1.

Sindroamele care pot determina abdomenul acut chirurgical si semnele

caracteristice lor.

Afectiunile chirurgicale ce determina abdomenul acut chirurgical, sunt

grupate in mai multe sindroame, acestea sunt:
1. Sindromul de iritaţie peritoneală – Durerea este primul semn de obicei,
apararea si contractura musculara (contractura abdominala)
2. Sindromul ocluziv - sindroame clinice caracterizate prin întreruperea
tranzitului pentru materii fecale şi gaze dar si semne functionale: durerea,
varsaturile, greata, sughitul, eructatiile
3. Sindromul hemoragic – semne de soc hemoragic cu anemie acuta
4. Sindromul de torsiune a organelor normale sau a tumorilor – tumora
abdominala palpabila
5. Sindromul abdominal supraacut – soc cu tendinta de decompensare
6. Abdomenul acut traumatic
2.Clasificarea peritonitelor
1. PERITONITE PRIMARE (5%)
Infecţiile sunt bacteriene difuze cu păstrarea integrităţii tractusului
gastrointestinal şi care apar în absenţa intervenţiilor chirurgicale sau a
traumatismelor;
2. PERITONITE SECUNDARE (90%)
Produse de multipli germeni cu origine enterală prin distrugerea tractului
gastro-intestinal. Acestea pot fi:
- P. prin perforaţia viscerelor abdominale;
- P. prin necroza peretelui intestinal;
- P. postraumatică (traumatisme abdominale închise sau deschise);
- P. postoperatorii;
- P. iatrogene;
- Pelviperitonite;
- P. secundare septicemiilor cu streptococ sau pneumococ;
3. PERITONITE TERŢIARE – clinic peritonita persista dupa tratamentul
peritonitelor secundare
4. ABCESELE INTRAABDOMINALE (peritonite localizate)
- A. subfrenic: - drept: - suprahepatic;- subhepatic;
- stâng; - A. bursei omentale; - A. mezoceliace; - A. pelvine;
3.Semnele clinice in sindromul de iritatie peritoneala

Durerea;
Vărsăturile: alimentare, bilioase, fecaloide;
Oprirea tranzitului pentru fecale şi gaze;
Sughiţul;
Febra (38-39-400 C);
Pulsul rapid (concordant cu febra);
TA (normală, scade la instalarea şocului);
Dispneea şi respiraţia superficială;
Alterarea stării generale în raport cu vechimea peritonitei;
Poziţia antalgică (cocoş de puşcă);
4.Clasificarea ocluziilor intestinale
D.p.d.v. etiologic:
1. ocluzii dinamice sau funcţionale: - paralitice (inhibarea contracţiei
musculare netede);
- spastice (spasmul musculaturii intestinale);
2. ocluzii mecanice sau organice: - obstrucţie (obstacol intestinal, fără
tulburări circulatorii);
- strangulare (obstacol cu tulburări circulatorii);
D.p.d.v. topografic:
1. înalte (localizate pe pilor, duoden, intestinul subţire);
2. joase (localizate pe intestinul gros);
D.p.d.v clinico-evolutiv:
1. acute (debut brusc, evoluţie rapidă şi gravă);
2. subacute (debut insidios, evoluţie lentă);
3. cronice (instalare lentă, evoluţie îndelungată);
D.p.d.v. al tulburărilor vasculare ale intestinului:
1. neischemiante (fără interesare vasculară a zonei afectate; ocluzia
funcţională sau prin obstrucţie);
2. ischemiante (cu afectarea teritoriului vascular; ocluzia prin strangulare);
D.p.d.v chirurgical:
1. primitive ( survin la bolnavi neoperaţi);
2. secundare (postoperator precoce sau tardiv);
5.Semne clinice in ocluziile intestinale

-anamneza (intervenţii chirurgicale, traumatisme, medicamente);

-debutul (brusc = strangulare, insidios, colici abdominale, subocluzie,
scădere ponderală = obstrucţie);
-durere (bruscă, mai puţin violentă, surdă, localizată iniţial apoi generalizată
în tot abdomenul);
-vărsături (precoce sau tardive);
-oprirea tranzitului pentru fecale şi gaze (precoce sau tardive);
-distensia abdominală;
-examenul local (I.P.P.A.);
-TR, TV;
-semne generale:
- debut: anxietate, paloare, tahicardie, hipotensiune, febră, frisoane;
- evolutiv: tegumente şi mucoase uscate, facies hipocatric, senzaţie de
sete, oligurie, pliu cutanat leneş sau persistent, hipotonia globilor oculari,
apatie, astenie, adinamie, febră, puls filiform, tensiunea arterială scade,
respiraţia superficială;
6.Clasificarea pancreatitei acute

CLINICĂ (Atlanta - 1992)

1. PA uşoară (disfuncţia de organe şi sisteme este
minimală şi complet reversibilă);
2. PA severă (formele asociate cu complicaţii sistemice
şi colecţii pancreatice şi peripancreatice);

HISTOPATOLOGICĂ
1. PA edematoasă (edem gelatinos, citosteatonecroză);
2. PA necrotico-hemoragică (zone hemoragice,
necrotice);
3. PA supurată (infectarea zonelor de necroză
pancreatică şi peripancreatică);
7.Explorari paraclinice pentru diagnosticul pancreatitei
acute

- examenele de laborator: hemograma, amilazele,

lipazemia, tripsina, methemalbumina, calcemia,
glicemia, bilirubinemia, uree, creatinemia.

- examenele imagistice:- echografia;- radiografia

abdominală simplă, toracică;- CT; - colangio-
pancreatografia retrogradă endoscopică (ERCP);-
laparoscopia
8.Definiti asepsia, antisepsia, sterilizare,dezinfectie

Asepsia (a = fără; sepsis = putrefacţie) reprezintă un ansamblu de măsuri

profilactice (de prevenire a contaminării plăgilor) prin care împiedicăm
contactul germenilor cu plaga operatorie;

Antisepsia (anti = împotrivă; sepsis = putrefacţie) reprezintă totalitatea

mijloacelor prin care urmărim distrugerea germenilor (metodă curativă)
prezenţi într-o plagă, pe tegumente sau în mediu.

Sterilizarea reprezintă metoda cea mai completă de dezinfecţie capabilă să

distrugă germenii chiar în forma lor sporulată şi este una din verigile
importante, alături de anestezie care a stat la baza progreselor considerabile
făcute de chirurgie în ultimele secole.

Dezinfecţia = procedura de distrugere a microorganismelor patogene sau

nepatogene de pe orice suprafeţe (inclusiv tegumente), utilizându-se agenţi
fizici şi/sau chimici;
9.Pasteurizarea
-metodă imaginată de Pasteur care poate
distruge microorganismele patogene în proporţie
de 90-95%;
- folosită pentru lichide, mediile de cultură (sunt
aduse la o temperatură de sub 100˚ C urmată
brusc de răcire);
- pasteurizarea se poate face la temperaturi joase
(60˚ C timp de 30-60 minute) sau la temperaturi
înalte (80-90˚ C timp de 80 secunde).
10.Sterilizarea prin fierbere

- a fost folosită mult timp pentru sterilizarea seringilor, tuburilor

de cauciuc şi a instrumentarului;
- astăzi se mai foloseşte doar pentru pregătirea instrumentelor
pentru sterilizare, lenjeriei, tacâmurilor şi veselei;
- a fost interzisă pentru că temperatura de fierbere a apei (100˚
C) nu este suficientă pentru distrugerea unor microorganisme
(bacilul subtilis, bacilul tetanic, sporii unor germeni rezistenţi la
această temperatură, virusul hepatitei A etc.);
- se folosesc cutii metalice sau fierbătoare speciale prevăzute cu
o rezistenţă electrică sau fierbătoare de tip I.T.M. (cutie metalică
paralelipipedică, cu o tăviţă cu multiple orificii pe fund, în care se
aşează instrumentele).
11.Enumerati 3 antiseptice si caracteristicele lor

-IODUL are acţiune bactericidă asupra bacteriilor, sporilor şi ciupercilor; în

condiţiile unei uscări perfecte a pielii, soluţia de iod are capacitatea de a
pătrunde în tegument şi în orificiile glandulare (rar întâlnite la alte
antiseptice) şi se foloseşte pentru sterilizarea câmpului operator;
-BETADIN: - antiseptic pentru tegumente şi mucoase.
-POLYIODINE: - folosit pentru antisepsia cutanată preoperatorie.
-ALCOOLUL este foarte folosit în chirurgie pentru antisepsia tegumentelor
uscate, în concentraţie de 70%; are acţiune bactericidă şi nu este nociv pentru
piele; acţionează prin solubilizarea lipidelor şi coagularea albuminelor;
se foloseşte singur sau asociat cu alte antiseptice (iod) pentru pregătirea
câmpului operator şi pentru dezinfecţia mâinilor chirurgului şi a plăgilor;
nu se poate aplica direct pe plagă sau pe zone fără strat cornos deoarece
produce deshidratarea sau coagularea celulelor cu care vine în contact;
-SUBSTANŢELE CARE DEGAJĂ OXIGEN acţionează asupra germenilor anaerobi
prin împiedicarea dezvoltării lor;
se foloseşte în perfuzii continue ale plăgilor delabrante, supurate, cu potenţial
gangrenos sau în gangrena gazoasă;
apa oxigenată (perhidrolul) ; acidul boric; permanganatul de potasiu
12.Clasificarea hemoragiilor dupa locul de varsare a sangelui

1. externă - sângele se revarsă în afara organismului fiind uşor de

sesizat;
2. internă - sângele se acumulează într-o cavitate naturală:
peritoneu, pericard, articulaţie, pleură;
3. internă exteriorizată - sângerare într-un organ cavitar care
comunică natural cu exteriorul şi de unde este exteriorizată
spontan pe cale naturală sub formă de: (hematemeză, melenă,
hematochezie; rectoragie; hematurie; metroragie, menoragie;
epistaxis; hemoptizie; otoragie)
4. interstiţială – acumularea sângelui în ţesuturi (până la 2000
ml., în fracturile de bazin): purpura; echimoza; hematomul.
5. mixtă – asocierea a două sau mai multe din formele de mai
sus.
13.Clasificarea hemoragiilor dupa natura vasului lezat

1. hemoragia arterială: - prezintă de regulă pierderi mari şi

rapide de sânge; sângele este roşu deschis, oxigenat; sângele
ţâşneşte sincron cu bătăile cardiace; poate pune în pericol viaţa
bolnavului;n hemostaza spontană se face rar;
2. hemoragia venoasă:- sângele este de culoare închisă,
neoxigenat; - scurgerea sângelui se face în jet continuu la nivelul
ambelor capete vasculare, dar mai ales la nivelul celui distal;
scurgerea sângelui se face fără legătură evidentă cu contracţia
cardiacă; - este posibilă hemostaza spontană în cazul venelor
mici.
3. capilară: - hemoragia este difuză;- se poate opri spontan.
4. mixtă: - este cea mai frecventă formă de hemoragie.
14.Clasificarea hemoragiilor in functie de organul care a generat
sangerarea

1. otoragie → prin ureche;

2. epistaxis → la nivelul nasului;
3. gingivoragie → la nivelul gingiilor;
4. hemopericard → din pericard;
5. hemoperitoneu → din peritoneu;
6. hematemeză → la nivelul tubulu digestiv;
7. melenă → la nivelul tubului digestiv;
8. rectoragie → la nivelul tubului digestiv;
9. hematochezie → la nivelul tubului digestiv;
10. hemoptizie → din plămâni;
11. hemotorax → în cavitatea pleurală;
12. hemomediastin → din mediastin;
13. menstruaţia → sângerare fiziologică, regulată, la cca. 28 de zile;
14. menoragia → menstruaţie abundentă şi prelungită, patologică;
15. metroragia → sângerare patologica apărută în afara ciclului menstrual;
16. hematurie → din căile urinare;
17. hemartroză → în articulaţie;
15.Semnele generale obiective intr-o
hemoragie
-paloare
-modificările de puls: frecvenţa; amplitudinea
(poate lua aspect filiform în hemoragiile grave cu
şoc hemoragic).
-transpiraţia rece
-tensiunea arterială: normală sau chiar uşor
crescută în hemoragiile mici sau mijlocii mai ales
la debutul lor;
-tahipneea
16.Hemostaza definitiva
Se realizează de regulă în sala de operaţie
sau într-o sală de pansamente utilizând:
- electrocauterizarea;
- ligatura;
- forcipresura;
- tamponamentul compresiv;
- capitonajul;
- obliterarea prin corpi străini (ceară,
burete resorbabil) - folosite în chirurgia
ortopedică şi neurochirurgie
17.Tratamentul de urgenta in accidentele posttransfuzionale

La cele mai mici semne de alterare a stării generale (urticarie,

hipotensiune, frison)
- stoparea transfuziei;
- înlocuirea trusei de perfuzie;
- continuarea perfuziei cu soluţii cristaloide, cu ser glucozat,
clorură de sodiu, manitol;
Se administrează: - antihistaminice şi corticoizi; - furosemid 20-
40 mg intravenos; - alcalinizarea urinei cu bicarbonat de sodiu
pentru prevenirea instalării insuficienţei renale prin precipitarea
hemoglobinei în tubii renali;
- hemodializă;
- tratamentul specific al şocului;
- sângele neadministrat se trimite obligatoriu la laborator pentru
determinarea tipului de incompatibilitate;
18.Accidentele posttransfuzionale

1. Hemoliză acută :distrugerea eritrocitelor donatorului de către

anticorpii primitorului;
2. Hemoliză tardivă : apărută până la 20 de zile după transfuzie
manifestată prin: icter (predominenţa indirectei), anemie
hemolitică şi testul Coombs pozitiv;
3. Reacţie febrilă
4. Purpură posttransfuzională
5. Transmiterea hepatitei virale de tip B sau non A-non B (C,
Delta)
6. Transmiterea virusului SIDA
7. Infecţia cu virus citomegalic
8. Infecţia cu spirochetă
9. Hipercaliemia post transfuzională
10. Edemul pulmonar
11. Şocul posttransfuzional
19.Rahianestezia – tehnica,materiale necesare

Anestezia rădăcinilor nervilor rahidieni la ieşirea lor din măduva spinării

prin introducerea substanţei anestezice în spaţiul subarahnoidian;
- Materiale necesare:
-ace lungi (8 cm.), subţiri (8/10 mm.), cu bizou scurt şi cu mandren;
-seringi de 2 şi 5 ml.;
-eprubete sterile;
-soluţii dezinfectante;
-soluţii de injectat;
-aparat Claude pentru măsurarea presiunii lichidului cefalorahidian;
-analeptice, tonicardiace pentru combaterea eventualelor accidente;
- poziţia bolnavului:
şezândă: bolnavul este aşezat pe un plan dur, cu capul flectat la maximum,
umerii aplecaţi, cu mâinile căzând liber între membrele inferioare sau
încrucişate pe piept;
culcat: bolnavul este aşezat în decubit lateral, cu capul aplecat înainte pe
genunchii flectaţi pe piept; coapsele flectate pe abdomen şi gambele flectate
pe coapse;
- Tehnica puncţiei:

Locul puncţiei variabil pe toată lungimea canalului rahidian în funcţie de

scopul urmărit; trebuie bine cunoscută anatomia coloanei vertebrale:
configuraţia (curburile fiziologice), înclinarea apofizelor spinoase (în regiunea
cervicală şi toracală sunt înclinate în jos, în timp ce în regiunea lombară sunt
mai aproape de orizontală) şi lungimea sacul meningeal (măduva se întinde
de la atlas la L2 şi până la L4 la copil, de unde fundul de sac meningeal se
continuă în jos cu „coada de cal”; sacul meningeal se află la adult la 3-5 cm.
de tegument şi la 2-4 cm. la copil;
locuri de elecţie:
- zona suboccipitală;
- regiunea cervicală (flectarea capului pune în evidenţă apofiza spinoasă
vertebrei C7);
- zona toracală între T12 şi L1 (unind cele două apofize ale scapulei se
intersectează vertebra T4 iar linia care trece pe la vârful omoplaţilor
intersectează vertebra T7);
- zona lombară între L2-L3 sau L3-L4 (linia care uneşte cele două creste
iliace trece între L3 şi L4);
20.Clasificarea plagilor
după timpul scurs de la producere:
- plăgi recente - maxim 6-8 ore de la producere, neinfectate;
- plăgi vechi, infectate.
după profunzime şi raportul cu cavităţile seroase:
- plăgi nepenetrante - nu deschid cavităţile seroase;
- plăgi penetrante - realizează o soluţie de continuitate între exterior şi
cavităţile seroase;
- plăgi penetrante perforante - lezarea unui viscer sau organ.
după mecanismul de producere:
- mecanice: tăiere, înţepare, iatrogene, arme de foc, contuzie, zdrobire,
smulgere, muşcătură;
- termice: prin frig, căldură, curent electric;
- chimice;
- agenţi ionizanţi.
după circumstanţele de producere:
- accidente de muncă, de circulaţie, casnice, intenţionale (agresiune, suicid),
iatrogene.
21.Plagile muscate
Sunt compuse, survenite prin mai multe mecanisme
distincte: zdrobire, tăiere, sfăşiere, înţepare. Aceasta
face ca elementele de gravitate specifice fiecărui tip de
plagă să se sumeze, rezultând un profil specific din
punct de vedere al evoluţiei plăgii;
Datorită florei microbiene prezente în cavitatea bucală,
frecvenţa complicaţiilor septice este de circa 10-20% în
plăgile muşcate de câine şi de 30-50% în plăgile
muşcate de pisici. Infecţiile sunt de regulă
polimicrobiene, mixte şi cu atât mai grave cu cât
distrugerile tisulare sunt mai mari;
Evoluţia cea mai defavorabilă o au plăgile muşcate de
om.
22.Plagile contuze

Caracterizate prin margini tegumentare neregulate,

anfractuoase, cu zone sau lambouri devitalizate;
ţesuturile subiacente sunt mai mult sau mai puţin zdrobite;
mecanismul de producere are la bază efecte mecanice
combinate: strivire, tracţiune, torsiune;
riscul infecţios este major, datorat caracterului profund,
anfractuos şi amplorii devitalizării tisulare, potenţialul septic
fiind accentuat de eventuale resturi de material teluric, resturi
de îmbrăcăminte etc.;
de asemeni, datorită microaerofiliei, a resturilor tisulare,
cheagurilor şi hematoamelor, dar şi a pH-ului acid, aceste plăgi
prezintă cel mai mare risc de dezvoltare a tetanosului, a
gangrenei gazoase, a fasceitei şi miozitei necrozante.
23.Factori care influenteaza vindecarea plagilor
LOCALI:
-vasculari;
-arteriali (viteza de cicatrizare scade în zonele puţin
vascularizate);
-venoşi (staza venoasă îngreunează vindecarea);
-temperatura locală (scăzută scade viteza de cicatrizare);
-prezenţa unui hematom sau serom (scade viteza de cicatrizare);
-abundenţa ţesutului adipos (scade viteza de cicatrizare);
-infecţia şi prezenţa corpilor străini (scad viteza de cicatrizare);
-tehnica chirurgicală;
-materialul de sutură folosit;
-imobilizarea (creşte viteza de cicatrizare);
GENERALI:
-afecţiuni metabolice: malnutriţie, carenţe
vitaminice (A, B, C) şi de oligoelemente, diabet
zaharat;
-hipoproteinemia (< 6 g.%);
-hipovolemia;
-anemia;
-pacienţii icterici sau uremici;
-corticoterapia şi chimioterapia;
-iradierea şi imunosupresia;
-neoplasmele;
-vasculopatiile severe.
24.Caracterele de benignitate
Tumorile cu caractere de benignitate:
-bine delimitate;
-încapsulate;
-cu plan de clivaj între tumoră şi capsulă;
-nu invadează ţesuturile din jur;
-nu invadează ganglionii limfatici;
-nu recidivează după extirpare totală;
-evoluţia lentă, favorabilă;
-relaţia gazdă - tumoră se caracterizează prin absenţa -
tulburărilor generale;
-tulburările generale pot apare în localizările care determină
compresiuni, stenoze ale structurilor adiacente;
- starea precanceroasă dată de modificările şi manifestările
locale şi generale care preced apariţia unui cancer;
25.Caracterele de malignitate
Sunt denumite şi cancer, neoplazie, proces proliferativ;
-prognosticul este nefavorabil;
-sunt rău delimitate;
-nu sunt încapsulate;
-invadeză ţesuturile învecinate;
-dau metastaze pe cale limfatică / sanguină;
-evoluţie rapidă;
-recidivează local sau la distanţă;
-morfopatologic se caracterizează prin creştere continuă,
progresivă, ireversibilă spontan;
- pot fi:
- carcinoame şi sarcoame;
- forme infiltrative, encefaloide, ulcerative, schiroase;