Raportul de ocluzie

Noțiune. Caracteristica generală

Student: Guțu Natalia

Grupa: S1809
Profesor: Păulescu Natalia
Definiție
Raportul de ocluzie reprezintă tipul
contactului ocluzal și caracteristica lui în sens
sagital, transversal, vertical când mandibula
se află în poziție de intercuspidare maximă.
Clasificare:
Toate tipurile de ocluzie, deşi au particularităţi individuale,
condiţional pot fi împărţite în două grupe:

Fiziologică Patologică
 Rapoarte de ocluzie normală

Pentru a stabili aceste caractere au fost propuse clasificări, la

baza cărora stau diverse criterii: morfologice, etiologice, măsurări pe
modele de studiu, studii cefalometrice de computator etc. Majoritatea
acestor clasificări însă au fost supuse criticii, din care cauză în
literatura de specialitate referitor la această problemă până în prezent
nu este o concepţie unică.
Deşi există diverse concepţii, în linii generale se poate de
constatat că toţi parametrii care definesc ocluzia normală se referă
exclusiv la rapoartele dentodentare dintre arcada dentară inferioară şi
cea superioară, la nivelul zonelor frontale şi laterale. Astfel în anul
1900 Angle descrie «ocluzia ideală» punând la baza ei raportul dintre
primii molari, numit «cheia ocluziei» . Acest raport a fost folosit de
autor drept criteriu de clasificare a anomaliilor de ocluzie.
 La ocluzia normală, după Angle, cuspidul meziovestibular al
molarului superior este situat în foseta dintre cuspizii mezio- şi
centrovestibulari ai primului molar inferior. Lobul mezial
palatinal al caninului superior se află în contact cu lobul distal
vestibular al caninului inferior, iar lobul distal palatinal
contactează cu lobul meziovestibular al primului premolar
inferior. Versantul intern mezial al cuspidului distovestibular al
primului molar superior contactează cu versantul extern distal al
cuspidului distovestibular al primului molar inferior, iar versantul
intern distal — cu versantul extern mezial al cuspidului
meziovestibular al molarului doi inferior.
 Astfel constatăm că fiecare dinte la ambele arcade dentare are câte doi antagonişti, cu excepţia incisivilor
centrali inferiori şi al molarului trei superior. Totodată cuspizii vestibulari ai dinţilor superiori acoperă cuspizii
omogeni inferiori; cuspizii palatinali superiori sunt situaţi pe traseul şanţurilor principale intercuspidiene al
arcadei dentare inferioare, iar cuspizii linguali ai dinţilor laterali inferiori acoperă versantele interne ale
cuspizilor palatinali. Dinţii arcadei dentare inferioare sunt situaţi într-o poziţie mai mezială faţă de dinţii arcadei
dentare superioare.
 La nivelul zonei frontale a arcadelor dentare, dinţii frontali superiori acoperă
dinţii frontali inferiori cu 1/3. Linia interincisivală superioară coincide cu linia
interincisivală inferioară şi este în acelaşi plan cu linia mediană a feţei.
Aceste criterii ale ocluziei ideale au fost puse la baza clasificării ocluziei
normale fiind grupate astfel:
 contactul dentodentar la nivelul zonei frontale;
 contactul dentodentar la nivelul zonei laterale;
 arcada dentară superioară circumscrie arcada dentară inferioară;
 toti dinţii inferiori sunt şituaţi într-o poziţie mai mezială decât cei superiori;
 fiecare dinte are câte doi antagonişti cu excepţia incisivilor centrali inferiori şi
ultimilor molari superiori;
 coincidenţa între liniile interincisivale cu cea mediană a feţei;
 situarea condililor articulari mandibulari în cavităţile glenoidale la nivelul
bazei pantelor tuberculilor articulari;
 muşchii mobilizatori se contractează uniform bilateral.

In practică ocluziile normale mai des sunt clasificate după primele 6 criterii,
şi deosebim 4 variante de ocluzie normală: ocluzie ortognată, dreaptă, biprognată
şi opistognată
Ocluzie ortognată
Acest tip de ocluzie se întâlneşte mai mult la rasa albă (circa
80%) Şi poate fi considerată drept ocluzie ideală. A fost descrisă
de Angle după aceiaşi parametri caracteristici enumeraţi
anterior. Totodată este necesar de subliniat că pentru acest tip de
ocluzie fiziologică sunt bine exprimate curbele ocluzale de
compensare (sagitală şi transversală).
Ocluzia dreaptă (cap-la-cap)
Este mai puţin frecventă (10— 20%) şi se întâlneşte mai
des la eschimoşi având aceiaşi parametri caracteristici ca şi în
cazul ocluziei ortognatice, cu excepţia criteriilor de contact
dentodentar la nivelul zonei frontale In acest caz de ocluzie
dinţii frontali superiori stabilesc în zona frontală un raport
ocluzal de margine incisivală la margine incisivală, de tipul cap-
la-cap, din care cauză ocluzia dreaptă este numită şi ocluzie
cap-la-cap sau labiodonţie. Datorită acestui raport dentodentar
frontal, mandibula se deplasează fără obstacol la mişcările de
propulsie şi retropulsie.
Ocluzia biprognată
Se întâlneşte mai frecvent la populaţiile din Africa şi este
însoţită de aceleaşi semne morfologice la nivelul arcadei
dentare ca şi ocluzia ortognată, cu deosebirea că la ocluzia
biprognată avem o înclinare vestibulară a tuturor dinţilor
frontali superiori şi inferiori împreună cu procesele alveolare.
Datorită protruziei frontale bimaxilare, acest tip de ocluzie se
numeşte şi protruzie fiziologică bimaxilară sau ocluzie prognată
fiziologică.
Ocluzie opistognată
Se întâlneşte mai rar decât ocluziile
precedente şi se deosebeşte de ele, în special de
cea ortognată, printr-o înclinaţie orală a tuturor
dinţilor frontali superiori şi inferiori împreună cu
procesele alveolare. Acest tip de ocluzie se mai
numeşte retruzie fiziologică bimaxilară.
 Rapoarte de ocluzie patologică
În practică se mai întâlnesc unele tipuri de ocluzie care au parametri ce nu
coincid cu cei ai ocluziei normale. Aşa tipuri de ocluzie au fost numite ocluzii
patologice (anormale) care constituie o abatere de la normă a scheletului
stomatognat şi a rapoartelor dentodentare. Se înregistrează varietăţi multiple
de abatere de la normă, fapt care a condus la diverse clasificări ale rapoartelor
de ocluzie patologică. Angle a propus o clasificare a rapoartelor de ocluzie
patologică, la baza căreia stau rapoartele dentodentare dintre primii molari
superiori şi inferiori. Există şi alte clasificări bazate pe diverse sindroame
(compresia maxilarelor, angrenarea inversă, ocluziile adânci, deschise şi
încrucişate). Mai există şi clasificarea antropologică clinică etc. Deşi există
mai multe clasificări, nici una din ele nu oglindeşte în totalitate varietăţile
multiple ale ocluziei patologice. Actualmente practic este utilizată
clasificarea ce include următoarele tipuri de ocluzie patologică: prognatică,
inversă (progenia), deschisă, adâncă, încrucişată. La descrierea acestor tipuri
de ocluzie ne vom folosi de criteriul contactelor dentodentare în comparaţie
cu norma.
Ocluzia prognatică
Se caracterizează prin protruzia arcadei dentare superioare
şi a procesului alveolar din această zonă, fenomen ce
condiţionează apariţia unui spaţiu de inocluzie în plan sagital
în regiunea frontală a arcadelor dentare. Datorită acestui
spaţiu, dinţii frontali inferiori sunt în extruzie şi prezintă un
raport de supraocluzie totală sau adâncă. Dinţii frontali
superiori sunt îngrămădiţi, suprapuşi unul peste altul sau sunt
dispuşi în evantai cu formarea sau absenţa spaţiilor
interdentare (diastemă şi treme).
In zona laterală cheia ocluziei după Angle este dereglată
datorită poziţiei distale a primului molar inferior. Prin urmare,
cuspidul meziovestibular al primului molar superior nu este
situat între cuspizii mezio- şi centrovestibulari ai primului
molar inferior, dar este deplasat anterior cel puţin cu un
cuspid. In aşa cazuri avem o ocluzie prognatică veritabilă, iar
când primii molari superiori şi inferiori au un raport neutru
(cheia ocluziei nu este dereglată), avem o prognaţie falsă.
Ocluzia inversă (progenia)
Se caracterizează prin simptome opuse ocluziei prognatice.
Astfel dinţii frontali inferiori reacoperă pe cei superiori, iar
spaţiul de inocluzie este format de feţele vestibuläre ale dinţilor
superiori şi de cele linguale ale dinţilor inferiori, sau este
absent. In zona laterală primul molar inferior este poziţionat
mezial, adică cuspidul meziovestibular al primului molar
superior este situat posterior faţă de cheia ocluziei cu cel puţin
un cuspid. In asemenea cazuri avem o progenie veritabilă, iar
când cheia ocluziei este păstrată — o progenie falsă.
Ocluzia deschisă
Se caracterizează prin prezenţa unui spaţiu mai mic sau mai mare de
inocluzie verticală în zona dinţilor frontali. Acest spaţiu (lipsa completă de
contacte dentodentare) poate ajunge până la 9— 10 mm şi mai mult şi poate
cuprinde nu numai dinţii frontali, dar şi cei laterali, păstrând contacte
dentare, în unele cazuri numai la nivelul ultimilor antagonişti. In zonele
laterale la nivelul primilor molari pot fi rapoarte normale, sau se pot
evidenţia diverse dereglări.
Ocluzia adâncă
Se caracterizează prin acoperirea dinţilor frontali inferiori de către cei superiori mai mult de 1/3
înălţime, fiind astfel numită şi supraocluzie frontală, accentuată. După gradul de pronunţare a supraocluziei
deosebim: ocluzie adâncă, când dinţii frontali superiori acoperă jumătate din verticala frontalilor inferiori,
şi ocluzie totală, când dinţii frontali superiori acoperă pe cei inferiori până la linia coletului.
In zonele laterale ca şi la ocluzia deschisă, molarii pot prezenta rapoarte neutre, sau se pot evidenţia
diverse dereglări.
Ocluzia încrucişată
Se caracterizează prin dereglarea rapoartelor dentodentare,
care se manifestă prin angrenări inverse unisau bilaterale nu
numai în zonele laterale, dar şi a unor dinţi din zona frontală.
Astfel dinţii inferiori îi acoperă pe cei superiori, iar cuspizii
vestibulari ai dinţilor laterali superiori contactează cu şanţul
central meziodistal inferior. In unele cazuri cuspizii linguali ai
dinţilor laterali inferiori se găsesc în afara cuspizilor vestibulari
ai dinţilor superiori.
Vă mulțumesc pentru
atenție