STANDARDELE CA ELEMENT DE

REFERINŢĂ ÎN
EXPERTIZA CALITĂŢII

A ELABORAT:TUDORICA ANA
GRUPA:COMEX221
A VERIFICAT:CERNAVCA MIHAI
 Definiţii şi generalităţi

Standardizarea se defineşte ca acţiunea de stabilire a

unor regului în scopul realizării ordinii într-un
domeniu dat, în avantajul şi consensul tuturor celor
interesaţi.
Standardul este un document stabilit prin consens şi
aprobat de un organism recunoscut, care furnizează,
pentru utilizări comune şi repetate,reguli, linii
directoare, sau caracteristici pentru activităţi sau
rezultatele lor,garantând un nivel optim de ordine
intr-un context dat.
Standardele sunt documente cu caracter tehnico-
juridic, prin care se prescriu norme unitare
referitoare la nivelul caracteristicilor unui produs
precum şi mijloacele prin care să se exprime, să se
verifice şi să se menţină aceste caracteristici. În
acest fel, standardele se constituie în cele mai
importante specificaţii în raport cu care se
stabileşte nivelul calitativ al produsului la care se
referă şi, ca atare, elemente de referinţă în
expertiza calitatăţii mărfurilor.
 Standardele nu sunt obligatorii de drept, ele au un caracter facultativ
constituindu-se tot mai mult ca principii, linii directoare, ghiduri.
Alcătuind,însă, baza pentru certificarea de produs şi descriind regulile de
bună practică adoptate prin consens şi unanim acceptate, inclusiv în
instanţă, standardele sunt obligatorii de fapt: a nu respecta un standard
echivalează în ochii consumatorilor, care asociază standardul cu
calitatea, a nu fi de încredere. În expertiză, referirea la standarde este, de
asemenea, obligatorie de fapt.

Aplicarea standardelor devine obligatorie prin efectul unei legi cu

caracter general, sau printr-o referinţă exclusivă dintr-o reglementare.

Reglementarea este un document emis de o autoritate şi care conţine

reguli cu caracter obligatoriu.
 Clasificarea standardelor

În funcţie de nivelul de standardizare, standardele sunt:

-standarde de firmă, adoptate de persoane juridice cum sunt societăţile

comerciale sau regiile autonome;
-standarde profesionale, adoptate de organizaţii profesionale legale, pentru
anumite domenii de activitate;
-standarde naţionale, adoptate de către un organism naţional de
standardizare;
-standarde regionale, adoptate de către o organizaţie regională de
standardizare (de exemplu standardele europene);
-standarde internaţionale, adoptate de către o organizaţie internaţională de
standardizare (de exemplu standardele ISO).
În funcţie de conţinut, standardele pot fi:

-standarde de bază, care au o aplicare generală, sau conţin prevederi

generale pentru un anumit domeniu;
-standarde de terminologie, care enumeră şi definesc termenii utilizaţi într-
un anumit domeniu;
-standarde de încercări, care descriu metode de încercare a produselor,
eventual de eşantionare, de prelucrare statistică a rezultatelor;
-standarde de produse, care cuprind caracteristicile pe care produsul sau
grupa de produse trebuie să le aibe, pentru a asigura satisfacerea
cerinţelor;
 Standardizarea naţională

Standardele naţionale sunt elaborate de organisme care în

majoritatea ţărilor sunt de drept privat.
Primul organism naţional de standardizare a fost cel din Marea
Britanie, Institutul Britanic de Standardizare (1901). Acesta elaborează
“standarde fundamentale”, care se referă la sistemul unităţilor de măsură,
şi “standarde industriale”.
Standardizarea naţională în România a început în 1948 şi azi se
desfăşoară în baza prevederilor Ordonanţei Guvernului nr. 39/1998.
Organismul naţional de standardizare este asociaţia de Standardizare,
ASRO, o asociaţie de drept privat.
Potrivit prevederilor care reglementează standardizarea, se pot emite
şi coduri de bună practică, documente care recomandă reguli sau
proceduri privind proiectarea, fabricarea, instalarea, întreţinerea sau
utilizarea echipamentelor sau produselor.
 Standardizarea internaţională

Standardele nearmonizate existente în diferite ţări pentru domenii identice

sau similare constiuie o barieră tehnică în calea comerţului internaţional.
O modalitate de depăşire a dificultăţilor produse de standardele
nearmonizate existente în diferite ţări o constituie aranjamentele
bilaterale, bazate pe încrederea în capabilitatea organismelor omoloage şi
în standardele partenerilor străini.
ISO este o federaţie mondială de organisme naţionale de
standardizare, organisme care în această accepţiune sunt comitete
membre ale ISO. Scopul ISO este facilitarea coordonării şi unificării
standardelor naţionale, elaborarea de standarde internaţionale,
promovarea schimbului de informaţii şi a cooperării în domeniu.
În cadrul ISO, elaborarea standardelor internaţionale este în general
încredinţată comitetelor tehnice.

Un standard internaţional pote fi utilizat ca atare, sau pote fi aplicat după
preluarea lui ca standard naţional. Preluarea standardelor internaţionale în
standardizarea naţională este voluntară.

Standardele internaţionale sunt supuse periodic revizuirii şi orice referire la
prevederile lor trebuie făcută, şi în acest caz, după verificarea faptului că
standardul respectiv constituie ultima revizie.

Standardizarea la nivel european se realizează prin Comitetul European
de Standardizare (CEN), înfiinţat în 1961, din care fac parte ţările membre ale
UE şi ale AELS şi, ca membri afiliaţi, şi alte ţări, printre care şi România. Ţările
afiliate pot prelua standardele europene ca standarde naţionale.

În Uniunea Europeană punerea de acord între părţi este realizată prin
directivele de armonizare tehnică. Directivele fixează cerinţele esenţiale,
obligatorii, privind protecţia vieţii, a sănătăţii şi a mediului aplicabile familiei
de produse la care se referă standardul respectiv.

Alte organizaţii internaţionale de standardizare sunt Comisia
Electrotehnică Internaţională (CEI), care cuprinde şi un comitet mai nou
pentru tehnologia informaţiei, Uniunea Internaţională a Telecomunicaţiilor
(UIT), Organizaţia Mondială a Sănătăţii (OMS, WHO), Organizaţia pentru
Alimentaţie şi Agricultură (FAO), Agenţia Internaţională pentru Energie
Atomică.
 Standardele ca documente de referinţă în expertiză

Standardele sunt documente de referinţă incontestabile

utilizate în certificarea conformităţii produselor. Referirea la
standarde transferă sistemului de standardizare puteri care
înainte, în sitemele socio-economice centralizate, aparţineau
statului.
Faptul că sistemele de certificare se bazează pe standarde
face ca, implicit, standardele să fie documente de referinţă de
primă importanţă în litigiile care privesc calitatea
produselor, deci şi în expertiză.
Utilizarea standardelor ca referinţă în expertiză asigură
caracterul obiectiv, imparţial al criteriilor de calitate şi
acceptabilitatea lor generală.
 Litigii în expertiza merceologică.

Cele mai multe litigii în soluţionarea cărora se apelează la expertiza merceologică au ca obiect
calitatea produselor şi anume substituirea, denaturarea, înlocuirea şi deprecierea calitativă, dar şi
pierderile în circuitul tehnic al produselor.
Litigiile privind calitatea produselor pot avea ca principale surse următoarele:

a). Substituirea de produs constă în livrarea unor produse cu aceeaşi destinaţie şi preţ cu produsele
contractate, dar care au indici de calitate diferiţi de cei specificaţi în standarde sau alte documente la
care s-a făcut referire în contract.
b). Denaturarea produselor constă în fabricarea şi comercializarea unor produse ale căror
caracteristici nu corespund valorilor prescrise şi nu sunt în concordanţă cu preţul. În categoria
denaturării produselor se încadrează următoarele:
c). Înlocuirea unor produse este, în acest context, prezentarea unor produse sintetice drept
produse naturale în vederea obţinerii unor profituri necuvenite ca urmare a diferenţei de preţ.

d). Deprecierea calitativă a produselor poate fi totală, când produsul trebuie scos din uz, sau
parţială, când produsul se poate utiliza, dar mai puţin eficient decât în starea initială.
 Localizarea sursei litigiului

Localizarea sursei litigiului se face ţinând cont de etapele pe care le parcurge marfa în
circuitul tehnic.
a). Livrarea produselor poate fi sursă de litigiu ca urmare a livrării unor produse
necorespunzătoare din punct de vedere calitativ, a livrării altor sortimente decât cele
contractate, a livrării unor loturi eterogene provenite din sarje diferite şi a livrării
produselor fără documente legale.
b). Transportul poate produce vicieri ale produselor prin utilizarea unor mijloace de
transport sau a unor ambalaje de transport necorespunzătoare, prin manipularea
neadecvată a produselor şi prin eterogenitatea calitativă a loturilor de marfă.Legat de
transporturi, o sursă de litigii o poate constitui deplasarea pe rute ocolitoare, cu mărirea
traseului de parcurs.
c). Recepţia produselor este etapa în care pot apare cele mai multe litigii. Aceste litigii se
referă fie la chiar modul în care s-a făcut verificarea în scopul recepţiei, fie, cel mai adesea,
la degradări care au apărut în etape premergătoare recepţiei, puse în evidenţă la recepţie.
d). Depozitarea poate să genereze degradări calitative ale mărfurilor dacă nu sunt
respectate regulile privind manipularea, amplasarea ori condiţiile de păstrare impuse
diverselor categorii de mărfuri.
Cele mai frecvente expertize merceologice care privesc
circuitul tehnico-economic al mărfurilor se referă la
recepţia, păstrarea, depozitarea şi transportul
produselor. Efectuarea expertizelor în aceste
domenii urmează metodologia generală care se va
prezenta în continuare, dar prezintă şi unele
particularităţi specifice activităţilor respective,
legislaţiei, normativelor şi tehnicilor domeniului.