbele
adresate medicului crezul vietii sale in care a ramas neclintit:
“Domnule, […] intotdeauna am dus o viata independenta”.
Conflictul romanului este semnificativ deoarece urmărește opoziția
între mentalitatea tradițională și mentalitatea social istă. Exponentul
celei dintâi este Moromete, iar al celei de-a doua este pentru o
vreme Niculae, devenit activist de partid, apoi un personaj colectiv al
satului plin de necunoscuți care decid viața celorlalți.
Depersonalizarea merge pe toate planurile: pierderea independenței
prin pierderea pământului, confiscarea cuvintelor și
instituționalizarea limbajului de lemn -” Să nu mai pot eu să spun ce
vreau?” îl întreabă Moromete pe Țugurlan, înlocuirea oamenilor cu
hârtiile- Jupuitu, pe care toți îl știau și cu care se obișnuiseră, a fost
înlocuit de înștiințări abstracte despre majorări care se trimit de la
primărie. Moromete trece însă prin difi cultăți fără a-și altera spiritul.
După o decădere la începutul romanului, își revine și îi revine gustul
pentru politică, face dialectică alături de Niculae, se află în cercul
prietenilor liberali și când, bătrân, este plimbat cu roaba prin sat, își
ține capul ridicat și con tinuă să se uite pe drum, contemplând
spectacolul lumii. Ultima sa replică adresată medicului ” Domnule, eu
totdeauna am dus o viață independentă! ” arată spiritul său
învingător.
In concluzie, Ilie Moromete este un tip de taran unic in literatura
romana prin autenticitatea comportamentului si filosofia de viata.
Nicolae Manolescu il considera “cel din urma taran” intrucat destinul
sau exprima moartea unei lumi, cea a satului traditional.

“Iona”
de Marin Sorescu
1968
-parabola dramatica
-tema si viziune-

Neomodernismul este un curent ce se manifesta in perioada 1960-

1980, constituind o revigorare a poeziei autentice, prin asimilarea
creatoare a unor modele, dar distantandu-se de ele prin noutate si
prin diversitate tematica.
Marin Sorescu a fost, alaturi de Nichita Stanescu, unul dintre
reprezentantii de seama ai neomodernismului romanesc.
Piesa “Iona” a fost publicata in trilogia “Setea muntelui de sare” in
anul 1968 si este o meditatie parabola asupra destinului tragic al
omului in univers.
Pe de o parte, opera se inscrie in neomodernism prin limbajul
ambiguu, aluziv. Se remarca valorificarea simbolurilor si a
metaforelor: marea, ce reprezinta universul, pestele cel mare -
idealul, geamanul - dorinta de a nu fi singur, acvariul - un spatiu
limitat, burtile de peste - orizontul ostil.
Pe de alta parte, se pot recunoaste in piesa trasaturi ale teatrului
absurd care neaga caracterul rational al vietii. Tehnicile de realizare
sunt moderne: solilocviul (vorbirea personajului cu sine ca si cand ar
avea un interlocutor fictiv), galimatiasul (comunicarea ideilor fara o
inlantuire logica), flashback-ul (amintirile lui Iona despre familia sa),
intertextualitatea (trimiterea la mitul biblic al lui Iona), ludicul (ideea
de a cons-trui o banca in mijlocul marii), ironia (la adresa pestilor) si
autoironia.
Piesa “Iona” este o drama existentiala intrucat prezinta
transformarile constiintei si conditia umana.
Drama este o specie a genului dramatic, in versuri sau in proza, in
care actiunea se concentreaza asupra unui conflict puternic, iar
personajele traiesc o permanenta stare dramatica si au un destin
nefericit.
Tema piesei este singuratatea fiintei umane, framantarea omului in
incercarea de a-si gasi libertatea si din dorinta de a se gasi pe sine. In
acest sens, Marin Sorescu martu-risea: “Stiu ca am vrut sa scriu ceva
despre un om singur, nemaipomenit de singur”. Autorul propune o
posibila reinterpretare a titlului “Io, io in vreo limba veche inseamna
eu”.
Titlul operei trimite, totodata, si la numele personajului biblic,
proorocul Iona, din cartea cu acelasi nume din Vechiul Testament.
Spre deosebire de mitul biblic, pesca-rul lui Marin Sorescu se afla de
la inceput in gura pestelui, fara posibilitatea de eva-dare. Titlul
devine un element de structura semnificativ deoarece evidentiaza
atat ideea singuratatii, cat si ideea cautarii de sine.
Compozitional, piesa este alcatuita din patru tablouri si este
structurata sub forma unui solilocviu. Autorul intervine in mod direct
in didascalii, oferind informatii des-pre decor, dar mai ales despre
gesturile, mimica, atitudinea si comportamentul personajului.
Un alt element de structura semnificativ pentru tema si viziune este
reprezentat de relatiile spatio-temporale. Actiunea se petrece intr-un
cadru imaginar, burtile de peste, iar perspectiva temporala este
discontinua, urmarind psihologia personajului.
Personajul principal al piesei, Iona, este casatorit, are doi copii si este
un pescar ghi-nionist. De la inceputul piesei se afla in gura unui peste
urias, dar nu constientizeaza acest lucru. Dupa ce devine prizonier in
burta chitului incearca sa evadeze, folosindu-se de cutitul de pescar,
dar constata ca ajunge in burta altui peste si apoi a altuia.
O scena semnificativa pentru tematica operei este cea in care Iona
decide sa ii scrie mamei sale o scrisoare in care sa-i ceara sa-l mai
nasca o data. Isi taie o bucata de piele din palma stanga, scrie pe ea
cu sange si o pune intr-o basica de peste, imaginandu-si cum oamenii
vor sari in ajutorul sau. Dar, din neatentie, calca pe basica, iar
aceasta se sparge cu un zgomot teribil. Iona este naucit si, observand
scrisoarea pe jos, crede ca este a unui naufragiat care “vrea sa
induioseze lumea cu soarta lui neno-rocita”. Realizeaza ca, de fapt,
nimeni nu va sari in ajutorul lui pentru ca in cele mai fericite sau mai
dramatice momente ale vietii sale, omul este singur. Prin urmare,
renunta la ideea de-a ii mai scrie o scrisoare mamei sale.
O ultima secventa semnificativa este cea din finalul operei, cand Iona
are senzatia ca s-a eliberat, dar realizeaza destul de repede ca totul
este o iluzie. Privind la orizont, constata ca nu vede “nimic, decat un
sir nesfarsit de burti” si intelege atunci drama umana care se
desfasoara intr-un spatiu limitat: “Toate lucrurile sunt pesti. Traim si
noi cum putem inauntru”.
Amintirile se estompeaza, iar Iona nu-si mai poate identifica bunicii,
parintii, scoala, propria viata. Ajunge sa nu se mai recunoasca nici pe
sine: “Cum ma numesc eu?”, insa in final se regaseste: “Eu sunt
Iona”. Constata ca trebuia sa o ia “in partea cealalta”, vazand ca nu
poate evada din burtile pestilor, Iona gaseste o alta modalitate de a
se elibera din captivitate, sperand ca se va renaste intr-un mediu
liber. Astfel, se sinucide cu ajutorul cutitului de pescar, gestul sau
sugerand constientizarea la care a ajuns, gasirea libertatii: “razbim
noi cumva la lumina”.
In concluzie, prin complexitate si profunzime, piesa lui Marin Sorescu
poate avea multiple variante de interpretare. Finalul ramane deschis,
accentuand ideea ca niciodata nu este prea tarziu pentru trezirea
constiintei si ca uneori iesirea dintr-o situatie limita se afla in propria
persoana si nu undeva in exterior.

“Iona”
de Marin Sorescu
1968
-parabola dramatica
-caracterizare personaj-

Marin Sorescu a fost, alaturi de Nichita Stanescu, unul dintre

reprezentantii de seama ai neomodernismului romanesc.
Piesa “Iona” a fost publicata in trilogia “Setea muntelui de sare” in
anul 1968 si este o meditatie parabola asupra destinului tragic al
omului in univers.
Tema piesei este singuratatea fiintei umane, framantarea omului in
incercarea de a-si gasi libertatea si din dorinta de a se gasi pe sine. In
acest sens, Marin Sorescu martu-risea: “Stiu ca am vrut sa scriu ceva
despre un om singur, nemaipomenit de singur”. Autorul propune o
posibila reinterpretare a titlului “Io, io in vreo limba veche inseamna
eu”.
Titlul operei trimite, totodata, si la numele personajului biblic,
proorocul Iona, din cartea cu acelasi nume din Vechiul Testament.
Spre deosebire de mitul biblic, pesca-rul lui Marin Sorescu se afla de
la inceput in gura pestelui, fara posibilitatea de eva-dare.
Prin urmare, tema si titlul sunt element de structura semnificative
pentru individua-lizarea personajului, intrucat titlul este chiar numele
personajului principal si eponim, iar tema se contureaza prin
urmarirea destinului sau.
Iona este caracterizat in mod direct de autor in didascalii si in mod
indirect prin fapte, vorbe, gesturi, comportament.
Statutul social al personajului se contureaza inca din primul tablou,
prin caracterizare indirecta, ce reiese din vorbele sale. Iona este
casatorit, are doi copii si este un pescar ghinionist, dar nu se stie de
unde vine si cine este cu adevarat.
Psihologic, nu este foarte bine individualizat pentru ca, desi actiunile
sale sunt urma-rite atent de autor in didascalii, nu se poate sti cu
adevarat ce se intampla in sufletul sau. In teatrul modern nu
intereseaza nici portretul fizic, nici trairile personajului, cat mai ales
relatia lui cu lumea, imposibilitatea unei comunicari reale.
Din punct de vedere moral, Iona reprezinta tipul omului solitar, care
incearca sa gaseasca raspunsuri la intrebari existentiale. Este insa si
un personaj alegoric ce aspira spre cunoastere si libertate.
Trasaturile sale morale ce se evidentiaza pe parcursul piesei sunt
solitudinea, locvacitatea, spiritul ludic, ironia, firea reflexiva,
meditativa.
Trasatura sa dominanta este solitudinea, care se dovedeste mai
degraba o stare. Aceasta trasatura este evidentiata de la inceputul
piesei, prin caracterizare directa, facuta de autor in didascalii: “Ca
orice om foarte singur, Iona vorbeste tare cu sine insusi, isi pune
intrebari si raspunde, se comporta tot timpul ca si cand ar fi doua
perso-naje.”. Trasatura se evidentiaza si la inceputul secventei in care
Iona striga si reali-zeaza ca nu-i mai raspunde nici ecoul, fiind
inconjurat de pustietate: “Gata si cu ecoul meu…”.
O alta trasatura a personajului este locvacitatea, pentru Iona
vorbirea fiind o forma de libertate: “Fac ce vreau. Vorbesc.”, dar si o
modalitate de a elimina starea de singura-tate: “Sa vedem daca pot
sa si tac. Sa-mi tin gura. Nu, mi-e frica.”. Totodata, vorbirea este o
expresie de a comunica, de a restabili o legatura cu lumea, cu
semenii.
O secventa semnificativa ce evidentiaza prin caracterizare indirecta
atat solitudinea, cat si dorinta de comunicare este cea in care Iona
decide sa ii scrie o scrisoare mamei sale in care sa-i ceara sa-l mai
nasca inca o data. Isi taie o bucata de piele din palma stanga, scrie pe
ea cu sange si o pune intr-o basica de peste, imaginandu-si cum
oamenii vor sari in ajutorul sau. Dar, din neatentie, calca pe basica,
iar aceasta se sparge cu un zgomot teribil. Iona este naucit si,
observand scrisoarea pe jos, crede ca este a unui naufragiat care
“vrea sa induioseze lumea cu soarta lui nenorocita”. Realizeaza ca, de
fapt, nimeni nu va sari in ajutorul lui pentru ca in cele mai fericite sau
mai dramatice momente ale vietii sale, omul este singur. Prin
urmare, renunta la ideea de-a ii mai scrie o scrisoare mamei sale.
In concluzie, prin complexitate si profunzime, piesa lui Marin Sorescu
poate avea multiple variante de interpretare. Finalul ramane deschis,
accentuand ideea ca niciodata nu este prea tarziu pentru trezirea
constiintei si ca uneori iesirea dintr-o situatie limita se afla in propria
persoana si nu undeva in exterior.
 „Alexandru Lăpuşneanul"
de Costache Negruzzi

1840
-nuvela istorica/romantica, perioada pasoptista
-caracterizarea lui Alexandru Lăpușneanul-
Prima nuvelă istorică din literatura română, „Alexandru
Lăpuşneanul" de Costache Negruzzi, aparține prozei romantice, fiind
publicată în perioada paşoptistă, în primul număr al revistei „Dacia
literară" (1840). Este inspirată din istoria națională, potrivit
recomandărilor formulate de Mihail Kogălniceanu în manifestul
literar al romantismului românesc, articolul-program intitulat „In
troducție".
Din punct de vedere social, Alexandru Lapusneanul este domnitorul
Moldovei, reîntors la tron pentru a doua oara. Cu toate acestea, el nu
face parte dintr-o familie de vita nobila, fiind un parvenit, asig
urându-si acest statut prin intermediul casatoriei sale cu domnișoara
Ruxandra. Spre finalul vieții sale, acesta se caieste, devenind călugăr
sub numele de Paisie. Moral, Lapusneanul are atât calitati, cat si
defecte.
Domnitorul este tipul despotului, al tiranului medieval, dar este
totodata si un om calculat, inteligent, perspicace si un bun orator.
Nu in ultimul rand, din punct de vedere psihologic, acesta este
inzestrat cu o personalitate puternica si sangvinica.
Prima secvență a nuvelei creionează întâlnirea dintre Alexandru și
solia boierilor trimiși de țară pentru a-i spune că nu este dorit.
Replica acestuia devine reprezentativă și rămâne motto-ul
capitolului: „Dacă voi nu mă vreți, eu vă vreu și dacă voi nu mă iubiți,
eu vă iubesc pre voi și voi merge ori cu voia ori fără voia voastră.”.
Scena denotă, prin caracterizare indirectă, hotărârea personajului
care dorește să-și recapete tronul cu orice preț, neținând seama de
opinia publică. Revenit în Moldova, nu întâmpină nicio rezistență,
boierii și domnitorul preferând să fugă la străini pentru a feri țara de
lupte. Față de cei rămași manifestă o atitudine tiranică. Cea mai mică
greșeală administrativă sau plângere din partea oamenilor era un
prilej de pedeapsă sau schingiuire a boierilor. Moartea era ceva
comun, capetele celor uciși nu apucau să se usuce până ce altele le
luau locul. Punctul culminant al nuvelei este uciderea cu cruzime
(caracterizare indirectă) a celor 47 de boieri. Promite soției încetarea
omorurilor și un leac de frică. Adună astfel boierii la biserică unde dă
dovadă de smerenie și căință pentru faptele trecute și la finalul unui
ospăț la curtea domnească îi ucide în masă, ridicând o piramidă de
47 de capete, după funcție și rang. Cruzimea și răutatea sunt
evidențiate de contrastul cu domnița Ruxanda, gingașa și tandra lui
soție care, deși obligată să se căsătorească cu el, îl iubește și îi
rămâne supusă și ar fi rămas așa până la capăt dacă ar fi găsit în el
măcar puțină bunătate.
Naratorul este omniscient, omniprezent, sobru, detaşat,
predominant obiectiv, dar intervine direct prin câteva epitete de
caracterizare (de exemplu: „tiran“, „curtezan“, „mişelul boier",
„deşănțată cuvântare"). Narațiunea la persoana a III-a (cu focalizare
zero, viziunea „dindărăt") aminteşte prin obiectivitate și concizie de
relatarea cronicarilor. Narațiunea se desfășoară linear, crono logic,
prin înlănțuirea secvențelor narative şi a episoadelor, particularitate
narativă romantică, potrivit criticului Nicolae Mano lescu: „Intriga
liniară și previzibilă este o particularitate a prozei narative care
denotă multă artificialitate".
Conflictul nuvelei este complex şi pune în lumină personalitatea
puternică a personajului principal. Principalul conflict, exterior, este
de ordin politic: lupta pentru putere între domnitor şi boieri.
Impunerea autorității centrale/ domneşti în fața oli garhiei boiereşti
a constituit în secolul al XVI-lea un factor de progres, dar mijloacele
alese de Lăpuşneanul sunt sângeroase, ca racteristice tiranului
feudal. Insă actele personajului sunt motivate psihologic: cruzimea
devine expresia dorinței de răzbunare pentru trădarea boierilor în
prima sa domnie. Conflictul secundar, între domnitor şi Moțoc
(boierul care îl trădase), particular izează dorința de răzbunare a
domnitorului, fiind anunțat în primul capitol şi încheiat în capitolul al
III-lea. Conflictul social, între boieri şi popor, este limitat la revolta
mulțimii din capitolul al III-lea. In proza romantică, conflictele
exterioare plasează per sonajele într-o relație de antiteză. Din acest
punct de vedere, se poate vorbi despre contrastul dintre
Lăpuşneanul şi doamna Ruxanda, evidențiat în capitolul al II-lea. 6
In concluzie, putem afirma despre personajul Alexandru Lapusneanul
ca este un personaj exceptional in situatii excep tionale, respecta
trasaturile curentului romantic si ale prozei pasoptiste, incadrandu-
se in tipul tiranului, fiind inspirat de realitate. Astfel, Negruzzi
depaseste modelul clasic de personaj, adaugandu-i complexitate,
combinand elementele fictionale cu cele reale, din “Letopisetul tarii
Moldovei”, si creand o personalitate duala, complexa.
 „Alexandru Lăpuşneanul"
de Costache Negruzzi

1840
-nuvela istorica/romantica, perioada pasoptista
-tema și viziunea despre lume-

Prima nuvelă istorică din literatura română, „Alexandru

Lăpuşneanul" de Costache Negruzzi, aparține prozei romantice, fiind
publicată în perioada paşoptistă, în primul număr al revistei „Dacia
literară" (1840). Este inspirată din istoria națională, potrivit
recomandărilor formulate de Mihail Kogălniceanu în manifestul
literar al romantismului românesc, articolul-program intitulat „In
troducție".
„Alexandru Lăpușneanul" este o nuvelă deoarece este o construcție
riguroasă, epică, în proză, cu un fir narativ central și conflict
concentrat. Se observă concizia intrigii, tendința de obiectivare a
perspectivei narative și de asigurare a verosimilității faptelor
prezentate. Personajele relativ puține și caracterizate succint pun în
lumină trăsăturile personajului principal.
Este o nuvelă romantică prin tema de inspirație istorică, personaje
excepționale în situații excepționale, construite în antiteză
(blândețea doamnei și cruzimea domni torului), culoarea epocii în
descrieri cu valoare documentară (de exemplu: portretul fizic al
doamnei în capitolul al II-lea, vestimentația lui Lăpuşneanul în
biserică, masa dom nească), gesturi spectaculoase și replici devenite
celebre.
Nuvela istorică este o specie literară cultivată de romantici, care se
inspiră din trecutul istoric (Evul Mediu) în ceea ce privește tema,
subiectul, personajele și culoarea epocii (mentalități,
comportamente, relații sociale, obiceiuri, vestimentație, limbaj).
Nuvela istorică are ca temă evocarea celei de-a doua domnii a lui
Alexandru Lăpuşneanul (1564 – 1569). Lupta pentru impunerea
autorității domnești și consecințele deținerii puterii de către un
domnitor crud se raportează la realitățile social-politice din Moldova
secolului al XVI-lea.
O secventa care evoca aceasta tema istorica este cea din primul
capitol, capitol ce reprezinta expozitiunea operei. Începutul nuvelei il
surprinde pe Alexandru Lapusne anul intrând in Moldova intovarasit
de vornicul Bogdan si o armata numeroasa având in tenţia de a-si
recăpăta tronul pierdut din cauza trădării boierilor. Lapusneanul
inten tioneaza sa facă acest lucru inlaturandu-l de la tron pe Ştefan
Tomsa. La un moment dat Lapusneanu poposeşte undeva in
apropierea Tecuciului unde este întâmpinat de patru boieri: Vornicul
Motoc, postelnicul Veveriţa si spătarul Spancioc si Stroici, aceştia vin
din partea lui Ştefan Tomsa si încearcă sa-l întoarcă din drum pe
Lapusneanu spunându-i ca poporul nu îl vrea. Insa acesta intelegand
ca boierii doar încearcă sa-l descura jeze se înfurie si le promite
răsplata cuvenita de indata ce isi va recăpăta tronul. După plecarea
celorlalţi trei boieri, Motoc, impre sionat fiind de mania lui
Lapusneanu ii cade la picioare si ii cere iertare acestuia si îl roagă sa
intre in Moldova fara armata străina deoarece va fi sprijinit de boieri
si de popor. Domnitorul nu are încredere insa in cuvintele
amăgitoare ale bătrânului vornic, rama nand neclintit in hotărârea
sa. 8
Iar o alta seceventa relevanta pentru tema este intalnita in capitolul
al III-lea, cand este atins punctul culminant al acestei nuvele. In acest
capitol Lapusneanul ii invita pe toţi boierii la un ospat care are loc
intr-o zi de sărbătoare după slujba religioasa la care domnitorul
participa. Acesta întârzie la slujba, si după ce aceasta se încheie
Lapusneanul se închina la icoane si săruta cu mare smerenie
moaştele lui Ioan. Acesta se suie din nou in strana si se caieste de
faptele sale promitandu-le boierilor ca le va aduce pacea. Mai mult
domnitorul le cere boierilor iertare si apoi ii invita la un ospat.
Bănuind in tenţiile necurate ale domnitorului, Spancioc si Stroici nu
se duc la masa domneasca. Con firmand temerile celor doi boieri
ospatul se transforma pe neaşteptate intr-un măcel in care sunt ucişi
47 de boieri. Poporul vine la palat amenintand sa forţeze porţile.
Toate nemultunirile mulţimii se îndreaptă împotriva lui Motoc,
considerat a fii cauza tuturor rele lor, de aceea poporul cere intr-un
glas capul lui Motoc. Alexnadru Lapusneanul îl arunca pe Motoc
mulţimii care, omorandu-l pe boier, se răzbuna pentru suferinţele
indurate, acesta reprezentand si punctul culminant al operei.
Naratorul este omniscient, omniprezent, sobru, detaşat,
predominant obiectiv, dar intervine direct prin câteva epitete de
caracterizare (de exemplu: „tiran“, „curtezan“, „mişelul boier",
„deşănțată cuvântare"). Narațiunea la persoana a III-a (cu focalizare
zero, viziunea „dindărăt") aminteşte prin obiectivitate și concizie de
relatarea cronicarilor.
Narațiunea se desfășoară linear, cronologic, prin înlănțuirea
secvențelor narative şi a episoadelor, particularitate narativă
romantică, potrivit criticului Nicolae Manolescu: „In triga liniară și
previzibilă este o particularitate a prozei narative care denotă multă
artificialitate" .
Conflictul nuvelei este complex şi pune în lumină personalitatea
puternică a personajului principal. Principalul conflict, exterior, este
de ordin politic: lupta pentru putere între domnitor şi boieri.
Impunerea autorității centrale/ domneşti în fața oli garhiei boiereşti
a constituit în secolul al XVI-lea un factor de progres, dar mijloacele
alese de Lăpuşneanul sunt sângeroase, ca racteristice tiranului
feudal. Insă actele personajului sunt motivate psihologic: cruzimea
devine expresia dorinței de răzbunare pentru trădarea boierilor în
prima sa domnie. Conflictul secundar, între domnitor şi Moțoc
(boierul care îl trădase), particular izează dorința de răzbunare a
domnitorului, fiind anunțat în primul capitol şi încheiat în capitolul al
III-lea. Conflictul social, între boieri şi popor, este limitat la revolta
mulțimii din capitolul al III-lea. In proza romantică, conflictele
exterioare plasează per sonajele într-o relație de antiteză. Din acest
punct de vedere, se poate vorbi despre contrastul dintre
Lăpuşneanul şi doamna Ruxanda, evidențiat în capitolul al II-lea.
In concluzie, ,,Alexandru Lăpușneanul” de Costache Negrezzi este o
nuvelă de inspirație istorică, ce ilustrează principiile ideologiei
pașoptiste și ale romantismului românesc. Epoca surprinsă – a doua
jumătate a secolului al XVI-lea, în Moldova – este reînviată prin
valorizarea și transfigurarea adevărului istoric. Costache Negruzzi
face din Alexandru Lăpușneanul un domnitor crud, un tiran, sugerând
astfel caracterul excepțional al domniei sale, deși comportamentul
său nu este prea diferit de comporta mentul celorlalți domnitori din
Evul Mediu.
 ‘’În grădina Ghetsemani’’
Vasile Voiculescu

Traditionalismul este omiscare literara manifestata in perioada

interbelica, a carei ideologie se cristalizeaza in jurul revistei
„Gandirea”. Principalele trasaturi ale acestui curent literar sunt:
valorificarea specificului national (istoria si folclorul) si componenta
spirituala a sufletului taranesc, constiinta religioasa ortodoxa.
Traditionalismul gandirist surprinde particularitatile sufletului
national prin valorificarea miturilor autohtone, a credintelor
stravechi.
Vasile Voiculescu este considerat un poet traditionalist mai ales prin
primele volume: „Poezii”, „Din tara zimbrului”, „Poeme cu ingeri”.
Odata cu volumul „Parga”, incepe sa primeze tema religioasa.
Una dintre temele majore ale liricii religioase este suferinta si
moartea lui Isus. Acesta este nucleul poeziei „In Gradina
Ghetsemani”, poem care face parte din volumul „Parga”. Sursa se
inspiratie o constituie motivul biblic al rugaciunii lui Isus pe Muntele
Maslinilor, dupa Cina cea de taina. Prin jertfa si patima sa pe cruce,
Isus implineste predictiile Scripturii si preia pacatele omenirii,
oferindu-i astfel mantuirea.
Momentul rugaciunii este in noaptea de dinaintea arestarii lui isus de
soldatii romani adusiaici de tradatorul Iuda. Bun cunoscator al
textelor religioase poetul sintetizeaza intr-o creatie originala
informatiile din toate cele patru Evanghelii. Voiculescu nu face
trimitere la fapte considerate cunoscute, ci insista asupra
semnificatiei acestora prin forta sugestiei. El nu descrie deloc starea
ucenicilor pentru ca acestia apartin conditiei umane limitate, ci este
preocupat doar de Isus, erou exemplar si de relevarea zbuciumului
sau interior. Episodul rugaciunii marcheaza inceputul celei mai
dramatice perioade din scurta biografie pamanteana a lui Isus. E
vorba de o succesiune de evenimente tragice ce vor culmina cu jertfa
suprema. Pentru a oferi dramatism, poetul nu se opreste doar la
momentul rugaciunii ci sugereaza si patimile crucificarii, precum si
natura ravasita dupa moartea eroului.
Poezia este alcatuita din patru catrene cu caracter descriptiv, care
surprind natura duala a lui Isus: fiinta trupeasca – fiinta spirituala,
accentuand conflictul dintre originea sa divina si limitele conditiei
umane.
Poemul debuteaza printr-un vers in care Isus apare in ipostaza
suferinda, aflat in lupta cu moartea si refuzand semnele destinului:
„Isus lupta cu moartea si nu primea paharul”. Imaginea se dezvolta
prin gestul ingenuncherii si al rugaciunii prin care invoca divinitatea,
in singurul sau moment de slabiciune. Dualitatea lui Isus este
sugerata prin succesiunea de simboluri pe care se construieste sensul
strofei: paharul (simbol al pacatelor omenesti), sudorile de sange
(suferinta umana), in contrast cu „chipu-i alb ca varul”, imagine
sacralizata a spiritului. Verbele: „nu primea”, „cazut”, pun in evidenta
latura omeneasca a suferintei in fata unui destin nemilos. Versul „si-
amarnica-i strigare starnea in slavi furtuna” face trecerea spre planul
ceresc pe care isus ilinvoca.
Urmatoarele doua strofe reiau simbolul paharului prin sintagma
„grozava cupa”, in care se afla „infama bautura”. Oximoronul (viata –
moarte ; venin – dulceata) este figura de stil prin care se dezvolta
ideea dualitatii fiintei lui Isus, dar si tragismul suferintei. Suferinta
fizica se rasfrange in plan sufletesc: „si-o sete uriasa sta sufletul sa-i
rupa”. Accentul cade pe opozitia dintre „apa verzuie” si „miere”.
Lupta dintre trupul efemer sisufletul nemuritor ia sfarsit cu triumful
divinului, zbuciumul interior relevand maretia personajului.
Ultima strofa surprinde reactia naturii la evenimentul mortii lui Isus.
Natura se dezlantuie, maslinul devenind motiv religios. Lumea este in
dezordine generala; se realizeaza aceeasi antiteza intre conditia
umana materiala „uliilor de seara” si planul divin „batai de aripi”.
In concluzie, poezia „In Gradina Ghetsemani” este traditionalista prin
apelul la sursa de inspiratie religioasa, contextualizata in
spiritualitatea romaneasca, prin lexicul poetic (numeroase arhaisme
sugestive) si prin versificatia canonica.
 ‘’Luceafarul’’
de Mihai Eminescu

1883

Romantismul românesc este reprezentat în literatura română la cote

maxime de creațiile lui Mihai Eminescu, acesta fiind considerat
ultimul romantic european. Acest curent literar ia naștere ca o
reacție împotriva rigorilor clasice, promovând manifestarea
neîngrădită a fanteziei, a originalității și a sincerității sufletești.
Poemul „Luceafărul” a fost reprodus în revista „Convorbiri literare”
în anul 1883, iar ulterior este inclus în singurul volum eminescian
apărut în timpul vieții poetului intitulat „Poesii”, în anul 1884.
Din punctul de vedere al curentului literar, poezia „Luceafărul” se
înscrie în romantism, prin teme și motive romantice (iubirea, condiția
omului de geniu, cunoașterea, luna, oglinda), amestecul genurilor
(epic, liric, dramatic) și al speciilor, sau prin surse de inspirație
folclorică.
O primă trăsătură care permite încadrarea poemului în romantism
este reprezentată de sursa de inspirație folclorică. Sursa de inspirație
folclorică este provenită de la un basm popular românesc cules de
austriacul Richard Kunnsch intitulat: „Fata în grădina de aur”, care
descrie iubirea dintre o fată de împărat și un zmeu, personaje
simbolice, care aparțin unor lumi diferite. De asemenea, este
valorificat și mitul Zburătorului, conform căruia ivirea sentimentului
erotic la tinerele fete este produs din cauza apariției în visul acestora,
a unei ființe imateriale. Eminescu intervine și schimbă finalul
basmului, pe care-l valorifică, datorită atitudinii răzbunătoare a
zmeului din final (când acesta aruncă o 118 stâncă peste fată, iar pe
tânărul de care se îndrăgostise îl lasă să moară de durere),
accentuând astfel problematica geniului.
O altă trăsătură a romantismului este dată de îmbinarea genurilor și
al speciilor. Deoarece este un poem filosofic pe tema condiției
omului de geniu, se subliniază atât elemente epice cât și dramatice și
lirice. Trăsăturile epice se observă în cadrul de basm și în incipitul
acestei opere: „A fost o dată ca-n povești/ A fost ca niciodată”. Cele
dramatice se ivesc prin prezența dialogului și prin prezența
personajelor (Cătălin, Cătălina, Luceafărul, Demiurgul, fata de
împărat).
Elementele lirice se remarcă prin afectivitate, limbaj expresiv și prin
exprimarea directă a gândurilor și sentimentelor. În plus, se observă
îmbinarea tuturor speciilor lirice abordate de Eminescu în creația sa:
elegia, meditația filosofică, idila, pastelul terestru și cel cosmic. Tema
poemului este iubirea imposibilă.
De asemenea, se remarcă și teme suplimentare precum: cea a
condiției omului de geniu în raport cu lumea, iubirea și cunoașterea.
Se realizează o distincție între omul comun și omul de geniu după
cum urmează: geniul este un inadaptat social, altruist, rațional, cu o
minte atotcuprinzătoare și capabil să-și depășească soarta, pe când
omul comun este adaptat condiției sociale, limitat, egoist și se
ghidează după instinctele și sentimentele sale, fiind incapabil să-și
depășească propria condiție.
O primă idee poetică care susține tema iubirii imposibile este aceea
că între omul comun și geniu există o nepotrivire totală, această idee
fiind ilustrată în primul tablou, care prezintă povestea de dragoste
dintre fata de împărat și Luceafăr. Aceasta se manifestă între două
ființe aparținând unor lumi diferite, cea terestră și cea cosmică,
prezentând confruntarea a două moduri de existență: cea a geniului
și cea a omului 119 comun. Deși este fermecată de măreția ipostazei
angelice a Luceafărului, refuzul fetei de a părăsi lumea muritoare
este categoric și izvorăște din conștientizarea incompatibilității dintre
cele două planuri cărora celor doi le aparțin: „Căci eu sunt vie, tu ești
mort/ Doară pe calea ce-ai deschis/ N-oi merge niciodată.”
O altă idee poetică relevantă pentru tema geniului și viziunea
romantică despre lume este că geniul are capacitatea de a-și depăși
propria condiție. La chemarea fetei: „O dulce-al nopții mele domn/
Cobori în jos luceafăr blând”, Luceafărul se desprinde de sfera sa. El
se întrupează prima dată din cer și din mare și apoi apare ca un tânăr
voievod; deși, din punctul de vedere al fetei, este „un mort frumos cu
ochii vii”. Fața străvezie și albă îi trădează natura non-umană,
evidențiindu-i-se astfel statutul de ființă superioară. La a doua
chemare se produce o nouă întrupare, în ipostază demonică, din
soare și noapte. Imaginea se înscrie tot în romantism prin antiteza
viu-mort: părul negru, ochii mari și minunați, privirea care-i arde, dar
„El vine trist și gânditor/ și palid e la față”. De fiecare dată Luceafărul
îi mărturisește fetei dificultatea renașterii.
Un prim element de structură și compoziție îl constituie titlul.
Titlul operei eminesciene reprezintă în sens denotativ un astru
ceresc, numele popular al planetei Venus, prima stea ce apare pe
bolta cerească odată cu înserarea; iar în sens conotativ acesta
reprezintă geniul, idealul, perfecțiunea, cunoașterea si lumea
superioară. Titlul poemului are în centru motivul principal al textului:
Luceafărul. Totuși, titlul reprezintă alegoria pe tema romantică a
poziției geniului în lume, văzut ca o ființă nefericită, cu totul opusă
omului cotidian. De asemenea, reflectă și natura 120 duală/
bivalentă a geniului care participă la două chemări: cea divină și cea
umană.
Un al doilea element îl constituie tropii. Printre figurile de stil
întâlnite se remarcă: repetiția: „a fost odată”, care denotă
transcendența în fabulos, epitetul hiperbolizat: „O prea frumoasă
fată” subliniază caracterul excepțional al fetei, iar cele două
comparații: „Cum e fecioara între sfinții/ Și luna între stele” dezvăluie
unicitatea fetei în ochii Luceafărului. Metafora „cercul vostru strâmt”
din finalul textului se referă la condiția omului bazat pe alegeri
limitate, iar metafora „chip de lut” exprimă dezamăgirea față de fata
de care este îndrăgostit Luceafărul. În concluzie, poezia „Luceafărul”
de Mihai Eminescu este o creație romantică ce surprinde condiția
omului de geniu, dar în egală măsură ilustrează concepția lui
Eminescu despre forța oniricului (vis).
 ‘’Testament’’
de Tudor Arghezi

1857
-poezie modernista

MODERNISMUL este un curent literar și artistic manifestat în a doua

jumătate a secolului al XIX-lea, care se definește în opoziție cu
valorile de tip tradițional, promovând noul și inovația formelor. În
poezie se consideră că anul de naștere al liricii moderne este 1857,
când Charles Baudelaire publică volumul „Florile Răului.”
Tudor Arghezi este unul dintre cei mai prolifici și originali poeți
români din toate timpurile și face parte, alături de Mihai Eminescu și
Nichita Stănescu, din seria poeților care au transformat hotărâtor
evoluția limbajului poetic românesc. El inovează logosul creator,
realizând schimbări neașteptate la nivelul metamorfozelor limbajului
poetic.
Poezia Testament este așezată în fruntea volumului de versuri
Cuvinte potrivite, publicat în anul 1927. Aspectele moderniste ale
poeziei sunt susținute de promovarea esteticii urâtului, limbajul
șocant, fantezia metaforică și inovațiile prozodice. Totodată, este o
artă poetică, deoarece autorul își manifestă un crez artistic despre
menirea poetului și a poeziei.
O trăsătură a modernismului prezentă în text este adeziunea
poetului la estetica urâtului. Inesteticul trece printr-un fenomen de
transformare: „Din bube, mucegaiuri și noroi/ Iscat-am frumuseți și
prețuri noi”. Poezia e catharsis, purificare a experienței derizorii prin
cuvânt.
O altă trăsătură a modernismului este limbajul ca „esență de
cuvinte”. La Arghezi, ideea este redată în forme surprinzătoare și
fascinante. Asocieri lexicale precum: „seară răzvrătită”, „cuvinte
potrivite”, „dumnezeu de piatră”, „rodul durerii de vecii” au forța
adevărului enunțat frust și aproape familiar.
Tema centrală a textului este poezia ca moștenire spirituală. Fiind o
artă poetică, arată concepția autorului cu privire la literatură,
precum și la relația sa cu antecesorii și cu generațiile viitoare. Tema
centrală este dublată de tema ipostazei creatorului, ca meșteșugar
al cuvintelor care dă naștere unei creații poetice unice.
O primă imagine poetică care reflectă tema moștenirii spirituale
este surprinsă în cadrul primei strofe. Incipitul poeziei este conceput
ca o adresare directă a eului liric către fiul său spiritual: „Nu-ți voi
lăsa drept bunuri după moarte/ Decât un nume adunat pe o carte”.
Prima strofă evidențiază drumul greu al cunoașterii și al experienței
înaintașilor: „De la străbunii mei până la tine/ Prin râpi și gropi
adânci.” Metafora „seară răzvrătită” face trimitere la trecutul
zbuciumat al strămoșilor. Cartea este o „treaptă” în desăvârșirea
cunoașterii, poezia fiind un „bun spiritual”.
O a doua imagine poetică care reflectă tema ipostazei creatorului
este cea care definește poezia în ultima strofă: „Slova de foc și slova
făurită/ Împerecheate-n carte se mărită/ Ca fierul cald îmbrățișat în
clește”. Pornind de la actul modelării metalului dur, Arghezi
plasticizează procesul creației într-o imagine inedită și sugestivă.
Inspirația și meșteșugul sunt deopotrivă necesare. Metalul
incandescent: „slova de foc”, nu poate lua forma dorită fără
„îmbrățișarea cleștelui”: efortul intens și migălos de artizan. Poezia
nu poate fi doar talent, fără trudă și sacrificiu, așa cum munca nu
poate înlocui talentul, inspirația. Procesul este o sărbătoare
miraculoasă a creației.
Relevante pentru tema și viziunea despre lume a poetului sunt și
elementele de structură și compoziție.
Titlul este surprinzător, caracteristic poeziei moderne, sugerând
ideea creației văzută ca moștenire spirituală, ca bun transmis din
generație în generație. Poate fi interpretat în sens denotativ:
document juridic, unilateral prin care o persoană își exprimă
dorințele ce urmează a-i fi îndeplinite după moarte și în sens
conotativ surprinde relația spirituală dintre generații, ideea
moștenirii spirituale, a creației poetice pe care autorul o lasă fiului
spiritual, capabil să ducă mai departe munca înaintașilor și să
îmbogățească zestrea spirituală.
Figurile semantice inedite caracterizează stilul poeziei argheziene.
Epitetele sunt surprinzătoare, în asocieri oximoronice: „Veninul
strâns l-am preschimbat în miere/ Lăsând întreagă dulcea lui
putere”. Comparațiile și metaforele creează imagini în contururi
dure, alături de culori luminoase: „E-ndreptățirea ramurei obscure/
Ieșită la lumină din pădure”. Limbajul este înnoit prin exploatarea la
maximum a conotației, poetul folosind resurse lingvistice până
atunci inaccesibile.
Poezia „Testament” este un veritabil manifest literar, exprimând
viziunea argheziană asupra originilor creației, relației autor-cititor
și a cuvântului poetic sau nepoetic ca material estetic. Toate
acestea susțin caracterul de artă poetică modernă al textului,
Arghezi rămânând în istoria literaturii române drept un „poet-
orchestră”, prin „capacitatea lui de a folosi toate coardele
instrumentului poetic într-o literatură de poeți în general
monocorzi” (N. Manolescu).
 ,,Riga crypto și lapona Enigel”
de Ion Brabu

1930
-poezie modernista

Ion Barbu este un poet modernist, interbelic, matematician de

renume, ce scrie poezie din dorința de a ilustra concepția
că ,,undeva, în sferele înalte ale geometriei, există un loc luminos în
care matematica se întâlnește cu poezia”. De asemenea, acesta vrea
să-i demonstreze prietenului său, criticul Tudor Vianu, că orice minte
luminată își poate reprezenta liric propria sensibilitate. Opera sa
conține trei etape de creație: parnasiană, baladic-orientală și
ermetică. În anul 1930, publică în volumul “Joc secund”, ciclul de
versuri Uvedenrode, poezia “Riga Crypto și Lapona Enigel”, devenind
cea mai importantă creație a sa.
Modernismul reprezinta un curent în arta și literatura secolului
al XX-lea, caracterizat prin negarea tradiției și impunerea unor noi
principii de creație. În spațiul românesc, teoretician și inițiator al
școlii de literatură nouă românească este criticul și istoricul literar
Eugen Lovinescu. Acesta și-a propus reinventarea literaturii române,
modernizarea ei și sincronizarea cu ,,spiritul veacului”, demersuri
reușite prin activitatea de cenaclu și prin lucrările publicate în
revista ,,Sburătorul”.
Opera literară ,,Riga Crypto și lapona Enigel” de Ion Barbu
aparține modernismului prin inovarea prozodică, tema propusă,
folosirea lirismului obiectiv și ambiguitatea versurilor. Pe de altă
parte, poezia este o baladă, subtitlu dat de editori, în 1925, nu de
poet , prin muzicalitate, elemente fantastice și firul narativ. Este un
poem alegoric, poem de cunoaștere, adică o specie a poeziei epice,
de întindere relativ mare, cu caracter eroic, filosofic, istoric,
mitologic, legendar etc. Alegorie reprezintă un procedeu artistic
constând în exprimarea unei idei abstracte prin mijloace
concrete. ,,Riga Crypto și lapona Enigel” este subtitulată ,,Baladă”,
însă răstoarnă conceptul tradițional, realizându-se în viziunea
modernă, ca un poem de cunoaștere și alegoric.
O trăsătură care face posibilă încadrarea textului în modernism
este inovarea prozodică. Poezia are 27 de strofe, inegale/asimetrice ,
grupate în catrene și polimorf (4-5-6-7 versuri, crescendo în funcție
de mesaj), rime și ritmuri variate. Are muzicalitatea unui cântec
bătrânesc de nuntă, în special la început, iar valoarea de incantație a
limbajului se realizează prin efecte de eufonie, având ingenuitate de
descântec popular. Versurile ,,Nuntaș-fruntaș!/ Ospățul tău limba mi-
a fript-o,/ Dar, cântecul, tot zice-l-aș” arată contextul în care este
recitată balada, la spartul unei nunți. În acceași ordine de idei,
versurile ,,Că sufletu-i fântână-n piept, / și roata albă mi-e stăpână, /
Ce zace-n sufletul-fântână” au rol eufonic, muzical, având cadență de
incantație.
O altă trăsătură modernistă este folosirea lirismului obiectiv, al
măștilor - în trecerea spre modernitate, se produce o ştergere,
pierdere treptată a vocii lirice. În trecerea spre modernitate, se
produce o ştergere, pierdere treptată a vocii lirice. Distanţarea,
obiectivarea eului liric , îndepărtarea de ideea de confesiune se
produce datorită tendinţei de a impersonaliza discursul liric. Măștile
lirice sunt: Enigel reprezintă un alter-ego al poetului, partea
rațională, spiritul, iar Crypto este partea instinctuală, împlinirea prin
experiență, curajul de a-și depăși condiția. Crypto este revoltat, nu-și
acceptă statutul, aspiră la lumea oamenilor, o lume superioară lui.
Acesta aplică un ritual al seducerii, aducându-i lui Enigel un dar:
„Enigel, Enigel, / Ți-am adus dulceață, iacă.” Enigel, fiind o ființă
rațională, îl refuză, aducând argumente rafinate, idei dezvoltate.
 Tema operei este reprezentată de iubirea dintre două ființe care
fac parte din lumi diferite, singura asemănare dintre cei doi fiind
statutul superior pe care îl au în lumea lor. Poemul pare un cântec
bătrânesc de nuntă, însă este o poveste de iubire din lumea vegetală,
o baladă fantastică în care întâlnirea are loc în plan oniric, ca în
poezia ,,Luceafărul” de Mihai Eminescu. Astfel, acest poem este
un ,,Luceafăr întors”, care prezintă drama cunoașterii și
incompatibilitatea dintre două lumi.
O imagine relevantă pentru tema aleasă este prologul. Acesta
conturează în câteva imagini atmosfera de la „spartul nunții” trăite.
Primele patru strofe constituie rama viitoarei povești și reprezintă
dialogul menestrelului cu ,,nuntașul fruntaș”. Menestrelul este rugat
să cânte despre nunta ratată dintre două ființe inegale, reprezentanți
a două regnuri distincte, Enigel și Crypto. Nuntașul îl roagă să
zică ,,încetinel” ,,un cântec larg”, pe care l-a mai zis ,,cu foc” cu o vară
înainte. Asta arată faptul că cei doi se cunosc, cântecul este recântat,
iar nuntașului îi place. Rugămintea lui de a recânta acest cântec
poate fi ca un avertisment pentru tânărul cuplu de la nuntă.
O altă imagine este reprezentată de întâlnirea dintre cei doi.
Lapona își duce renii către Sud, iar pe seară adoarme în lumea lui
Crypto. Membrii cuplului nu își pot neutraliza diferențele în planul
real, comunicarea realizându-se în plan oniric. Riga este cea care
rostește descântecul de trei ori. Povestea propriu-zisă se dovedește a
fi fantastică, desfășurându-se în visul fetei, ca în „Luceafărul”, dar
rolurile sunt inversate. Crypto încearcă să o seducă pe Enigel, însă
aceasta îl refuză de trei ori. Crypto își îmbie aleasa cu ,,dulceață” și cu
,,fragi”, iar darul său este refuzat categoric de Enigel: Eu mă duc să
culeg/Fragii fragezi mai la vale”. Astfel, primul refuz sugerează
tentația solară, prin indicele spațial ,,mai la vale”. Al doilea refuz este
susținut de enumerarea atributelor lui Crypto: ,,blând”, ,,plăpând”,
necopt. Opoziția ,,copt”-,,necopt” este reluată în al treilea refuz prin
antiteza soare-umbră, punând în evidență relația individuală a
fiecăruia cu universul și incompatibilitatea peste care niciunul nu
poate trece fără a se pierde pe sine. Deși tentația iubirii este
copleșitoare, lapona îl refuză pe Crypto: ,,Rigă Crypto, rigă Crypto, /
Ca o lamă de blestem/ Vorba-n ininimă-ai înfipt-o!/ Eu de vorbă mult
mă tem”. Pentru riga, soarele este nociv, pe când, pentru lapona este
un simbol al existenței spirituale, al divinității: „Mă-nchin la soarele-
nțelept”.
Un primul element semnificativ pentru textul poetic ales consider
că este reprezentat de figurile stilistice. Inversiunile: ,,mult-
îndărătnic”, ,,zice-l-aș” și vocativele din prima parte a textului
evidențiază oralitatea textului. Menestrelul este prezentat prin
intermediul unei comparații, ,,mai aburit ca vinul”, dublată de un
epitet ,,vinul vechi”, care sugerează faptul că este foarte bun, foarte
talentat. În portretizarea celor două personaje ale baladei este folosit
epitetul: Crypto este ,,sterp și nărăvaș”, ,,rigă spân”, iar lapona
e ,,mică”, ,,liniștită” și ,,prea-cuminte”. Dialogul dintre Crypto și
Enigel se desfășoară în regim liric și este construit pe baza unor
asonanțe interioare și repetiții: ,,Eu mă duc să culeg/ Fragii fragezi de
la vale/ (..) Dacă pleci să culegi/ Începi rogu-te, cu mine.(...)/-Te-aș
culege (...)/ Lasă. –Așteaptă de te coace”/ -Să mă coc, (...)”. limbajul
dintre aceștia este construit pe baza antitezelor, prin intermediul
cărora se conturează drama rigăi: soare-umbră, întuneric-lumină,
uscat-umed, somn-veghe. În plus, este de observat abundența
metaforelor: ,,Că sufletul nu e fântână/ Decât la om, fiară bătrână,
/Iar la făptura mai firavă/ Pahar e gândul, cu otravă.”
Al doilea element îl constituit de relația de opoziție dintre
Crypto și Enigel. Numele Crypto, ,,inimă ascunsă”, sugereaază
apartenența la familia ciupercilor (criptograme) și postura de rege
(rigă) a făpturilor inferioare, din regnul vegetal. Numele Enigel are
sonoritate nordică și suține originea ei, de la pol. Lapona își conduce
turmele de reni spre sud, stăpână a regnului animal. Ea reprezintă
ipostaza umană, cea mai evoluată ființă (omul-,,fiară bătrână”).
Singura lor asemănare este statutul superior pe care îl au în propria
lume. Spațiu definitoriu al existenței, pentru Crypto, este umezeala
perpetuă: ,,În pat de râu și humă unsă”, în timp ce lapona vine ,,din
țări de greață urgisită”, spațiu rece, ceea ce explică aspirația ei spre
soare și lumină. Astfel, din in cauza diferențelor foarte mari dintre cei
doi, comunicarea se poate realiza doar în vis. În acest text, omul,
femeia, este ființa superioară, iar ciuperca, bărbatul, ființa inferioară,
ceea ce îl face să fie considerat un ,,Luceafăr inversat”.
Un alt element semnificativ este finalul. Acesta este deschis, lasă
loc de interpretare. Lapona refuză descântecul rigăi, iar făptura firavă
e distrusă de propriul vis, cade victimă neputinței și îndrăznelii de a-și
depăși limitele, de a încerca să intre într-o lume care îi este
inaccesibilă. Atributele lumii despre care vorbește Enigel au efect
ditrugător asupra lui Crypto, provocându-i degradarea: ,,De zece ori,
fără sfială/ Se oglindi în pielea-i cheală”. Astfel, finalul devine trist,
Crypto se coace și devine o ciupercă otrăvitoare și este nevoit să-ți
accepte condiția. Astfel, ca notă de legendă, se explică alegoric,
apariția ciupercilor otrăvitoare. Dezamăgirea îl transformă de Crypto
într-o ființă acrită, otrăvitoare. Finalul poate sugera faptul că riga și-a
găsit pe cineva din lumea lui și au făcut nuntă: ,,Cu măsălarița-
mireasă,/ Să-i ție de împărăteasă”. O altă interpretare a finalului
poate fi că riga înnebunește din cauza suferinței din dragoste: ,,Ca la
nebunul rigă Crypto,/ Ce focul inima i-a fript-o,/ De a rămas să
rătăcească (...)”.
În concluzie, opera literară ,,Riga Crypto și lapona Enigel” de Ion
Barbu este o baladă care răstoarnă conceptul tradițional, realizându-
se în viziune modernă, ca un amplu poem de cunoaștere și poem
alegoric. Prin intermediul acestui poem, Barbu neagă întrega tradiție
literară: înlocuiește ideea literară impusă în literatură că dragostea
este un miracol în sine. Poetul prezintă drama incompatibilității și
legea nemiloasă a iubirii: supraviețuiește cel puternic, iar cel slab
este sacrificat.