FARMACODINAMIA

Conf. univ. C.Scutari

 FARMACODINAMIA

FARMACODINAMIA (grec. „pharmacon” –

medicament; „dinamis” – forţă, putere) - ramură a
farmacologiei generale ce studiază locul şi mecanismul de
acţiune, efectele biologice ale medicamentelor (ce face
medicamentul cu organismul).
FD este baza cunoştinţelor despre medicamente. Ea
descrie cum acţionează medicamentele concrete asupra
organismului, ce modificări favorabile sau nedorite
provoacă asupra organelor şi sistemelor, cum pot fi folosite
pentru profilaxia şi tratamentul bolilor.
Obiectivele principale ale FD constituie:
•Determinarea locului acţiunii SM;
•Explicarea mecanismului de acţiune.
Deseori termenii „acţiune” şi „efect” al SM sunt folosite ca
sinonime, însă aceasta este incorect.
Rezultatul primei interacţiuni cu celula (receptorul) se va numi
„acţiune ” sau „reacţie” (reacţia farmacologică primară), iar
consecinţele acestei reacţii – „efecte”.
Efectul poate fi unul şi acelaşi, iar reacţia primară diferită (de
ex:
1. pentru calmarea tusei uscate provocată de excitaţia
receptorilor periferici ai căilor respiratorii la inflamaţie se
foloseşte medicamentul antitusiv periferic Prenoxdiazina;
2. Pentru înlăturarea tusei de natură centrală (tuberculoza,
tuse convulsivă) se foloseşte codeina, morfina etc., care
acţionează direct asupra centrului de tuse).
„Mecanismul acţiunii” şi „efectul” poartă valori
informative diferite. Acţiunea primară se numeşte
interacţiune iniţială a SM de ordin chimic sau fizico-
chimic cu moleculele, componente ale materiei vii.
Efectul este un complex de reacţii declanşat de
acţiunea primară a medicamentelor, având drept rezultat
răspunsul farmacologic global al organismului.
Acţiunea primară a medicamentelor poate fi specifică
şi nespecifică.
Acţiunea specifică se manifestă prin acţiune asupra
unor structuri macromoleculare din componenţa
reactivului biologic numite receptori.
 Este necesar de diferenţiat receptorii ca noţiune
anatomică şi ca noţiune farmacologică.
Receptorii anatomici – sunt unele terminaţiuni
nervoase situate pe suprafaţa corpului sau intern şi
răspund la durere, temperatură, factori fizici (presiune,
contracţia muşchilor) prin generarea potenţialului de
acţiune, care se transmite în SNC prin căile aferente.
Farmacoreceptorii prezintă grupe funcţionale pe
structurile macromoleculare lipoproteice cu care
interacţionează anumite medicamente declanşând un lanţ
de procese enzimochimice ce rezultă un efect specific.
 Mecanismele acţiunii
farmacodinamice

Nespecifice (fizice, chimice, Specifice (biochimice)

biofizice)
- acţiune farmacodinamică
nespecifică;
- nu are loc fixarea cu un
substrat receptor;
- acţionează în baza unor
proprietăţi fizico-chimice
comune, deşi poate să difere
după structură ( nu au o
grupă structurală specifică);
- acţiunea se manifestă, de
regulă, la doze relativ mari.
- acţiune farmacodinamică
specifică;
- interacţionează cu un substrat
receptor specific, de regulă, prin
grupe structurale specifice;
- acţionează ca semnal prin aportul
de informaţie;
- efectul se manifestă la doze
relativ mici;
- substanţele cu structuri chimice
asemănătoare dezvoltă acţiune
farmacodinamică similară.
 Mecanismele acţiunii farmacodinamice asupra
organismului

Specifice
Nespecifice (biochimice)

Fizice şi biofizice Chimice Directe Indirecte

   
- absorbţia; - - asupra - asupra enzimelor
- osmoza; neutralizarea; farmacorec membranare,
- precipitarea - formarea de citoplasmatice şi
eptorilor nucleare;
proteinelor chelaţi; celulari. - asupra mediatorilor
membranare şi - reacţia de
citoplasmatice; tampon. sinaptici şi extrasinaptici
- modificarea (autacoide);
- asupra mesagerilor
polarizării de celulari secundari
repaus a (AMPc, GMPc, Ca++,
membranei; IP3 etc.);
- modificarea - asupra mesagerilor
permeabilităţii genetici (ADN, ARN);
membranare. - asupra altor substrate
(vitamine, metaboliţii,
radicali liberi ai
oxigenului).
 Clasificarea farmacoreceptorilor
În dependenţă 1. Adrenergici: 1A, 1B, 1c; 2A, 2B, 2c, 2D; 1, 2
de natura 2. Dopaminergici: D1, D2, D3, D4, D5.
receptorilor
3. Colinergici: muscarinosensibili: M1, M2, M3, M4, M5; nicotinosensibili: Nm, Nn, Nc.
4. Opioizi: 1, 2,, , , .
5. Histaminergici: H1, H2.
6. Purinergici: P1, P2, RA, RI.
7. Vasopresinici: V1, V2.
8. GABA – ergici.
După presinaptici: 2, 2, D1, D2.
repartiţia postsinaptici – restul.
în sinapse
După - centrali;
localizare - periferici.
- specifici – ce interacţionează cu medicamentul şi se produce efect farmacologic;
După - nespecifici – la fel interacţionează cu medicamentul, dar nu se produce efect
specifitate farmacologic

În funcţie de - ce constau dintr-o proteină ce include un canal membranar;

organizarea - ce conţin o proteină transmembranară care are activitate enzimatică;
structurală şi - cuplaţi cu proteina G sau receptori în serpantină;
sistemele - ce se găsesc intracelular - numiţi nucleari.
conectate
 Drept farmacoreceptori pot servi grupurile SH2,
NH2, SO2, NH, NO, unele enzime – colinesteraza, Na+ -
K+ - ATP-aza etc.
Pot fi utilizaţi drept farmacoreceptori unele
macromolecule acţionate fiziologic specific de
mediatori (autocoizi), sau de hormoni ş.a.
Exemple:
 Pilocarpina şi atropina interacţionează selectiv cu
receptorii colinergici;
 Difenhirdamina şi alte antihistaminice cu receptorii
histaminergici;
 Morfina şi alţi opioizi – cu receptorii enkefalinilor şi
endorfinelor din creier ş.a.
 Medicamentele care excită direct farmacoreceptorii
se numesc agonişti. Exemplu: adrenalina excită α- şi β-
adrenoreceptorii provocând vasoconstricţie şi creşterea
forţei de contracţie a inimii, adică adrenalina este agonist
faţă de receptorii adrenergici.
Compuşii chimici, care se fixează pe receptori şi
împiedică conjugarea lor cu agoniştii specifici se
numesc antagonişti. Exemplu: atropina blochează
receptorii colinergici şi împiedică interacţiunea lor cu
acetilcolina.
În apropierea receptorilor există enzime care
inactivează agonistul.
 Acţiunea nespecifică a medicamentelor poate fi de ordin
chimic sau fizico-chimic.
 Exemple de interacţiune chimică: unele medicamente
manifestă efectul său datorită reacţiei acide sau bazice –
antiacidele gastrice neutralizează HCL din stomac şi sunt utile în
boala ulceroasă; bicarbonatul de sodiu se foloseşte intravenos
pentru lichidarea acidozei în intoxicaţii cu barbiturice.
Alte medicamente interacţionează cu unele molecule şi ioni care
sunt permanent prezenţi în organism. EDTA formează complexe
neactive cu Ca2+ şi se elimină din organism.
Exemple de interacţiune fizico-chimică: medicamentele
acţionează ca molecule osmotice (manitolul, purgativele) sau
modifică transportul ionilor schimbând potenţialul
transmembranar (antiaritmicele, anticonvulsivantele, narcoticele).
TIPURILE DE ACŢIUNE A MEDICAMENTELOR SE CLASIFICĂ DUPĂ MAI MULTE CRITERII:

I. După utilitatea terapeutică şi

intensitate

Acţiune farmacodinamică Acţiune farmacodinamică secundară

principală
Cea mai utilă în terapeutică şi care în
majoritatea cazurilor are potenţă mai
mare, realizându-se la doze mai mici
ca celelalte acţiuni.
Are de obicei intensitate mai mică (dar
poate fi şi mai mare), deseori poate fi
nedorită, iar uneori utilă terapeutic din
care cauză devine principală (atropina 
hiposecreţia).

II. După modul de manifestare

Sistemică (generală) sau Locală (topică)

resorbtivă Manifestată la locul
Ce se manifestă după absorbţie administrării
 III. După durată (reversibilitate)

Reversibilă (cu durată limitată) Ireversibilă (cu durată nelimitată)

IV. După mecanismul de acţiune

Indirectă
Directă Acţiune asupra metabolismului
Acţiune pe receptori substanţelor fiziologice active

V. După nivelul acţiunii

Organelor şi Celular Molecular

sistemelor (membranelor) (enzime, organite)
 VI. După selectivitate

Selectivă (specifică) Neselectivă (nespecifică)

VII. După tipul de receptori

Colinergică Adrenergică Dopaminergică Serotoninergică

Histaminergică GABA-ergică Purinergică

 VIII. După sensul acţiunii

Stimulatoare (mimetică) Inhibitoare (blocantă)

IX. După criteriul farmacoterapeutic

Etiotropă Fiziopatologică Simptomatică De substituţie

(cauzală) (patogenică)
Acţiunea reflectorie. Comparativ puţine medicamente
(iritante, stimulatoarele respiraţiei) manifestă acţiune
curativă pe calea iritării terminaţiunilor senzitive în piele,
mucoase sau peretele vascular. Importanţă curativă are
efectul reflectat care poate duce la dilatarea vaselor şi
îmbunătăţirea locală a troficei tisulare, stimularea respiraţiei
etc. Astfel de acţiune se numeşte reflectorie.
Acţiunea locală se manifestă şi se limitează la nivelul
locului de administrare a medicamentului, rezultând din
contactul direct al preparatului cu ţesuturile. Acţiunea topică
este caracteristică pentru unguente, paste, linimente, pudre,
spălături, irigaţii, aplicaţii, colire etc. Unele medicamente
pot fi absorbite în patul sanguin la administrarea lor locală.
 Deosebit de larg acţiunea locală a medicamentelor se
utilizează în dermatologie, chirurgie, oftalmologie,
stomatologie.
 Însă este necesar de a avea în vedere, că noţiunea
„acţiune locală” este relativă, deoarece o oarecare
cantitate de preparat întotdeauna se absoarbe prin pielea
afectată sau neafectată, mucoase şi pătrunde în sânge,
influenţând organismul în întregime.
 Despre aceasta trebuie de ţinut minte, deoarece sunt
cunoscute cazuri de intoxicaţie cu preparate
administrate cu scopul tratamentului local.
 În practica stomatologică acest tip de acţiune se
utilizează pe larg în tratamentul maladiilor mucoasei
bucale, pulpei dentare, ţesutului parodontului (procese
ulcero-necrotice). De exemplu, în stomatita ulceroasă se
poate folosi soluţia uleioasă de benzocaină (anestezină).
Preparatul provoacă anestezia ţesuturilor, adică reduce
sensibilitatea lor, acţionând terminaţiunile nervoase
sensibile (legându-se cu membranele lor). Cu scopul
îmbunătăţirii epitelizării ulcerelor, topic se utilizează
soluţie uleioasă a vitaminei A, aevit, ulei de cătină albă.
Pentru reducerea edemului ţesuturilor cavităţii bucale în
stomatitele inflamatorii şi alergice se pot folosi preparatele
astringente, unguente cu glucocorticoizi şi remedii
antiinflamatorii nesteroidiene.
 Aceste preparate, utilizate sub formă de unguente,
comprese, manifestă acţiune antiinflamatorie. Deşi nu
se exclude şi efectul resorbtiv, acţiunea locală în cazul
dat este principală. Însă acţiunea locală poate fi
secundară, nedorită. De exemplu, de regulă, în căile de
administrare concentraţia preparatului este foarte înaltă,
ceea ce nu exclude efectul secundar topic.
 POSOLOGIA

DOZA
Doza este cantitatea de medicament
administrată cu un scop anume sau care a
pătruns ocazional în organism și care produce un
anumit efect biologic.

I. În funcţie de efectul II. În funcţie de modul de III. Doze folosite în

terapeutic: administrare: experimentarea
medicamentelor:
1. Doza terapeutică 1 . Doza parţială; 1. Doza eficace medie
minimă ; 2. Doza nictemerală; (DE 50);
2. Doza terapeutică 3. Doza totală (de cură); 2. Doza letală medie (DL
maximă; 50);
4. Doza de atac ;
3. Doza optimă ; 3. Indicele terapeutic
5. Doza de întreţinere;
4. Doza toxică; (IT) - raportul DL 50/
5. Doza letală. 6. Doza unică; DE 50. .
7. Doza de depozit .
 Stabilirea dozei se face în funcţie de vârstă, masa corporală şi sexul bolnavului,
particularităţile farmacocinetice ale preparatului, natura maladiei, starea de toleranţă,
dependenţă, ritmul biologic etc.

CALCULAREA DOZELOR ÎN FUNCŢIE DE:

Vârstă Greutate Suprafaţa corpului

La copii 1-12 ani: Formula Hamburgen: S(m2)

A G Dcopil = –––––––  Dadult
Formula Dilling: Dcopil = –––  Dadult Dcopil = ––––  Dadult 1,73m2
20 70 S – suprafaţa corpului
A G – masa corpului
Formula Young: Dcopil = ––––––  Dadult În obezitate:
A+12 - la greutatea reală în cazul
A medicamentelor
Formula Cowlling: Dcopil = ––––  Dadult liposlubile;
- greutatea ideală în cazul
24
medicamentelor
La vârstnici (peste 70 ani):
hidrosolubile.
Dvârst = 1/2–2/3–3/4 Dadult

Se exprimă în unităţi metrice (gram, decigram, centigram, miligram, microgram, etc.),

unităţi de volum (mililitri, picături) şi unităţi convenţionale biologice de acţiune (UA).
Dozele, de asemenea, depind de :
• Calea administrarii in organism;
• Biodisponibilitatea preparatului in forma farmaceutica aleasa;
• De farmacocinetica lui.
 FACTORII CARE INFLUENŢEAZĂ FARMACODINAMIA
MEDICAMENTELOR
Dozele terapeutice medii ce sunt prezentate în Farmacopee şi Ghiduri pentru adulţi şi copii nu
sunt mai mult decât o orientare în lucrul medicului. Ele cer corectare chibzuită care ar aduce
aceste doze în corespundere cu „factorii interni” , adică cu particularităţile individuale ale
bolnavului dat, condiţiile de tratament ale lui, necesitatea de a administra concomitent un şir de
alte medicamente etc.
Factorii care influenţează acţiunea medicamentelor se grupează în:
Dependenţi de medicament Dependenţi de organism Alte condiţii
1. factori fizico-chimici: 1. calea de administrare; 1. alimentaţia;
- structura chimică; 2. specia; 2. factori de mediu
- coeficientul de repartiţie lipide/apă. 3. sexul; (temperatura, presiunea,
2. farmacocinetici: 4. vârsta; lumina, altitudinea, etc.)
- timpul de absorbţie; 5. masa corporală; 3. viaţa socială;
- rata absorbţie/eliminare. 6. tipul fiziologic; 4. stresul;
3. farmacografici: 7. starea fiziologică; 5. momentul administrării în
- doza; 8. starea patologică; dependenţă de mese,
- forma farmaceutică 9. starea sistemelor enzimatice; bioritmuri
- ritmul administrării; 10. factorii genetici. (cronofarmacologia)
- concentraţia plasmatică. 6. factorii psihologici.
4. farmacodinamici:
- locul acţiunii;
- mecanismul acţiunii.
5. asocieri de medicamente
(interacţiuni in vitro si in vivo)
Structura chimică. Proprietăţile farmacologice ale
substanţelor medicamentoase în mare măsură depind de
structura lor chimică – prezenţa grupărilor funcţionale
active, forma şi diametrul moleculelor, solubilitatea.
Cunoaşterea dependenţei acţiunii medicamentelor de
structura lor chimică are importanţă aplicativă, întrucât
permite sinteza dirijată a substanţelor medicamentoase noi.
Importanţa vârstei, sexului şi constituţiei bolnavului.
Dozele medii şi maxime stabilite pentru adulţi sunt
prevăzute pentru bolnavii în vârsta 25-60 ani. Sexul, masa şi
dimensiunile corpului, în aceste cazuri, nu sunt luate în
consideraţie. Dozele sunt calculate pentru „bolnavul
mediu”. Se micşorează pur empiric persoanelor de statură şi
masă mică, cu deviere în dezvoltare, bolnavilor caşectizaţi
şi slăbiţi.
O prudenţă deosebită cere administrarea medicamentelor
bolnavilor cu vârste de limită – bătrânilor şi copiilor.
Studiul particularităţilor de reacţionare la medicamente a
bolnavilor de vârsta înaintată este unul din aspectele
farmacologiei geriatrice.
 De aceea bolnavilor mai in vârsta de 60 ani dozele

majorităţii preparatelor e necesar a fi micşorate cu ½ - 1/3

de la dozele medii terapeutice pentru adulţi. Chiar şi cu
această corecţie, frecvenţa generală a reacţiilor nedorite la
bătrâni de câteva ori e mai mare decât la persoanele de
vârsta medie.
Cu studierea FD şi FC medicamentelor la copii se ocupa
farmacologia pediatrică. Drept principiu general se poate
considera următorul: cu cât e mai mic copilul, cu atât sunt
mai imperfecte mecanismele de reglare neuroumorală a
homeostaziei, funcţiilor de detoxicare a xenobioticelor,
imunitatea, cu atât mai mult e vulnerabilitatea şi
instabilitatea psihicii sistemului endocrin, proceselor de
creştere şi dezvoltare. Calculele dozelor pentru copii au fost
prezentate mai sus.
În ultimele decenii a fost separată aşa-numita farmacologia
perinatală, care studiază particularităţile acţiunii
medicamentelor asupra fătului de la 24 săptămâni până la
naştere şi asupra nou-născutului până la 4 săptămâni.
 Importanţa stării bolnavului. Diverse boli –
de bază şi asociate – pot modifica puternic FD şi
FC preparatului. Frecvenţa reacţiilor adverse şi
probabilitatea intoxicaţiei acute semnificativ
cresc la bolnavii slăbiţi, caşectizaţi, dehidrataţi,
pentru care dozele majorităţii preparatelor este
necesar de a le micşora de 1,5 – 2 ori.
 O sensibilitate superioară la preparate de tip
inhibitor de acţiune (narcoticele, neurolepticele,
adrenoliticile, ganglioblocantele etc.) o
manifestă bolnavii în stare de şoc, hemoragie, în
boala actinică, de combustie, în sepsis, după
intervenţii chirurgicale complexe, în traume
cranio-cerebrale. Astfel de bolnavi posedă
reactivitate modificată şi la preparatele cu
acţiune de tip excitant (vasoconstrictoare,
cardiostimulatoare etc.). Acţiunea lor poate fi
diminuată, rapid duce la epuizarea funcţiilor sau
dau un efect paradoxal.
Bolile cronice şi acute ale ficatului şi rinichilor pot puternic
încetini eliminarea medicamentelor şi măresc frecvenţa
reacţiilor nedorite, mai ales, în administrarea repetată a
preparatelor. Alegerea şi dozarea medicamentelor la astfel de
bolnavi trebuie sa fie foarte prudentă.
Acţiunea terapeutică şi toxică a unor preparate, de exemplu
glicozidelor tonicardiace, antiaritmicelor, esenţial depinde de
starea echilibrului electrolitic.
Prudenţă deosebită se cere la alegerea medicamentelor
pentru bolnavii cu boli alergice. La cei din urma este
semnificativ crescut riscul apariţiei reacţiilor hiperimune la
multe medicamente.
Gradul şi chiar caracterul acţiunii multor medicamente
psihotrope cu acţiune de tip inhibitor şi activator depind, in
mare măsură, de starea psiho-emoţională şi particularităţile
caracterologice ale personalităţii. Se pot aduce multe exemple
de influenţă a „factorilor interni” adică a stării bolnavului
asupra FD si FC ale medicamentelor.
 INFLUENŢA BIORITMURILOR
În ultimele decenii s-a stabilit, că dinamica proceselor
fiziologice şi biochimice nictemerale (ritmurile circadiene)
poate considerabil influenţa acţiunea terapeutică şi
frecvenţa reacţiilor nedorite ale medicamentelor,
eficacitatea procedurilor fizioterapeutice, radioterapiei,
acupuncturii etc. În privinţa medicamentelor, cu studiul
acestui fenomen se ocupă cronofarmacologia.
În experimente s-a demonstrat, că activitatea specifică şi
toxicitatea multor remedii neurotrope, cardiovasculare,
hormonale, antitumorale şi toxice la administrarea lor în
diferit timp, pe parcursul a douăzeci şi patru ore, se pot
deosebi de 1,5-2 şi chiar de 5-10 ori.
 INFLUENŢA BIORITMURILOR

La baza acestor diferenţe (deosebiri) se află oscilaţiile

circadiene ale secreţiei glandelor endocrine, conţinutului
şi vitezei metabolismului mediatorilor cerebrali,
activităţii multor procese enzimatice, inclusiv a
biotransformării medicamentelor, vitezei diviziunii
celulare etc.
• În dependenţă de timpul zilei, acţiunea substanţelor se
poate modifica nu numai cantitativ, dar uneori şi
calitativ.
 În majoritatea cazurilor, efectul cel mai pronunţat al
substanţelor se observă în perioada de activitate
maximală (la oameni în timpul zilei, la animalele
nocturne – în timpul întunecat).
 Astfel, la om remediul analgezic morfina este mai activ la
începutul jumătăţii a doua a zilei, decât dimineaţa
timpuriu sau noaptea. S-au depistat oscilaţii nictemirale
(circadiene) şi în producerea peptidelor endogene cu
activitate analgezică (enkefaline şi endorfine).
 În angorul pectoral nitroglicerina este mai eficientă în
orele matinale, decât în a doua jumătate a zilei.
 În funcție de periodismul nictemeral se modifică
esenţial şi toxicitatea substanţelor. Astfel, în experimente
pe animale în diferit timp al zilei, efectul letal al
fenobarbitalului în doză toxică oscilează (variază) de la 0
până la 100%.
Parametrii farmacocinetici, de asemenea, depind de
ritmurile circadiene. De exemplu, absorbţia preparatului
antimicotic grizeofulvina la om este maximală,
aproximativ la orele 12.00 ziua. Pe parcursul a 24 ore se
modifică intensitatea metabolismului (de exemplu a
hexobarbitalului). Esenţial, în dependenţă de timpul zilei,
se modifică funcţia renală şi capacitatea de a elimina
remediile farmacologice.
Astfel, farmacodinamia şi farmacocinetica depind de
periodismul nictemiral.
Totodată trebuie de avut în vedere, că însăşi
medicamentele pot influenţa faza şi amplitudinea
ritmului circadian. De asemenea, trebuie de avut în
vedere, că rezultatul interacţiunii medicamentelor cu
organismul, în diferit timp al zilei, se poate modifica în
diverse maladii şi stări patologice.
 ROLUL FACTORILOR GENETICI

Influenţa eredităţii asupra reactivităţii organismului la

factorii chimici ai mediului, inclusiv a medicamentelor, a
fost observată de mult, însă numai în anii 60 ai secolului
trecut s-a început elaborarea problemei în cadrul
farmacogeneticii.
Actualmente este stabilit, că toxicitatea înaltă
neobişnuită a unui şir de medicamente pentru unele
persoane este condiţionată de blocul dur sau de căderea
(în rezultatul mutaţiei) a unor gene responsabile de
sinteza enzimelor biotransformării acestor preparate:
colinesterazei plasmatice, fosfatazei acide sau glucozo-6-
fosfat dehidrogenazei eritrocitare, catalazei sanguine etc.
 ROLUL FACTORILOR GENETICI

În rezultatul deficitului sau lipsei a astfel de enzime

(enzimopatii) brusc încetineşte inactivarea multor
preparate, însă destul de selectiv: efectele secundare şi
toxice apar anume de la acea grupă de preparate, care se
inactivează de această enzimă.
Astfel, ca consecinţă a deficitului de
pseudocolinesterază plasmatică se reţine brusc inactivarea
medicamentelor esteri compuşi în sânge (procaina,
suxametoniu etc.), deficitul enzimelor acetilatoare hepatice
creează condiţii pentru manifestările toxice a multor
remedii chimioterapice şi unor preparate din alte grupe
(isoniazida şi analogii, sulfamidele, diazolina, procainamida
etc.).
 Între locuitorii diferitelor ţări, în care populaţia multe
secole a suferit de malarie, este destul de răspândit
deficitul de glucozo-6-fosfat dehidrogenază (G-6-PDH)
în eritrocite.
Ca consecinţă scade brusc rezistenţa acestora la
methemoglobinogeneză (suferă transportul oxigenului
de către eritrocite) şi hemoliză.
Anemie hemolitică periculoasă pot provoca
salicilaţii, sulfonii, multe antimalarice, nitrofuranii,
cloramfenicolul etc.
 Uneori fenotipul modificat (enzimopatia) se
dovedeşte a fi destul de răspândit şi durabil fixat în
grupele rasiale de oameni. De exemplu, după capacitatea
de acetilare în ficat a remediilor antituberculoase din
grupa isoniazidei pacienţii pot fi repartizaţi în „acetilatori
rapizi” şi „acetilatori lenţi”. Primii predomină între
chinezi, eschimoşi, coreeni – ei mai dificil se supun
tratamentului tuberculozei cu isoniazidă şi mai frecvent
sufăr de hepatite provocate de preparat. Bolnavii
grupului doi predomină între populaţia ţărilor africane şi
latinoamericane – ei se tratează bine (cu succes) cu
isoniazidă, însă mai frecvent reacţionează la preparat cu
polineurită, reacţii alergice şi alte manifestări toxice
tipice.
 În cazul maladiilor ereditare (enzimopatii genetice)
eficacitatea medicamentelor poate creşte sau, dimpotrivă,
se poate reduce (toleranţa ereditară). Pot surveni reacţii
atipice sub formă de sporire marcată a toxicităţii
substanţelor sau acutizarea maladiei ereditare în stadiul
de remisie.
 Deprimarea activităţii unor enzime de metabolizare a
medicamentelor, cauzată de maladii genetice, conduce la
intensificarea acţiunii farmacologice şi creşterea
toxicităţii medicamentelor.
 Spre exemplu, insuficienţa genetică a hidroxilazelor de
tip mixt reduce intensitatea şi modifică metabolismul
fenitoinei, anticoagulantelor indirecte.
 MEDIUL
Condiţiile mediului în care se găseşte pacientul, pot
modifica finalmente efectele unor medicamente.
Lumina, zgomotul, frigul măresc toxicitatea multor
medicamente, în primul rând al celor ce excită. De
exemplu, efectul convulsivant al insulinei se instalează
mai uşor în cazul temperaturii crescute a mediului.

În condiţii de zgomot, vibraţii, trepidaţii eficacitatea

preparatelor psihotrope (tranchilizantele, neurolepticele,
sedativele, anticonvulsivantele) se reduce considerabil,
în timp ce psihostimulantele induc stări de agitaţie sau
chiar convulsii.
 GRAVIDITATEA ŞI LACTAŢIA

FCT femeilor gravide cu boli cronice, infecţii acute,

complicaţii ale gravidităţii deseori prezintă multe dificultăţi.
Trebuie, probabil, de considerat că, de regulă, în primele
12 săptămâni ale gravidităţii, când în temei are loc
începutul formării organelor la făt, femeia nu trebuie să
primească nici un fel de medicamente.
În lunile următoare FCT de necesitate (forţată) trebuie să
fie foarte prudentă.
Urmează de considerat periculoasă administrarea
preparatelor hormonale şi antihormonale, unor antibiotice,
hipnotice, neuroleptice, anticoagulante, antidepresive,
antihistaminice, vitaminele A, D, K, salicilatele etc.
 Administrarea preparatelor din aceste grupe pot duce
la defectele dezvoltării intrauterine şi chiar la diverse
monstruazităţi (efectul teratogen).
La fel de responsabilă este farmacoterapia mamei care
alaptează copilul.
În caz de extrema necesitate, alegerea se efectuează în
folosul medicamentelor relativ inofensive pentru copil şi
tratamentul se efectuează prin cure scurte.
La acutizarea proceselor cronice care necesită terapie
insistentă şi sistematică se rezolvă problema despre
trecerea copilului la alimentaţie artificială.
 Medicamente utilizate în stomatologie,
care sunt contraindicate în sarcină şi în perioada
alăptării
Sarcină
Perioada
Medicament Trimestrul Trimestrul
La termen alăptării
I II-III
Aminoglicozide +
Anticoagulante orale + + +
Antifibrinolitice + + +
Aspirină + +
Atropină +
Barbiturice +
Benzodiazepine + + +
Cloralhidrat +
Corticosteroizi
+ + +
sistemici
Co-trimoxazol +
Danazol + + + +
 Medicamente utilizate în stomatologie,
care sunt contraindicate în sarcina şi în perioada alăptării
(continuare)

Diflunisal +
Eritromicină +
Etretinat (e) + + +
Gentamicină +
Acid mefenamic + +
Metronidazol + +
Opiacee +
Fenotiazine +
Rifampicină +
Sulfonamide + + +
Tetracicline + + +
Antidepresive triciclice + +
 INFLUENTA ALIMENTAŢIEI
Problema interacţiunii medicamentelor cu alimentele rămâne
în permanentă actualitate, întrucât administrarea substanţelor
medicamentoase fără a ţine cont de timpul mesei (pe nemâncate
sau după mese) poate genera diverse reacţii adverse, diminuând
sau înlăturând efectul curativ.
Interferenţa medicamentelor la administrarea lor orală cu
diverse ingrediente ale alimentelor poate exercita influenţă
marcată asupra manifestării efectului farmacologic, de asemenea
poate fi cauza apariţiei complicaţiilor farmacoterapiei. În sfârşit,
utilizarea îndelungată a medicamentelor (de exemplu: persoanele
în vârstă, în cazul maladiilor cronice) poate determina dereglarea
digestiei, apetitului şi asimilării alimentelor.
 INFLUENTA ALIMENTAŢIEI

Sunt posibile următoarele variante ale interferenţei

medicamentelor cu nutrimentele:
 Influenţa alimentelor asupra absorbţiei şi
biodisponibilităţii preparatelor farmacologice.
 Acţiunea substanţelor medicamentoase asupra
absorbţiei nutrimentelor din tractul digestiv.
INFLUENŢA ALIMENTELOR ŞI COMPUŞILOR
LOR FARMACOLOGIC ACTIVI ASUPRA
METABOLISMULUI ŞI EFECTELOR
FARMACOLOGICE ALE MEDICAMENTELOR.

Alimentaţia, în majoritatea cazurilor, înrăutăţeşte

absorbţia medicamentelor din tubul digestiv. Se modifică pH-
ul, osmolaritatea conţinutului intestinal, secreţia şi activitatea
motorică ale lui. Aceasta, la rândul său, influenţează
ionizarea, solubilitatea, timpul tranzitului prin intestin, viteza
golirii stomacului, viteza şi plenitudinea absorbţiei
medicamentului. Componentele alimentelor pot forma
complexe insolubile cu medicamentele, care nu se absorb.
Acţiunea negativă a alimentaţiei asupra absorbţiei
medicamentelor este foarte individuală şi variabilă, mai ales
la copiii de vârstă diferită.
 Majoritatea medicamentelor urmează a fi administrate
cu cca 30 min înainte de mese.
Excepţie o au amarele, preparatele enzimatice ale
pancreasului, care se administrează cu 5-10 min înainte
de masă; HCL, acidin-pepsina, sucul gastric natural care
se administrează în timpul mesei, de asemenea
medicamentele ce irită şi lizează mucoasa gastrică, de ex:
indometacina, fenitoina, hormonii steroideni, sărurile
fierului, de potasiu, eufilina, reserpina.
Acestea urmează a fi administrate nemijlocit înainte de
masă sau în timpul mesei, sau îndata după masă, deşi
în acest caz se micşorează absorbţia şi eficacitatea lor.
Unele produse alimentare pot inactiva
medicamentele.
Astfel, majoritatea sucurilor din fructe şi legume
posedă un mediu acid cu pH-ul de la 2,2 – 2,6 (lămâi)
până la 3,7 – 4,3 (prune, tomate). Adăugarea lor la
antibioticele acidolabile (penicilina, ampiciline,
eritromicina) diminuează eficacitatea lor.
 Efectele remediilor medicamentoase la
administrarea
repetată
Fenome
Particularităţile
nul
Materială – diminuarea metabolismului şi
eliminării preparatului în rezultatul patologiei
ficatului şi rinichilor sau supradozării în raport
cumular cu viteza epurării lui din organism (de
exemplu – barbituricele, anticoagulantele
ea indirecte, glicozidele cardiace etc.).
Funcţională – când majorarea efectului curativ
şi apariţia efectelor toxice precedă acumularea
materială a preparatului.
Micşorarea treptată sau dispariţia completă a
efectului substanţei datorită: micşorării
toleranţ reactivităţii receptorilor; sporirii
a metabolismului; declanşării mecanismelor
reglatoare homeostatice, ce compensează
efectele provocate de preparat.
depende Psihică sau/şi fizică caracterizată prin
nţa manifestări de compartiment şi alte reacţii, care
medica necesită nevoia de a utiliza substanţa continuu
mentoas sau periodic pentru a căpăta efecte psihice
ă benefice sau a evita suferinţele privaţiunii.
asociată
Fenom
Particularităţile
enul
Sumaţie – la administrarea concomitentă a două
preparate efectul lor se sumează.
sinergi
sm Potenţare – când efectul la administrarea a două
preparate e mai mare decât suma lor.
antagon Micşorarea efectului la administrarea
ism concomitentă a preparatelor:
-direct – acţionează asupra aceloraşi receptori;
-indirect – acţionează asupra diferitor receptori;
-chimic – substanţele conţin grupe chimice cu
proprietăţi opuse;
-fiziologic – acţiunea asupra aceloraşi sau
diferiţi receptori cu efecte opuse;
-unidirecţional – când un preparat înlătură
efectul altuia, iar cel din urmă nu înlătură
efectul primului;
-bidirecţional – când preparatele concomitent
înlătură efectul unul altuia la mărirea dozei sau
concentraţiei.
Când efectele preparatelor nu se modifică la
indifer administrarea concomitentă.
enţă
 Mecanism hetero
“up-regulation”
La blocarea
caracterizat prin
receptorilor
deprimarea eliberării
sistemul se
mediatorului clinic la
adaptează
Mecanism
nivelul heterosinapsei Feed-
compensator prin
unui sistem activator back
creşterea
cuplat (sistemul hipotalamo
numărului de
adrenergic cu cel -hipofizar
receptori. La
opioid). Compensator negativ
întreruperea
creşte numărul de prin
bruscă agonistul
receptori, iar la diminuarea
fiziologic va
suspendarea secreţiei de
influenţa asupra
agonistului hormon
sistemului
farmacologic hipotalami
receptor
mediatorul sistemului c şi ACTH.
sensibilizat cu
activator (NoAdr) va fi
dezvoltarea
eliberat normal şi va
efectelor
excita receptorii
exagerate.
sensibilizaţi cu efecte
majore.
 Simptome psihice şi
somatice opuse sau
complementare
acţiunilor
farmacodinamice ale
medicamentului. Ele Simptomato
Revenirea bolii reprezintă o logia
Manifes tratate cu manifestare a caracteristic
hiperfuncţiei unui
tări manifestarea sistem activator ă
clinice exagerată a modulat de sistemul hipofuncţiei
simptoamelor. în care a activat glandei
preparatul suspendat. endocrine.
Sindromul poate varia
după
simptomatologie,
intensitate şi durată în
funcţie de grupă.