Situaţiile de criză

educaţională
în clasa de elevi
Caracterizarea situaţiilor de criză
educaţională
„Situaţia de criză educatională poate fi definită ca „un
eveniment sau un complex de evenimente inopinate,
neaşteptate, dar şi neplanificate, generatoare de
periculozitate pentru climatul, sănătatea ori siguranţa clasei
respective şi a membrilor acesteia” (R. Iucu)
Caracteristicile crizei educaţionale:
- izbucneşte instantaneu, debutând de obicei prin afectarea sistemului
informaţional – distorsionarea mesajelor;
- îngreunează comunicarea educaţională;
- urmăreşte instaurarea stării de confuzie;
- facilitează instaurarea climatului de insecuritate, generează stări de panică;
- imposibilitatea identificării vreunei soluţii de interventie eficientă pe termen
scurt;
Atitudini care favorizează apariţia
crizelor educaţionale:
 intervenţii tardive, lipsite de promptitudine şi rapiditate;
 reacţii singulare, incoerente şi absenţa unei strategii clare pe termen lung;
absenţa fermităţii şi neasumarea responsabilităţii intervenţiilor;
 reprezentarea eronată a situaţiei, ceea ce generează sentimentul incompetenţei şi al neîncrederii
în sine;
 teama de represalii din partea superiorilor ierarhici în cazul intervenţiilor personale şi
declanşarea unei stări de aşteptare pentru oferta unui portofoliu de soluţii din partea acestora;
Tipologia situaţiilor de criză:

a) după gradul de dezvoltare în timp:

- instantanee – apar brusc, fără putinţa anticipării prin
predicţii;
- intermitente – dispar în urma măsurilor de intervenţie însă
reapar după o anumită perioadă de timp;
b) după gradul de relevanţă:
- critice – pot conduce la destructurarea organizaţiei în care au apărut;
- majore – prezintă efecte importante fără însă a împiedica redresarea
organizaţională;
c) după numărul subiecţilor implicaţi:
- crize individuale;
- crize de grup;
- crize globale.
În interiorul clasei de elevi, pot apărea crize:

- între elevi, determinate de: certuri, bătăi, consum de droguri, influențe ale celor cu
comportament deviant, furturi etc;
- între profesori si elevi, determinate de: evaluări incorecte, solicitări peste prevederile
programelor scolare, atitudini jignitoare etc;
- între profesori si părinți; determinate de denigrări, mituiri, aprecieri incorecte referitoare la
elevi, suprasolicitarea elevilor etc.;
- între clase de elevi, determinate de: folosirea incorectă a laboratoarelor si cabinetelor, a
aparaturii, imperfecțiunii în desfășurarea unor concursuri între clase etc.;
Etape ale rezolvării unei situaţii de criză
educaţională:
1. Etiologia situaţiei de criză – analiza cauzelor situaţiei de criză.
2. Decizia – cadrul didactic trebuie sa ia decizii rapid şi fără ezitări.
3. Programul de intervenţie – se referă la decizii secundare, care au ca scop ameliorarea efectelor
crizei pe termen mediu si lung.
4. Aplicarea măsurilor – trebuie să se facă luând în considerare caracteristicile situaţiei concrete
şi ale persoanelor implicate.
5. Controlul – este necesar pentru a evita şi preveni alte efecte ale crizei.
6. Evaluarea – presupune măsurarea şi aprecierea stării finale a grupului de studenţi în urma
încheierii demersurilor rezolutive.
1. Etiologia situaţiei de criză – analiza cauzelor situaţiei
de criză.

Generată de derularea în forme de manifestare atipice, necesitatea cunoaşterii profunde a

situaţiei, dar şi a cauzelor acesteia constituie o a doua etapă în procesele de gestionare a
crizelor şcolare.
Identificarea cauzalităţii trebuie să constituie un debut necesar al operaţiilor de analiză. Trebuie
să recunoaştem că iniţiativa anterioară nu este un demers prea simplu, desfăşurarea sa fiind
marcată de strategiile şi de sursele informaţionale, de cantitatea şi relevanţa informaţiilor, dar şi
de capacităţile manageriale ale cadrului didactic.
Cauzele e bine să fie explorate multicriterial, iar investigaţia în ansamblu să nu capete aspectul
unei anchete poliţieneşti. Rolul cadrului didactic nu este de a culpabiliza, de a blama, de a
stigmatiza persoanele şi faptele, ci de a accentua ideea de cooperare în rezolvarea crizei. E bine
să fie accentuate elementele cu valoare de liant, ceea ce uneşte şi elementele stabile, fapt care
conduce la echilibru
2. Decizia – cadrul didactic trebuie sa ia decizii rapid şi
fără ezitări.

Întrucât situaţiile de criză solicită un mare grad de operativitate, orice minut

pierdut în fazele incipiente se poate converti în zile de căutări şi de eforturi mai
târziu.
De aceea, perioadele de criză, evenimente cu caracter atipic, solicită cadrului
didactic nu numai promptitudine şi rapiditate (ambele circumscrise eficienţei), ci
şi variante rezolutive, de multe ori nestructurate, non-standard, în raport de
analiza şi diagnoza iniţială.
Numărul alternativelor pentru decizie e bine să fie multiplicat, durata luării
deciziei foarte scurtă şi neînsoţită de ezitări. La fel de dăunătoare sunt şi
inconsecvenţele, marcate prin reveniri.
3.
Programul de intervenţie – se referă la decizii secundare, care
au ca scop ameliorarea efectelor crizei pe termen mediu si lung.

Înainte de a trece la măsurile imediate de soluţionare, e necesar să se alcătuiască un set de

operaţii planificate în funcţie de parametrii de definiţie ai crizei.
Chiar dacă decizia preliminară a fost luată deja (accentuând valoarea imediată a deciziilor
preliminare) ca tip de intervenţie imediată foarte necesară, pentru perspectivele pe termen lung
trebuie să fie trasate liniile de evoluţie şi alternativele pentru deciziile secundare.
Aspectele operative ale intervenţiilor vor fi îmbinate cu cele care ţin de redresarea şi
ameliorarea situaţiei pe termen mediu şi lung. Pe cât este posibil, ar fi bine dacă ar exista şi o
eşalonare în timp a următorilor paşi, marcaţi de evidentul caracter probabilist al acestora.
4. Aplicarea măsurilor – trebuie să se facă luând în considerare
caracteristicile situaţiei concrete şi ale persoanelor implicate.

Este bine să se alinieze strategic intervenţiile prin ajustarea lor permanentă la

situaţie, la oameni, la caracteristicile momentului ales.
Orientarea către scopul comun, eliminarea ostilităţii şi a suspiciunilor, precum şi
situarea tuturor celor implicaţi în ipostaza de participanţi activi la procesul de
soluţionare a crizei trebuie să constituie constante ale acţiunilor cadrului
didactic.
5. Controlul – este necesar pentru a evita şi preveni alte efecte ale
crizei.

Trebuie să însoţească orice demers acţional. Importanţa acestuia constă în grija

pentru localizarea cât mai fidelă a fenomenului, evitarea şi prevenirea altor
efecte ale crizei sau chiar micro-crize paralele.
De asemenea, diversitatea procedurilor folosite, multe dintre ele fără o
pretestare anterioară, solicită o ajustare permanentă a lor din mers fără
stagnări şi pauze.
Cursivitatea intervenţiilor, gradul de omogenitate şi coerenţa sunt verificate şi
optimizate prin intermediul controlului.
6. Evaluarea – presupune măsurarea şi aprecierea stării finale a
clasei de elevi în urma încheierii demersurilor rezolutive
Are în vedere măsurarea şi aprecierea stării finale a clasei în urma încheierii demersurilor rezolutive.
E bine să fie configurate seturi de indicatori relevanţi pentru a evita distorsiunile în apreciere şi
pentru certificarea nivelului final.
O întrebare se ridică însă aici: când se poate spune despre o criza că s-a finalizat? Nivelurile de
conştiinţă ale indivizilor fiind foarte diferite, iar efectele cu care criza s-a soldat nefiind prea uşor de
creionat, nici starea finală (cum la fel de greu se creionează şi cea iniţială) nu este simplu de evaluat.
Un obiectiv esenţial al etapei evaluative îl constituie concluziile inferate în urma impactului cu starea
de criză şi angajarea tuturor celor implicaţi în acţiuni de cunoaştere şi de prevenire a viitoarelor
situaţii de acest gen. Semnificaţia acordată evenimentului critic trebuie să constituie un fundament
temeinic de învăţare.
Un cadru didactic bun, cu experienţă, dar şi cu calităţi manageriale evidente va putea să exploateze
întreaga desfăşurare a evenimentelor în favoarea dezvoltării ulterioare a organizaţiei, a eficientizării
demersurilor sale personale, dar şi pentru sporirea productivităţii clasei. O criză poate să fie aşadar
formativă pentru că, după cum s-a putut observa, ea îndeplineşte şi o serie de funcţiuni ameliorative,
dependente de competenţele manageriale.
Stiluri şi strategii de intervenţie ale cadrului
didactic în situaţii de criză educaţională
Strategii de negociere educaţională:
1. Concurenţa – poate îmbrăca forme agresive în încercarea de atingere a
intereselor personale fără a ţine cont de ale celorlalţi. Este recomandată când ştii
că ai dreptate şi poţi demonstra sau nu există şansa unui consens.
2. Compromisul – este adecvat atunci când scopurile sunt importante; când forţa
personală este identică cu cea a partenerului; pentru a câştiga timp în înţelegerile
temporare; ajungerea la soluţii rapide sub presiune de timp; ca o acoperire, când
nici concurenţa, nici cooperarea nu sunt de folos;
Continuare
3. Colaborarea – îmbină caracterul autoritar cu cel cooperant, fiind potrivită atunci când: e foarte
greu de găsit o soluţie bună pentru ambii parteneri, pentru că interesele sunt prea importante
pentru a fi compromise; când o înţelegere va avea nevoie de implicarea tuturor elevilor; când
situaţia este atât de complicată încât necesită atât transformarea relaţiilor, cât şi înţelegerea asupra
obiectivelor; când un bun comun necesită o muncă în echipă pentru o perioadă de timp.
4. Acceptarea – e opusul concurenţei şi presupune neglijarea propriilor interese în efortul
satisfacerii altora. Este potrivită atunci când merită să faci concesii pentru a demonstra
generozitatea; în situaţia in care oricum insuccesul este clar, iar concurenţa este şi mai rea; când
ne dăm seama că suntem lipsiţi de dreptate;
4. Evitarea – absenţa autorităţii şi a cooperării, neurmărind nici scopurile proprii, nici ale
partenerului. Este potrivită atunci când subiectul de negociere este lipsit de importanţă şi este
doar o parte dintr-o problemă mai mare; când costurile negocierii sunt sub beneficiile acesteia.
Tipuri de negociatori:
a) Negociatorul cooperant – presupune respectarea unor reguli cum sunt: transparenţa, loialitatea
faţă de partener, respectul pentru obiectivele sale, voinţa de a ajunge la un aranjament pozitiv;
b) Negociatorul afectiv – acţionează şi negociază potrivit sentimentelor şi emoţiilor sale de
moment – reacţia sa se bazează pe subiectivitate, pe prietenie şi pe respingere.
c) Negociatorul conflictual – acordă prioritate forţei, şi nu diplomaţiei; foloseşte şantajul sau
ameninţarea, renunţă cu uşurinţă la dialog şi abuzează de raportul de forţe;
d) Negociatorul demagog – în absenţa unor mijloace intelectuale, a unor strategii şi tactici, mulţi
negociatori se refugiază în spatele minciunilor, manipulării, simulărilor şi duplicităţii. Modalitatea
de a contracara o asemenea manifestare managerială este utilizarea celorlalte tipuri de negociere.
Comunicarea asertivă ca modalitate de
eficientizare a comunicarii educaţionale
Comunicarea asertivă s-a dezvoltat ca o modalitate de adaptare eficientă la
situaţii conflictuale interpersonale. Asertivitatea este rezultatul unui set de
atitudini şi comportamente învăţate care au ca şi consecinţe pe termen lung
îmbunătăţirea relaţiilor sociale, dezvoltarea încrederii în sine, respectarea
drepturilor personale, formarea unui stil de viaţă sănătos, îmbunătăţirea
abilităţilor de a lua decizii responsabile, dezvoltarea abilităţilor de management
al conflictelor.
Asertivitatea este abilitatea de a ne exprima emoţiile şi convingerile fără a afecta
şi a ataca drepturile celorlalţi.
Asertivitatea în comunicare reprezintă
abilitatea de:
- comunicare directă, deschisă, onestă, care ne face să avem încredere în
noi şi să că câ ştigăm respectul prietenilor şi colegilor;
- exprimare a emoţiilor şi gândurilor într-un mod în care să ne satisfacem
dorinţele şi nevoile, fără a ne afecta interlocutorul;
- a iniţia, menţine şi încheia o conversaţie în mod plăcut;
- a împărtăşi opiniile şi experienţele cu ceilalţi;
- exprimare a emoţiilor negative, fără a te simţi stânjenit sau a-l ataca pe
celălalt;
continuare
- a solicita sau a refuza cereri;
- exprimare a emoţiilor pozitive;
- a face şi accepta complimente;
- a spune nu fără a te simţi vinovat sau jenat;
- recunoaştere a responsabilităţii faţă de ceilalţi;
- respectare a drepturilor celorlalţi.
Principii de dezvoltare a comunicării
asertive:
- spune Nu atunci când este încălcat un drept sau o valoare personală;
· motivează-ţi afirmaţia fără să te justifici - nu te scuza;
· exprimă-te clar – evită formulările generale;
· acceptă şi oferă feed-back pozitiv;
· fii direct;
· schimbă discuţia sau evită persoana atunci când nu poţi comunica asertiv;
· fă referiri la comportamentul neadecvat al unei persoane cu o remarcă pozitivă;
· focalizează-te pe comportament şi nu persoană atunci când vrei să faci o remarcă;
· evidenţiază consecinţele negative ale comportamentului său asupra ta;
· precizează comportamentul dorit, oferă alternative comportamentului pe care doreşti să-l schimbi;
· analizează costurile şi beneficiile comportamentului asertiv.