ISTORIA MEDICINII

VETERINARE LA ARABI
Realizat de catre: Cenusa Dora
Verificat de catre: Savva Balanescu
Cuprins

■ Medicina veterinara la arabi

■ Abu Zacaria
■ Practica medicinii veterinare
■ Bibliografie
Medicina Veterinară la arabi
In scrierile arabice se spunea: "Alah
a dat arabilor calul, iar Mahomed,
profetul cel mare, l-a perfecționat
astfel încât caii arabi aparțin celor
mai nobile rase de cai". In Coran se
spunea: "când Creatorul atotputernic
a vrut să creeze calul, a grăit către
vânt: Tu vei naşte o ființă care este
desemnată să-mi poarte credincioșii.
Ei trebuie să iubească şi să respecte
această ființă. Toți care nu-mi
îndeplinesc poruncile să-i poarte de
frică.
Arabul fără cal e de neconceput. Era firesc, ca
cel puțin acestui animal să i se acorde o
deosebită atenție. Numeroasele lupte medievale
cereau recuperarea cailor raniți sau bolnavi.
Arabii de la sfărşitul primului mileniu d. Chr.,
cunoşteau o parte din textele Hippiatricei
bizantine. Traducerea lor era plătită la fel de
bine ca şi a textelor de medicină umană. Şi dacă
până la anul 1 000 nu se remarcă opere
originale arabe, în sec. XI incep să apară
capitole în enciclopedii sau chiar cărți de
hipologie și de hipipiatrie scrise de arabi.
Cea dintai încercare este capitolul dedicat
calului din lucrarea enciclopedică scrisă de
KABUS (sec. XI) unde sunt strânse numeroase
cunoștințe despre cal și bolile sale.
ABU ZACARIA (sec. XII) în
tratatul său de agricultură Kitab al
Felahah se ocupă în 4 mari capitole
de animale utilizate în muncile
agricole (magari, cămile, cai) şi de
animalele destinate sacrificării
(taurine, ovine, caprine).
Sunt inserate aici, o serie de boli,
inclusiv indigestia la cămile şi sunt
oferite numeroase remedii
chirurgicale şi de medicină internă,
unele originale.
ABU BEKR (sec. XIII) a scris și el un tratat
dedicat calului: El Naceri.
Dacă în partea care se ocupă de exterior,
dresaj, harnaşament, se aduc numeroase date
originale, în parte de patologie, textul e doar
o compilație din diferiți autori greci, arabi și
latini, în special Segetius.

Arabii din califatul de apus au influențat

puternic și pe practicienii veterinari spanioli
ai vremii. Astfel un anume JUAN ALVAREZ
SALAMILLAS a scris și publicat în sec. XII
38 de volume din lucrarea enciclopedică
Libro de manescalcia urmată de Libro que
hablo de los infermitades de los cavalos e de
ses curas (Carte în care se spune despre
bolile cailor şi despre tratamentul accstora).
Practica medicinii veterinare

La arabi cel ce se ocupa de tratamentele veterinare se numea

ALBEYTAR. Sub numele de albeytar şi albeytaria (profesiune
vterinară), practicienii au profesat nestingheriți și onorați în lumea
arabă și în cea spaniolă.
Recâștigarea prestigiului social pierdut odată cu dispariția
hippiatrilor, a făcut ca în lumea arabă şi apoi în cea spaniolă
medicina veterinară să cunoască o înflorire în sec. XI- XV. Nu
oricince putea practica "albcytaria". Se făcuseră școli, atât pentru
potcovari puşi pe o treaptă socială inferioară față de veterinari, cât și
pentru "albeytari". Profesiunea veterinară nu se putea exercita, chiar
dacă tānărul era absolvent al şcolii, decât numai după un examen,
destul de sever, dat cu un protoalbeytarato. Greşelile profesionale
erau sancționate în bani sau chiar interzicerea practicii profesionale
pe întreaga viață.
Lumea arabă a dat un mare medic, care poate fi aşezat alături de
Hipocrat şi Galen în galeria creatorilor acestei ştiințe. Este vorba de
Ibn-Sina, cunoscut sub numele latinizat - Avicena (980-1037), umanist,
medic, om de cultură, numit și "Prințul medicinei". La 16 ani studiaza
medicina, devenind un practicant vestit. A scris „Al Quanun" (Canonul
ştiinței medicale), catalogat drept cea mai frumoasă carte a Evului
Mediu. Lucrarea cuprindea toate cunoștințele existente până atunci din
domeniul anatomiei, fiziologiei, diagnosticului și terapeuticii. A descris
pentru prima dată antraxul, diabetul şi gastrita, făcând diagnosticul
diferențial față de ulcerul duodenal.

Meritul Arabilor la progresul medicinei veterinare este că

au reuşit să preia și să transmită posterității cunoştințele
anticilor (persani, hinduşi, romani, greci) din domeniu. În
plus au îmbunătățit modalitatea de expunere a bolilor
făcând-o mai metodică și au dezvoltat farmacopeea.
Bibliografie

■ Ciupe M.S., Muntean M.O. : Incursiuni in istoria medicinii

veterinare. Editura AcademicPres Cluj-Napoca 2010
■ Iftimovici Radu: Istoria Medicinii. Editura All-1994, ISBN
973-9156-592.
FIN