CONTROVERSE LEGATE DE

ALIENAREA PARENTALĂ.
Conf. univ.dr. Decsei-Radu Alina
Universitatea din Oradea
Exemple de comportamente care pot să apară în
contextul divorțului/despărțirii:
•Face comentarii negative în fața copilului cu privire
la celălalt părinte;
•Limitează contactul cu celălalt părinte;
•Încurajează copilul să se bazeze exclusiv pe ea/el;
•Cere copilului favoruri pentru a-l ține la distanță de
celălalt părinte;
•Cere copilului să țină secrete;
•Cere copilului să aleagă între părinți;
•Cere copilului să blocheze numărul de telefon al
celuilalt părinte;
• I se plânge copilului și își arată suferința acuzându-l de
producerea acesteia de către celălalt părinte;
• Vorbește despre părintele care ne-a părăsit pentru o altă
femeie /alt bărbat;
• Vorbește despre particularități ale părintelui legate de
rolul marital și nu de cel parental;
• Încurajează obrăznicia în raport cu celălalt părinte;
• Descurajează interacțiunile cu familia extinsă a celuilalt
părinte;
• Își afișează fricile și durerea emoțională facând copilul să
se simtă responsabil și vinovat atunci când
interacționează sau dorește să interacționeze cu părintele
nerezident;
• Se supără când copilul își comunică dorul sau își arată
afecțiunea față de celălalt părinte;
• Induce copilului ideea că nu e sigur să fie în compania
celuilalt părinte;
• Afirmă că părintele rezident : nu ne mai iubește,
iubește un alt bărbat/ o altă femeie;
• Cere copilului să spioneze;
• Îi cere copilului să îi spună pe nume sau folosind alte
etichete părintelui nonrezident;
• Ascunde copilului tentativele celuilalt părinte de a lua
legătura cu el;
• Nu informează celălat părinte cu privire la evenimentele
pozitive sau negative din viața copilului;
• Refuză în numele copilului cadouri sau întâlniri ...
 Perspectiva APA:
- Cu privire la sindromul de alienare parentală
declară că nu are o poziție oficială

În ciuda controverselor semnificative cu privire la

sindromul alienării parentale, conceptul mai
general de alienare parentală este adesea privit ca
o dinamică legitimă în multe situații de familie
descriind răul produs asupra siguranței unui copil
în relația cu un părinte ca și rezultat al expunerii la
acțiunile nefavorabile sau critica față de celălalt
părinte.
În privința soluțiilor date de instanță, reținem și
achiesăm la o soluție data de Curtea de Apel din
Londra, aprilie 2020:

•Cu privire la alienare, nu intenționăm să

dezbatem etichete.
•Atunci când un comportament este abuziv,
acțiuni de protecție trebuie luate în considerare
fie că acel comportament derivă sau nu dintr-un
sindrom sau diagnostic.
• Noțiunea de alienare parentală a fost utilizată pentru prima dată
de Wallerstein și Kelly (1976), referindu-se la fenomenul în care
copilul respinge strident un părinte, respingerea fiind în general
acompaniată de rezistența puternică de a vizita sau a avea de-a
face cu părintele.
• Ei au descris o alianță nesfântă (unholy alliance, aka alianță
nenaturală, de nedorit- geopolitică a unor opozanți aliați pentru
a face față unui dușman comun) dintre un părinte furios și un
copil mai mare sau un adolescent.
• Gardner (1987) introduce termenul de sindromul alienării
parentale- o condiție mentală suferită de copilul care a fost
alienat de către mamă, în contextul unei dispute cu privire la
custodie.
După Gardner, PAS are 3 componente:
1. Un copil care manifestă ură obsesivă pentru un părinte
țintă, o animozitate care se răsfrânge adesea și asupra
familiei de origine a părintelui alienat. Copilul face
acuzații slabe, frivole sau absurde, folosește scenarii
împrumutate de la părintele alienator și îi lipsește
ambivalența față de părintele alienat.
2. Un părinte răzbunător implicat într-un proces de
spălare de creier conștient sau inconștient în încercarea
de a-l îndoctrina.
3. Acuzații false de abuz generate de părintele alienator și
de copil.
CRITICI ADUSE PAS
•Acuzațiile de PAS au devenit o strategie legală la modă în
numeroase situații de divorț în care copiii rezistau contactului cu un
părinte, fără a fi luate în considerare posibile motive de rezistență
care aveau legătură cu atmosfera din căminul marital sau cu
relațiile copilului cu ambii părinți (Rand, 1997, Walsh & Bone, 1997,
Wood, 1994).

•Cea mai controversată chestiune este recomandarea radicală care

derivă din perspectiva lui Gardner conform căreia părintele alienator
este pricipalul factor sau chiar singura cauză (agent etiologic) pentru
apariția acestei situații.
•Ne referim la relocarea copilului și transferul custodiei de la
părintele alienator la părintele alienat.
• Comportamentul de alienare nu este o condiție
nici necesară și nici suficientă a alienării.
• Observațiile clinice indică faptul că în divorțuri
înalt conflictuale, mulți părinți pot afișa
comportamente de îndoctrinare dar doar o
proporție mai mică de copii devin alienați.
• Johnson (1993) constată faptul că anumiți copii
(îndeosebi adolescenți) dezvoltă o animozitate
nejustificată, credințe negative și frici față de un
părinte în absența comportamentelor alienatoare
din partea celuilalt părinte (variabilă mascată
tipul de comportament fățiș sau mascat?).
• Agenții etiologici sunt după Gardner părintele alienator și un
copil receptiv.
• Teoria sa devine astfel tautologică (adevărată prin definiție) și
nu poate fi falsificată.

• APA (1994)- PAS nu poate fi considerat un sindrom

diagnostic pentru că nu există date general recunoscute, sau
verificate empiric cu privire la patogeneză, curs, patern
familial, alegerea tratamentului pentru condiție.
• Dacă PAS este considerat un grup de semne și simptome
bazat pe apariția lor comună frecventă, poate fi considerat
un sindrom non-diagnostic însă nu ne informează cu privire la
cauză, prognostic și tratament (cauză-efect vs corelație).
• PAS nu informează mai bine curtea, clinicianul sau
clienții în comparație cu descrierea specifică a
comportamentului copilului în contextul familiei.
• Folosirea terminologiei de sindrom medical pentru
a explica comportamente din cadrul sistemelor
sociale de familie naște controverse între
specialiștii din sănătate mentală de diverse
orientări teoretice și formări diferite, ceea ce ar
conduce în continuare la dezbateri în privința PAS.
• Datele strânse cu privire la PAS se bazează pe
experiența clinică și pe mărturia experților.
 În cazurile severe de PAS- Gardner recomanda plasarea
copilului la părintele alienat. (Dacă patologia părintelui
rezident era prezentă- era o măsură aberantă sau o formă
de protecție? Accent pe evaluarea patologiei parentale!).
•Grupurile cu privire la drepturile taților au utilizat această
strategie pentru a-și asigura accesul la relația cu copiii.
– În procesele de custodie PAS este adesea utilizat
pentru a apăra bărbații de acuzațiile de violență
domestică și abuz sexual.
•Cercetarea din această arie este dominată de câțiva autori
polarizați în acceptarea- respingerea naturii și prevalenței
alienării parentale.
• Nu există o definiție comun acceptată a alienării parentale și
există suport științific insuficient în privința identificării,
tratamentului și efectelor pe termen lung (Saini, Jonston, Fidler,
Bala, 2016). Cine ar trebui să își asume formularea definiției
comune?
• În lipsa dovezilor- SAP a fost considerat o armă nucleară de
exploatat în bătăliile privind custodia copiilor (Schepard, 2001).
• O serie de autori (Hence & Meier, 2009; Bala, Hunt &
McCarney, 2010; Johnston, Walters & Oleson, 2005; Lee &
Oleson, 2005; Clarkson & Clarkson, 2006)- au accentuat ideea de
a distinge între alienarea parentală și înstrăinarea legitimă de
pe fondul abuzului, violenței, parentajului defectuos.
• Ei susțin că acuzațiile de alienare parentală pot fi folosite în
practică mai degrabă pentru a nega abuzul real decât pentru a
reduce răul psihologic făcut copilului (experiența clinică
personală ne arată și-și).
• Gomicide (2016) recomandă ca alienarea parentală să fie
luată în considerare atunci când nu există motive reale
pentru denigrarea realizată de către copil față de părintele
alienat. De clarificat motivele reale! Minusurile pe rol
parental înainte de divorț acceptabile și prezente la toți
părinții?
• Sprujit & colab., (2005) a identificat 4 constructe principale
(1,2 focalizate pe comportamentele de alienare ale părintelui
și 3, 4 pe alienarea realizată de către copil).
1. Excluderea părintelui nonrezident pe baza acuzațiilor făcute
de către părintele rezident (vorbitul de rău).
2. Excluderea părintelui nonrezident de către părintele rezident
(acuzații false de abuz).
3. Idealizarea părintelui rezident de către copil
(face doar declarații pozitive despre părintele
rezident).
4. Respingerea părintelui nonrezident de către
copil (lipsa respectului față de părintele
nonrezident).
• Alienarea- abuz emoțional, există o campanie
desfășurată de un părinte cu intenția de a rupe relația
dintre copil și celălalt părinte.
• Presupune existența a două elemente: copil alienat și
părinte care alienează.
• Un copil care respinge dur și nerezonabil un părinte cu
care înainte a avut relații pline de iubire.
• Părintele alienator este cel care susține, încurajează,
montează activ sau pasiv copilul să facă asta.
• Alienarea parentală (Baker & Darnall, 2007)-
respingerea nejustificată a părintelui alienat de
către copil, a cărui alianță cu părintele alienator
este caracterizată de negativitate extremă față
de părintele aliental.
• Acest lucru se întâmplă când acțiunile de alienare
ale părintelui (deliberate sau neintenționate)
afectează negativ relația cu părintele alienat.
• Gomicide, Camargo, Fernandes (2016)- copilul
alienat va manifesta comportamente pentru a
face pe plac sau pentru a evita respingerea
venită din partea părintelui alienator.
• DSM V ȘI ICD 10 /11– nu identifică în mod special
alienarea parentală sau Sindromul Alienării parentale.
• Totuși ambele manuale de diagnostic includ definiții
largi ale abuzului psihologic care includ multe atribute
adesea indentificate ca fiind caracteristici ale PAS.
• ICD 10 face trimitere la elemente din PAS cum ar fi
Z62.1. Supraprotecția parentală; Z62.4 Neglijarea
emoțională a copilului, Z.62.8 Presiunea parentală
nepotrivită și alte calități anormale ale educației.
• ICD 11- nu folosește termenul Include alienarea
parentală sub eticheta generică probleme relaționale
îngrijitor- copil.
• Cod diagnostic stabilit conform DSM V: Alte
afecțiuni care pot justifica abordarea clinică:

Copil afectat de problemele relaționale dintre

părinți V61.29 (Z62.898): efectele negative ale
neînțelegerilor dintre părinți asupra unui copil
din familie (conflict intraparental, comunicare
deficitară, relații părinte-copil întrerupte cu
celălalt părinte).
 Prevalența alienării parentale
lipsa unei definiții unice face determinarea prevalenței o
sarcină complexă.
Diversitatea comportamentelor asociate și complexitatea
mijloacelor de evaluare- conduce la lipsa datelor de
încredere din literatura de specialitate (Saini, Johnston,
Fidler & Bala, 2016; Lavadera, Ferracuti & Togliatti, 2012;
Johnston, 2003).
•Alienarea apare mai frecvent în familiile conflictuale și cu
dispute legale intense ceea ce sugerează că tensiunile
parentale pot fi un factor generator (Bala & colab., 2010;
Braver, Coarswort, Peralte, Hands, Warshak, 2011).
• Johnston (2003)- 10-20% dintre copiii familiilor care
divorțează sau se separă manifestă rezistență sau
ambivalență referitoare la întâlnirile cu părintele
nerezident.
• În cazurile de divorț caracterizate de CONFLICT INTENS
între 19-50 % dintre copii rezistă la vizitare dar nu refuză
complet iar între 6-20% dintre copii refuză categoric
întâlnirile cu părintele nonrezident (Johnston, 2003).
• În perioada 1989-2008 rata de dovedire a acuzațiilor de
alienare a fost de 60% în fiecare decadă (Bala, Junt,
McCarney, 2010)
• Alienarea apare și în situații de coabitare-
probabilă creștere a procentelor.
• Situații specifice: un părinte este neglijent,
părintele rezident încearcă să limiteze
contactul, se consideră alienare;
• Deficiențele parentale pe care le poate avea
orice părinte și care nu afectează relația
înainte de divorț -ulterior o carență benignă
devine un factor care contribuie la alienare.
• Afilierea cu un părinte- presupune afinitatea față de un
părinte dar relații cu ambii.
• Alianța cu un părinte- împotriva celuilalt în timp ce are relații
ambivalente cu amândoi.
• Copil înstrăinat- în contextul unui mediu abuziv- copilul a fost
martor sau abuzat fizic, emoțional, sexual.
• Cu toată respingerea sindromului, termenii de alienare
parentală se utilizează în SUA, Canada și Europa și cel de
ostilitate implacabilă în Anglia și Wales pentru a se referi la
cazurile înalt conflictuale în care un părinte afișează ostilitate
și reticență în privința contactului dintre celălalt părinte și
copil.
• Johnston (2003)- afilierea copilului cu un părinte este o consecință firească
a dezvoltării copilui, afilierile schimbându-se în timp în funcție de nevoile
copilului.

• Studiul retrospectiv condus de Fortin, Hun & Scanlan (2012) în Anglia și

Wales asupra copiilor ajunși acum adulți ajunge la concluzia că la baza
refuzului contactului cu un părinte nu a stat doar presiunea mamei ci mai
degrabă judecata și atribuirea vinovăției înspre părintele nonrezident.

• Atribuirile fac trimitere la motive cum ar fi:

• lipsa interesului parental,
• respingerea noului partener al părintelui sau
• factori practici cum ar fi distanța sau angajamentele legate de muncă ale
părintelui nonrezident.

• Manipularea realizată de către părintele rezident a fost rapotată în cazuri

mai rare și în cazul copiilor mai mici (sau trebuie să fie mai evidentă din
cauza vârstei copilului și asta o face mai ușor identificabilă?).
•Concluziile sugerează faptul că înainte de luarea unei decizii care să treacă
peste dorințele copilului, curtea trebuie să exploreze cu atenție informațiile
importante despre relația copilui cu părintele nonrezident.
•A încerca să forțezi un copil mai mare la aranjamente cu care nu este de
acord poate exacerba problema.
•Poate fi mai eficient să se furnizeze oportunități pentru negociere.

OSTILITATEA IMPLACABILĂ
•PAS- presupune existența unei cauze- manipularea părintelui rezident ceea
ce conduce la prescrierea unei intervenții.
•Ostilitatea implacabilă- este o simplă constatare a unei situații particulare
care poate fi explicată printr-o serie de motive posibile; în cazul ei nu există o
singură soluție prescrisă, depinzând de natura și specificul fiecărui caz.
• PAS- are la bază un proces linear, unidirecțional- iar
Ostilitatea implacabilă- factori dinamici, aflați în
interacțiune cu privire la aspectele relației circulare
dintre părinți.
• Motive posibile pentru un părinte rezident să preia o
poziție de ostilitate implacabilă(termen care din 2000
înlocuiește în Anglia PAS) față de un fost partener:
• Frica justificată de a nu-i face rău, frică rezultată din
contactul direct cu celălalt părinte.
• Frica de violență sau alte amenințări, teama că acel
contact indirect prin intermediul copilului s-ar
putea transforma în contact direct.
• Simptome de stres posttraumă la nivelul părintelui custodial
care sunt exacerbate de perspectiva contactului sau de
contact în sine.
• Frica mamei că tatăl se va folosi de copil pentru a prelua
controlul asupra ei, pe fondul unei relații dezechilibrate de
putere; teama că se va simți din nou lipsită de apărare și
inadecvată dacă va redeschide un canal de comunicare prin
intermediul copilului.
• OSTILITATE TOTAL BIASATĂ- care nu se bazează pe experiențe
reale.
• Ostilitatea poate fi conștientă sau malignă sau
percepută a fi adevărată ( interpretări greșite, concluzii
greșite, idei supraapreciate, stări delirante).
• Poate să urmeze unui final de relație care a avut un
început plin de intensitate și romantism, în încercarea
de a evita asumarea responsabilității pentru eșec sau
de a resimți respingerea.
• Ostilitatea implacabilă este bidirecțională.
• Curtea din Anglia și Wales- deși consideră că PAS nu
este un descriptor util, acceptă faptul că există situații
extreme în care această ostilitate poate excede
perspectiva copilului asupra părintelui nonrezident,
afectând perspectiva copilului cu privire la relații.
• Părintele care alienează

• Deși se considera că femeile alienează mai des (Johnston,

2003; Vassilou & Cartwrigt, 2001)- o serie de autori susțin
că nu există diferențe de frecvențe în ceea ce privește
sexul părintelui alienator (Beebe & Sailoe, 2017; Bala,
Hunt & McCarney, 2010).
• Nu există diferențe în privința numărului de strategii de
alienare (Baker & Darnall, 2006) dar există diferențe în
ceea ce privește tipul de strategii folosite: mamele
alienatoare tind mai mult să denigreze tații iar tații
alienatori tind mai degrabă să încurajeze copilul să fie
obraznic cu mama (Balmer, Matthewson, Haines, 2017).
• Părinții alienatori au fost descriși ca având răni
narcisice, dând vina pe părintele alienat pentru
suferința și umilința lor (Goodbout & Parent,
2012; Baker, 2006).
• O serie de autori (Lavadera, Ferracuti, Togliatti,
2012; Baker & Ben-Ami, 2011; Baker & Darnall,
2006; Johnston, Walters, Oleson, 2005) susțin
faptul că părinții alienatori își maltratează copiii
din punct de vedere psihologic în încercarea de a
forma o alianță psihologică cu un copil, le
lipsește empatia față de copil și capacitatea de a
separa nevoile copilului de propriile lor nevoi.
• Părinții alienatori vor manipula gândurile și
emoțiile copilului oferindu-i căldura pentru a
primi loialitate totală în schimb (Gomide &
colab., 2016; Lavadera, Ferracuti & Togliatti,
2012).
• Părinții alienatori pot recurge la parentificarea
copilului care devine confident sau se bazează
pe el pentru suport emoțional (Godbout &
Parent, 2012).
• Părintele alienat
• Johnston (2003) – clinicienii evaluează părinții
alienați ca având deficite la nivelul capacității
parentale și susținând că acestea au un rol în
respingerea parentală;
• este neclar dacă aceste deficite au la bază
parentajul deficitar sau frica de a nu supăra,
înfuria, disciplina copilul pentru a nu pierde
suportul acestuia.
• Părintele alienat consideraă că părinții alienatori
acționează pe bază de ură, furie, răzbunare.
• Determinanții alienării parentale
• Membrii apropiați ai familiei se pot angaja și ei în
comportamente de alienare, denigrând părintele alienat
( Vassiliou & Cartwright, 2001).
• Părinții alienați experimentează frustrare, frică, stres,
furie și neajutoare, costuri emoționale dar și financiare
(Whitcombe, 2017; Avitia, 2011; Baker & Darnall, 2006;
Vassiliou & Cartwright, 2001).
• Pot adopta o poziție de retragere pasivă interpretată de
copil ca și lipsă de iubire sau semn de părinte rău
(Balmer, Matthewson, Hianes, 2017; Godbout & Parent,
2012;Hands & Warshak, 2011, Baker, 2006).
• Copilul alienat
• Nu toți copiii pot fi alienați;
• Există variații în ceea ce privește severitatea
alienării (scăzută, moderată, severă).
• Există niveluri diferite de internalizare a alienării,
în cazul unor copii coexistând emoții de furie și
resentimente alături de altele de iubire, tristețe și
vinovăție în legătură cu acțiunile lor față de
părintele alienat (Godbout& Parent, 2012, Baker,
2006).
• Fetele sunt mai frecvent alienate în comparație cu
băieții (Balmer, Matthewson, Haines, 2017; Baker
& Darnall, 2006).
• Copiii mai mari și tinerii care au abilitatea
cognitivă și emoțională de a participa la
dinamicile de familiei dar ale căror modalități
de gândire rămân maleabile (Lavadera & colab.,
2012; Baker & Darnall, 2006; Johnsoton, 2006).
• Copiii idealizează un părinte și denigrează
celălalt părinte, sar în ajutorul alienatorului și
sunt rezistenți la orice forme de intervenție cu
privire la alienarea parentală (Baker, Burkharda,
Albertson- Kelly, 2012).
• Au dificultăți legate de identitate, unii dezvoltând
un fals simț al sinelui ca și strategie de coping
pentru alienare, sine care pare adaptat (Lavadera
& colab., 2012). Atenție la reziliența aparentă!
• În comparație cu grupul de control au tendința de
a folosi comportamente de manipulare, au
respect scăzut față de autoritate, sentimente de
abandon, afectivitate adversă sau ambivalentă,
dificultăți relaționale și o percepție distorsionată
cu privire la dinamicile de familie (Lavadera &
colab., 2012; Johnston, 2003).
 Efecte pe termen lung asupra copiilor
•Studiile fiind retrospective nu permit relații cauzale.
•Stimă de sine scăzută în perioada adultă(Verrocchio &
Baker, 2015; Ben-Ami & Baker, 2012; Baker &
Ben-Ami, 2011, Baker, 2005).
•Simptome depresive legate de faptul că au trebuit să
suporte respingerea aparentă din partea părintelui
alienat neavând posibilitatea de a căuta alinare în
această relație.
•Niveluri scăzute de independentă în raport cu
părintele (Ben-Ami & Baker, 3023; Godbout & Parent,
2012, Johnston & colab., 2005).
• Probleme de atașament și relaționale pe
fondul naturii manipulative a alianței,
alternând între căutarea constantă a
aprobării și lipsa de încredere în parteneri.
• Copilul poate ajunge să respingă părintele
alienator și să se apropie de părintele alienat.
 Evaluarea
• făcută de obicei prin interviuri și observarea
interacțiunilor
•Instrumente de evaluare:
•Parental Acceptance- Rejection Questionnaire (Bernet,
2016)
•Scala Denigrării Parentale (Rowen & Emery, 2014)
•Baker Alienation/Strategy Questionnaire (Baker &
colab., 2012)
•Parental Alienation Scale (Gardner, 2004).
•Cu mai mare succes par să se desprindă /identifice
comportamentele alienatoare.
 Reformularea problemei Grupul de lucru Johnston & colab (2003)
•formulează o conceptualizare – distingând între reacțiile normale de dezvoltare,
răspunsurile realiste la parentajul abuziv sau de neglijare și alienare.
•Accentul se pune pe o perspectivă primară, neutră, obiectivă focalizată pe copil,
comportamentele sale observabile și relațiile părinte-copil.
•Focalizarea este mai degrabă pe copilul alienat decât pe alienarea parentală.
•Copilul alienat- acela care exprimă liber, independent și persistent – emoții și
gânduri negative și nerezonabile (furie, ură, respingere și/sau frică) față de un
părinte, toate acestea fiind semnificativ disproporționate față de experiența
concretă a copilului cu acest părinte.
 Continuum-ul relațiilor părinte-copil
•Există o serie de motive firești legate de
dezvoltare care apar în cazul unui copil care
rezistă la contactul cu un părinte în urma
divorțului. Copilul alienat refuză persistent vizitele
din cauza unor gânduri și emoții negative
nerezonabile.
•Relațiile copiilor cu părinții lor după divort pot fi
descrise de-a lungul unui continuum de la
pozitive la negative (punctul terminus negativ
fiind alienarea).
• La începutul continuum-ului, la capătul cel mai sănătos se află
majoritatea copiilor care au relații pozitive cu ambii părinți și
doresc să petreacă timp semnificativ (și uneori egal) cu fiecare
părinte.
• Următorul punct: copilul poate prefera contactul cu ambii părinți
și să aibă afinitate față de un părinte.
• Motivele afinității: temperament, vârstă, gen, interese comune,
copii preferați de părinți, practici parentale. Afinitățile și
gravitarea în jurul unui părinte se pot schimba în funcție de situații
și nevoi de dezvoltare.
• Nu își manifestă preferința fățiș și doresc contact substanțial cu și
iubesc ambii părinți.
• Următorul punct- copiii care s-au aliat cu un
părinte, demonstrează o preferință clară pentru un
părinte în timpul mariajului și după divorț și doresc
contact limitat cu celălalt părinte după divorț.
• Copiii aliați nu resping total părintele și nu caută să
nu aibă niciun contact. Cel mai des exprimă
ambivalență față de acest părinte, inclusiv furie,
tristețe, iubire.
• Copilul devine aliat cu un părinte mai ales în situații
de conflict marital intens în care copilul ese încurajat
să ia partea și să transmită mesaje ostile, o astfel de
dinamică fiind accentuată după separare.
• Alianțele puternice apar în cazul școlarilor mai mari-
copilul emițând judecăți morale cu privire la care este
părintele care au cauzat divorțul, care părinte este mai
rănit și mai vulnerabil, cine are nevoie și merită mai
mult alianța sau suportul copilului.
• Aceste alianțe puternice acompaniate de exprimarea
disprețului și a furiei pot fi temporare dacă acel copil are
oportunitatea de a procesa separarea cu un terapeut
sau un adult de încredere.
• Alianțele se pot consolida- în cazul unui divorț complicat
și conflictual și pot să se transforme în rezistență
puternică la vizitare.
• Distincția copil aliat- copil alienat- Copilul aliat
va spune că iubește fiecare părinte dar nu
dorește să petreacă atât de mult timp cu el în
acest moment din timp.
• Ei sunt mai degrabă focalizați pe a fi
protectori cu părintele preferat pe care îl
percep rănit și având nevoie de atenția lor și
mai puțin focalizați pe comportamentele
crude față de părintele respins (ca și în cazul
copilului alienat).
Exemplu fragment expertiză practică personală:
Încadrăm situația prezentă în codul de diagnostic DSM V Alte
afecțiuni care pot justifica abordarea clinică, făcând precizarea că
acest cod de diagnostic nu reprezintă o tulburare mintală: V.21.20
(Z62.820). Problemă relațională părinte-copil (mama- B), cu accent
pe dimensiunea cognitivă, tendința de a atribui părintelui intenții
răuvoitoare.
Ne aflăm în situația de înstrăinare în relația mama-fiu, la această
înstrăinare contribuind deopotrivă factori obiectivi, evenimente de
viață trăite direct de copil, alături de interpretările pe care copilul le
dă acestora cât și alienări naive realizate de către tată și familia
acestuia (actuala parteneră a tatălui, bunica paternă), cât și acțiuni
cu efect de alienare, începând îndeosebi cu vara anului 2016. Vom
aborda pe rând situația relațională prezentă precum și factorii
contributivi.
• În cazul minorului identificăm elementele
caracteristice ale alienaţei cu un părinte:  copilul
preferă un părinte (tatăl), manifestă ambivalenţă
faţă de părintele non-preferat, exprimând
simultan furie, tristeţe, dragoste şi critică
(ambivalența prezentă), copilul rezistă
contactului cu părintele non-preferat dar nu-l
respinge pe acesta (criteriu îndeplinit).
• Excludem prezența abuzului psihologic în cazului copilului,
nedecelând niciun semn de afectare psihologică semnificativă la
nivelul acestuia și neputând identifica semne ale prezenței în viața
curentă a copilului a unor acțiuni incluse în spectrul abuzului
psihologic.
• Acțiunile la care a fost martor în istoric ar fi avut potențialul să aibă
caracter abuziv însă, pare că intervenția factorilor de reziliență
personală și relațională au condus din fericire la o situație fără
urmări de acest gen. Totuși, pe termen lung, atragem atenția să se
depună toate eforturile, de către toți adulții implicați, pentru a se
asigura reluarea unei relații constante și firești cu mama, lipsa
acesteia pe termen lung, având potențialul de a-l afecta mai ales în
planul relațiilor viitoare, în ceea ce privește încrederea relațională.
• Nu am identificat, după cum se poate observa în cele ce urmează,
nicio tulburare acută în cazul minorului iar tiparul de personalitate
emergent identificat indică un preadolescent încrezător, sociabil și
respectuos.
• Distingem situația prezentă descrisă nuanțat mai sus de o situație
clasică de manifestare a sindromului alienării parentale (nu ne
aflăm într-o situație clasică de alienare parentală).
• Gardner (1985) definește sindromul alienării parentale ca fiind o
tulburare care apare în primul rând în cadrul disputelor privind
custodia copilului. Manifestarea sa principală este o campanie de
denigrare împotriva părintelui, o campanie care nu are nicio
justificare.
• Sunt câteva criterii care se cer a fi îndeplinite: un părinte alienator
furios sau plin de resentimente, acțiuni de îndoctrinare sau
manipulare realizate cu scopul de a-l determina să creadă că
părintele înstrăinat este un dușman, o urmare- rezistență
puternică sau refuzul de a vizita părintele alienat .
• Nu am identificat în acest caz folosirea mijloacelor de alienare
enunțate în cele ce urmează.
• Mijloacele de alienare sunt: condiționarea copilului (îi oferă
îngrijire doar dacă înstrăinează părintele- nu este cazul),
retragerea afecțiunii (nu își mai arată dragostea față de copil
atunci când copilul nu mai participă la campania de denigrare- nu
este cazul), presiunea exercitată asupra copilului cu așteptări
nerealiste și responsabilizarea prematură a copilului (acestuia i
se cere să memoreze o serie de reproșuri pentru a-i putea aduce
părintelui alienat acuzațiile de abuz- pentru a-l manipula să
creadă că orice contact cu celălalt părinte este periculos).
• Copilul nu o descrie pe mamă ca fiind periculoasă ci vorbește
despre ideea de pericol de a fi luat de lângă tatăl său.
• Vorbește în schimb de pierderea încrederii în mamă și de dorința
ca aceasta să își asume greșeala, în scop de a percepe lipsa
riscului de a se repeta (perspectiva copilului asupra situației).
• Copilul alienat este cel care manifestă liber și persistent furie,
ură, respingere și/sau frică față de un părinte, care sunt în
mod semnificativ disproporționate față de experiența reală
a copilului cu acel părinte. Copilul manifestă frică exclusiv în
legătură cu ideea de a fi dus de către mamă în Franța,
împotriva voinței sale. Nu identificăm reacții de ură față de
mamă iar respingerea este dublată de acceptare
condiționată. Am explicat anterior condițiile.
• Modelele alternative (Johnston J.R. 2003) consideră că în
cazurile de alienare, dincolo de acțiunile de alienare există un
alt factor care contribuie la respingere: deficitele de la nivelul
capacității parentale în cazul părintelui alienat, specific lipsa
căldurii, afecțiunii, empatiei faţă de copil. Nu am identificat
nici acești factori a fi prezenți în cazul mamei.
• Procesul relațional de familie care a fost descris în mod clasic ca și
alienare parentală reprezintă suprimarea indusă artificial
sistemului de atașament normal al copilului față de părintele țintă
sau respins ca și consecintă a unor practici parentale aberante și
distorsionate, practici care emană de la celălalt părinte, favoritul,
părintele cu care copilul se aliază.
• Practicile parentale aberante și distorsionate ale părintelui favorit,
alienator definesc în mod fals practicile parentale ale părintelui
respins ca fiind periculoase pentru copil, reprezintă o amenințare
pentru acesta. Este vorba despre un set de practici parentale, nu
despre o acțiune în sine, acțiune care a existat în istoric.
• De obicei amenințarea este în legătură cu abuzul emoțional sau
psihologic al copilului, ca și consecință a inadecvării parentale
fundamentale a părintelui țintă deși uneori amenințarea este
legată de posibil abuz fizic sau sexual.  
• Originea percepției false a părintelui favorit cu privire
la amenințare este o atribuire greșită a sensului cu
privire la o anxietate intensă experimentată autentic,
rezultat al tiparelor de atașament nesigur, serios
anxios sau dezorganizat-anxios- preocupat,
reprezentând modelele de lucru interne ale organizării
sistemului de atașament al părintelui favorit.
•  Aceste modele de lucru se transformă în structuri
patologice de personalitate care implică o
experimentarea sinelui ca fiind inadecvat și a altora
ca abandonând ( nu a existat un abandon al mamei de
către tată, inițiatorul divorțului fiind tatăl).
• Parentingul distorsionat al părintelui favorit reprezintă o relație
cu roluri inversate în cadrul căreia părintele favorit îi induce
copilului simptomele respingerii celuilalt părinte. În relațiile
părinte-copil normale și sănătoase, părinții sunt cei care răspund
nevoilor emoționale și psihologice ale copilului.
• Într-o relație părinte- copil cu roluri inversate, copilul este folosit
de părinte pentru a-i satisface nevoile emoționale și psihologice.
• Inadecvarea parentală este mascată de un mecanism defensiv de
tip narcisist și de o frică intensă de abandon activate de situația de
divorț sau despărțire (nu e cazul).
• Conchidem că explicația care combină elementele anterior
enunțate acoperă spectrul de reacții din cazul copilului și nu ne
aflăm într-o situație clasică de alienare. Acțiunile de alienare naivă
au fost identificate și descrise în cadrul explicației anterioare.
Încheiere fragment expertiză Decsei- Radu 2019.
• Ultimul punct- copilul alienat complet care exprimă
respingerea față de părinte strident, fără ambivalență
aparentă sau vinovăție și care rezistă puternic sau refuză
complet orice fel de contact cu părintele respins.
• Este vorba despre părinți buni sau destul de buni, care nu au
un istoric de abuz fizic sau emoțional asupra copilului.
• Deși poate exista o fărâmă de adevăr în acuzațiile copilului cu
privire la părintele alienat, perspectivele și emoțiile sunt
semnificativ exagerate; apare o distorsiune severă a relațiilor
anterioare părinte- copil.
• Apar în situațiile disputelor privind custodia înalt conflictuale.
ÎNSTRĂINAREA REALISTĂ PE FONDUL
ABUZULUI PARENTAL, VIOLENȚEI ȘI
NEGLIJENȚEI
•Copiii înstrăinați- seamănă cu copiii alienați
prin prezența furiei intense față de părintele
abuziv și a reacțiilor fobice față de părinte.
Respingerea apare de regulă după separare,
atunci când copiii se simt în siguranță.
•Copiii sunt martorii abuzului repetat, a
exploziilor recurente ale părintelui din timpul
mariajului sau sunt chiar ei victimele abuzului.
• Deficiențele parentale- pot cauza și ele înstrăinarea copilului:
• comportamente persistent imature și centrate pe sine,
• abuzul emoțional cronic asupra copilului sau asupra părintelui
preferat,
• abuzul fizic,
• stiluri parentale furioase, rigide și restrictive,
• tulburări psihiatrice,
• abuz de substanță care interferează grosier cu capacitățile
parentale și cu funcționarea familiei.
• Reacțiile diferă în funcție de stadiul de dezvoltare al copilului
și natura relației anterioare de atașament cu fiecare părinte.
• Copiii mai mici pot să fie traumatizați de acte
de violență care nu presupun din perspectiva
adultului rănire serioasă.
• Este posibil ca în cazul unui copil care a
experimentat un incident traumatizant
timpuriu (abuzul soției, sinelui sau unui frate)
să apară înstrăinarea față de atacator și
ulterior prin folosirea acestui eveniment în
mod tactic în procesul de divorț și
repovestirea în familia extinsă să devină o
LEGENDĂ DE FAMILIE- care conduce de la
înstrăinare la alienare.
• În alte cazuri- copiii martori sau victime ale abuzului pot
deveni patologic atașați de abuzator și să respingă
unpărinte victimă inocent. Copilul se încadrează în
definiția copilului alienat însă dinamicile sunt cumva
diferite, la bază stând identificarea defensivă cu agresorul
și nu frica și controlul manifestate de acesta.
• Important de distins acești copiii deoarece vor avea
nevoie de intervenție în PTSD în primul rând și doar după
ce trauma va fi adresată se va lua în considerare
eventuala intervenție în alienare.
• SARCINA CENTRALĂ A EVALUĂRII DIN
CUSTODIE ESTE DE A DISTINGE DACĂ
RESPINGEREA COPILULUI ARE LA BAZĂ
ÎNSTRĂINAREA REALISTĂ SAU ALIENAREA.
• Partenerii deficienți, abuzivi, violenți acuză
frecvent celălalt partener că alienează
copilul.
 PRECURSORI ȘI CORELATE ALE ALIENĂRII PARENTALE
•Trăsături comune: istoric de conflict marital intens de
când copilul era mic, conflict în cadrul căruia copilul a fost
triangulat sau a înlocuit părintele respins; părintele
alienator percepe separarea ca fiind umilitoare; urmează
un divorț conflictual, alimentat de profesioniști.
•Factori predispozanți la nivel de personalitate în cazul
părintelui alienator : vulnerabilități narcisice care
explodează sub amenințare și apar ca și dinamici
paranoide sau borderline.
•Acești părinți se comportă în modalități abuzive
emoțional care fac rău relației copilului cu celălalt părinte.
• Afișează profundă și intensă lipsă de încredere față de
părintele respins, consideră că celălalt părinte este irelevant
sau o influență periculoasă pentru copil, consideră că el sau
ea nu a iubit niciodată copilul. Ei consideră că trebuie să
protejeze urgent copilul de părintele respins.
• Factori predispozanți la nivel de personalitate în cazul
părintelui alienat: funcționare limitată pe rol parental,
pasivitate sau retragere în fața conflictului, tendința de a fi
centrat pe sine și imatur, empatie diminuată, deprinderi
parentale limitate, tendința de a fi prea critic sau de a
respinge la rândul său copilul pe fondul comportamentului
provocator.
Caracteristicile copilului: vârsta și capacitățile cognitive. Vârsta
8-15 ani sunt cei mai susceptibili pentru că au atins stadiul de
dezvoltare în care se simt presați de cerinlețe de loialitate
pentru a lua o poziție. Copiii mai mici mențin poziții de
respingere doar dacă au frați mai mari, copiii anxioși, temători,
dependenți, tulburați emoțional.
•Intervenția: intervenții focalizate pe familie care includ copilul,
frații, părintele alienat, părintele respins, alți membrii ai familiei
(bunici), persoane care contribuie la dinamici.
•Scopul: transformarea perspectivei distorsionate, rigide
polarizate, defensive a copilului din extremele bun și rău în
totalitate în una mai realistă, cu rădăcinile în experiența reală a
copilului cu fiecare dintre părinți.
 COPII CARE REFUZĂ VIZITA ȘI CONTACTUL- PERSPECTIVA
SISTEMELOR ECOLOGICE (POLAK & SAINI, 2015)
•Adaugă pe continuum-ul propus de Kelly & Jonston
întercalând între aliniere și copilul înstrăiant o nouă
tipologie: SCINDAREA DATORATĂ CONFLICTULUI INTENS.
•Copiii aflați în situații conflictuale sunt triangulați și ajung
să disocieze relația cu un părinte de relația cu celălalt
părinte.
•Copilul nu detaliază și nu oferă informații despre relația
cu celălalt părinte, protejând astfel relația cu diecare
părinte.
•un mecanism de coping prin care copiii încearcă să se
protejeze de conflict.
• CAZURILE HIBRIDE- 85% din cazuri sunt mixte,
cazurile de alienare pură sau de respingere
justificată pură sunt puține (Friedlander &
Walters, 2010, 2014). În amestec întâlnim:
• Comportamente alienatoare
• Fuziune emoțională/ enmeshment
• Diverse carențe parentale sau parenting compromis
al părintelui respins datorită îndepărtării acestuia
• Respingerea din partea noilor parteneri
• Gatekeeping (Austin, Fieldstone, Pruett, 2013) -
atitudini, comportamente sau acțiuni care
influențează relația copilului cu celălalt părinte,
împiedică implicarea celuilalt părinte; acțiunile pot fi
protective (părintele încearcă să protejeze copilul de
un eventual pericol) sau restrictive (implicarea
celuilalt părinte este împiedicată fără motive
justificate). Perspectivele sunt unele descriptive.
• MAJORITATEA SPECIALIȘTILOR SUNT DE ACORD CĂ
perspectiva descriptivă și istoricul relațiilor familiale
sunt mai informative și mai utile instanțelor și
specialiștilor în sănătate mentală(Johnson și
colaboratorii, 2009).
• dezideratul este gate opening- deschiderea
porților, atitudinile și comportamentele care
facilitează implicarea celuilalt părinte.
• În cadrul modelului se analizează 4 categorii
de factori care țin de copil, părinte preferat,
părinte respins:
• FACTORI ONTOGENETICI (capacitatea
cognitivă și evaluările copilului, sănătatea
mentală a părintelui favorizat, stilul parental
al părintelui respins).
• FACTORI AI MICROSISTEMULUI:
comportamente alienatoare, difuzia granițelor
parentale, violența.
• FACTORI AI MEZOSISTEMULUI: implicarea
financiară a părintelui care nu locuiește cu
copilul, mutarea familiei.
• FACTORI AI MACROSISTEMULUI: disputele
din cadrul sistemului legal, implicarea copilului
în acestea