Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Eseuri Romana
Eseuri Romana
de George Bacovia
1916
− poezie simbolista
Simbolismul este un curent literar care se manifesta la sfarsitul
secolului al XIX-lea in Franta, ca o reactie impotriva romantismului,
impotriva tendintei de evadare din real a romanticilor. Simbolismul
romanesc a fost sustinut de Alexandru Macedonski prin activitatea sa
la revisa si cenaclul “Literatorul”, aparuta in anul 1860.George Bacovia
este considerat reprezentantul cel mai de seama al simbolismului
romanesc, chiar daca in opera sa se regasesc si alte influente estetice.
Poezia “Plumb” deschide volumul cu acelasi nume publicat in anul
1916, volum in care se regasesc coordonate esentiale ale universului
liric bacovian. Poezia se incadreaza in simbolism prin valorificarea
trasaturilor specifice curentului: tehnica sugestiei si a simbolului
(simbolul sicrielor, cavoul), cromatica (dominata de culorile gri si
negru), muzicalitatea (sugerata de laitmotivul “plumb” si de cuvintele
cu o sonoritate dura sau stridenta), sinestezia (din versul “si scartaiau
coroanele de plumb”), respectiv corespondenta dintre universul
exterior si cel interior.
Poezia Plumb este o artă poetică deoarece are ca temă atitudinea
poetului față de societatea burgheză artificială, dar și față de propria
afectivitate. Textul poetic se înscrie în acest curent prin folosirea
simbolurilor și a corespondenței, tehnica repetițiilor, cromatica
specifică și dramatismul trăirilor eului liric.Tematica poeziei este, de
asemenea, specific simbolistica. Tema dominanta este cea a mortii,
sugerata prin numeroasele cuvinte din acest camp semantic:
“sicriele”, “cavou”, “funerar vestmant”, “coroanele”, “mort”. In strofa
a doua se remarca si tema iubirii sortita esecului, precum si cea a
naturii impietrite (“flori de plumb”). Pe parcursul poeziei se
contureaza si conditia de damnat a artistului intr-o societate
meschina, incapabila sa-l inteleaga, din acest punct de vedere opera
putand fi considerata o arta poetica.
Titlul poeziei este semnificativ pentru tematica operei datorita
simbolului “plumb”, metal ale carui trasaturi sugereaza stari sufletesti:
culoarea gri releva monotonia, spleenul, greutatea—apasarea
sufleteasca, maleabilitatea—labilitatea psihica, iar forma sonora a
cuvantului (o vocala intre doua perechi de consoane) poate sugera
imposibilitatea de evadare.
Compozitional, poezia este alcatuita din doua catrene pe care se
imbina doua planuri poetice: planul exterior, al universului impietrit si
planul interior al iubirii moarte, creandu-se astfel o corespondenta
intre macrounivers si microuniversul spiritual.
Incipitul poeziei “Dormeau adanc sicriele de plumb” contureaza
elementele spatiului inchis, apasator, sufocant. Simbolul “sicrielor”
devine semnificativ pentru acest univers in care eul liric se simte
claustrat, spatiu ce poate fi camera, societatea sau chiar propriul trup.
Determinantul de “plumb” adaugat simbolului sicrielor accentureaza
ideea imposibilitatii de evadare din acest univers inchis. Verbul
“dormeau” urmat de adverbul “adanc” sugereaza un somn profund ce
trimite mai degraba cu gandul la moarte. Metafora “flori de plumb”
contureaza imaginea vizuala a naturii impietrite, iar raceala,
pustietatea sunt sugerate si prin sinestezii: “si era vant…/ si scartaiau
coroanele de plumb”. Intr-o astfel de atmosfera, sentimentele eului
liric sunt de solitudine: “stam singur in cavou”, de pustietate
sufleteasca si de iritare, nevroza, sentimente conturate de imaginea
auditiva din ultimul vers.Strofa a doua ilustreaza planul interior prin
evocarea sentimentului de iubire ilustrat prin metafora: “amorul meu
de plumb”. Aceasta metafora alaturi de adverbul “intors” releva ideea
ca iubirea nu mai produce ca la romantici acea stare de inaltare
sufleteas-ca, ci, dimpotriva, este un sentiment care apropie de teluric
si inclusiv de moarte. Lucian Blaga aprecia ca adverbul “intors”
sugereaza intoarcerea mortului cu fata spre apus.Versul al doilea
evidentiaza starea de spirit a eului liric, de disperare: “si-am inceput
sa-l strig”, dar si de detasare fata de sentimentul lui defunct care este
contemplat parca din exterior: “stam singur langa mort”.Finalul
poeziei: “si atarnau aripile de plumb” sugereaza lipsa oricarei
perspective de implinire a iubirii.
Cultivarea simbolului este evidentă din faptul că niciun termen explicit
nu scoate la iveală starea eului liric sau motivul acestei stări. Totul se
sugerează cu ajutorul cadrului din elementele căruia fac parte : sicrie,
flori de plumb, cavou, amor de plumb, aripi de plumb. Fiecare este un
simbol care crează puternica impresia a pustiirii sufletești bacoviene.
Puținele mijloace folosite ( conform cerinței lui Verlaine: ”Ia elovența
și sucește-i gâtul!”) sunt investite cu abilitatea de dezvăluire a unei
profunde stări su fletești. Poezia aparține simbolismului și prin
folosirea repetițiilor care cultivă cadența gravă, interioară a versurilor.
Substantivul ”plumb” este lait-motiv central. Sunt prezente eufonii,
repetarea consoanelor și a vocalelor închise-m, n, u, î . Pe lângă
recurențe fonetice și lexicale , întreaga structură a poeziei se bazează
pe paralelismul sintactic ce adâncește impresia de repetare obsesivă
a unei stări. Totuși, așa cum observa Manolescu, muzica nu mai e una
a consonanței, ci disonantă, dizarmonică, expresionistă pre cum
strigătul lui Munch.
In concluzie, poezia “Plumb” de George Bacovia este o opera
reprezentativa pentru simbolismul romanesc prin valorificarea
trasaturilor specifice curentului, prin teme si motive, prin atmosfera
poeziei dominata de stari, sentimente precum apasarea sufle-teasca,
solitudinea, izolarea, impietrirea, dar si prin expresivitatea deosebita
care se remarca la toate nivelurile textului poetic evidentiind
complexitatea poeziei.
“Ultima noapte de dragoste,
Intaia noapte de razboi”
de Camil Petrescu
1930
− Roman modern, subiectiv
− Perioada interbelica
-tema si viziune-
Aderand la ideile lui Eugen Lovinescu, privind modernizarea literaturii
romane, Camil Petrescu sustinea si el ca literatura trebuie sa se
sincronizeze cu psihologia si filosofia epocii, dar si cu celelalte domenii
de cunoastere. Prozatorul sustine o creatie autentica, inspirata din
propria experienta de viata, filtrata prin propria constiinta.
Publicat in anul 1930, in perioada interbelica, romanul “Ultima noapte
de dragoste, intaia noapte de razboi” de Camil Petrescu este un roman
modern, subiectiv, de ana-liza psihologica, un roman al experientei.
Tema romanului este drama intelectualului lucid, dornic de
cunoastere, de experiente absolute, intr-o societate limitata si
corupta. Titlul operei sugereaza alte doua teme: iubirea si razboiul, ce
reprezinta, de fapt, cele doua experiente fundamentale traite de
personajul principal.
Perspectiva narativa este subiectiva, naratiunea fiind relatata la
persoana I, de naratorul personaj, Stefan Gheorghidiu.
Actiunea operei este structurata pe doua planuri: planul obiectiv,
exterior, in care este prezentata experienta razboiului si planul
subiectiv, interior, ce relateaza experienta iubirii conjugale. Daca
experienta casniciei este fictionala, cea a razboiului este autentica,
fiind inspirata din jurnalul de front al autorului, documente de epoca,
articole de ziar.
Relatiile temporale si spatiale sunt definite in functie de planuri: in
planul fictiv, actiunea se petrece in PRM (1916), pe front (Valea
Prahovei, Valea Oltului, canalul Rucar-Bran), in plan subiectiv,
actiunea se petrece in mediul citadin (Bucuresti, Constanta, Odobesti,
Campulung) pe parcursul a doi ani si jumatate inainte de inceperea
razboiului.
In incipit, sunt fixate realist coordonatele spatio-temporale. In
primavara anului 1916, Stefan Gheorghidiu participa ca proaspat
sublocotenent la fortificatiile care se faceau pe Valea Prahovei in
vederea intrarii Romaniei in PRM.
O prima scena semnificativa pentru tematica operei este cea de la
popota ofiterilor, unde Gheorghidiu asista intr-o seara la o discutie
despre dragoste si fidelitate, pornind de la un fapt divers din ziar: un
barbat isi ucisese sotia infidela si fusese achitat de catre tribunal.
Discutia evidentiaza pluriperspectivismul, intrucat parerile sunt foarte
diferite. Unul crede ca “nevasta trebuie sa fie nevasta si casa-casa”,
altul sustine ca nu ai dreptul sa ucizi o femeie care nu te mai iubeste
si ca este preferabila despartirea. Gheorghidiu intervine cu o energie
neasteptata, acuzandu-i ca vorbesc despre lucruri pe care nu le cunosc
si isi exprima propria parere despre iubire. El crede ca “o iubire mare
e mai degraba un proces de autosugestie” si “acei care se iubesc au
drept de viata si de moarte unul asupra celuilalt”. Isi argumenteaza
ideile cu exemple foarte plastice, iar apoi iese cu ochii in lacrimi,
marturisindu-i camaradului sau, Orisan, ca daca a doua zi nu obtine
permisie, dezerteaza.
Scena devine semnificativa pentru ca evidentiaza faptul ca
Gheorghidiu concepe iubirea in mod absolut, dar si pentru ca aceasta
discutie declanseaza memoria involuntara a personajului, care incepe
sa relateze prin retrospectie povestea celor doi ani si jumatate de
casnicie cu Ela. Stefan Gheorghidiu era student la Filosofie, iar Ela era
studenta la Litere. Se indragostesc si in scurta vreme se casatoresc, la
inceput fiind foarte fericiti. Echilibrul tinerei familii este tulburat de o
mostenire pe care
Gheorghidiu o primeste de la un unchi foarte bogat, Tache. Ela se
simte atrasa de lumea mondena si cea a afacerilor, de lux si de
escapade, spre deosebire de sotul ei. La o petrecere a Anisoarei, o
verisoara de-a lui Gheorghidiu, Ela cunoaste pe domnul G., un avocat
obscur, dar un dansator foarte apreciat de femei.
O a doua scena semnificativa este excursia la Odobesti, prilejuita de
sarbatorirea Sf. C-tin si Elena. Gheorghidiu observa ca Ela acorda o
atentie exagerata domnului G., ceea ce il face sa puna sub semnul
indoirii fidelitatea ei. Constata ca sotia sa a mutat de doua ori pe toata
lumea pentru a sta in aceeasi masina cu domnul G., pe drum toate
comentariile le facea cu sau pentru acesta, fiind vizibil emotionata. La
un popas, el ii ofera crengute de mar inflorit, iar la pranz Ela gusta din
felul sau de mancare, gest pe care Gheorghidiu il considera intim.
Comportamentul Elei ii provoaca o suferinta chinuitoare, aceasta
marturisind ca: “in cele trei zile cat am stat la Odobesti, am fost ca si
bolnav”.
Adevarata desprindere de drama iubirii se face prin trairea unei
experiente cruciale mult mai dramatice, aceea a razboiului, la care
Gheorghidiu participa efectiv, luptand pentru eliberarea Ardealului de
sub dominatia Austro-Ungara. Drama razboiului il face sa vada la
adevarata sa dimensiune drama iubirii si sa se detaseze de ea. Ranit si
spitalizat, Gheorghidiu revine la Bucuresti in perioada de
convalescenta si decide sa rupa definitiv legatura conjugala si sa ii lase
Elei “tot trecutul”.
Conflictul principal al romanului este unul interior, profund subiectiv.
Lupta se dă în planul conştiinţei şi este urmărită cu minuţiozitate în
descrieri monografice ale sentimentelor. „Ultima noapte de
dragoste…” este romanul unei conştiinţe pornite în căutarea
arhetipului feminin . Inautenticitatea societăţii, suferinţa pe care o
provoacă iubirea în prima parte a romanului, îşi dovedesc
inconsistenţa în confruntarea cu trăirea extremă din a doua parte, cu
meditaţia asupra solidarităţii colective, a vieţii şi morţii. Gheorghidiu
caută doar aparent adevărul despre Ela, de fapt se caută și se
regăsește pe sine. Există și un conflict exterior între Gheorghidiu şi
Grigoriade, generator al dramei geloziei. După apariţia lui G. în peisajul
petrecerilor mondene la care participă tânăra familie, Gheorghidiu
suferă enorm pentru că nu mai este evaluat în funcţie de o scară
valorică ce i se potriveşte. Admirat de Ela pentru modul strălucit în
care perorează pe teme de filozofie, Gheorghidiu este ulterior
comparat în defavoarea lui pentru ves timentaţia de lux, dansuri la
modă şi jocuri de salon, pe care le respinge din principiu. De
asemenea, în plan secundar există un conflict între Gheorghidiu şi
propria familie pentru moştenirea unchiului Tache, din care, de
asemenea, iese învins, cedând după parastas o parte din avere
rudelor. Inadaptarea personajului reiese din lipsa instrumentelor de
luptă cu o societate prost construită.
In concluzie, romanul “Ultima noapte de dragoste, intaia noapte de
razboi” este o creatie reprezentativa pentru modernismul romanesc
prin schimbarea viziunii traditionale asupra unor teme precum iubirea
si razboiul, prin tipologia personajul principal si prin technicile narative
si de analiza psihologica moderne. Stilul anticalofil al autorului-
preferinta pentru limbajul clar, precis, pentru notatia exacta, sustine
autenticitatea romanului.
“Ultima noapte de dragoste,
intaia noapte de razboi”
de Camil Petrescu
1930
− Roman modern, subiectiv, de analiza psihologica
− Perioada interbelica
-caracterizare personaj-
Aderand la ideile lui Eugen Lovinescu, privind modernizarea literaturii
romane, Camil Petrescu sustinea si el ca literatura trebuie sa se
sincronizeze cu psihologia si filosofia epocii, dar si cu celelalte domenii
de cunoastere. Prozatorul sustine o creatie autentica, inspirata din
propria experienta de viata, filtrata prin propria constiinta. Publicat in
anul 1930, in perioada interbelica, romanul “Ultima noapte de
dragoste, intaia noapte de razboi” de Camil Petrescu este un roman
modern, subiectiv, de ana-liza psihologica, un roman al experientei.
Tema romanului este drama intelectualului lucid, dornic de
cunoastere, de experiente absolute, intr-o societate limitata si
corupta. Titlul operei sugereaza alte doua teme: iubirea si razboiul, ce
reprezinta, de fapt, cele doua experiente fundamentale traite de
personajul principal.
Perspectiva narativa este subiectiva, naratiunea fiind relatata la
persoana I, de naratorul personaj, Stefan Gheorghidiu. Protagonistul
romanului, Ştefan Gheorghidiu, este în acelaşi timp narator
autodiegetic . Prin el Camil Petrescu introduce în literatura română un
nou tip de personaj. El reprezintă tipul intelectualului “ca structură de
caracter”, intransigent şi inadaptat. Într-o călătorie de cău tare a
sinelui, personajul se transformă pe parcursul romanului și își notează
cu atenție traseul interior.
Personajul principal, Stefan Gheorghidiu, este individualizat prin
caracterizarea directa facuta de celelalte personaje, prin
autocaracteriazare si prin caracterizare indirecta, ce reiese din fapte,
vorbe, ganduri, relatia cu celelalte personaje.
Din punct de vedere social, Gheorghidiu este initial un tanar student
la Filosofie, care se casatoreste din dragoste cu Ela, studenta la Litere
si duc o viata modesta, dar boema. Statutul sau social se schimba in
momentul in care primeste o mostenire de la un unchi foarte bogat,
Tache. Sotia sa este atrasa de lumea mondena si cea a afacerilor, in
timp ce Gheorghidiu marturiseste ca se simte ca “supus unui
tratament dureros”. Gheorghidiu nu poate face niciunul din
compromisurile pe care le cere lumea in care ajunge pentru ca aceasta
nu se potriveste cu firea lui cinstita, pasionata de idei inaltatoare si, de
aceea, este un inadaptat social.
Din punct de vedere moral, personajul principal reprezinta tipul
intelectualului, trasaturile sale fundamentale fiind inteligenta,
orgoliul, simtul onoarei si al dreptatii.
Psihologic, este foarte bine individualizat prin monologul interior,
analiza, dar si prin tehnici moderne, introspectia, retrospectia,
prezentarea fluxului constiintei. Se evidentiaza astfel un caracter
analitic, reflexiv, hipersensibil, lucid. Conflictul exterior cu societatea
este dublat de cel interior, provocat de incertitudinea iubirii: oscilatia
intre a crede si a nu crede in fidelitatea Elei. Acest conflict are la baza
altul mai profund, a avea sau nu incredere in inteligenta sa, in
capacitatea lui de discernamant.
Trasatura dominanta a personajului este orgoliul, aceasta fiind
evidentiata si prin autocaracterizare: “negresit, sunt nemasurat de
orgolios”. Tot orgoliul sta la baza celor doua experiente de cunoastere,
iubirea si razboiul. Vazand iubirea in mod absolut, personajul se
autocaracterizeaza, marturisind: “nu m-as fi putut realiza decat intr-o
dragoste absoluta”.
O scena semnificativa in acest sens este cea de la inceputul romanului,
in care se prezinta discutia de la popota ofiterilor despre dragoste si
fidelitate. Aceasta porneste de la un fapt divers din ziar in care se
relata cazul unui barbat care isi ucisese sotia infidela si fusese achitat
de catre tribunal. Gheorghidiu intervine cu o energie neasteptata,
acuzandu-i ca vorbesc despre lucruri pe care nu le cunosc si isi exprima
propria parere despre iubire, afirmand ca “o iubire mare e mai
degraba un proces de autosugestie” si “acei care se iubesc au drept de
viata si de moarte unul asupra celuilalt”.
Scena devine semnificativa si pentru ca declanseaza memoria
involuntara a perso- najului, care, analizandu-se lucid, descopera ca
dragostea lui pentru Ela se naste din admiratie, duiosie, dar mai ales
din orgoliul de a fi atat de patimas iubit de una dintre cele mai
frumoase studente. Tot din orgoliu, Gheorghidiu o modeleaza pe Ela
dupa prorpiul ideal de feminitate, considerand-o “femeia in exemplar
unic”. Drama sa incepe in momentul in care realizeaza ca s-a inselat.
Fire reflexiva, pasionala, ana- lizeaza cu luciditate comportamentul
Elei dupa ce primeste o mostenire de la unchiul sau, Tache, si aduna
progresiv nelinisti si indoieli interioare care devin sfasietoare.
O scena semnificativa in evolutia personajului este excursia la
Odobesti, caci accentueaza conflictul sau interior, declansand criza de
incertitudine a iubirii. Gheorghi-diu observa ca Ela acorda o atentie
exagerata unui anume domn G. pe care il cunoscuse la una din
petrecerile mondene. Constata ca sotia sa a mutat de doua ori pe
toata lumea pentru a sta in aceeasi masina cu domnul G., pe drum
toate comentariile le facea cu sau pentru acesta, fiind vizibil
emotionata. La un popas, el ii ofera crengute de mar inflorit, iar la
pranz Ela gusta din felul sau de mancare, gest pe care Gheorghidiu il
considera intim. Comportamentul Elei ii provoaca o suferinta
chinuitoare, acesta marturisind ca: “in cele trei zile cat am stat la
Odobesti, am fost ca si bolnav”. Scena declanseaza un conflict interior
mai profund, increderea in propria capacitate de discernamant: “se
rupsese totodata si axa sufleteasca: increderea in vigoarea si
eficacitatea inteligentei mele”.
Orgoliul sta si la baza celei de-a doua experiente de cunoastere,
razboiul, in care Gheorghidiu se inroleaza voluntar, marturisind: “n-as
vrea sa existe pe lume o exper-ienta definitiva […] de la care sa
lipsesc”. Si, intr-adevar, razboiul se dovedeste a fi pentru el o
experienta cruciala, purificatoare, care il ajuta sa inteleaga la
adevarata dimensiune drama iubirii. De aceea, atunci cand revine
acasa, dupa ce este ranit pe front, simte fata de Ela o instrainare
definitiva si decide sa rupa legatura conjugala si sa-i lase “tot trecutul”.
Conflictul principal al romanului este unul interior, profund subiectiv.
Lupta se dă în planul conştiinţei şi este urmărită cu minuţiozitate în
descrieri monografice ale sentimentelor. După eșecul în domeniul
filozofiei, personajul pornește în căutarea arhe tipului feminin .
Suferinţa pe care o provoacă dezamăgirea în iubire în prima parte a
romanului îşi dovedește inconsistenţa în con fruntarea cu trăirea
extremă din a doua parte, cu descoperirea solidarităţii colective. În
final, Gheorghidiu caută doar aparent adevărul despre Ela, pe parcurs
se caută și se regăsește pe sine, evoluat către o altă etapă a
maturizării.
In concluzie, gestul final al personajului demonstreaza ca acesta nu
este un invins deoarece este capabil sa depaseasca esecul iubirii si sa
se arate disponibil pentru o alta experienta de viata. Stefan
Gheorghidiu ramane un personaj reprezentativ pentru categoria
intelectualilor insetati de absolut, tipologie umana impusa in literatura
romana de opera lui Camil Petrescu.
“Enigma Otiliei”
de George Calinescu
1938
− Roman realist, balzacian
-tema si viziune-
Realismul este un curent literar care se manifesta la sfarsitul secolului
al XIX-lea ca o reactie impotriva romantismului, impotriva tendintei
romanticilor de a evada din real, promovand in operele literare o
viziune asupra vietii cat mai aproape de realitate.
Trasaturile curentului sunt autenticitatea, veridicitatea si
obiectivitatea. Temele preferate de autori sunt problemele societii
contemporane lor, pe care le prezinta in mod critic, iar personajele
sunt tipice, reprezentative pentru o categorie sociala.
Publicat in anul 1938, la sfarsitul perioadei interbelice, romanul
“Enigma Otiliei” de George Calinescu este o opera realista cu
elemente moderniste, specifice prozei interbelice.
O trasatura realista a romanului este autenticitatea ce se evidentiaza
prin prezentarea unor repere spatiale reale, respectiv Bucuresti,
Strada Antim, Calea Victoriei. Atat in descrierea mediului, cat si a
personajelor este folosita tehnica realista a detaliului semnificativ.
1938
− roman realist balzacian
-caracterizare personaj-
George Calinescu sustinea necesitatea aparitiei unui roman de
atmosfera moderna, dar respingea teoria sincronizarii obligatorii a
literaturii cu filosofia si psihologica epocii, argumentand ca literatura
ar trebui sa fie in legatura cu sufletul uman.
Publicat in anul 1938, la sfarsitul perioadei interbelice, romanul
“Enigma Otiliei” de George Calinescu este o opera realista cu
elemente moderniste, specifice prozei interbelice.
Tematica romanului este viata societatii burgheze bucurestene de la
inceputul secolului al XX-lea, societate degradata de puterea banului.
Totodata, in opera sunt valorificate si teme balzaciene, mostenirea si
paternitatea, dar si tema iubirii si a initierii.
Titlul initial al operei a fost “Parintii Otiliei”, evidentiind importanta
temei paternitatii in roman, dar a fost inlocuit cu “Enigma Otiliei”,
considerat mult mai sugestiv pentru misterul care se creeaza in jurul
personajului principal.
Otilia, personajul principal si eponim al romanului, este individualizata
prin caracterizare directa facuta de narator, de celelalte personaje si
autocaracterizare, dar si prin caracterizare indirecta, ce reiese din
fapte, comportament, vorbe si relatia cu celelalte personaje.
Elementele de structura a operei semnificative pentru individualizarea
ei sunt titlul, tematica operei si mijloacele de caracterizare.
Otilia Marculescu este fiica celei de-a doua sotii a lui Costache
Giurgiuveanu, o femeie bogata care “murise de suparare” si ii lasase
lui toata averea odata cu indatorirea de a o creste pe Otilia. Desi o
iubeste sincer, Giurgiuveanu nu face nimic pentru a-i asigura viitorul,
statutul ei social ramanand incert. Otilia este studenta la Conservator,
studiaza pianul si are un temperament de artista, parand detasata de
problema mostenirii averii tatalui ei.
Moral, ea reprezinta tipul feminitatii, avand trasaturi precum
delicatetea, gingasia, bunatatea, spontaneitatea, sinceritatea,
sociabilitatea, dar mai ales misterul.
Psihologic, nu este foarte bine individualizata, fiind privita din exterior.
Atat in conturarea profilului psihologic, cat si a statutului moral,
autorul apeleaza la tehnici specifice realismului precum descrierea
detaliata a portretului fizic, dar si a mediului in care traieste, dar si la
tehnici moderne precum:
comportamentismul — observarea comportamentului din exterior si
pluriperspectivismul — reflectarea diferita in vizi-unea altor
personaje. Astfel, se creaza ambiguitatea personajului, explicand in
plan simbolic enigma, misterul feminitatii.
O prima scena semnificativa in individualizarea personajului este cea
de la inceputul romanului, cand Felix o intalneste pe Otilia atunci cand
vine la Bucuresti in casa lui Costache Giurgiuveanu pentru a studia
Facultatea de Medicina. Felix nu este recunoscut initial de batran si
abia cand suna a doua oara la usa este poftit in casa de Otilia, care
spune: “dar, papa, e Felix”. Portretul ei fizic este sugerat de narator
prin caracterizare directa, insa prin ochii lui Felix: “fata maslinie, cu
ochii mici si foarte albastri, arata si mai copilaroasa intre multele bucle
si gulerul de dantela”. Insa trupul suplu “de un stil perfect” si marea
libertate de miscari ii confera “o stapanire desavarsita de femeie”. De
aceea, prezenta Otiliei ii dadu lui Felix “un sentiment inedit demult
presimtit” si il nemultumeste familiaritatea ei cu Leonida Pascalopol,
un prieten de familie, care ii satisface Otiliei toate capriciile femeiesti.
Dupa ce il prezinta celor aflati in casa, Otilia pare ca il uita pe Felix si
intr-un tarziu isi aminteste ca nu a fost o gazda prea buna, ii ofera ceva
de mancare si apoi il conduce in camera ei deoarece a lui nu era inca
pregatita.
Camera Otiliei, descrisa prin tehnica detaliului semnificativ, o
defineste intru-totul. Astfel, masa de toaleta cu trei oglinzi mobile
devine o sugestie pentru pluriperspectivism. Sertarele deschise in
felurite grade releva misterul. Nenumaratele obiecte raspandite prin
camera evidentiaza preocuparea pentru cochetarie, iar partiturile
muzicale si cartile releva inclinatiile artistice.
Trasatura ei dominanta este ambiguitatea, ce reiese si din
comportamentul ei definit de un amestec ciudat de atitudine
copilaroasa si matura in acelasi timp: este imprastiata si visatoare,
trece repede de la o stare la alta, alearga desculta prin iarba din curte,
se mai joaca uneori cu papusi, dar e profund lucida si matura atunci
cand ii explica lui Felix motivele pentru care nu pot fi impreuna.
Dovedeste ca se cunoaste foarte bine, autocaracterizandu-se: “Sunt
foarte capricioasa. Vreau sa fiu libera!”.
O ultima scena semnificativa este cea din finalul romanului in care
Felix il intalneste intamplator pe Pascalopol dupa mai multi ani. El ii
arata o fotografie care infatisa “o doamna foarte picanta, gen actrita
intretinuta si un barbat exotic” care era sotul ei. Pascalopol ii
marturiseste lui Felix ca a lasat-o pe Otilia “sa-si petreaca liber anii cei
mai frumosi”, iar ea s-a casatorit cu un conte. Desi acesta o cunoscuse
cel mai bine, Pascalopol recunoaste ca nici el nu a inteles-o in
profunzime si o caracterizeaza in mod direct: “A fost o fata delicioasa,
dar ciudata. Pentru mine e o enigma.”. Felix priveste fotografia Otiliei
si constata ca desi “era frumoasa, cu linii fine”, nu mai avea aerul de
alta data, ci cazuse in platitudine. De aceea, Felix concluzioneaza ca
“nu numai Otilia era o enigma, ci si destinul insusi”.
1877
− Basm cult
-tema si viziune-
Ion Creanga este considerat in literatura romana creatorul basmului
cult, ale carui principale trasaturi sunt localizarea si umanizarea
fantasticului.
Publicat in anul 1877, in revista “Convorbiri literare”, basmul
“Povestea lui Harap-Alb” de Ion Creanga este considerat “cel mai
frumos basm […] din intreaga noastra literatura”, “un veritabil
bildungsroman fantastic”.
Basmul este o specie a genului epic, in versuri sau in proza, in care
elementele realis-te se impletesc cu cele fabuloase, iar personajele au
valori simbolice, reprezentand binele si raul.
Psihologic, nu este foarte bine individualizat, fiind privit mai ales din
exterior, din comportamentul sau reiesind ca este o fire sensibila si ca
are momente de indoiala, de ezitare specific umane.
Trasatura dominanta este bunatatea, care se evidentiaza inca de la
inceputul basmului, din scena in care pare a fi cel mai afectat de
supararea tatalui cauzata de esecul fiilor mai mari. Reactia lui este
surprinsa de narator prin caracterizare directa: “incepe a plange in
inima sa” si se retrage in gradina palatului. Milostiv, da de pomana
batranei cersetoare pe care o intalneste, iar aceasta ii rasplateste
bunatatea, sfatuindu-l sa ceara tatalui sau calul, hainele, armele cu
care a fost el mire. Astfel pregatit, porneste intr-o calatorie initiatica,
pe parcursul careia este supus mai multor probe menite sa-l
pregateasca pentru viata.
Prima proba la care e supus este chiar cea a tatalui sau, care-l asteapta
la un pod deghizat in urs. Mezinul da dovada de curaj, primind
binecuvantarea tatalui. Podul reprezinta pentru erou trecerea de la
adolescenta la maturitate, dar si trecerea de la o lume cunoscuta, cea
a imparatiei, la o lume necunoscuta, padurea-labirintul vietii in care se
rataceste, neinitiat fiind.
Aici dovedeste o alta trasatura dominanta a sa: naivitatea, lipsa
experientei vietii. De aceea, se lasa usor pacalit de span, pe care il
accepta ca sluga, nesocotind sfatul tatalui. Profitand de credibilitatea
lui, spanul il atrage la o fantana si il inchide in ea. Naivitatea
personajului este evidentiata si de narator prin caracterizare directa,
precizand ca este “boboc in felul sau la trebi aieste”. Scena fantanii
devine semnificativa pentru personaj deoarece este atat locul
“botezului”, aici primindu-si numele de Harap-Alb, cat si o adevarata
poarta a infernului, de aici incepand pentru el greutatile vietii,
reprezentate de probele la care spanul il supune.
In relatia cu spanul se dovedeste a fi cinstit, loial, respectandu-si
juramantul facut chiar si in momentele dificile.
Drumul catre curtea Imparatului Rosu este un alt prilej de initiere
deoarece el invata acum ca orice fiinta, oricat de neinsemnata ar
parea, ar putea fi de folos. Prin caracterizare indirecta, ce reiese din
comportament, se evidentiaza, din nou, bunatatea eroului deoarece
ocoleste furnicile si ajuta albinele, fiind rasplatit apoi pentru altruismul
sau. De asemenea, alaturi de cele cinci personaje fabuloase,
dovedeste capacitatea de a vedea dincolo de aparente si de a-si face
prieteni adevarati, care sa-i fie alaturi in momentele dificile.
Probele de la curtea Imparatului Rosu reprezinta initierea erotica a
eroului, caci ele duc la ritualul petitului: insotirea mirelui de un alai,
gazduirea (proba de foc), ospatul, proba indemanarii si alegerea
motivata a miresei. Trecerea acestor probe il pregateste pentru
casatoria cu o fata din aceeasi lume ca si el, o etapa esentiala in
evolutia sa.
Scena mortii devine simbolica pentru erou deoarece marcheaza
sfarsitul juramantului, dar si al conditiei umilitoare de rob. Invierea
inseamna pentru el o renastere intr-o alta viata in care este pregatit
pentru casatorie si pentru a deveni imparat.
“Moara cu noroc”
de Ioan Slavici
1881
− Nuvela psihologica, realista
-tema si viziune-
Realismul este un curent literar care apare la sfarsitul secolului al XIX-
lea in Franta, ca o reactie impotriva romantismului, impotriva
tendintei de evadare din real a romanticilor, promovand in operele
literare o viziune asupra vietii cat mai aproape de realitate.
Trasaturile realismului sunt autenticitatea, veridicitatea si
obiectivitatea. Temele preferate sunt problemele societatii
contemporane lor, pe care le prezinta in mod cri-tic, iar personajul
este unul tipic, reprezentativ pentru o categorie sociala.
Ioan Slavici este un scriitor realist si moralizator a carui opera este o
pledoarie pentru echilibrul moral, orice abatere de la aceste norme
fiind sanctionate.
Nuvela “Moara cu noroc” de Ioan Slavici a fost publicata in revista
“Novele din popor”, aparuta in 1881 si este o nuvela realista, de
analiza psihologica.
Opera se incadreaza in realism prin tema, obiectivitatea viziunii,
veridicitatea faptelor si prin personajele tipice. Actiunea se
concentreaza asupra unui conflict de natura psihologica, din sufletul
personajului principal, care oscileaza intre dorinta de a ramane om
cinstit, dragostea fata de familie si patima banului care pune stapanire
pe el.Nuvela este o specie a genului epic, de dimensiune medie, cu
actiune care se concentreaza asupra unui singur conflict, cu personaje
putine, dar bine individualizate.
Tema nuvelei este puterea banului, opera ilustrand consecintele
nefaste pe care le are asupra omului, setea de inavutire.
Compozitional, nuvela este alcatuita din 17 capitole prezentate prin
inlantuire, elipsa, alternanta si insertie. Perspectiva narativa este
obiectiva, naratiunea fiind relatata la persoana a III-a, de un narator
omniscient.
Relatiile temporale si spatiale sunt relativ definite, actiunea
petrecandu-se la Hanul Moara cu noroc si in localitatile din zona
Ardealului, pe parcursul unui an.
Incipitul nuvelei: “Omul sa fie multumit cu saracia sa, caci, daca e
vorba, nu bogatia, ci linistea colibei tale te face fericit” reprezinta
cheia morala a operei, norma pe care personajele ar trebui sa o
respecte. Ea este exprimata de batrana soacra a lui Ghita, mama Anei.
Expozitiunea prezinta personajele, spatiul si timpul actiunii.
Personajul principal, Ghita, cizmar de meserie, este casatorit cu Ana si
au impreuna doi copii. Nemultumit de situatia materiala, se muta la
Hanul Moara cu Noroc, o carciuma situata la rascruce de drumuri
comerciale. O vreme afacerile merg bine, iar familia este fericita.
O scena semnificativa pentru tematica operei este cea a confruntarii
dintre Ghita si Lica, in urma careia Ghita devine partas la afacerile lui
Lica. Intr-o zi de duminica, atunci cand Ghita ar fi trebuit sa mearga la
biserica cu familia, este surprins de aparitia lui Lica si a oamenilor lui
la han. Observandu-i de departe, Ghita isi trimite sluga sa il anunte pe
preot ca vor intarzia, ca masura de precautie. Lica reuseste sa ii
imblanzeasca pe cei doi caini si sa intre in han. Ii da lui Ghita o legatura
cu semnele turmelor sale pe care ar trebui sa le urmareasca, ii cere
cheia hanului si ia bani din lada cu imprumut, dar nu ii numara. Cand
devine ironic cu Ghita, care ramane fara reactie, atunci acesta incearca
sa se opuna, dar Lica ii ameninta familia. Ghita il avertizeaza ca si-a
trimis sluga in sat, ceea ce il infurie pe samadau, drept urmare Ghita ii
raspunde ca “oamenii ca el sunt slugi primejdioase, dar tovarasi
nepretuiti”. Astfel, el accepta sa devina partas la afacerile ilegale ale
samadaului, cerandu-i in schimb sa pastreze aparentele. Aceasta
scena este semnificativa pentru ca marcheaza inceputul degradarii
morale a lui Ghita, care devine complice la talharie si omor, depunand
marturie mincinoasa in favoarea lui Lica si a oamenilor lui.
O a doua scena semnificativa este cea in care degradarea morala a lui
Ghita atinge punctul culminant deoarece decide sa-si foloseasca
propria sotie in cursa pe care i-o intinde samadaului. Lica il avertizeaza
pe Ghita ca va veni la han in sambata Pastelui, sugerandu-i ca va avea
bani insemnati asupra lui. Ghita ar fi trebuit sa isi petreaca sarbatorile
la sora Anei, dar decide sa ramana la han, plecand doar soacra si cei
doi copii. Ana insista sa ramana alaturi de sotul ei, desi Lica ii ceruse
lui Ghita sa ramana singur. Atunci cand vine, asa cum promisese, se
infurie cand o vede pe Ana si il avertizeaza ca are o slabiciune pentru
ea. Ii propune sa il vindece el de aceasta slabiciune si ii cere sa il lase
singur cu Ana. Ghita vede acum ocazia unica de a merge la jandarmul
Pintea sa-l anunte ca Lica este la han si are bani insemnati asupra sa.
Cand descopera ca a fost parasita de sot, Ana isi exprima dispretul
pentru ceea ce ajunge acesta, caracterizandu-l in mod direct: “Ghita
nu e decat o muiere in haine barbatesti”.
Deznodamantul urmareste destinul tragic al personajelor. Ghita se
intoarce la han si o injunghie pe Ana, iar el este impuscat de Raut. Lica
porunceste sa se dea foc hanului, iar el incearca sa fuga, insacand il
vede pe Pintea realizeaza ca nu mai are scapare si se sinucide.
In opinia mea, opera are un caracter moralizator sustinut si de simetria
incipitului cu finalul. Advertismentele batranei din incipitul nuvelei, cu
privire la goana dupa inavutire, sunt ignorate de Ghita, iar acesta isi
pierde linistea colibei, instrainandu-se de familie. Patima banului il
loveste treptat si il dezumanizeaza, transformandu-l in complice la
talharie si omor, iar in final, in criminal. In concluzie, sanctionarea
drastica a protagonistilor este pe masura, lor lipsindu-le stapanirea de
sine si simtul masurii.
Conflictul este relevant pentru temă/personaj/relația între personaje
deoarece surprinde cu mijloace realiste pericolele încălcării limitelor
morale. Conflictul este dublu: exterior și interior. În încercarea de a-și
păstra imaginea de om cinstit, Ghiță se angajează într-un conflict care
îi depășește posibilitățile psihologice cu Lică, cu comunitatea, chiar cu
Ana. La fel de dramatic este și conflictul psihologic. Naratorul
urmărește minuțios reacțiile personajului, de la stăpânirea orgolioasă
și indiferentă în fața lui Lică la izbucniri patetice în fața copiilor și
autojustificări în fața propriei conștiințe.
Oscilând între atitudini contradictorii, personajul este pedepsit mai
mult decât pentru acțiuni reprobabile concrete, pentru indecizia de a
se separa cu hotărâre de rău. In vederea obtinerii aspectului verosimil
al universului fictional creat, ca trasatura specifica realismului, autorul
alege, pentru nuvela sa, o perspectiva narativa obiectiva, cu o viziune
,, dindărắt”, care ii apartine unui narator omniscient, omniprezent si
extradiegetic, ce nareaza la persoana a III-a. Totusi, obiectivitatea
narativa este incalcata, pe alocuri, prin interventiile batranei soacre,
ca voce a autorului ce da glas intelepciunii populare.
In concluzie, prin conflict, faptele verosimile si personajele
prezentate, precum si prin accentuarea complexitatii aces tora,
,,Moara cu Noroc” devine o veritabila nuvela realista, una din
capodoperele scriitorului Ioan Slavici.
“Moara cu noroc”
de Ioan Slavici
1881
− Nuvela psihologica, realista
-caracterizare personaj-
Ioan Slavici este un scriitor realist si moralizator a carui opera este o
pledoarie pentru echilibrul moral, orice abatere de la aceste norme
fiind sanctionate.
Nuvela “Moara cu noroc” de Ioan Slavici a fost publicata in revista
“Novele din popor”, aparuta in 1881 si este o nuvela realista, de
analiza psihologica.
Tema nuvelei este puterea banului, opera ilustrand consecintele
nefaste pe care le are asupra omului, setea de inavutire.
Titlul operei este semnificativ pentru destinul personajului principal
deoarece acesta spera ca hanul sa-i aduca noroc, insa moara este
parasita, locul este pustiu, sugerandu-se o influenta malefica. Astfel,
moara este “cu noroc” numai in sensul castigarii de multi bani pe cai
necinstite.
Perspectiva narativa este obiectiva, naratiunea fiind relatata la
persoana a III-a, de un narator omniscient care stie tot ceea ce simte,
gandeste personajul principal si dezvaluie prin intermediul
monologului interior in stil indirect liber.
Ghita este caracterizat in mod direct de narator, de celelalte personaje
si prin autoca-racterizare, dar si in mod indirect, prin fapte, vorbe,
actiuni, ganduri, relatia cu celelate personaje.
Statutul social al personajului este reliefat inca de la inceputul nuvelei.
Ghita este casatorit cu Ana, au impreuna doi copii si locuiesc in casa
mamei Anei, soacra lui. Familia duce un trai modest deoarece Ghita,
cizmar de meserie, nu are de lucru. Nemultumit de conditia lui sociala,
Ghita tinde firesc spre bunastare si isi convinge familia sa se mute
pentru 2-3 ani la carciuma aflata la rascrucea unor drumuri
comerciale, Moara cu noroc.
Din punct de vedere moral, Ghita este la inceput un om harnic, cinstit,
care nu vrea decat sa agoniseasca suficienti bani cat sa-si angajeze
zece calfe pentru cizmarie. Bun meserias, muncitor, Ghita trudeste din
greu pentru fericirea familiei sale si se bucura atunci cand vede ca
afacerile ii merg bine, iar familia este multumita.
Psihologic, este individualizat prin monologul interior, dar si prin
caracterizare directa facuta de narator, care ii dezvaluie conflictul
dintre dorinta de a ramane om cinstit, dragostea fata de familie si
patima banului care pune treptat stapanire pe sufletul sau. Sub
influenta acesteia, naratorul urmareste degradarea morala si
psihologica a perso-najului.
Trasatura dominanta a personajului este lacomia de bani, trasatura
care il conduce la dezumanizare si degradare morala.
O scena semnificativa in evolutia personajului este aparitia la han a lui
Lica Samada-ul, seful porcarilor din zona, personaj malefic de care toti
se temeau. Ghita incearca initial sa se arate autoritar, darz si sa reziste
propunerilor lui Lica. Gesturile, compor-tamentul sau dezvaluie
nesiguranta si teama care-l stapanesc.
Naratorul observa prin caracterizare directa schimbarea lui Ghita, care
inainte era “un om mereu asezat si pus pe ganduri”, iar dupa vizita lui
Lica devenise “ursuz, se aprin-dea pentru orisice lucru de nimic, nu mai
zambea ca mai-nainte”. Ajunge chiar sa regrete ca avea familie
deoarece si-ar fi dorit sa poata spune “prea putin imi pasa”.
Conflictul interior este din ce in ce mai puternic, lupta dandu-se intre
frontul cinstit al lui Ghita si ispita bogatiei: “vedea banii gramada
inaintea sa si i se impaienjeneau parca ochii”.
Dezumanizarea lui Ghita este lenta, dar sigura, intrucat el devine din
partas la afaceri necurate complice la talharie si omor, depunand
marturie mincinoasa in favoarea lui Lica. Dupa proces este apasat de
remuscari, de sentimentul vinovatiei si se autocarac-terizeaza in fata
copiilor: “voi nu mai aveti un tata […] om cinstit”, “tatal vostru e un
ticalos”. Desi isi propune sa-l dea in vileag pe Lica, amana foarte mult
momentul, din dorinta de a strange cat mai multi bani. Constient ca
nu-si mai poate controla dorinta de imbogatire, da vina pe firea lui
slaba, autocaracterizandu-se: “asa m-a lasat Dumnezeu, ce sa fac daca
e in mine ceva mai tare decat vointa mea”.
O ultima scena semnificativa este cea in care Ghita o foloseste pe Ana
drept momeala pentru a-l demasca pe Lica. Vazandu-se parasita de
sot, Ana isi exprima dispretul pentru ceea ce ajunsese Ghita in mod
direct: “nu e decat o muiere imbracata in haine barbatesti”.
Prabusirea psihologica a lui Ghita este inevitabila, intrucat devine el
insusi criminal, injunghiind-o pe Ana. El este ucis de Raut, devenind
astfel o victima a propriului destin din cauza neputintei de a se
impotrivi setei sale nemasurate de avere.
In opinia mea, destinul personajului principal al nuvelei, Ghita, are un
rol moralizator, intrucat ilustreaza consecintele devastatoare pe care
le are asupra omului dorinta de imbogatire. Chiar daca oscileaza si are
momente de regret, patima banului il or-beste, il dezumanizeaza
treptat, transformandu-l din omul cinstit la inceput in partas la afaceri
necurate, complice la talharie si omor, iar in final in criminal. In
concluzie, sanctionarea personajului este pe masura faptelor
savarsite, intrucat ii lipsesc simtul masurii, echilibrul, stima de sine,
calitati pentru care Slavici pledeaza in opera sa.
“Baltagul”
de Mihail Sadoveanu
1930
− Roman realist, mitic, traditional
-tema si viziune-
Realismul este un curent literar care apare la sfarsitul secolului al XIX-
lea in Franta, ca o reactie impotriva romantismului, impotriva
tendintei de evadare din real a romanticilor, promovand in operele
literare o viziune asupra vietii cat mai aproape de realitate.
Trasaturile realismului sunt autenticitatea, veridicitatea si
obiectivitatea. Temele preferate de autori sunt problemele societatii
contemporane lor, pe care le prezinta in mod critic, iar personajul este
unul tipic, reprezentativ pentru o categorie sociala.
Scriitor deosebit de prolific, Mihail Sadoveanu a creat o opera care se
intinde pe aproape jumatate de secol, avand amploarea unei intregi
literaturi.
Publicat in anul 1930, in perioada interbelica, romanul “Baltagul” de
Mihail Sado-veanu este un roman monografic, mitic, dar si initiatic
(bildungsroman).
Tema romanului este calatoria cu scopul aflarii adevarului. Aceasta
este, insa, si un pretext pentru autor pentru a prezenta si lumea
arhaica a omului romanesc, specificul nostru national. Totodata, sunt
prezente si tema familiei, dar si a initierii.
Titlul romanului este unul simbolic deoarece baltagul (un topor cu
doua taisuri) este atat arma crimei (cu care a fost ucis Nechifor Lipan),
cat si arma dreptatii, intrucat acelasi baltag este folosit pentru
uciderea criminalului.
Compozitional, romanul este alcatuit din 16 capitole prezentate prin
inlantuire si evocare. Perspectiva narativa este obiectiva, naratiunea
fiind relatata la persoana a III-a, de catre un narator omniscient.
Relatiile temporale si spatiale sunt relativ definite, actiunea
petrecandu-se pe melea-gurile Moldovei, de la sfarsitul toamnei pana
la sfarsitul primaverii.
Incipitul romanului contine legenda pe care Nechifor Lipan obisnuia sa
o spuna pe la nunti si pe la petreceri, legenda despre darurile pe care
Dumnezeu le-ar fi dat neamurilor.
Expozitiunea prezinta personajele, spatiul si timpul actiunii. Astfel,
Vitoria Lipan este o munteanca din Magura Tarcaului, casatorita cu
Nechifor Lipan. Au impreuna doi copii, Gheorghita si Minodora. Pentru
ca Nechifor era oier priceput, “avere aveau cat le trebuia”. Intr-o zi,
Nechifor pleaca la Dorna sa cumpere oi si nu se mai intoarce acasa o
buna vreme.
O scena semnificativa pentru tematica operei este cea de la inceput,
cand Gheorghita vine acasa de sarbatori, asa cum ii ceruse mama sa.
Vitoria il primeste “cu mare bucurie”, iar apoi se retrage in alta odaie
“ca sa poata plange singura”. Gheorghita observa totusi suferinta
ascunsa a mamei sale si transformarea ei: “se uita numai cu suparare
si i-au crescut tepi de aricioaica”. Vitoria ii spune lui Gheorghita ca,
fiind singurul barbat din familie, trebuie sa plece in cautarea tatalui
sau. Desi accepta initial, Gheorghita cere explicatii in legatura cu ce ar
trebui sa faca si atunci Vitoria realizeaza ca trebuie sa renunte la
nadejdea pe care si-o pusese in el. De aceea, decide sa plece impreuna
la drum, avertizandu-l pe Gheorghita de scopul calatoriei sale: “pentru
tine de aci inainte incepe a rasari soarele”.
In cautarea sotului disparut, Vitoria il gaseste pe Lupu, cainele lui
Nechifor, in curtea unui gospodar. Cu ajutorul acestuia descopera
ramasitele pamantesti ale sotului sau intr-o rapa de sub Crucea
Talienilor. Anunta autoritatile sa constate crima, apoi pregateste cele
necesare pentru inmormantare si parastas.
O ultima scena semnificativa este cea de la parastasul dat in memoria
lui Nechifor. Vitoria intuieste cine este principalul vinovat de crima si
pune la cale un abil scenariu, prin vorbe aluzive, insinuari, reusind sa-
l faca pe Calistrat Bogza sa cedeze psihic si sa-si recunoasca vina.
Acesta vrea sa isi recupereze baltagul de la Gheorghita, insa atunci
“feciorul mortului simti crescand in el o putere mai mare si mai
dreapta decat a ucigasului”. Il paleste pe Bogza cu baltagul in frunte,
arma crimei devenind astfel si arma dreptatii. Odata dreptatea
infaptuita, sufletul ambelor personaje isi poate gasi linistea, viata
reluandu-si cursul ei firesc.
In opinia mea, desi urmareste un singur fir epic, actiunea operei este
complexa deoa-rece in “Baltagul” se regasesc mai multe tipuri de
romane. In primul rand, este un roman monografic prin prezentarea
detaliata a satelor de munte ale Moldovei cu topografia lor, institutiile
specifice, obiceiurile, traditiile, mentalitatea oamenilor. Este si un
roman mitic prin numeroasele asemanari cu balada “Miorita”, dar si
cu mitul despre Isis si Osiris. Aspectul initiatic este evident pentru
Gheorghita, care este supus pe parcursul calatoriei unor probe menite
sa-l pregateasca pentru viata, dar si pentru Vitoria, care pleaca de la o
lume cunoscuta, cea a satului traditional, catre una necu-noscuta.
“Baltagul”
de Mihail Sadoveanu
1930
− Roman realist, mitic, traditional
-caracterizare personaj-
-tema si viziune-
-caracterizare personaj-
1931
-poezie modernista, arta poetica
1919
-poezie modernista si expresionista
-perioada interbelica
“Ion”
de Liviu Rebreanu
1920
-roman realist, obiectiv
-tema si viziune-
Liviu Rebreanu a fost considerat primul romancier obiectiv al vietii
satului deoarece ofera o perspectiva realista asupra problemelor cu
care se confrunta taranii la sfarsitul secolului al XIX-lea si inceputul
secolului al XX-lea.
Publicat in anul 1920, in perioada interbelica, romanul “Ion” este o
opera monografica, realista, sociala. Romanul se incadreaza in realism
prin valorificarea trasaturilor specifice curentului: autenticitate,
verosimil si obiectivitate. Autenticitatea reiese din oglindirea
problemelor sociale din Transilvania in perioada ocupatiei Austro-
Ungare si din valorificarea unor surse de inspiratie reale (scena
sarutarii pamantului, numele personajului principal, povestea de viata
a Anei). Veridicitatea este data de caracterul verosimil al unor fapte si
personaje, dar si de limbajul folosit care este in acord cu universul
descris. Autorul apeleaza la tehnica detaliului semnificativ atat in
descrierea personajelor, cat si a mediului in care acestea traiesc.
Personajele sunt tipice, reprezentative pentru o categorie sociala.
Tematica operei este, de asemenea, realista.
Tema romanului este viata romanilor din Transilvania la inceputul
secolului al XX-lea, dar pe parcurs se evidentiaza si alte teme precum
patima pentru pamant, iubirea, familia, viata intelectualilor in
conditiile dominatiei austro-ungare.
Compozitional, romanul este alcatuit din doua parti cu titluri
semnificative: “Glasul pamantului” si “Glasul iubirii”, avand 6,
respectiv 7 capitole fiecare.
Perspectiva narativa este obiectiva, naratiunea fiind relatata la
persoana a III-a de un narator omniscient.
Relatiile temporale si spatiale sunt definite, actiunea petrecandu-se in
satul ardelenesc Pripas, la inceputul secolului al XX-lea.
Incipitul romanului descrie drumul care intra in satul Pripas si care are
semnificatia simbolica a destinului uman, dar si a unei rame ce separa
lumea reala de cea fictiva.
Relaţia incipit-final susţine specificul realist-obiectiv al operei .
Romanul începe cu descrierea drumului către satul Pri pas, la care se
ajunge prin „șoseaua ce vine de la Cârlibaba, întovărășind Someșul“
până la Cluj, din care se desprinde „un drum alb mai sus de Armadia“
și după ce lasă Jidovița în urmă, „drumul urcă întâi anevoie … , ca să
dea buzna în Pripasul pitit într-o scrântitură de coline“. La intrarea în
sat, „te întâmpină (…) o cruce strâmbă pe care e răstignit un Hristos
cu fața spălată de ploi și cu o cuniniță de flori veștede agățată de
picioare“. Prezenţa acestei cruci este premonitorie, semn al
omniscienței auctoriale. Imaginea drumului este reluată simbolic în
desfășurarea acțiunii, în scena licitației la care se vindeau mobilele
învățătorului, sug erând destinul tragic al lui Ion și al Anei, precum și
viața tensionată și necazurile celorlalte personaje: Titu, Zaharia
Herdelea, Ioan Belciug, Vasile Baciu, George Bulbuc etc. La sfârşitul
romanului, drumul iese “bătătorit” din sat- “câţiva oameni au murit,
alţii le-au luat locul”, şi se pierde în “şoseaua cea mare şi fără început”.
Roman sferic, cu structură echilibrată, Ion începe şi se termină cu
aceeaşi metaforă a vieții.
In aceeasi ordine de idei, discursul epic abordeaza o tematica realista,
sociala, reprezentata de problematica pamantului in satul Pripas.
Aceasta macrotema este dublata de cea simbolica a destinului, tratata
in conformitate cu viziunea traditionala a scriitorului asupra lumii:
fiinta umana trebuie sa se inscrie in limitele unui destin prestabilit,
incercarea de a-l depasi avand con secinte tragice.
O prima scena semnificativa este cea a horei care are loc intr-o zi de
duminica in curtea vaduvei lui Maxim Oprea. Scena este un pretext
pentru narator de a prezenta traditiile specifice, personajele si relatiile
dintre ele. Fruntasii satului si taranii instariti discuta separat de cei mai
saraci ca Alexandru Pop Glanetasu, care sta “ca un caine la usa
bucatariei”, neindraznind sa intre in vorba cu cei mai bogati. Ion
incalca legile nescrise ale comunitatii si o invita la dans pe Ana, fiica lui
Vasile Baciu, un taran instarit. Hotararea lui Ion de-a o lua pe Ana la
joc, desi o iubeste pe Florica, marcheaza inceputul conflictului,
intrucat Florica era “mai saraca decat dansul”, pe cand Ana avea “lotru
si case si vite multe”. Gestul sau de a o invita pe Ana la dans, dar si
intalnirea cu ea intr-un loc mai retras starnesc furia lui Baciu, care il
caracterizeaza in mod direct, numindu-l “hot”, “sarantoc”,
“pleandura”, “talhar”. Ion resimte dureros umilinta, “schimba fete-
fete”, trezindu-se in el dorinta de razbunare. Confruntarea verbala cu
Vasile Baciu marcheaza inceputul conflictului exterior dintre cei doi,
conflict dublat de cel interior, din sufletul personajului principal care
oscileaza intre dragostea fata de Florica, fata cu care fusese pana
atunci si pe care o iubea si dorinta de a avea pamant, care se putea
implini prin Ana.
Dorind sa-si schimbe statutul social, Ion renunta la dragostea Floricai
si o curteaza pe Ana. Reuseste sa o seduca si sa o lase insarcinata,
determinandu-l astfel pe Vasile Baciu sa i-o dea de sotie.
O a doua scena este cea a nuntii lui Ion cu Ana deoarece devine prilej
pentru narator pentru a prezenta obiceiurile specifice acestui
eveniment in lumea satului (ospatul dureaza 3 zile, starostele vorbeste
in versuri, tinerii chiuie si trag cu pistoalele), dar si de a evidentia, inca
o data, conflictul interior al personajului. Pentru ca Ana are o sarcina
inaintata, drusca, Florica, ii tine locul. Ion se gandeste o clipa sa fuga
in lume si sa scape “de uratenia asta”, dar imediat ii revin in minte
pamanturile si adauga in sine cu dispret: “Si sa raman tot calic pentru
o muiere?”. Ion danseaza mai mult cu Florica, imaginandu-si ca ea “era
mireasa lui”. Nu se poate abtine si ii marturiseste ca doar ea ii era
draga pe lume, dar este auzit de Ana care “tresari ca muscata de
vipera”. Atunci realizeaza ca toate sperantele ei de fericire se risipesc
si incepe sa planga, insa Ion este nepasator fata de suferinta ei si se
intreaba oare cati bani s-or fi strans la nunta.
Odata implinita patima pentru pamant, celalalt glas, al iubirii, pune
stapanire pe sufletul lui Ion. Acest lucru are insa consecinte dramatice
deoarece Ion se face vinovat moral de moartea Anei, care se sinucide
din cauza atitudinii lui reci, distante. La scurta vreme moare si copilul,
dar nici acest eveniment nu trezeste in Ion sentimentul vinovatiei. Se
gandeste tot mai des la Florica, maritata intre timp cu George. Pentru
ca tulbura linistea acestei familii, dar si intregii comunitati, Ion este
ucis de George cu o unealta a pamantului, sapa.
In concluzie, prin romanul “Ion” de Liviu Rebreanu se realizeaza o
adevarata monografie a societatii transilvanene de la inceputul
secolului al XX-lea, intrucat descrie topografia satului, institutiile
(scoala, biserica, judecatoria, notariatul), obiceiurile si traditiile (hora,
hramul bisericii, tocmeala zestrii, inmormantarea), dar urmareste si
destinele individuale ale taranilor despre care George Calinescu a
afirmat: “nu sunt indivizi cu viata unica, ci exponenti ai clasei si ai
generatiei”.
“Ion”
de Liviu Rebreanu
1920
-roman realist, obiectiv
-caracterizare personaj-
1964
-poezie neomodernista, romantica
“Morometii”
de Marin Preda
1955
-roman traditionalist, realist, obiectiv, perioada postbelica
-caracterizare personaj-
Considerand ca prozatorul trebuie sa tina cont in crearea operei sale
de trei coordonate - istorie, adevar, realitate, Marin Preda marcheaza
prin romanul “Morometii” un moment esential in vederea evolutiei
literaturii romane. Publicat in perioada postbelica, romanul este
alcatuit din doua volume, primul aparut in 1955, iar al doilea 12 ani
mai tarziu, in 1967.
Tema romanului este viata satului si a taranului din Campia Dunarii,
reflectand una dintre problemele cele mai importante ale vietii
romanesti din a doua jumatate a se-colului al XX-lea: disparitia
taranimii traditionale. De asemenea, sunt valorificate si tema familiei,
in centrul actiunii stand viata familiei Moromete, tema timpului si
tema initierii, fiind urmarita pe parcursul romanului evolutia lui
Nicolae, opera fiind un bildungsroman.
Perspectiva narativa este obiectiva, naratiunea fiind relatata la
persoana a III-a de catre un narator omniscient si este completata de
viziunea personajelor reflectoare: Ilie Moromete - in primul volum si
Niculae - in cel de-al II-lea.
Tematica operei si perspectiva narativa sunt elemente de structura
semnificative pentru individualizarea personajului principal deoarece
el reprezinta conditia taranului din perioada surprinsa in roman, iar
familia lui pe cea a familiei traditionale, lumea fiind descrisa prin ochii
sai in primul volum.
Personajul principal al operei, Ilie Moromete, este individualizat prin
caracterizare directa facuta de narator, de celelalte personaje si prin
autocaracterizare, dar mai ales prin caracterizare indirecta ce reiese
din vorbe, fapte, actiuni, relatia cu celelalte personaje.
Statutul social al personajului se evidentiaza inca de la inceputul
romanului prin ca-racterizare indirecta, prin prezentarea familiei. Ilie
Moromete este un taran din Silistea-Gumesti, casatorit cu Catrina,
care era cu zece ani mai tanara. Moromete are dintr-o casatorie
anterioara trei baieti: Paraschiv, Nila si Achim, iar Catrina are o fata
care nu locuia, insa, cu ei. Impreuna mai facusera trei copii: Tita, Ilinca
si Niculae. Moromete are suficient pamant cat sa-si intretina familia,
dar nu e instarit, avand datorii la banca si la “fonciire”. In sat se bucura
de respect si autoritate, avand un statut privilegiat.
Din punct de vedere psihologic, este individualizat prin monologul
interior adresat, autoanaliza, introspectie. I se evidentiaza astfel
complexitatea, firea contemplativa, meditativa, analitica. S-a afirmat
despre el ca este un taran filosof, avand darul ciudat de a vedea lucruri
care celorlalti le scapau. Aceasta capacitate tine de o intuitie si o
inteligenta native, dar este si rodul filosofiei de viata dupa care
Moromete se condu-cea: viata este un miracol, iar lumea ofera un
spectacol ce merita contemplat. Omul nu trebuie sa se lase cu totul
absorbit de munca si de dorinta de inavutire, ci trebuie sa-si faca timp
sa stea cu oamenii pentru a-i cunoaste si a intelege viata. Trasaturile
sale morale sunt: inteligenta, ironia, umorul, sociabilitatea,
spontaneitatea.
O scena semnificativa pentru individualizarea personajului principal
este cea de la inceputul romanului, scena cinei, pentru ca evidentiaza
prin caracterizare indirecta pozitia lui Moromete in familie, dar si
comportamentul rece, ironic, intrasigent, ce provine din faptul ca
Moromete traieste cu iluzia ca familia il intelege si ca nu are nevoie sa
isi exprime faptele sau sentimentele in mod direct, dar pentru Catrina
el este “sucit”. Desi isi iubeste copiii si le vrea binele, isi cenzureaza
sentimentele, iar acesta este unul dintre motivele conflictelor cu
baietii mai mari.
Din caracterizare directa pe care i-o face naratorul, care precizeaza ca
la cina “Moromete sta parca deasupra tuturor”, pe pragul celei de-a
doua odai, de unde “stapanea pe fiecare”, se evidentiaza pozitia sa
autoritara in familie. Pe de alta parte, Catrina e-videntiaza statutul
traditional al femeii, acela de-a avea grija de gospodarie si de copii,
intrucat “era jumatate intoarsa” catre oalele cu mancare de pe foc.
Alaturi de ea erau copiii facuti cu Moromete, iar in pozitie opusa stau
fiii lui Moromete din prima casatorie. Acestia isi urasc mama vitrega,
dar si surorile care toata ziua isi faceau “toale” si erau “vesele si
vioaie”, in timp ce ei muncesc la camp “parca erau bolnavi”. Discutia
membrilor familiei evidentiaza conflictele care pornesc. Moromete
are datorii la “fonciire” si la banca, iar Achim ii aminteste ca ar putea
pleca la Bucuresti cu oile, ca, pana toamna, sa poata plati datoria la
banca, dar Moromete se teme ca nu va avea cu ce sa-si hraneasca
familia. Furios ca toti incearca sa-si exprime nemultumirile, Moromete
intervine autoritar si “pana la sfarsitul mesei nimeni nu mai vorbi”.
Pe cat e Moromete de distant in relatia cu familia, pe atat e de sociabil
in raport cu satenii, semnificativa in acest sens fiind scena din poiana
fierariei lui Iocan. Taranii vin aici, gatiti ca de sarbatoare, sa discute
politica, dar mai ales pentru a-l asculta pe Moromete, sufletul acestor
adunari, citind si comentand evenimentele din ziar. Acesta se bucura
in sat de respect si de autoritate, fapt sugerat prin mici detalii: avea
un loc al sau pe o buturuga in centrul adunarii, era, de obicei, asteptat,
cand vorbeste nu este intrerupt, iar artistul popular al satului ii facuse
chiar un chip de lut care se gasea pe polita fierariei lui Iocan. De aceea,
sosirea lui Moromete in poiana constituie un ceremonial ce tine de
arta lui teatrala. Stiindu-se in centrul atentiei, Moromete intarzie in
mod voit, ocolind, salutand fiecare om de la poarta, intra apoi sa se
rada pentru ca in final sa ajunga, pozand mirarea: “Ce, ma? Ce v-ati
adunat aici?”. Discutia care urmeaza evidentiaza calitatile lui
fundamentale: inteli-genta, spontaneitatea, sociabilitatea, ironia,
umorul, darul de a vedea dincolo de lucruri.
In finalul romanului, personajul nu traieste doar teama dezmembrarii
familiei si a lumii satului traditional, ci si drama batranetii. La aproape
80 ani, Moromete cade la pat, exprimand prin vorbele adresate
medicului crezul vietii sale in care a ramas neclintit: “Domnule, […]
intotdeauna am dus o viata independenta”.
Conflictul romanului este semnificativ deoarece urmărește opoziția
între mentalitatea tradițională și mentalitatea social istă. Exponentul
celei dintâi este Moromete, iar al celei de-a doua este pentru o vreme
Niculae, devenit activist de partid, apoi un personaj colectiv al satului
plin de necunoscuți care decid viața celorlalți. Depersonalizarea merge
pe toate planurile: pierderea independenței prin pierderea
pământului, confiscarea cuvintelor și instituționalizarea limbajului de
lemn -” Să nu mai pot eu să spun ce vreau?” îl întreabă Moromete pe
Țugurlan, înlocuirea oamenilor cu hârtiile- Jupuitu, pe care toți îl știau
și cu care se obișnuiseră, a fost înlocuit de înștiințări abstracte despre
majorări care se trimit de la primărie. Moromete trece însă prin difi
cultăți fără a-și altera spiritul. După o decădere la începutul romanului,
își revine și îi revine gustul pentru politică, face dialectică alături de
Niculae, se află în cercul prietenilor liberali și când, bătrân, este
plimbat cu roaba prin sat, își ține capul ridicat și con tinuă să se uite
pe drum, contemplând spectacolul lumii. Ultima sa replică adresată
medicului ” Domnule, eu totdeauna am dus o viață independentă! ”
arată spiritul său învingător.
In concluzie, Ilie Moromete este un tip de taran unic in literatura
romana prin autenticitatea comportamentului si filosofia de viata.
Nicolae Manolescu il considera “cel din urma taran” intrucat destinul
sau exprima moartea unei lumi, cea a satului traditional.
“Iona”
de Marin Sorescu
1968
-parabola dramatica
-tema si viziune-
“Iona”
de Marin Sorescu
1968
-parabola dramatica
-caracterizare personaj-
1840
-nuvela istorica/romantica, perioada pasoptista
-caracterizarea lui Alexandru Lăpușneanul-
Prima nuvelă istorică din literatura română, „Alexandru Lăpuşneanul"
de Costache Negruzzi, aparține prozei romantice, fiind publicată în
perioada paşoptistă, în primul număr al revistei „Dacia literară"
(1840). Este inspirată din istoria națională, potrivit recomandărilor
formulate de Mihail Kogălniceanu în manifestul literar al
romantismului românesc, articolul-program intitulat „In troducție".
Din punct de vedere social, Alexandru Lapusneanul este domnitorul
Moldovei, reîntors la tron pentru a doua oara. Cu toate acestea, el nu
face parte dintr-o familie de vita nobila, fiind un parvenit, asig urându-
si acest statut prin intermediul casatoriei sale cu domnișoara
Ruxandra. Spre finalul vieții sale, acesta se caieste, devenind călugăr
sub numele de Paisie. Moral, Lapusneanul are atât calitati, cat si
defecte.
Domnitorul este tipul despotului, al tiranului medieval, dar este
totodata si un om calculat, inteligent, perspicace si un bun orator.
Nu in ultimul rand, din punct de vedere psihologic, acesta este
inzestrat cu o personalitate puternica si sangvinica.
Prima secvență a nuvelei creionează întâlnirea dintre Alexandru și
solia boierilor trimiși de țară pentru a-i spune că nu este dorit. Replica
acestuia devine reprezentativă și rămâne motto-ul capitolului: „Dacă
voi nu mă vreți, eu vă vreu și dacă voi nu mă iubiți, eu vă iubesc pre
voi și voi merge ori cu voia ori fără voia voastră.”. Scena denotă, prin
caracterizare indirectă, hotărârea personajului care dorește să-și
recapete tronul cu orice preț, neținând seama de opinia publică.
Revenit în Moldova, nu întâmpină nicio rezistență, boierii și
domnitorul preferând să fugă la străini pentru a feri țara de lupte. Față
de cei rămași manifestă o atitudine tiranică. Cea mai mică greșeală
administrativă sau plângere din partea oamenilor era un prilej de
pedeapsă sau schingiuire a boierilor. Moartea era ceva comun,
capetele celor uciși nu apucau să se usuce până ce altele le luau locul.
Punctul culminant al nuvelei este uciderea cu cruzime (caracterizare
indirectă) a celor 47 de boieri. Promite soției încetarea omorurilor și
un leac de frică. Adună astfel boierii la biserică unde dă dovadă de
smerenie și căință pentru faptele trecute și la finalul unui ospăț la
curtea domnească îi ucide în masă, ridicând o piramidă de 47 de
capete, după funcție și rang. Cruzimea și răutatea sunt evidențiate de
contrastul cu domnița Ruxanda, gingașa și tandra lui soție care, deși
obligată să se căsătorească cu el, îl iubește și îi rămâne supusă și ar fi
rămas așa până la capăt dacă ar fi găsit în el măcar puțină bunătate.
Naratorul este omniscient, omniprezent, sobru, detaşat, predominant
obiectiv, dar intervine direct prin câteva epitete de caracterizare (de
exemplu: „tiran“, „curtezan“, „mişelul boier", „deşănțată cuvântare").
Narațiunea la persoana a III-a (cu focalizare zero, viziunea „dindărăt")
aminteşte prin obiectivitate și concizie de relatarea cronicarilor.
Narațiunea se desfășoară linear, crono logic, prin înlănțuirea
secvențelor narative şi a episoadelor, particularitate narativă
romantică, potrivit criticului Nicolae Mano lescu: „Intriga liniară și
previzibilă este o particularitate a prozei narative care denotă multă
artificialitate".
Conflictul nuvelei este complex şi pune în lumină personalitatea
puternică a personajului principal. Principalul conflict, exterior, este
de ordin politic: lupta pentru putere între domnitor şi boieri.
Impunerea autorității centrale/ domneşti în fața oli garhiei boiereşti a
constituit în secolul al XVI-lea un factor de progres, dar mijloacele
alese de Lăpuşneanul sunt sângeroase, ca racteristice tiranului feudal.
Insă actele personajului sunt motivate psihologic: cruzimea devine
expresia dorinței de răzbunare pentru trădarea boierilor în prima sa
domnie. Conflictul secundar, între domnitor şi Moțoc (boierul care îl
trădase), particular izează dorința de răzbunare a domnitorului, fiind
anunțat în primul capitol şi încheiat în capitolul al III-lea. Conflictul
social, între boieri şi popor, este limitat la revolta mulțimii din capitolul
al III-lea. In proza romantică, conflictele exterioare plasează per
sonajele într-o relație de antiteză. Din acest punct de vedere, se poate
vorbi despre contrastul dintre Lăpuşneanul şi doamna Ruxanda,
evidențiat în capitolul al II-lea. 6
In concluzie, putem afirma despre personajul Alexandru Lapusneanul
ca este un personaj exceptional in situatii excep tionale, respecta
trasaturile curentului romantic si ale prozei pasoptiste, incadrandu-se
in tipul tiranului, fiind inspirat de realitate. Astfel, Negruzzi depaseste
modelul clasic de personaj, adaugandu-i complexitate, combinand
elementele fictionale cu cele reale, din “Letopisetul tarii Moldovei”, si
creand o personalitate duala, complexa.
„Alexandru Lăpuşneanul"
de Costache Negruzzi
1840
-nuvela istorica/romantica, perioada pasoptista
-tema și viziunea despre lume-
1857
-poezie modernista
1930
-poezie modernista