Universitatea de Stat de Medicina si Farmacie “Nicolae

Testemitanu”

FACULTATEA DE STOMATOLOGIE
CATEDRA DE CHIRURGIE ORO-MAXILO-FACIALĂ
ȘI IMPLANTOLOGIE ORALĂ „ARSENIE GUȚAN”

Anul V, semestrul IX
Oncologia în chirurgia OMF

Elaborarea metodică N 13
 
Tema: Tumorile benigne a țesuturilor moi
teritoriului OMF. Tumorile epiteliale benigne
ale cavității bucale.
Elaborat de: Tabara Felicia
Profesor: Hitu Dumitru
Clasificarea, clinica, diagnosticul, tratamentul
angiomului regiunii OMF.

 Tumoare congenitala formată prin hiperplazia tesuturilor vasculare, se

intilneşte destul de frecvent în regiunea feței (obraz, buze, limbă).

 Histologic, se pot întîlni neoformații vasculare de tip capilar, în care tesutul

endotelial proliferează, Intre capilare găsindu-se fie ţesut fibro-conjunctiv,
fie tesut grasos sau cavități mari, adevărate lacuri pline de singe (angioame
cavernoase).
 Se descriu trei forme: stelate, plane şi tuberoase. [1]
Clasificarea, clinica, diagnosticul, tratamentul
angiomului regiunii OMF.

 Angioamele stelate sint mici dilatații capilare dispuse radiar, avind în centru un punct
roşu. Apar în general la persoanele virstnice, fiind considerate ca nişte mici anastomoze
arteriolo-venoase. Adeseori sint multiple, fără însă a căpăta niciodată o extindere prea
mare. [1]

 Angioamele plane, numite și “pete de vin", sint superficiale, cuprinzind o suprafață mai
mare sau mai mică de piele sau mucoasă care îşi păstrează de obicei caracterele de
relief şi pilozitate ale țesuturilor normale din jur. Sînt unele forme care prezintă o
oarecare infiltrație a dermului. Colorația este va riabilă, existind angioame plane roz
palide, roșii-violacee sau albăstrui închis. Prin vitropresiune, colorația dispare la
majoritatea angioamelor plane, fapt care demonstrează originea lor vasculară,
persistența colorației presupunind existența și a unor elemente celulare. Se intilnesc
angioame plane întinse pe întreg teritoriul de intervație a unei ramuri trigeminale în
sindromul Strüge Weber, la care se mai adaugă şi interesarea meningelor şi coroidei.[1]
Clasificarea, clinica, diagnosticul,
tratamentul angiomului regiunii OMF.
 Angioamele tuberoase îmbracă aspectul de tumoare. Apar la naştere, putind rămîne o
perioadă de timp staționare, după care cresc progresiv în volum prin proliferarea
endoteliului şi dilatația vaselor care il compun. Prin această creştere, unele angioame
devin monstruoase, altele, mai rar, rămîn staționare, putînd regresa în timp.
 Angioamele tuberoase pot fi: simple, în care vasele dilatate formează tumori limitate;
cavernoase cu vase dilatate care comunică între ele, realizîndu-se adevărate lacuri
sangvine şi difuze, fara limite precise, cu evoluție rapidă, invadînd țesuturile vecine pe
care il disociază sau chiar distruge.
 Angioamele tuberoase au o colorație roşie-violacee, bombează la nivelul tegumentelor
sau mucoasei, sint de consistență moale, elastică, reducindu-se la presiune, pentru ca
apoi să revină la volumul initial. La aplecarea capului, işi măresc volumul de asemenea,
la copii, în timpul plinsului sau la adulți, în timpul eforturilor, cresc în volum. [1]
 Clasificarea, clinica, diagnosticul, tratamentul
angiomului regiunii OMF.
 Diagnosticul clinic in formele superficiale este destul de simplu, in angioamele care se dezvoltă profund sau în care există și o
componenta fibroasa sau lipomatoasă, puncția exploratoare precizează diagnosticul. Prin ulcerare, în special cele endobucale se pot
suprainfecta sau produce hemoragii puternice, greu de stăpinit.
 Tratament.
- Angioamele stelate pot fi electrocoagulate cu un ac foarte fin introdus în mijlocul formațiunii, practic în vasul central al tumorii. În
angioamele plane se poate practica iradierea prin radioterapie de contact, buckyterapie sau radiu, în toate aceste cazuri existind
pericolul apariției unei radiodermite, iar mai tirziu chiar al unei degenerări maligne. S-au obținut rezultate bune prin aplicarea de
zăpadă carbonica (krioterapie), după care însă rămîne o cicatrice albicioasă suplă. De asemenea, în angioamele plane, strict
superficiale, se poate folosi abraziunea cutanată superficială. În angioamele plane cu interesare ceva mai profundă, se poate folosi
excizia cu alunecarea tesuturilor normal colorate din vecinătate sau acoperirea defectului cu grefe de piele liberă.
 Angioamele tuberoase mici, bine delimitate, pot fi extirpate chirurgical, in cazurile în care sacrificiul de substanță nu este prea mare
şi există posibilitatea acoperirii defectului rămas cu tesuturi sanatoase din vecinătate. Pot beneficia numai de tratament chirurgical si
angioamele mari la care, prin angiografie, s-au putut identifica pediculii vasculari. In aceste cazuri se va face întîi ligatura pediculilor,
urmată de extirparea tumorii şi plastia imediată. Cînd angiografia evidențiază o irigare dublă arterio-venoasă a angioamelor, în primul
timp se încearcă embolizarea comunicării arterio-venoase cu țesut muscular din vecinătate (Cunnigham, Paletta) sau cu sfere de silicon
(Longacre), obţinîndu-se o reducere cu 25% din volum. Se preferă însă, în cazul angioamelor cavernoase mari, sclerozarea prealabilă,
urmată sau nu de terapie chirurgicală. Sclerozarea cu soluții de chinin-uretan antipirină, moruat de sodiu, psiliat de sodiu sau alte
substanțe folosite pentru sclerozarea varicelor, limitează angiomul prin transformarea fibroasă a peretilor tumorali, diminuind lumenul
vascular. În aceste condiții, limitarea volumului angiomului poate merge pină la ştergerea reliefului sau dacă nu s-a obținut acest
rezultat, extirparea chirurgicală, urmată bineinteles de plastie, este mult uşurată, întrucît riscul singerării este diminuat.
 In angioamele gigante se pot practica ligaturi intratumorale “in saltea" cu fire neresorbabile. Aceste ligaturi limitează tumoarea foarte
mult. [1]
Clasificarea, clinica, diagnosticul,
tratamentul limfagiomului regiunii OMF
 Limfangiomul. Este o tumoare congenitală localizată în obraz, dar care se poate extinde in planşeu, în spațiul
laterofaringian, de-a lungul lojii marilor vase ale gitului, parotidă şi limbă.
 Chiar de la o virsta tînără, tumoarea are un volum apreciabil, fiind însoțită de macroglosie şi facultativ de macrocheilie.
La palpare are o consistență moale, nereductibilă, fără fluctuență în grosime și percepindu-se noduli mai duri de
dimensiuni variabile.
 Microscopic, tumoarea este alcatuită din cavități multiple căptușite cu un endoteliu, conținind un lichid serocitrin
asemănător limfei. Se pare că aceste chisturi ar deriva direct din saci limfatici, formațiuni embrionare anexe ale
sistemului venos jugular (Cérnea). Se pot suprainfecta, suferind apoi o transformare sclero-lipomatoasă. [1]
 Limfangiomii sunt tradițional clasificați în trei sub-categorii: capilari, cavernoși și chistici. Această clasificare este
bazată pe caracteristicile limfangiomilor prezentate microscopic. Mai este cunoscuta o altă grupă de limfangiomi,
hemagiomo-limfangioma.
- limfangiomii capilari - sunt formați din canale capilare mici si ca o caracteristica sunt localizați in epiderma.
- limfangiomii cavernoși - sunt formați din canale limfatice dilatate, sunt caracterizate de faptul ca invadează
țesuturile înconjurătoare.
- higrome chistice - sunt limfangiomi mari, macro-chistici, plini cu fluid limpede bogat în proteine.
- hemagiomo-limfangiomii - sunt limfangiomi cu componente vasculare.

 Tratament. Este numai chirurgical, facandu-se in etape successive, extirpari limitate. Uneori, limfangioamele se reduc
spontan, pe masura ce copilul creste, astfel incat nu este indicata instituirea precoce a tratamentului chirurgical.[1]
Clinica, diagnosticul, tratamentul papilomului în
regiunea OMF.

 Papilomul reprezintă, după Jones, 8% din tumorile cavității bucale intilnite la copii. Este
localizat cu predilecție pe limbă, dar poate fi intilnit şi pe mucoasa obrazului, bolta palatină
şi chiar luetă.
 În aparitia papilomului s-au incriminat drept factori cauzali traumatismele mici şi repetate;
de asemenea, a fost emisă ipoteza originii virale, ipoteză ce nu a putut fi demonstrată
convingător.
 Se dezvoltă lent, avind un pedicul de implantare ingust sau larg. Au dimensiuni variabile: nu
depăşesc niciodată însă diametrul de 7-8 mm. Este unic, dar în localizările din obraz sau
boltă pot fi multipli, realizind aşa-numita papilomatoza orală. Nu provoacă tulburări, este
nedureros spontan şi la presiune, nu singerează la atingere. Bolnavii au senzația unui corp
străin, iar în localizările din treimea anterioară a limbii produc unele tulburări în vorbire; pot
fi traumatizate in special în timpul masticației şi atunci apar singerări sau se pot ulcera și
suprainfecta.
 Tratamentul constă în extirparea chirurgicală, împreună cu pediculul de implantare și
sutură; cind sint multipli, extirpările pot fi făcute în şedinţe succesive.[1]
Clinica, diagnosticul, tratamentul botriomicomului
facial.

 Botriomicomul. Tumoare hiperplazică, de natură infecțioasă, poate fi localizată atit pe buză, cît şi pe
mucoasa jugala sau lingual. Se pare că agentul cauzal ar fi un botriococ, germen asemănător cu stafilococul.
La apariția botriomicoamelor contribuie factorii traumatici locali şi unele tulburări ale crazei sangvine.
 Anatomo-patologic, tumoarea este formată din țesut conjunctiv inflamator cu numeroase vase de
neoformatie; pediculul tumorii pătrunde adesea in derm.
 Simptome. Apare, de regula, la intervale variabile de timp (zile sau saptämini), după mici traumatisme, de
obicei muşcături sau înţepături. Tumoarea este mică, pediculată, cu dimensiuni ce nu depăşesc diametrul de
1 cm, de culoare roşie, cu suprafața fin granulata, muriformă sau exulcerată; are consistență elastică,
sîngerind la cea mai mică atingere. După ce atinge un anumit volum, tumoarea rămîne stationari, putînd să
se ulcereze, să se infecteze și să se necrozeze, însoţindu-se în aceste cazuri de adenopatie inflamatorie.
 Diagnosticul diferențial se face cu papilomul, angiomul sau cu carcinomul. Se citează confuzia unui
botriomicom cu un carcinom, practicîndu-se chiar o intervenție mutilantă asupra buzei
 Tratament. Constă în excizia tumorii, extinsă în derm, urmărind pediculul şi sutura. Recidivează în cazurile
de extirpari incomplete.[1]
Clinica, diagnosticul, tratamentul lipomului,
lipomatozei - morbului Madelung.

 Lipomul este o tumoare benignă din celule adipoase care se prezintă ca un nodul moale
indolor încapsulat într-un strat subțire de țesut fibros cu dimensiuni de aproximativ 1->10
cm. Aceste tumori sunt frecvent localizate la nivelul capului și regiunea cervicală
posterioară precum și localizări mai rar întâlnite glanda parotidă, cavitatea bucală
(preponderent mucoasa bucală, limba, buze și planșeul bucal), regiunea faringiană
(preponderent hipofaringe și retrofaringe). [2]
 Lipomul se dezvolta in obraz, in dreptul bulei grasoase Bichat, evoluand spre piele. Avand
dimensiuni care pot ajunge pana la un diametru de 5-6 cm, sunt de forma rotunjita,
bombata, iar consistenta este moale, pseudofluctuenta. Nu degenereaza niciodata.
 Este alcatuit din tesut adipos, dar histologic pot fi gasite proliferari interstitiale fibroase,
vasculare sau nervoase ( fibrolipom, angiolipom, neurolipom).
 In general sunt superficiale, limitate, dar se pot insinua profund in fosa infratemporala.
 Tratament. Este chirurgical existand riscul lezarii fibrelor nervului facial sau a canalului
Stenon. [1]
Morbul Madelung

 Lipomatoza simetrică benignă, denumită la fel și Morbul Madelung, este o

tulburare rară caracterizată prin prezența maselor multiple, simetrice,
neîncapsulate de țesut adipos localizate în regiunea cervicală, articulația
umărului, și brațe dându-i pacientului aspect pseudoatletic părții superioare a
corpului, în contradictoriu cu aspectul astenic al parții inferioara a corpului.
 Regiunile submentală, inghinală, supraclaviculară și posteroauriculară sunt
cele mai frecvent localizări a maselor adipoase în comparație cu regiunile
distale ale membrelor superioare și inferioare, abdomen și părțile inferioare
ale toracelui. Masele lipomatoase au creștere lenta de la câțiva ani dar pot
avea și o creștere rapidă pe o perioada de câteva luni. [2]
Clinica, diagnosticul, tratamentul ateromului –
chistului sebaceu în regiunea OMF.

 Este situat subcutan, intradermic, sub forma unui nodul de mărime variabilă, de la 0,5
la 2 cm. Consistenţa păstoasă, rar fluctuentă; tumoaeca este aderentă de planul
superficial, mobila pe planul profund. Conține o sub stanță amorfă, galbuie, păstoasă.
Se infectează foarte uşor.
 Deşi clinic au evoluție asemănătoare, foarte frecvent, aşa-zisele chisturi sebacee de
retenție, pot fi de fapt chisturi epidermoide, deosebirea putînd fi făcută numai prin
examen histopatologic. În timp ce chistul epidermoid are un perete constituit din
epiteliu normal cu strat cornos, chistul sebaceu are un perete intern format din celule
epidermice și un strat periferic dispus in palisadi.
 Chisturile sebacee pot prezenta, la nivelul de maxima bombare, un orificiu ombilical,
uneori cu un punct negru .
 Tratament. Chirurgical se urmăreşte extirparea completă a membranei: dacă rămîn
resturi de membrană, recidivează. Chisturile care au supurat se extirpă mai greu,
prezentînd aderente.[1]
Morbul Bowen al mucoasei cavității bucale. Clinica,
diagnosticul, tratamentul, profilaxia, complicații.

 Eritroplazia (maladia Bowen). Este considerată de către O.M.S. ca singura

leziune premaligna a mucoasei bucale.
 Etiologia afecțiunii este necunoscută şi foarte probabil, factorii cauzali sau
favorizanți ai neoplasmelor sint raspunzători şi de apariția sa. Leziunea este
intilnită mai frecvent la marii fumatori şi consumatori de alcooluri distilate,
in special bărbați in a-4-a, a-5-a şi a-6-a decadă a vieții. Este considerată
cear mai frecventă formă de debut asimptomatica de cancer de mucoasă în
special, în zonele de mare risc".
 Clinic se poate prezenta atît ca leziune izolată, cît şi în asociere cu
leucoplazia, generind prin aceasta forma clinică de “leucoplazie pătată"
(speckled leucoplakia Pindborg). Leziunea eritoplazică propriu-zisa se
prezintă sub două forme clinice, granulară şi atrofică. [1]
Morbul Bowen al mucoasei cavității bucale. Clinica,
diagnosticul, tratamentul, profilaxia, complicații.

 a. Forma hipertrofică (granulară) are o culoare roşie vie, catifelată, cu suprafața neregulată, granulari,
reliefată față de restul mucoasei. Pe suprafata sa sau la periferie se pot observa arii, insule"
hiperkeratozice, de întinderi diferite
 b. Forma atrofică (negranulară) are o culoare roşie vie, cu suprafața netedă, fără zone de hiperkeratoza.
Leziunea apare ca o zonă de inflamație dar, spre deosebire de acestea, prezintă un aspect atrofic denivelat
față de nivelul epiteliului din vecinătate (Pindborg).
 Leziunile eritroplazice nu prezintă totdeauna margini foarte nete, deseori au un contur neregulat. Uneori
zonele eritroplazice pot alterna sau înconjura insulele de mucoasă indemnă, care fiind de culoare normală,
apar mai albicioase, fără a fi hiperkeratozice.
 Histopatologic leziunea se prezintă ca un carcinom in situ". Epiteliul apare, de cele mai multe ori, atrofic
deşi uneori poate fi şi papilomatos verucos în cazul leziunilor hiperplazice. Arhitectonica epitelială este
compromisă datorită gradului înalt de displazie care interesează toate straturile.
 Diagnosticul diferențial histologic cu displaziile severe este dificil şi de valoare practică dubitabilă. Ceea ce
diferențiază leziunea de un carcinom epidermoid este păstrarea intactă a membranei bazale. Culoarea roşie
a leziunii se datorește, se pare, infiltratului dens subepitelial, totdeauna prezent sub carcinoamele
spinocelulare, ca răspuns la neoplasmul în dezvoltare. La acest aspect mai contribuie şi atrofia epiteliului.
[1]
Morbul Bowen al mucoasei cavității bucale. Clinica,
diagnosticul, tratamentul, profilaxia, complicații.

 Diagnostic diferențial. Trebuie făcut cu stomatitele congestive, stomatitele

de sub proteze, candidozele cronice ale mucoasei, leziunile tuberculoase sau
luetice, lichenul plan (forma atrofică), traumatismele de diverse naturi
(chimice sau fizice). Un element de orientare diagnostică este faptul că
leziunile eritroplazice apar mai frecvent in zonele de,,mare risc"ale cavității
bucale, fiind posibilă existența a mai multor astfel de leziuni, ca rezultat al
tendinţei de apariție multifocală a cancerului.[1]
 Atitudinea terapeutică. Suprimarea factorilor presupuși cauzali
(traumatisme) şi instituirea pentru 7-10 zile a unui tratament antiinflamator
nespecific (colutorii, irigatii cu soluții alcaline). Dacă fenomenele nu se remit
complet se impune efectuarea unei biopsii (eventual biopsie exereză) singura
care poate preciza diagnosticul.[1]
Leucoplazia verucoasă a mucoasei cavității bucale.
Clinica, diagnostic, tratamentul, profilaxia,
complicații.

 Este definită de Pindborg ca o pată sau placă albă nu mai mică do 5 mm diametru,
care nu poate fi înlăturată prin stergere și care nu poate fi clasificată în nici o
boală diagnosticabilă".“[1]
 Etiologie. Factorii locali incriminați sînt: traumatismele cronice produse de dinți,
lucrări protetice incorecte, dinți fracturați cu margini ascuţite, resturi radiculare,
bimetalismul prin diferențele de potențial generate, fumatul prin căldura produsă
ca și prin produsele de combustie : consumul de alcooluri distilate potențează
acțiunea produsă de fumat.
 Factorii generali predispozanți incriminați sint: tulburările hormonale cum sint cele
legate de menopauză, deficiențele de vitamina A, disfagia sideropenică (sindromul
Plummer-Vinson şi Petterson-Kelly). Sifilisul, ca urmare a glositei atro \fice din
faza terțiară face mucoasa mai susceptibilă la factorii iritativi locali. [1]
Leucoplazia verucoasă a mucoasei cavității bucale.
Clinica, diagnostic, tratamentul, profilaxia,
complicații.
 Clinic. Se prezintă sub forma unor plăci albe sidefii, situate oriunde pe mucoasa
bucală, ce pot diferi ca mărime de la 0,50 cm pînă la leziuni extinse la aproape
toată suprafața mucoasei (lecuoplazia panorală). Suprafața plăcilor leucoplazice
poate fi netedă sau cutată, poate prezenta un aspect papilomatos sau poate fi
aspră, brázdată de şanţuri mai mult sau mai puțin adînci, care îi dau un aspect
crapat.
 Culoarea plăcilor leucoplazice variază în funcție de grosime, de la alb transparent
ca fumul" la alb galbui sau cenuşiu. Sugar şi Baneczy (1957, 1959) descriu trei tipuri
de leucoplazii:
 I leucoplazia simplex mucoasă keratinizată
 II leucoplazia verucoasă proliferări verucoase
 III leucoplazia erozivă leziuni albe alternînd cu arii eritematoase sau eroziuni
(leucoplazia pătată)[1]
Leucoplazia verucoasă a mucoasei cavității bucale. Clinica,
diagnostic, tratamentul, profilaxia, complicații.

 În formele de început, leziunea este mai greu sesizabilă de bolnav, uneori numai ca o simplă asperitate simțită cu limba. Deseori
leziunea este descoperită întîmplător la un examen stomatologic. Pe măsură ce avanseaza ca leziune sau în cazul formelor verucoase,
pacienții acuză jenă în timpul masticației, senzația de usturime la contactul cu alimentele acre, condimente sau alcool.
 Histopatologic. Sint prezente: diferite grade de hiperorto- sau hiper parakeratoză, care pot prezenta alternante cu zone de atrofie a
epiteliului; acantoză dată de creșterea rîndurilor de celule ale stratului spinos; displazii epiteliale de diferite grade.
 Diagnostic diferențial. Se face cu:
- a. eritroplazia şi carcinoamele de mucoasă cu debut în suprafață, se diferențiează greu mai ales de leucoplaziile pătate.
Diagnosticul nu poate fi precizat decît prin examen histologic;
- b. maladii ereditare: nevul alb spongios, diskeratoza benignă intraepitelială (Wittop-Salman) sînt afecțiuni rare, în cazul cărora
anamneza atentă este suficientă pentru a le diferenția;
- c. infecțiile cronice: glositele sifilitice terțiare, leziunile din sifilisul secundar sînt însoțite de leziunile de tip leucoplazic:
micozele cronice (candidozele, histoplasmoza prezintă forme hiperplazice sau granulomatoase însoțite de hiperplazii epiteliale cu
aspect leucoplazic. Examenele microbiologice nu sînt concludente pentru precizarea diagnosticului, uneori fiind necesar examenul
biopsic;
- d. manifestări bucale din cadrul unor boli dermatologice, ca: lichenul plan, lupusul eritematos discoid, sclerodermia forma
cricumscrisă, pitiriasis rubra, enantelele medicamentoase;
- e. unele afecțiuni virotice ale mucoasei bucale, cum sînt papilomatozele.
 Riscul degenerativ al leucoplaziei. Dintre toate leziunile keratozice ale cavităţii bucale, leucoplazia a fost socotită pînă în anii 1960
ca avînd cel mai mare potențial de malignizare (între 30 şi 80%). Studii recente indică însă o rată mult mai mică de malignizare şi
anume între 3-6%. Procentul mai mare de malignizări îl prezintă pacienții care fumează, consumă alcooluri distilate şi nu păstrează o
igienă bucală corespunzătoare. Dintre formele clinice, leucoplasia pătată sau erozivă se malignizează mult mai frecvent decît cea
omogenă (25,9% - Banoczy). Există un procent cert de leucoplazii care regresează spontan sau după tratamente antiinflamatorii
bucale.[1]
Stomatita actinică. Clinica, diagnostic,
tratamentul.
 Boala actinică apare ca rezultat al iradierii generale a organismului. Deosebim două forme:
acută şi cronică. Forma acută se dezvoltă când 142 organismul uman este supus acţiunii
razelor cu o doză cuprinsă între 100- 1000 rad.[3]
 în evoluţia acestei boli distingem 4 perioade:
 1. Perioada reacţiilor primare — apare imediat după expunere şi durează 1-2 zile. Apar
senzaţii de uscăciune în cavitatea bucală sau hipersalivaţie, dereglări gustative, se dezvoltă
hiperestezia mucoasei bucale. Mucoasa buzelor este hiperemiată, edemaţiată, apar peteşii.
 2. Perioada bunăstării false (latentă) - toate simptomele dispar timp de 1-2 săptămâni.
 3. Perioada manifestărilor pronunţate - toate simptomele devin maxim pronunţate. Apar
combustii ale mucoasei, ea devine anemică, uscată, apare stomatita actinică. Imunitatea este
scăzută, ca urmare, se dezvoltă infecţia secundară, apar ulcere - stomatită ulcero-necrotică,
mai pronunţată în regiunea acţiunii factorilor traumatizanţi (proteze, obturaţii, tartru). Gingia
se necrotizează, ţesutul osos al apofizei alveolare se resoarbe, apar sectoare extinse de
necroză profundă a mucoasei bucale. Limba este edemaţiată, pe suprafaţa ei apar ragade,
necroză, sensibilitatea gustativă scade, se dezvoltă angine necrotice grave. Dacă tabloul clinic
se agravează sau dacă la timp nu s-a acordat ajutorul medical corespunzător, bolnavii pot
deceda. în lipsa agravării, perioada a treia trece într-a patra.[3]
Stomatita actinică. Clinica, diagnostic,
tratamentul.
 4. Perioada finală - însănătoşire. Forma cronică a bolii actinice se dezvoltă ca rezultat al acţiunii
îndelungate asupra organismului a dozelor mici de radiaţie ionizantă. Chiar de la început, pe mucoasa
bucală apar modificări, care se manifestă prin simptome crescânde.
 Bolnavul acuză senzaţii de uscăciune în cavitatea bucală, apar forme catarale ale gingivitei, care pot
trece în gingivite ulceroase, ce se pot complica cu parodontită marginală actinică. Aceste ulceraţii pot
viza şi buzele, mucoasa jugală, limba, generând dureri pronunţate mai des în limbă (glosalgii)-glosită
actinică.
 Tratament. Trebuie menţionat faptul că volumul şi durata tratamentului în mare măsură depind de
gradul şi agresivitatea modificărilor din cavitatea bucală. Tratamentul local va fi simptomatic.
Tratamentul radiologic trebuie să anticipeze asanarea cavităţii bucale.
 Tratamentul general va consta din:
• hormoni corticosteroizi - doze mici
• substanţe antihistaminice
• antibiotic
• sulfat de zinc - micşorează gravitatea leziunii
• vitaminoterapie (B6, B12, acid folie)
• Radioprotector - Amifostin (în cazul tumorilor în regiunea capului). [3]
Bibliografie

 1. G.Timosca, C. Burlibasa “Chirurgie buco-maxilo-facial”. Bucuresti, 1983

 2. Daniel Sirbu, Ilie Suharschi, Dumitru Sirbu “Lipomului solitar versus
lipomatoza simetrică benignă cu localizare în regiunea oromaxilo-facial”
 3. A. Eni “Afectiunile complexului mucoparodontal”. Chisinau, 2007