ARTICULAŢIILE COLOANEI

VERTEBRALE
Articulaţiile vertebrelor adevărate
• Articulaţiile vertebrelor adevărate se
articulează între ele prin corpurile lor şi prin
procesele articulare, dar şi prin procesele
spinoase, lamele vertebrale şi procesele
transverse.
ARTICULAŢIILE CORPURILOR VERTEBRALE

• Suprafeţele articulare: feţele superioare şi

inferioare ale corpurilor vertebrale.
Mijloacele de unire:
• • discurile intervertebrale;
• • ligamentele vertebrale longitudinale
(anterior şi posterior).
• 1. Discurile intervertebrale prezintă un inel fibros (porţiunea
periferică) şi nucleul pulpos (porţiunea centrală). Nucleul
pulpos, de o consistenţă gelatinoasă, amortizează şi
distribuie presiunea în timpul mişcărilor şi diminuează
presiunea verticală suportată de corpurile vertebrelor.
Nucleul pulpos este elementul care dirijează mobilitatea
dintre corpurile vertebrelor şi se deplasează mereu în
direcţia opusă celei pe care o ia coloana vertebrală. În
timpul flexiei coloanei, nucleul pulpos se deplasează
posterior, iar în timpul extensiei coloanei, se deplasează
anterior. Inelul fibros este format din lamele de fibre de
colagen dispuse concentric şi încrucişat în jurul nucleului
pulpos. Până la adolescenţă discurile intervertebrale dispun
de vase sanguine, iar aceste vase regresează în jurul vârstei
de 20 – 25 de ani, pentru ca la adult discurile să fie lipsite
de vase.
• 2. Ligamentul vertebral longitudinal anterior
este aşezat pe faţa anterioară a coloanei
vertebrale şi se întinde de la porţiunea
bazilară a occipitalului până la vertebra a
doua sacrată. Acest ligament limitează
mişcarea de extensie a coloanei.
• 3. Ligamentul vertebral longitudinal posterior
este aşezat pe partea posterioară a corpurilor
vertebrale. Se întinde de la porţiunea
bazilară a occipitalului până la baza
coccigelui. Este mai lat la nivelul vertebrelor
adevărate, însă în canalul sacrat se reduce ca
dimensiune şi poartă numele de ligamentul
sacrococcigian dorsal profund.
ARTICULAŢIILE PROCESELOR ARTICULARE

• Se unesc prin intermediul unei capsule

fibroase.
UNIREA LAMELOR VERTEBRALE se realizează
cu ajutorul

• • ligamentelor galbene.
 UNIREA PROCESELOR SPINOASE se
realizează prin:
• ligamentele interspinoase (situate între
spaţiile dintre două procese spinoase
învecinate);

• ligamentul supraspinos (el uneşte vârful

proceselor spinoase). Ligamentul supra-
spinos este cel mai dezvoltat la nivel cervical
şi poartă numele de ligament nuchal.
 UNIREA PROCESELOR TRANSVERSE se
realizează prin:

• ligamentele intertransversare.
 Articulaţiile vertebrelor false
• 1. ARTICULAŢIA LOMBOSACRALĂ uneşte sacrul cu
vertebra a cincea lombară.
• Mijloacele de unire:
• • un disc intervertebral;
• • partea inferioară a ligamentului longitudinal anterior;
• • partea inferioară a ligamentului longitudinal posterior;
• • o capsulă pentru articulaţia proceselor articulare;
• • ligamentele galbene;
• • ligamentul supraspinos;
• • ligamentul interspinos.
• 2. ARTICULAŢIA SACROCOCCIGIANĂ uneşte
porţiunea inferioară a sacrului cu porţiunea
superioară a coccigelui.
• Mijloacele de unire:
• • ligamentul interspinos;
• • ligamente periferice (ligamentul sacrococcigian
ventral care este considerat ca porţiunea
inferioară a ligamentului vertebral longitudinal
anterior; ligamentul sacro-coccigian dorsal
superficial; ligamentul sacrococcigian dorsal
profund care re-prezintă partea terminală a
ligamentului vertebral longitudinal posterior;
ligamentele sacrococcigiene laterale).
 Mişcările posibile la nivelul coloanei vertebrale
sunt următoarele: flexia, extensia, înclinarea
laterală (flexia laterală), rotaţia, circumducţia.
 ARTICULAŢIILE COLOANEI VERTEBRALE CU
CRANIUL
• Legătura dintre cap și coloana vertebrală se
realizează prin două articulaţii:
• • una între condilii occipitali şi atlas;
• • alta între atlas şi axis.
ARTICULAŢIA ATLANTOOCCIPITALĂ are loc între condilii
occipitali şi faţetele superioare ale atlasului.
• Mijloacele de unire:
• • membrana atlantooccipitală anterioară (dintre
arcul anterior al atlasului şi marginea anterioară a
orificiului occipital);
• • membrana atlantooccipitală posterioară (dintre
arcul posterior al atlasului şi mar-ginea
posterioară a orificiului occipital mare).

• Mişcările posibile în articulaţia atlantooccipitala

sunt: flexia, extensia, flexia laterală.
 ARTICULAŢIA..ATLANTOAXOIDIANĂ se
realizează prin două articulaţii atlanto-
axoidiene laterale şi o articulație
atlantoaxoidiană mediană.
• Articulaţiile atlantoaxoidiene laterale au loc între:
• • de la nivelul atlasului – faţa inferioară a maselor laterale;
• • de la nivelul axisului – feţişoarele de pe procesele
articulare superioare.

• Mijloace de unire:
• • capsula articulară;
• • membranele atlantoaxoidiene (membrana
atlantoaxoidiană anterioară şi membrana
atlantoaxoidiană posterioară);
• Articulaţia atlantoaxoidiană mediană sau
atlantoodontoidă este formată de feţele
articulare anterioare şi posterioare ale apofizei
odontoide şi arcul anterior al atlasului,
transformat într-un inel osteofibros prin
ligamentul transversal al atlasului (care se
întinde între masele laterale ale atlasului).
• Mijloace de unire:
• • ligamentul apical al apofizei odontoide (al
dintelui);
• • ligamentele alare;
• • membrana tectoria.
În articulaţiile atlantooccipitale şi atlantoodontoidă
sunt posibile următoarele mişcări: flexie, extensie,
flexie laterală, rotaţie, circumducţie.