COLOANA VERTEBRALĂ

(COLUMNA VERTEBRALIS)
 Coloana vertebrală
 Reprezintă scheletul axial al trunchiului
 Formează o tijă verticală rezistentă și
elastică, având rol static de protecție și
biodinamic. Are de asemenea rol de
legătură cu craniul și contribuie la
formarea cutiei toracice și bazinului osos
Dezvoltarea coloanei
vertebrale
 Embriologie
 În S4, mezenchimul paraaxial este dispus nesegmentat sub formă de
două coloane simetrice în jurul notocordului și tubului neural
 Arterele intersegmentare fragmentează coloana mezenchimală în
segmente sclerotomiale, așezate de o parte și alta a notocordului,
acestea având o parte caudală condensată, jumătatea lor superioară
fiind mai laxă
 Jumătatea caudală a sclerotoamelor supraiacente fuzionează cu
jumătatea cranială a sclerotoamelor subiacente , din reorganizarea
segmentară rezultând vertebrele blastemale(vertebra blastemalis)
mezenchimatoase sau precartilaginoase, formate din patru jumătăți
de sclerotoame.
 Acestea prezintă :
- corp(centrum)
- arc neural(processus neuralis), orientat posterior în jurul tubului
neural
- arc costal(processus costalis) aflat ventral, blastemul viitoarelor
coaste
 Embriologie
 Între vertebrele mezenchimatoase se vor
intercala spațiile intervertebrale, formându-se
din celulele mezenchimale aflate aici, inelul
fibros al discului intervertebral, din segmentul
notocordal persistent, nucleul pulpos(notocordul
cuprins în corpul vertebral regresează).
 Vertebra mezenchimatoasă se condrifică în S7
prin centrii de condrificare în număr de trei
pentru o hemivertebră(corp, arc neural, arc
costal) formându-se vertebra cartilaginoasă
 Vertebra osoasă se formează începând din S9 și
se extinde pe o perioadă lungă postnatal.
 Embriologie
 Apar :
- centrii primari (în corpul și arcurile
vertebrale)
- centrii secundari (după naștere) formând
apofizele spinoasă, transversale și
articulare(zigapofize)
- fuzionarea părților osificate și închiderea
inelului verbral, are loc postnatal
 Embriologie
 Procesul de osificare începe în corpul
verbrei T6 și se extinde concomitent
cranio-caudal. Se vor dezvolta particular
unele vertebre ca : atlasul(dezvoltat numai
din arcuri), axisul(dintele dezvoltat din
corpul atlasului), sacrul și coccigele(din
multiple puncte de osificare, începe la 15
ani)
Articulațiile coloanei
vertebrale
 Articulațiile cranio-
vertebrale
(Juncturae columnae
vertebralis et cranii)
 Articulațiile cranio-vertebrale
 Mijloacele de unire ale coloanei vertebrale cu craniul sunt
reprezentate de un complex articular solid, format de osul
occipital şi atlas, respectiv de aceasta din urmă şi axis,
care împreună conferă extremităţii cefalice o mobilitate
deosebită.
 Articulaţia occipito-atlantoidiană (Articulatio atlanto-
occipitalis) este formată de condilii occipitali şi faţeta
articulară superioară de pe atlas. Capsula articulară subţire
şi laxă (lateral îngroşată) se fixează de-alungul marginilor
suprafeţelor articulare care vin în contact. Cele două
membrane ce reprezintă ligamnetele articualre (Membrana
atlanto-occipitalis anterior et posterior) după poziţia lor se
inseră pe marginile respective ale găurii occipitale, de
unde coboară la arcul anterior şi posterior al atlasului.
Ultima este perforată simetric de artera vertebrală.
 Articulațiile cranio-vertebrale
 Articulaţiile atlasului cu axisul au o structură mai complicată, fiind
alcătuite dintr-o componentă atlanto-odontoidiană (mediană) şi
atlanto-axoidiană propriu-zisă (laterală).
 Articulaţia atlanto-odontoidiană (Articulatio atlanto-axilais mediana)
se formează între faţeta eliptică de pe arcul anterior al atlasului şi
cea ovalară, convexă de pe apofiza odontoidă a axisului. Este
întărită de următoarele ligamente:
 Ligamentul transvers al atlasului (Ligamentum transversum
atlantis)-ce se întinde între masele laterale ale atlasului, formând cu
arcul anterior al acestuia “inelul atlantoidian”, care cuprinde apofiza
odontoidă. Emite expansiuni fibroase (bandelete) spre occipital şi
corpul axisului, realizând astfel ligamentul cruciform (Ligamentum
cruciforme atlantis) ce separă dintele axisului de canalul rahidian.
 Ligamentul suspensor al dintelui (Ligamentum apicis dentis)-uneşte
vârful apofizei odontoide cu marginea anterioară a găurii occipitale.
 Articulațiile cranio-vertebrale
 Ligamentele alare ale dintelui (Liggamentia alaria) diverg de la
marginile apofizei odontoide spre condilii occipitalului.
 Membrana tectoria (Membrana tectoria)-pare ca o lamă fibroasă
patrulateră, întinsă între marginea anterioară a găurii occipitale şi
faţa posterioară a corpului axisului. Acoperă toate ligamentele
precedente, separându-le de canalul rahidian. Corespunde porţiunii
superioare a ligamentului vertebral comun posterior.
 Articulaţia atlanto-axoidiană propriu-zisă (Articulatio atlanto-axialis
lateralis) se formează prin participarea faţetelor articulare ovalare
inferioare de pe masele laterale ale atlasului şi faţetele articulare
superioare, situate lateral de apofiza odontoidă a axisului. Capsula
articulară laxă urmăreşte fidel perimetrul suprafeţelor articulare ce
vin în contact. Este întărită de două membrane:
 Membrana atlanto-axoidiană anterioară – între arcul anterior al
atlasului şi corpul axisului;
 Membrana atlanto-axoidiană posterioară – între arcul posterior al
atlasului şi al axisului.
 ARTICULAŢIILE
INTERVERTEBRALE
(Juncturae
intervertebrales)
 Articulațiile intervertebrale
 Se realizează prin discurile (sau meniscurile) intervertebrale şi prin două
benzi fibroase (ligamentele vertebrale comune) care străbat în lungime
toată coloana vertebrală.
 Discurile intervertebrale (Discus intervertebralis) în număr de 23, au formă
de lentilă biconvexă şi completează spaţiile eliptice mărginite de suprafeţele
articulare, uşor scobite, ale corpurilor vertebrale învecinate. Înălţimea lor
creşte în sens cranio-caudal (circa 3 mm în porţiunea cervicală, 5 mm în
regiunea toracală şi 9 mm în cea lombară). Forma şi mărimea lor variază de
la o regiune la alta, fiind mai dezvoltată înainte sau înapoi, în raport cu
curbura fiziologică a segmentului vertebral respectiv. Sunt formate dintr-o
porţiune periferică şi alta centrală:
 Porţiunea periferică, denumită şi “inelul fibros” (Anulus fibrosus) este
alcătuită din lamele fibrocartilaginoase dispuse concentric, întreţesute de
fibre orientate oblic, de sus în jos şi invers, realizând împreună un puternic
sistem de unire între corpurile vertebrale. Întregul sistem de fibre se fixează
de substanţa osoasă compactă a vertebrelor, mai solid în partea anterioară
decât în cea posterioară, fapt ce explică frecvenţa herniilor discale în
această zonă.
 Articulațiile intervertebrale
 Porţiunea centrală sau “nucleul pulpos” (Nucleus
pulposus) este vestigiul coardei dorsale. Apare
ca o formaţiune lenticulară, albicioasă, de
consistenţă gelatinoasă, ce se densifică paralel
cu înaintarea în vârstă. În raport cu discul
intervertebral este plasat excentric. Fiind mobil,
deformabil, dar necomprimabil, acţionează ca un
rulment cu ocazia mişcărilor coloanei vertebrale.
Participă la menţinerea curburilor fiziologice şi
funcţionează ca un element de amortizare şi
distribuire a presiunilor, ce se transmit fiecărui
segment vertebral.
 Articulațiile intervertebrale
 Ligamentele vertebrale comune (anterior
şi posterior) sunt două benzi fibroase,
întinse pe toată lungimea coloanei,
solidarizând corpurile vertebrale şi
discurile intervertebrale într-un organ unic.
În general se lărgesc în dreptul discurilor
şi se îngustează la nivelul corpurilor
vertebrale.
 Articulațiile intervertebrale
 Ligamentul vertebral comun anterior (Lig.longitudinale anterius) se
aşterne pe faţa anterioară a vertebrelor, de la tuberculul faringian al
occipitalului până la a doua vertebră sacrală. Aderă mai strâns de
corpurile vertebrelor, decât de discurile intervertebrale. Forma şi
dimensiunile acestui ligament variază de la o regiune vertebrală la
alta: în dreptul atlasului este îngust, apoi se lărgeşte treptat, în
regiunea toracală se împarte în trei benzi separate, pentru ca apoi
să se îngusteze din nou, iar la nivelul sacrului să se răsfire în
evantai.
 Ligamentul vertebral comun posterior (Lig.longitudinale posterius)
este aşezat pe faţa posterioară a corpurilor vertebrale, în interiorul
canalului rahidian, începând de la marginea anterioară a găurii
occipitale, până la canalul sacral. Aderă mai puternic de discurile
intervertebrale, decât de corpurile vertebrelor, situaţie care
favorizează producerea herniilor discale.
 Articulațiile intervertebrale
 Articulaţiile apofizelor articulare. Iau naştere între suprafeţele
articulare care acoperă apofizele articulare ale vertebrelor vecine,
prezentând formă şi orientare diferită după regiunile coloanei (sunt
plane în regiunea cervicală şi toracală, încurbate în regiunea
lombară). Capsula se inseră la periferia suprafeţelor articulare, este
mai groasă şi rezistentă în porţiunea lombară a coloanei vertebrale.
 Unirea lamelor vertebrale se realizează prin ligamente scurte şi
rezistente, formate mai ales din fibre elastice (de culoare gălbuie).
Aceste ligamente galbene (lig.flavum) câte două pentru fiecare
spaţiu interlamelar, se întind ca nişte lame patrulatere între
marginile arcurilor vertebrale învecinate, de la apofiza articulară
până la baza apofizei spinoase, unde se unesc pe linia mediană.
Obturează spaţiile interlamelare şi completează canalul rahidian.
Graţie elasticităţii lor, contribuie la redresarea coloanei vertebrale în
poziţia de repaus
 Articulațiile intervertebrale
– Unirea apofizelor spinoase şi transversale se
realizează printr-o serie de ligamente scurte şi lungi
care fie ocupă spaţiile dintre apofizele respective
învecinate (Lig. Interspinale et lig.
intertransversarium) fie că se întind ca un ligament
unic pe toată lungimea coloanei vertebrale, deasupra
apofizelor spinoase (Lig.supraspinale). Acesta din
urmă în regiunea cervicală apare ca un sept fibros
triunghiular, cu baza la protuberanţa occipitală
externă şi cu vârful la apofiza spinoasă a vertebrei C7
(ligamentul cervical posterior sau nuchal).
 Articulațiile intervertebrale
– Articulaţia sacrovertebrală şi sacrococcigiană.
Se mai numesc articulaţiile vertebrelor false.
Prima este construită după tipul articulaţiilor
intervertebrale obişnuite. Diferă prin înclinarea
mai pronunţată, faţă de orizontală a
suprafeţei articulare sacrale şi prin orientarea
apofizelor articulare ale sacrului.
 Articulațiile intervertebrale
– Articulaţia sacrococcigiană (Juncturae sacrococcygeae) rezultă
între ariile eliptice de pe vârful osului sacral şi feţişoara eliptică
de la baza coccisului. Mijloacele de întărire ale acestei articulaţii
sunt reprezentate prin:
– Ligamentul sacrococcigian anterior (Lig.sacrococcygeum
ventrale) care vine în continuarea ligamentului vertebral
anterior.
– Fasciculul superficial al ligamentului sacrococcigian posterior
(Lig.sacrococcygeum dorsale superficiale), întins între coarnele
sacrului şi obturând hiatul delimitat de acestea.
– Fasciculul profund al ligamentului sacrococcigian posterior (Lig.
sacrococcygeum dorsale profundum) corespunzând prelungirii
inferioare a ligamentului vertebral comun posterior.
– Ligamentele sacrococcigiene laterale (Lig. sacrococcygeum
laterale) intern şi extern ce se situează pe părţile laterale ale
joncţiunii sacrococcigiene.
 BIOMECANICA
COLOANEI VERTEBRALE
 Lungimea totală a coloanei vertebrale reprezintă
40% din lungimea corpului. Lărgimea coloanei
creşte în sens superoinferior în raport cu
împovărarea sa până la baza sacrului (11 cm),
apoi diminuă treptat în partea sacro-coccigiană.
 Discurile intervertebrale reprezintă o proporţie
de 25% din lungimea coloanei, având o înălţime
şi o formă diferită în funcţie de regiunea
vertebrală. În număr de 23 (lipsesc la C1-2)
ultimul disc aflat în unghiul lombo-sacral este
anterior cel mai înalt (7 mm) şi cel mai
împovărat.
 Constituția coloanei vertebrale
 Componenta osoasă este alcătuită de vertebre, ale căror părţi au roluri
diferite:
 Stâlpul corpurilor vertebrale are rol de sprijin, având arhitectura adaptată
acestei funcţii, sistemul trabecular al ţesutului spongios fiind orientat în
direcţia presiunilor ce se exercită asupra vertebrei.
 Arcurile vertebrale sau neurale au spaţiile interlaminare obturate de
ligamentele galbene, având rol de protecţie prin delimitarea canalului
vertebral.
 Apofizele articulare realizează diartrozele dintre vertebre (articulaţii
zigapofizeale), permit mişcări limitate intervertebrale şi dirijează sensul
acestora.
 Apofizele nearticulare au rol de pârghii prin inserţiile pe suprafaţa lor a
muşchilor vertebro-motori. Totodată apofiza transversă este şi articulară,
pentru articulaţiile costovertebrale.
 Sistemul ligamentar solidarizează vertebrele între ele, într-un sistem unitar
morfofuncţional, joncţiunile fiind dispuse între toate părţile vertebrelor sub
formă de sindesmoze, sincondroze, sinostoze şi articulaţii. Aparatul fibros se
compune din ligamente comune lungi şi fibre scurte, acestea fiind denumite
“perirachis
 Curburile coloanei vertebrale
 . Coloana vertebrală nu este un pilon rectiliniu, ci
prezintă o orientare spiralată datorită curburilor sale în
plan sagital şi frontal. Aceste curburi funcţionează ca
resorturi şi măresc rezistenţa şi elasticitatea coloanei de
17 ori faţă de un stâlp vertical. La încărcare suportă 2/3
din greutatea corpului, solicitarea crescând în funcţie de
acceleraţia gravitaţională (g = 9.81 m / s2) de 6-10 ori.
 Termenul de curbură are un sens dublu şi anume: în
anatomie defineşte o curbură fiziologică, iar în clinică
defineşte o deformitate patologică. În plan sagital
deosebim curburi dirijate cu convexitatea înainte
(lordoze) şi curburi orientate cu convexitatea înapoi
(cifoze). Curburile din plan frontal se numesc scolioze.
 Curburile coloanei vertebrale
 Curburile antero-posterioare ale rahisului sunt:
– Lordoza cervicală, cu convexitatea maximă la vertebrele C3-4
– Cifoza toracică, cu convexitatea maximă la vertebrele Th5-6
– Lordoza lombară cu proeminenţa cea mai evidentă la nivelul
vertebrelor L3-4. Rolul său este acela de a reaxa verticalitatea
rahisului faţă de înclinaţia bazinului. Datorită ortoscheliei pe faţa
anterioară a joncţiunii lombo-sacrale se formează un unghi obtuz
deschis înapoi denumit “unghi lombo-sacral sau Promontorium”
descris la osteopelvis.
 Curburile frontale sunt următoarele:
– Curbura principală cu convexitatea la dreapta (scolioză
dextroconvexă) situată în partea superioară a coloanei toracale,
cu arcuirea maximă la vertebrele Th3-5.
– Curburile de compensare cervicală şi lombară orientate
amândouă cu convexitatea spre stânga.
 Curburile coloanei vertebrale
 Orientarea în spaţiu a curburilor (forma de “S”)
se compensează reciproc şi restabilesc împreună
axul static vertical al coloanei vertebrale.
Curburile sunt determinate de sprijinul şi
locomoţia bipedă. La nou-născut există doar
cifoză toracală, dobândită în viaţa intrauterină.
După naştere când copilul începe să-şi ridice
capul (lunile 3-5) apare lordoza cervicală, iar
odată cu mersul apare lordoza lombară.
Curburile în plan frontal se formează în jurul
vârstei de 7 ani şi se datorează monodextriei şi
asimetriei fiziologice a corpului.
MIȘCĂRILE CAPULUI ȘI
COLOANEI VERTEBRALE
 Mișcările coloanei vertebrale
 Complexul articular format de condilii occipitali, atlas şi axis
acţionează împreună ca lanţ articular. Biomecanic articulaţia
occipito-atlantoidiană este de tip elipsoidal (condilar), biaxială şi
permite mişcări de flexie-extensie şi înclinare laterală a capului.
Articulaţia atlanto-odontoidiană este o trohoidă uniaxială, în care se
produc mişcări de rotaţie ale capului însă numai prin asociere cu
mici mişcări de alunecare în articulaţiile planiforme atlanto-axoidiene
laterale.
 Flexia şi extensia (retroflexia) capului se desfăşoară în articulaţia
occipito-atlantoidiană în lungul unui ax transversal ce trece prin
condilii occipitali (flexia capului faţă de atlas este de 20° iar
retreoflexia de 30°. Aceste mişcări se măresc până la 60° cu
participarea coloanei vertebrale).
 Înclinarea laterală are loc tot în articulaţia occipito-atlantoidiană, în
jurul unui ax sagital. Aceste mişcări limitate (15°) pot atinge însă o
amploare considerabilă (70-80°) dacă şi coloana vertebrală se
deplasează simultan în acelaşi sens.
 Mișcările coloanei vertebrale
 Rotaţia atlasului se produce în jurul apofizei odontoide a axisului, care
serveşte ca punct fix în această mişcare. Concomitent faţetele articulare ale
atlasului alunecă pe cele ale axisului în articulaţia atlantoaxoidiană propriu-
zisă. Datorită poziţiei oblice a suprafeţelor articulare, răsucirea atlasului pe
axis este urmată de o uşoară coborâre a capului. Mişcările de rotaţie (circa
30°) sunt limitate de ligamentele alare ale axisului. Prin contribuţia coloanei
cervicale, amplitudinea lor poate să crească până la 70-80°.
 Mişcările coloanei vertebrale rezultă din suma deplasărilor mici ce se produc
între mai multe vertebre. Din punct de vedere biomecanic articulaţiile
corpurilor vertebrale sunt amfiartroze, iar cele dintre apofizele articulare
diartroze planiforme. În executarea mişcărilor discul intervertebral joacă un
rol esenţial, graţie posibilităţii de comprimare a ţesutului fibrocartilaginos
din care este format. Cu cât discul este mai înalt, cu atât este mai
accentuată şi mobilitatea vertebrelor respective. Elementul primar în
mecanica coloanei vertebrale este nucleul pulpos, care acţionează ca un
adevărat rulment, micşorând rezistenţa la frecare. Fiind mobil, elastic, dar
totodată şi incomprimabil, se deplasează în sensul opus mişcării, uşurând
astfel deplasarea vertebrelor între ele.
 Mișcările coloanei vertebrale
 Înclinarea înainte (anteflexia) se execută în jurul unui ax
transversal, discurile intervertebrale comprimându-se anterior,
prin apropierea corpurilor vertebrale. În acelaţi timp nucleul
pulpos se deplasează puţin înapoi, adică în sens contrar
mişcării vertebrelor. Anteflexia este limitată de ligamentul
vertebral comun posterior, ligamentele galbene, interspinoase,
supraspinoase şi de muşchii spatelui.
 Extensia (retroflexia) se desfăşoară în jurul unui ax
transversal, coloana fiind înclinată posterior. Discurile
intervertebrale se comprimă unul de altul, iar nucleul pulpos
este împins înainte. Mişcarea este limitată de întinderea
ligamentului vertebral comun anterior şi de apofizele spinoase,
care se apropie reciproc şi vin în contact. Prezintă o
amplitudine mai redusă ca anteflexia, atingând în regiunea
lombară circa 30° iar în cea toracală 45-50°.
 Mișcările coloanei vertebrale
 Înclinarea laterală (lateroflexia) se execută în jurul unui
ax sagital, la dreapta sau la stânga. Discurile
intervertebrale sunt comprimate în partea
corespunzătoare înclinaţiei, iar nucleul pulpos se
deplasează în direcţia opusă mişcării. Amplitudinea
maximă este de 30-40°.
 Rotaţia are loc în jurul unui ax vertical care străbate
centrul geometric al dicurilor intervertebrale, răsucina
coloanei spre dreapta sau stânga (până la 50-70°) fiind
rezultatul torsiunii vertebrelor pe discurile intercalate.
 Circumducţia coloanei rezultă din succesiunea mişcărilor
precedente, rahisul înscriind în acest caz aria unui con cu
vârful la articulaţia sacrovertebrală.
 Mișcările coloanei vertebrale
 Amploarea şi caracterul mişcărilor de ansamblu ale
coloanei vertebrale diferă de la o regiune la alta.
 Partea cervicală este segmentul cel mai mobil al
coloanei. Datorită înălţimii relativ mari a discurilor
intervertebrale şi orientării în jos şi înapoi a feţişoarelor
de pe apofizele articulare. Colona cervicală amplifică
considerabil în toate direcţiile mişcările capului.
 În porţiunea toracală mişcările coloanei vertebrale sunt
mai reduse. Apofizele articulare, orientate în plan frontal,
limitează flexia şi extensia, în schimb favorizând
mişcările de lateralitate. Rotaţia este destul de amplă şi
contribuie la mărirea gradului de înclinare laterală.
 Mișcările coloanei vertebrale
 În porţiunea lombară mişcările sunt relativ ample (flexie-
extensie) datorită aşezării în plan sagital a apofizelor
articulare. Mişcările de lateralitate şi de rotaţie sunt însă
mai reduse.
 Articulaţia sacrovertebrală este sediul unor mişcări relativ
mari, în toate direcţiile, permiţând mobilitatea întregii
coloane lombare faţă de sacru. Acest fapt se explică prin
dimensiunile mari ale ultimului disc şi prin orientarea în
plan frontal a apofizelor articulare aparţinând ultimei
vertebre lombare.
 Articulaţia sacrococcigiană permite mişcări de înclinare a
coccigelui în toate direcţiile. Mai importantă este însă
deplasarea vârfului coccigian înapoi (cu circa 2 cm) în
timpul naşterii, ceea ce determină creşterea strâmtorii
inferioare a bazinului