Universit A Tea

Universitatea Al. I.
Cuza Iai Facultatea de

Psihologie i tiinte ale Educatiei Masterat
FUNDAMENTE TEORETICE ALE CONFLICTULUI

Psihologia medierii conflictelor, Forma ID Anul I,
sem I, 2008-2009
Prof. univ. dr. Ana Stoica-Constantin
SCOPUL CURSULUI
Cursul urmarete sa ofere studentilor cunotintele teoretice de baza pentru intelegerea conflictului i a
rezolvarii conflictului. In mod nemijlocit, fundamentele teoretice vor fi utile in abordarea conflictului din
perspectivele diverse i aplicative oferite de celelalte discipline din planul de invatamint al acestui
masterat.
OBIECTIVE OPERATIONALE ALE CURSULUI

9
Dupa studierea acestui curs, studentii vor dobindi abilitatile:

De a prezenta i comenta fundamentele teoretice ale psihologiei conflictului i rezolvarii conflictului
De a prezenta i analiza conceptele de baza din teoria conflictului i rezolvarii conflictului De a
realiza o privire de ansamblu asupra cercetarii conflictului i a rezolvarii conflictului De a
explicita rolul factorilor afectivi in conflict.
De a explicita citeva din comportamentele umane in conflict.
De a enumera, descrie i comenta teoriile cele mai relevante ale conflictului.
EVALUAREA STUDENTILOR
Forma de evaluare este examenul.
Nota va fi rezultatul urmatoarelor evaluari:
Elaborarea acasa a unei lucrari aplicative, contind pentru evaluarea pe parcurs - 30%.
Examen scris - 70%
Cuprinsul cursului
CAP 1. CONFLICTUL CA OBIECT DE STUDIU1
1. Concepte privind conflictul i interventia in conflict
2. Cercetarea in domeniul rezolvarii conflictelor
CAP 2. FUNDAMENTE PSIHOLOGICE ALE CONFLICTULUI
1. Fundamentele afective ale conflictului
2. Comportamente in conflict
CAP 3. CADRUL TEORETIC PENTRU REZOLVAREA CONFLICTULUI
1. T eoria conflictului
2. Micro-teoriile conflictului
3. Macro-teoriile conflictului
4. Teoria sistemelor inamice
5. T eoria trebuintelor umane
6. Teoria rezolvarii conflictului a lui Burton
7. Rezolvarea conflictului: dubla diplomatie (diplomatia
secundara) Referinte bibliografice
CAP I. CONFLICTUL CA OBIECT DE STUDIU
Cuprinsul capitolului
La inceputul fiecarui capitol se gasete Cuprinsul in detaliu.
1. Concepte privind conflictul i interventia in conflict

1.1. Conflictul, structura conflictului i familia de concepte relative la conflict
1.1.1. Definitie
1.1.2. Structura
1.2. Concepte corelate conflictului
Conflictul armat
Conflictul violent sau conflictul mortal
Conflictul contemporan
Conflictul refractar sau insolubil
Conflictul prelungit
1.3. Forme de interventie in conflict i incheiere a conflictului
1.3.1. Prevenirea conflictului. Ombudsman, functie i institutie
1.3.2. Transformarea conflictului
1.3.3. Managementul conflictului
1.3.4. Reducerea conflictului
1.3.5. Rezolvarea de probleme
1.3.6. Acordul /aranjamentul /intelegerea conflictului
1.3.7. Concilierea
1.3.8. Reconcilierea
Abordarea justificativa natura-structura-cultura
Abordarea prin reparatie /restitutie
Abordarea prin scuze /iertare
Abordarea teologica /penitenta
Abordarea juridica /a pedepsei
Abordarea co-dependentei cauzei /abordarea prin karma
Abordarea prin poveti
Abordarea prin dramatizari /retrairii a ceea ce s-a intimplat
Abordarea durerii /vindecarii comune
Abordarea reconstructiei comune
Abordarea prin rezolvarea comuna a conflictului
Abordarea hoo ponopono
1.3.9. Consensul
1.3.10. Negocierea
1.3.11. Medierea
1.3.12. Arbitrarea
1.3.13. Med-arb
1.3.14. Mini-procesul
1.3.15. Dubla diplomatie
2. Cercetarea in domeniul rezolvarii conflictelor
2.1. Arii investigate
2.2. Institute de cercetare fundamentals a conflictului i rezolvarii conflictului
James Schelemberg (1996, p, 8), intr-o carte de larga cuprindere cu caracter teoretic i aplicativ,
propune definitia urmatoare: Pentru inceput, putem defini conflictul social ca fiind opozitia dintre
1. Concepte
conflictul
In conflict
indivizi i grupuri,
pe bazaprivind
intereselor
competitive,iainterventia
identitatilor diferite
i a atitudinilor care se
deosebesc.
L. A. Coser a avansat o definitie care a facut cariera: Conflictul este o lupta intre valori i
revendicari de statusuri, putere i resurse in care scopurile oponentilor sunt de a neutraliza, leza
sau elimina rivalii (Coser, 1967, p. 8).
John Burton: "O relatie in care fiecare parte percepe scopurile, valorile, interesele i conduita
celuilalt ca antitetice alor lui". (J. Burton, 1988).
Conflictul este o situatie in care oameni interdependent prezinta diferente (manifeste sau latente)
in ceea ce prive^te satisfacerea nevoilor i intereselor individuale i interfereaza in procesul de
indeplinire a acestor scopuri (Donohue & Kolt, 1992, p. 3).
J. P. Folger, M. S. Poole i R. K. Stutman definesc conflictul ca fiind interactiunea dintre doua
persoane independente care percep scopuri incompatibile i interferenta reciproca in realizarea
acelor scopuri. (Folger, Poole & Stutman, 1993, p. 4).
O divergenta de interese aa cum este ea perceputa, sau credinta ca aspiratiile curente ale
partilor nu pot fi realizate simultan (Rubin, Pruit & Kim, 1996, p. 7).
1.1. Conflictul, structura conflictului i familia de concepte relative la conflict
1.1.1. Definitie. Termenul de conflict a fost definit intr-o mare diversitate de moduri.
Transgresind perspectivele i accentele miscellanee intricate in definitiile conflictului, observam ca
orice conflict se definete prin elementele urmatoare: existenta a doua sau mai multe parti/sisteme
(persoane, grupuri, comunitati), existenta unor trebuinte, scopuri, valori, resurse sau caracteristici
individuale care sunt (sau numai par unei parti sau unelorparti) diferite sau incompatibile reciproc i
prezenta emotiilor (anterioare, insotitoare, sau posterioare conflictului). Incompatibilitatea sau doar
diferentele produc o tensiune care se cere eliberata, ceea ce conduce la conflict.
In caseta de mai jos gasiti o citeva definitii.
1.1.2. Structura conflictului. Vom utiliza aici doua modele propuse de, respectiv, Johan
Galtung i Bernard Mayer.
Cel mai influent model al conflictului a fost propus de J. Galtung in 1969. El a vizualizat
conflictul ca pe un triunghi, cu contradictia (C), atitudinea (A) i comportamentul (B) in unghiuri.
Galtung vede conflictul ca pe un proces dinamic in care cele trei componente se modifica permanent i
se influenteaza reciproc.
C. Contradictia semnifica situatia conflictuala, care include incompatibilitatea scopurilor.
A.
Attitudinea cuprinde elemente afective (emotiile), elemente cognitive (convingerile) i
elemente conative (vointa). Ea presupune perceptiile corecte i perceptiile eronate despre celalalt i
sine, atit pozitive, cit i negative. Atitudinile sunt deseori influentate de emotii ca teama, furia,
amaraciunea i ura.
B. Comportamentul (Behavior) poate include cooperarea sau coercitia, concilierea sau ostilitatea - ca
extreme. Comportamentul violent in conflict este caracterizat de amenintari, coercitie i atacuri
distructive.
Activitatea independents nr. 1

A. Identificati cele trei componente in conflictele de mai jos.
Studiul percutiei la baterie. In vacanta de iarna, in imobilul in care locuiesc s-a iscat un conflict care a
implicat toti locatarii. Cladirea are ase etaje i este locuita in proportie de 80% de intelectuali.
Conflictul a opus pe de o parte toti locatarii blocului, pe de alta o familie de asistenti medicali, foarte
respectati de vacini, dar temporar cazuti in dizgratia acestora. Motivul este zgomotul pe care fiul
acestora, un baiat de 18 ani, il face cind studiaza percutia. Toata familia l-ar vrea reuit la conservator,
iar de Craciun parintii tocmai i-au facut cadou o baterie, pentru ca baiatul sa aiba la ce se pregati mai
temeinic. Evident, au facut un efort financiar, dar care era necesar.
eful de scara a inceput sa primeasca zilnic reclamatii de la vecini, care erau bombardati cu
zgomotele puternice la cele mai nepotrivite ore.
Pana de cauciuc. Am plecat la drum cu cel mai bun prieten. Ma rugase sa-l duc pina intr-un sat ca sa ia
ceva de acolo. In graba plecarii nu am mai facut o verificare a mainii. Am plecat bucuroi. Vremea era
frumoasa, muzica nitel cam tare i nu am sesizat ca mi s-a spart un cauciup pe spate-dreapta. Incepuse
sa se intunece i vremea parea ca se strica. Constat ca roata de rezerva era sparta. Pe moment n-am
tiut ce sa mai fac, dar apoi am inceput sa-mi revarsii nervii asupra prietenului meu, invinuindu-l ca ma zorit sa plecam i eu de aceea n-am mai verificat starea mainii.
B.
Descrieti in citeva rinduri un conflict din experienta dumneavoasta, personal sau nu.
Identificati apoi cele trei componente, dupa Galtung, aratind i genurile fiecaruia (de exemplu,
componenta comportament, in exemplul dumneavoastra poate fi prezenta prin amenintari).
Tot triadica este i structura propusa de Bernard Mayer in anul 2000. El definete conflictul ca
pe un un fenomen psihosocial tridimensional, care implica o componenta cognitiva (gindirea,
perceptia situatiei conflictuale), o componenta afectiva (emotiile i sentimentele) i o componenta
comportamentala (actiunea, inclusiv comunicarea).
Componenta 1: Perceptia conflictului, modul in care il intelegem i cum il evaluam.
Perceptia nu este totdeauna rezonabila sau realista, intrucit fiecare individ decodifica datele situatiei in
functie de grila de lectura proprie: experiente anterioare, cognitii, capacitatea de analiza a situatiei,
atitudini, dorinte, starea dispozitionala momentana etc. Astfel, el poate vedea surse ale unui conflict
acolo unde ele nu exista. Conflictul incepe prin a exista numai in imaginatia unei sau mai multor
persoane (stadiu in care inca mai vorbim de conflict imaginat), dar curind devine conflict real, prin
diferie mecanismele psihologice intre care cel mai important este autoimplinirea profetiei (daca eti
convins de ceva, te atepti sa aiba loc, pozitiv sau negativ, el se va adeveri). Ca atare, este suficient ca
numai unul sa creada ca exista o incompatibilitate i el va transmite mesaje implicite sau chiar va
actiona in consecinta; rezultatul este ca partenerul va fi implicat in conflict, chiar daca nu impartaete
acea perceptie, nu simte ceea ce crede celalalt i /sau nu are cunotinta de aceasta.
Multe conflicte se dezvolta din presupunerea despre ce ar putea sa se intimple daca sau cind
una din parti va face ceva. In mare masura ostilitatea interpersonala este provocata de conflictele
imaginate.
Utilitatea practica a acestei informatii consta in atentia cu care vom cerceta perceptiile fiecarei
parti cu privire la conflictul pe care il acuza, sau a partii cu care ne confruntam noi inline, inainte de a
face prima interventie in directia rezolvarii. Ascultarea activa cu rol de informare este foarte indicata in
acest scop.
Componenta 2: Afectivitatea in conflict (emotiile i sentimentele). Emotiile sunt inerente

conflictului. Unele emotii (indeosebi emotiile-oc de genul furiei, disperarii, spaimei, urii, dar i
tensiunea, frustratia, tristetea sau teama) i /sau unele persoane se cer cu prioritate detensionate fie
direct in interactiunea conflictuala, fie in exteriorul acesteia. In multe conflicte oamenii ajung sa
actioneze impotriva propriilor interese, aratindu-se mai interesati sa-i exprime sentimentele, decit sa
obtina satisfacerea nevoii care a cauzat intrarea lor in

Dati un exemplu in care aspectul expresiv (manifestarea emotiilor de revolta, ura, frustrare etc.) a
prevalat in fata celui orientat spre rezultat (partea implicata a preferat sa piarda cauza, in schimbul
satisfactiei de a-i spune celuilalt verde-n fata tot ce pina atunci cenzurase).
conflict. Distingem astfel un aspect expresiv al conflictelor i unul orientat spre rezultat. (Este ceea ce
identifica L. A. Coser, in lucrarea sa clasica Functiile Conflictului Social: componenta nerealista a
conflictului (manifestarea emotiilor) i componenta realista (satisfacerea nevoilor, a interesului).
Eforturile de tratare a componentei expresive prin propunerea de solutii nu dau rezultate, daca
partenerul de conflict sau o terta parte nu-i ofera sprijin persoanei, ocupindu-se de emotiile sale. Adesea
(dei nu intotdeauna), oamenii trebuie sa gaseasca mai intii un mijloc de a-i exprima emotiile - uneori
inainte de a se putea axa efectiv pe un rezultat care le va satisface nevoile. i invers, este inutil sa
incurajezi exprimarea sentimentelor prin recunoaterea stresului pe care-l traiete persoana, cind ea vrea
sa te ocupi de rezultat ori acest lucru se impune.
Componenta 3: Actiunea. Comportamentul in conflict poate avea doua roluri: exprimarea
conflictului, a emotiilor implicate i satisfacerea nevoilor. Actiunile pot imbraca o larga diversitate de
manifestare, de la incercarea de a face ceva in dezavantajul altuia, la exercitarea puterii, apoi la violenta
i distructivitate sau, dimpotriva, la caracterul conciliant, constructiv i prietenos. Actiunea poate avea
un caracter constructiv /cooperant, ori dimpotriva, distructiv /competitiv.
Sa observam ca cele trei laturi ale conflictului nu coreleaza: creterea sau reducerea intensitatii
uneia nu ne dau nici o informatie despre evolutia celorlalte. Aceasta relativa autonomie de manifestare
face uneori greu de inteles i de anticipat comportamentul persoanei cu care te afli in conflict,
irationalitatea actelor sale ne deruteaza.
1.2. Concepte corelate conflictului
In prezent sunt in circulatie citeva concepte care alcatuiesc o familie a termenilor asociati
conflictului: conflictul armat, conflictul violent sau mortal, conflictul contemporan, conflictul refractar,
netratabil, insolubil (intractable conflict), conflictul cu radacini adinci i conflictul prelungit
(protracted conflict).
Conflictul armat este conflictul in care ambele parti utilizeaza forta.
Conflictul violent sau conflictul mortal este similar cu c. armat, dar in plus include violenta
unilaterala. Violenta poate fi fizica (genocidul impotriva civililor neinarmati), sau structurala
(rezultatul unor relatii care produc suferinta inutila).
Conflictul contemporan reunete conflictele politice i violente de dupa razboiul rece : acesta este
sensul generic. Mai exista i sintagma de conflicte contemporane inarmate, care semnifica numai
conflictele care implica forta.
Conflictul refractar sau insolubil. Este un conflict care rezista la tentativele de solutionare pentru
ca nu este centrat pe interese, care sunt relativ uor de satisfacut, ci pe nevoi umane fundamentale,
pe valori, pe identitate. Conflictul insolubil poate fi gestionat in sensul atenuarii intensitatii, pentru a
fi mai uor de suportat. Diplomatia secundara (two track diplomacy) este cea mai eficienta forma
de management al acestui tip de conflict.
Conflictul prelungit este un conflict de durata, alternind perioadele de intensitate maxima (razboi),
cu cele de relativa acalmie.

Dati cel putin un exepmlu concret care sa ilustreze un termen asociat conflictului.
Ombudsman (pl. ombudsmen) indica o persoana dintr-o organizatie, cu roluri multiple in colectarea
reclamatiilor i in rezolvarea nemultumirilor (prin mediere, consiliere, investigare sau arbitraj). In
ultimii ani termenul de ombudsman s-a extins i la departamentul care include mai multe persoane cu
functii de ombudsman. In functie de localizarea situatiilor conflictuale, intra sau extra-organizationale,
ombudsmen pot fi interni sau externi.
Ombudsman este interfata intre cetateni i organizatie. Asigurind cadrul legal al deciziilor
conducerii la plingerile cetatenilor, ombudsman are responsabilitati atit fata de angajatii care i se
adreseaza in conditii de confidentialitate, cit i fata de corporatia care are nevoie de feedback i
recomandari. Dei aria de probleme i departamente la acre are acces este vasta, rolul ombudsman este
doar de recomandare de solutii, nu de decizie, implementare. Au angajat ombudsmen diferite
intreprinderi, guverne centrale sau administrate locale, institute de invatamint superior, chiar
parlamentul European a desemnat un ombudsman al UE.
Originar din Suedia anului 1809, conceptul de ombudsman a facut cariera atit ca angajat
(functie), cit i /sau ca departament.
1.3. Forme de interventie in conflict
Teoreticienii i practicantii vehiculeaza un set fluid de concepte din familia rezolvarii
conflictelor, ca proces i rezultat. Sa ne oprim asupra celor mai cunoscute.
1.3.1. Prevenirea conflictului. Ombudsman, functie $i institutie. Prevenirea in acest context
nu are semnificatia de evitare, care este o strategie de abordare a conflictului deja existent. Prevenirea
conflictului include masurile de prevenire a tuturor incompatibilitatilor i a comportamentelor care ar
putea genera conflictul. Preventia se poate realiza de fiecare persoana, ca gestiune peoprie a relatiilor
interpersonale, dar in ultima vreme ea a devenit atit responsabilitatea unor persoane care ocupa o functie
speciala in organizatie (ombudsmen), cit i obiectul unor initiative organizatorice, cum este designul
rezolvarii alternative a disputelor in sisteme, metodologie compleza de prevenire i rezolvare a
conflictelor dintr-o organizatie, prin alte metode decit clasicul arbitraj in instanta: prin metode alternative
(Alternative Dispute Resolution - ADR).
Pentru ideea de incheiere a conflictului sintagma de rezolvare a conflictului este cea mai
generala i cunoscuta. Aceasta semnifica, intr-adevar, lichidarea definitiva a conflictului, prin win-win
(victorie-victorie) care da satisfactie ambelor parti. Rezolvarea conflictului inseamna lichidarea lui prin
metode analitice, care presupun accederea la radacina problemei i obtinerea unui rezultat care este vazut
de ambele parti ca fiind o solutie permanenta a problemei (Burton, 1988, p. 2). Dar sintagma de
rezolvare a conflictului este interanjabila, de mai mult de un deceniu, cu conceptul de transformarea
conflictului, dei se pare ca acesta din urma va reui sa ii construiasca o identitate proprie.
1.3.2. Transformarea conflictului. Conceptul s-a cristalizat in ultimul deceniu al secolului trecut, iar
John Paul Lederach l-a consacrat definitiv in 1995. Este un proces alternativ celor de rezolvare a
conflictului i de management al conflictului. El devine necesar cel putin in trei situatii: cind conflictul
este asimetric (de ex. conflictele etnice, care intra in categoria conflictelor majoritate-minoritate), dupa
rezolvarea conflictului, sau ca o conditie premergatoare acestuia. Transformarea conflictului presupune o
modificare profunda la nivelul individualitatilor, al relatiilor dintre parti, al intereselor i discursurilor,
dar i al situatiei care a creat conflictul (poate chiar constitutia societatii care sprijina conflictul
violent). El este orientat spre ameliorarea intelegerii reciproce. Este un proces laborios i de durata, dar
efectele sunt cele mai profunde i durabile. Transformarea conflictului este cea mai indicata in
conflictele refractare /insolubile de tipul celor identitare, etnice.
1.3.3. Managementul conflictului are doua acceptiuni majore: a) termen generic pentru toate actiunile
de gestionare a conflictului (preventie /prevenire, rezolvare, tratare a consecintelor), dar i b) strategii de
Prima lucrare despre managementul conflictului a fost publicata in 1960 de Thomas C.
Schelling i se numea Strategy of Conflict. Dei economist (laureat al premiului Nobel), Schelling a
abordat teoria conflictului dintr-o perspectiva multidisciplinara: economie, psihologie, sociologie i
drept.
Cel care a fundamentat tiintific studiul managementului conflictului a fost Donald Black. In
1990 el tipologiza formele elementare ale managementului conflictului. Urmeaza o lunga pleiada de
autori.
control, sau reglare a conflictelor de durata i refractare la solutiile pozitive, acceptiune care s-a impus
puternic. De retinut ca prin managementul conflictului nu se ajunge la rezolvare, ci doar la o atenuare a
formelor violente ale unui proces in desfaurare, care ar putea sa nu aiba niciodata o solutie. Cu alte
cuvinte ca rezultat al managementului partile continua sa se confrunte, dar adopta tactici mai putin
extreme, ceea ce inseamna ca se obtine o reducere a polarizarii. Strategiile prin care oamenii fac fata
conflctului insolubil sunt: birfa, ridiculizarea, linarea, terorismul, razboiul, dumnia de moarte,
genocidul, legea, medierea i evitarea.
1.3.4. Reducerea conflictului ni se pare un concept inutil i derutant, care se suprapune peste cel de
management al conflictului. Atita timp cit prin rezolvarea conflictelor se realizeaza numai reducerea
incompatibilitatilor i identificarea mijloacelor de angajare in directii nonviolente, ignorindu-se
sentimentele, amintirile i interesele, a caror vindecare este lasata pe seama timpului, spun sustinatorii
acestui concept, termenul de reducere este cel mai corect.
1.3.5. Rezolvarea de probleme poate avea ca obiect probleme obiective, nonrelational, caz in care
vorbim despre rezolvarea propriu-zisa de probleme, sau poate avea ca obiect probleme, dispute
transpersonale, sociale, caz in care suntem in fata unui conflict. In rezolvarea de probleme emotia este
relativ scazuta, iar demersul rezolutiv are multe elemente de descoperire i creativitate. Nu orice
problema este un conflict, dar toate conflictele au de rezolvat probleme.
1.3.6. Acordul /aranjamentul Antelegerea conflictului (Conflict settlement) este o intelegere intre
parti, care consfintete incetarea conflictului. Termenul este utilizat atit in conflictele armate, cit i in
negociere, mediere i celelalte forme de rezolvare alternativa a conflictului. Acordul contine o serie de
itemi cu rol de memento pentru sarcinile fiecarei parti, conditiile de implementare a sarcinilor i
comportamentelor asumate de fiecare (termene, sanctiuni pentru nerespectare etc.).
1.3.7. Concilierea. Proces similar medierii, singura deosebire fiind aceea ca partile nu se intilnesc, iar
terta parte recurge la un gen de diplomatie naveta (shuttle diplomacy). Conciliatorul, impartial sau
neutru (o terta parte), transporta informatia, asistind partile in mod separat, de regula prin telefon sau email. Concilierea functioneaza cind ambele parti doresc un acord, dar nu reuesc sa se inteleaga reciproc
i sa comunice. Un termen derutant de asemanator, dar cu semnificatie total diferita, este reconcilierea.
1.3.8. Reconcilierea este un proces care se incadreaza in etapa post-conflict. Reconcilierea este un
concept nou in domeniul rezolvarii conflictelor, fiind utilizat pentru prima data intr-o carte scrisa de
Charles Hauss, in 1995. Ea cauta sa-i determine pe oameni sa-i reconsidere adversarii istorici. Este un
proces laborios, pentru ca nu se poate induce pe scara larga, ci treptat, la un numar limitat de indivizi.
John Paul Lederach i-a identificat 4 componente importante: increderea, dreptatea, mila (indurarea) i
pacea. Termenul mila sugereaza ca reconcilierea are radacini religioase, in multe religii ale lumii. Din
1995 au aparut zeci de comisii pentru sadirea increderii i reconciliere, in tari cu probleme. Strategii
utilizate in reconciliere:
a. Se organizeaza intilniri la scara mica intre indivizi din ambele tabere, care exploreaza impreuna
temele i furiile reciproce i, foarte important, incep sa construiasca punti ale increderii intre ei
i taberele lor, ca etapa in procesul de vindecare (healing).
Mai jos veti gasi 12 forme de reconciliere. Cititi-le i identificati exemple din experienta
dumneavoastra, la cel putin una din ele.
b. Seriale artistice pe teme de rezolvare a conflictelor transmise la radio (de ex. in Africa) sau la
televiziune - telenovele (de ex. in Macedonia).
c. Tabara de vacanta (de ex. pentru jucatorii de basket din fosta Jugoslavia).
d. Utilizarea religiei ca vehicul al reconcilierii.
Johan Galtung ofera o sinteza asupra problematicii reconcilierii, pe care o vom rezuma mai jos.
Reconcilierea este un proces de vindecare atit a victimei, pentru traumele suferite, dar i a faptaului
(agresorului). Pentru raul suferit, victima poate cauta restituirea din partea faptaului sau din partea tertei
parti, prin pedepsirea faptaului, dar i faptaul poate simti nevoia de eliberare pentru vina sa: de la terta
parte prin supunere, penitenta sau pedeapsa; de la victima prin adresarea de scuze i obtinerea iertarii; iar
de la sine printr-un dificil proces intern. Galtung identifica 12 moduri de realizare a reconcilierii, ca stare
de fapt, nu ca normativitate (ca recomandare metodologica, pragmatica). Dei extrase din experienta
grupurilor i comunitatilor largi, abordarile identificate sunt in egala masura relevante i pentru
conflictele interpersonale.
1. Abordarea justificativa natura-structura-cultura, posibila in unele cazuri de violenta
colectiva sau individuala. De felul in care este inteles actul savirit de fapta (violenta), depinde relatia
dintre fapta i victima, existind patru variante:
Daca victima nu poate accepta circumstantele atenuante pentru agresor, atunci reconcilierea este
imposibila, mai probabila fiind razbunarea.
Daca victima poate accepta circumstantele atentuante pentru agresor, atunci este deschisa calea spre
reconciliere.
Daca partile pot cadea de acord ca structura a fost /este deficienta i ca comportamentul lor a fost
legiferat prin pozitiile structurale (legislatie, functie) mai degraba decit a fi fost ceva personal, atunci
va fi posibila intoarcerea spre problema comuna, care este violenta structurala;
Perspectiva orientata spre cultura de asemenea converted relatia din inter-personala sau inter-statala,
intr-o relatie marcata de o cultura deficienta, energia partilor fiind redirectionata i valorificata
pentru reducerea violentei care caracterizeaza culturile lor.
Terta parte poate sugera partilor o artibuire externa: conditiile externe sunt cele care te-au facut pe tine
fapta i pe mine victima. Ca atare, nu avem motive sa ne urim, nici ca tu sa te simti excesiv de vinovat,
ca eu sa intru in psihologia victimei. Noi putem sa ne reconciliem, sa
lasam trecutul in urma noastra. Putem sa ne reunim fortele i sa luptam impotriva acelor conditii care neau impins unul impotriva celuilalt in acte oribile de violenta.
2.
Abordarea prin reparatie /restitutie. X i-a facut un rau lui Y, X este contient de vina
sa, Y este consent de trauma. X vine la Y i se ofera sa-l despagubeasca, restituindu-i fie bunurile, fie
oferindu-i bani. Acest lucru se poate petrece la nivel interpersonal (ii cumperi alta vaza in locul celei pe
care i-ai spart-o) sau inter-statal. Are loc o restitutie, reparare, reinstalarea statutului anterior.
Intermediarul poate sugera actul concret al restituirii.
3.
Abordarea prin scuze /iertare. X i-a facut un rau lui Y. Y este consent de raul savirit.
X vine la Y sa-i ceara scuze sincere, Y le accepta. Aici este o transformare spirituala dubla.
A accepta scuzele nu inseamna automat i a ierta. Ambele parti trebuie sa aiba dispozitia de a intra in
aceasta relatie. Posibile traduceri:
- Imi cer scuze = A vrea sa nu fi facut ceea ce am facut i promit sa nu mai fac.
- Accept scuzele = Cred ce spui, hai sa ne vedem de ale noastre.
Te rog sa ma ierti = Te rog sa ma eliberezi de vina pe care o simt fata de tine.
- Te iert = Prin aceasta te eliberez de vina fata de mine.
Vina apare din contiinta de a fi facut rau cuiva. Ea stabilete o relatie cu victima, cu propriul eu i cu
divinitatea /entitatea in care crede. Numai victima poate reduce sentimentul de vinovatie. La rindul ei,
prin iertare partea lezata se elibereaza partial de trauma, dei nu total.
4.
Abordarea teologica /penitenta. In lumea occidentala aceasta abordare este asociata cu
cretinismul. Problema este ca aceasta functioneaza numai la credincioi. In plus, abordarea nu rezolva
nici problema sine-altul, nici pe cea sine-sine. Ea le poate exacerba pe amindoua, fiind utilizata ca scuza
pentru a evita orice intilnire cu celalalt, pe motivul ca Dumnezeu a rezolvat problema. Daca problema
interioara refuza sa fie rezolvata, atunci apar indoieli despre absolvirea divina.
Numele tertei parti este acum preotul. El trebuie sa-l ajute pe fapta sa-i largeasca
perspectiva, adaugind-o i pe a victimei, respectiv focalizindu-se pe scuze i restitutie. Aici persista,
totui, o problema majora: victima poate cere sa fie lasata in pace, pentru ca a suferit destul i nu vrea
sa
mai auda
de fapta, nici nu are nevoie de restitutie,
nici sa-i asculte
scuzele, care nu vor indrepta niciodata raul facut. De aceea preotul nu-i va aduce fata in fata prea
devreme, ci va discuta separat.
5. Abordarea juridica /a pedepsei. Succesorul lui Dumnezeu este statul. Relatia devine una
intre fapta i stat, cu judecatorul in rolul de preot. Succesiunea devine prezentarea cazului - confesarea pedepsirea prin izolare - reacceptarea de catre societate. Faptaul se simte eliberat de vina fata de
societate.
Terta parte este acum judecatorul. El trebuie sa-i adauge abilitatile unui preot, iar preotul sa
invete cum sa procedeze cu necredincioii. Judecatorul poate adauga in sentinta restitutia i scuzele.
6. Abordarea co-dependentei cauzei /abordarea prin karma. Budismul are o etica a
nonviolentei, dar are i o epistemelogie de analiza sistemica bazata pe lanturi interactive cauzale /cicluri.
Adica: dei fiecare fiinta umana poate alege la un moment dat sa actioneze violent sau dimpotriva,
decizia lui este influentata de karma sa, starea sa morala din acel moment, de credinta ca indiferent ce
faci, se va intoarce mai devreme sau mai tirziu la tine i de karma victimei, i, prin reunirea lor, de
karma colectiva: suma totala a meritelor i defectelor actiunii anterioare. Intrucit aceste lanturi
interconditionate pun accent pe trecutul anterior vietii, pe vietile de alaturi, din context i pe dupa-viata
viitorului, defectul unui act violent nu poate fi pus pe seama unui singur actor. Intotdeauna o karma
negativa are mai multi responsabili.
De aici, modul de a imbunatati karma este un dialog extern, care practic inseamna o masa
rotunda la care stau toti, fara alocarea rolurilor de fapta, victima, consilier, judecator,
10
iar conducerea discutiei se face prin rotatie. Dar inainte de aceasta are loc meditatia, ca dialog intern prin
care participants fac pace cu ei inii. Aceasta abordare este mai degraba o atitudine, o filosofie de viata,
dincolo de dihotomia stricta fapta-victima.
7.
Abordarea prin poveti. Se organizeaza dialoguri intre fapta i victima, in care se
descrie cu lux de amanunte ce s-a petrecut, incercind explicarea faptelor, facind ca actele violente sa
apara drept consecinte logice ale factorilor antecedenti dterminanti. Se mizeaza pe efectul de catharzis.
Terta parte da cautarii adevarului doua trasaturi: istoria factuala - din ambele perspective i istoria
viitorului, adica cum sa se evite reptarea violentelor in viitor.
Terta parte organizeeaza acele dialoguri. O metoda este aceea de a pune la dispozitia partilor o
carte mare, cu pagini albe pe care sa le completeze ele. Cartea va deveni o parte a memoriei colective.
Acolo se vor nota descrierile violentelor i traumelor, efectele asupra a ceea ce au simtit victimele, cit i
sperantele de viitor. (Ex. Irlanda in 1975, Soka Gakkai in Japonia a adunat memoriile femeilor in 26 de
volume.)
8. Abordarea prin dramatizari /retrairii a ceea ce s-a intimplat. Ceea ce conteaza este sa se
ajunga la o intelegere mai profunda, mai emotionala, nu doar descriptiva. Retrairea se poate face prin: a)
povestirea intimplarii, ca parte implicata sau ca martor; b) crearea unei piese pentru a fi prezentata la tv
spre consum public (cind retrairea este atit de dureroasa, incit partile sa nu pot reproduce prin
dramatizare). Jucatorii pot retrai evenimentele pina in momentul in care s-a greit, apoi sa inventeze
impreuna o continuare alternativa.
9. Abordarea durerii /vindecarii comune. Discutarea durerii impreuna cu agresorul,
deplingerea laolalta a razboiului, a oricarui razboi, ca i conflict i crima impotriva umanitatii, cu
cautarea de alternative in trecut i viitor. Ideea consta in a fi laolalta. Pe masura ce timpul trece, se
organizeaza din ce in ce mai multe intilniri in acest sens, de regula intre veterani de ambele parti, dar i
civili, soldati in exercitiu i oameni politici. Prin aceasta se contribuie la vindecare. Terta parte sa aiba
grija ca acestea sa nu se transforme in tribunale.
10. Abordarea reconstructiei comune. Soldatii se dezarmeaza i se intorc, de aceasta data
pentru a construi. Atunci victimele se pot intilni cu victime, comandantii cu comandanti etc. Esentialul
este de a desfaura o activitate impreuna. De exemplu, in Norvegia soldatii germani care se retrageau din
calea Armatei Roii au ars paminturile. Dupa razboi, ei au venit sa ajute la replantarea pomilor i
refertilizarea solului. Pot veni i civili, dei ei nu sunt reprezentativi pentru violentele razboiului. Ei arata
ca o natiune are aspecte dure i blinde
11. Abordarea prin rezolvarea comuna a conflictului se refera la implicarea populatiei in
discutarea a ceea ce a fost i a ceea ce va urma daca nu se intreprinde nimic in vederea unei paci durabile
i ce ar trebui facut.
12. Abordarea hoo ponopono. Termen hawaian pentru o abordare care intrunete elemente
din mai multe abordari (cei 3R): reconciliere, reconstructie i rezolvare. Acestea se realizeaza intr-o
discutie (ho'o ponopono) moderata de inteleptul comunitatii, in care partile i cunotinte ale acestora
stau in jurul unei mese i fiecare este incurajat sa-i prezinte sincer versiunea sa: ce s-a intimplat, cum,
care ar fi reactia adecvata. Se ofera scuze i se accepta scuzele, se cere iertare i se acorda iertarea.
Exemplu: In timp ce un vecin cu stare dormea, un adolescent a intrat i i-a furat citiva dolari. Omul l-a
prins. A chemat politia i a aflat ca baiatul va sta in inchisoare 20 de ani, daca mai recidiveaza. Au
organizat o edinta hoo ponopono. Copilul i-a cerut scuze, pagubaul l-a iertat public. La dialog s-a
aflat ca familia era saraca, iar sora baiatului bolnava. Rezultatul dialogului ho'o ponopono a fost in cel
mai autentic stil win-win: baiatul va trebui sa faca citeva zile de munca in gradina vecinului in a carui
casa a intrat prin efractie. Victima, care se intimplase sa fie bogata, i vecinii, au cazut de acord sa
contribuie la cheltuielile medicale ale familiei.
11
Aceasta abordare este destul de dificila, dar completa. Ea contine reabilitarea victimei, acordarea de
respect fata de sentimentele sale, ascultarea problemelor sale, primire de scuze i restitutie. Dei nu
Actiyitatea independents nr. 5
Comentati (exprimati-va parerea despre) formele de reconciliere in contextul cultural romanesc
(economic, politic, istoric) : de exemplu, care vi se par adecvate i de ce, care nu, etc.
este un panaceu, la o privire atenta, in ho'o ponopono se regasesc toate abordarile anterioare.
In concluzie la procesul reconcilierii i la modalitatile de realizare a acesteia, se poate
afirma ca niciuna din abordari nu este capabila sa gestioneze intreaga complexitate a situatiei dupaviolenta; problema consta in designul combinatiilor indicate pentru o situatie data, ceea ce reclama
cunoatere, abilitati i experienta.
1.3.9. Consensul este un demers spre incheierea disputei, prin care toti membrii grupului accepta sa
admita un punct de vedere comun (ca preparativa pentru negociere) sau chiar o solutie. El conduce la o
intelegere care este satisfacatoare pentru toti cei implicati. In consens este considerata atitudinea
fiecaruia.
1.3.10. Negocierea este un proces bilateral sau multilateral in care partile, avand diferende asupra unei
anumite probleme, incearca sa ajunga la o intelegere, un acord (acesta este termenul consacrat) asupra
acelui subiect, prin comunicare. Negocierea poate fi realizata direct de catre parti, sau prin intermediar
(negociator). Negociatorul are doua categorii de abilitati: este profesionist in domeniul problemei
negociate i stapinete tehnica negocierii. El se implica substantial in sugerarea i structurarea solutiei,
spre deosebire de mediator, de exemplu, care se mentine neutru (unul din motive consta in absenta
expertizei in domeniul problemei).
1.3.11. Medierea presupune cu necesitate interventia tertei parti; este un proces voluntar prin care
partile preiau controlul asupra rezultatului (medierea pura), dar cind medierea include imixtiuni pozitive
sau negative din partea mediatorului, se numete medierea cu mu^chi. Rolul mediatorului este doar
procedural, de creare a conditiilor i de indrumare a partilor, care ii gasesc singure solutia la problema
(motiv pentru care unii o numesc i negociere asistata). i totui, daca partile intimpina dificultati in a
gasi solutii, mediatorul poate sugera mai multe variante de rezolvare, fara a impune, insa, o solutie.
1.3.12. Arbitrarea. Proces de rezolvare a conflictului printr-o terta parte, a carei autoritate este i va fi
recunoscuta i dupa arbitrare. Disputa este prezentata unei sau mai multor persoane pentru a lua o decizie
necontestata i finala. Partile trebuie sa-i dovedeasca adevarurile in fata arbitrului, care ia decizia.
Arbitrarea se folosete indeosebi in conflictele dintre organizatii.
1.3.13. Med-arb. Este o mixtura intre mediere i arbitraj: aceeai persoana poate indeplini succesiv
ambele roluri, de mediator i de arbitru, sau rolurile pot fi atribuite unor persoane diferite.
1.3.14. Mini-procesul este un proces de tatonare, in care juritii care reprezinta partile in conflict
prezinta cazul in fata unui judecator, fara martori, pentru a obtine perspectiva judecatorului asupra
cazului. Daca ulterior cazul merge in instanta, partea care a cerut acest lucru va plati cheltuielile de
judecata, daca hotarirea curtii este identica cu cea din mini-proces. Un mini-proces se mai realizeaza cind
partile au nevoie sa auda un rezumat al cazului lor, pentru a pai la negocieri.
12
1.3.15. Diplomatia secundara (Two Track diplomacy = diplomatia complementara, diplomatia celei de
a doua cai) este o interactiune informala, neoficiala intre membrii grupurilor sau natiunilor adversare,
care are ca scop dezvoltarea strategiilor, influentarea opiniei publice si organizarea resurselor umane si
materiale in moduri care ar putea ajuta la rezolvarea conflictului. Ea acompaniaza diplomatia oficiala,
Ce roluri de terta parte (mediator, negociator, arbitru) ati jucat in conflicte? Descrieti situatiile.
atribuita mai ales barbatilor, care practica o diplomatie dura, fiind realizata de diferite organizatii si
atribuita mai ales femeilor, care practica aceasta diplomatie blinda.
Unul dintre fenomenele cheie de care se ocupa diplomatia secundara este Conflictul Social
Prelungit (CSP), prin natura lui refractar.
2. Cercetarea In domeniul rezolvarii conflictelor
Precizari introductive: categorii de studii asupra conflictului

Niveluri macro si micro. Studiile la nivel macro (relatiile dintre state, razboaiele, revolutiile)
se numesc studii asupra pacii, studii asupra pacii si conflictului sau stiinta pacii. Studiile la nivel
micro sunt denumite rezolvarea conflictelor sau managamentul disputelor.
Teoreticieni si practicieni. Teoreticienii sunt istorici, sociologi, specialisti in stiintele politice,
psihologii. Practicienii (rezolvitorii de conflicte, intermediarii, tertele parti) sunt: asistentii sociali,
psihologii clinicieni, avocati, ministri, strategi militari, diplomati, specialisti in managementul muncii.
Generalistii si specialistii se axeaza, respectiv, pe o gama larga de idei sau, dimpotriva, pe o
problema specifica. Cursul acesta este, de exemplu, generalist.
2.1. Arii investigate
Aspectul din rezolvarea conflictelor cel mai intens cercetat in conditii de laborator este
negocierea (vezi t. Boncu, 2006). Cele mai importante descoperiri sunt pe aceasta tema:
comportamentul de rezolvare a problemelor (de exemplu, oferirea sau solicitarea de informatii despre
prioritatile unei parti incurajeaza beneficiile reciproce mari); comportamentul certaret (amenintari sau
fixarea rigida pe o pozitie) indreapta spre esec in stabilirea acordului sau spre acorduri soldate cu
beneficii slabe de ambele parti; concesiile faciliteaza acordul, dar favorizeaza interesele celuilalt (Pruitt
& Carnevale, 1993); motivatia prosociala (datorata bunei dispozitii sau sperantei unor relatii ulterioare
cu cealalta parte) poate facilita acordul si beneficiile comune, dar in anumite conditii; partea care face
prima oferta tinde sa dobindeasca un beneficiu superior; atitudinile care impiedica efectuarea
concesiilor (de exemplu abordarea din perspectiva bucatii fixe de placinta, in care cineva vede cistigul
celuilalt ca pe o pierdere inevitabila a sa, in loc sa adopte perspectiva placintei largite). (Thompson,
Neale, & Sinaceur, 2004).
13
Diferentele culturale in negociere constituie a doua directie majora de cercetare (Gelfand & Brett,
2004), in care s-au stabilit citeva certitudini: negociatorii din culturi individualiste (ca cea americana,
sau europeana) au tendinta de a se plasa pe pozitii mai controversiale, pe cind cei din culturile
colectiviste (asiatice) sunt mai preocupati de mentinerea relatiilor pozitive, ceea ce ii face mai concesivi
i mai dispui la cooperare; responsabilitatea fata de membrii grupului incurajeaza comportamentul
controversial la individuality dar la colectiviti incurajeaza comportamentul de cooperare; persoanele
cu o mare nevoie de inchidere (de decizii rapide) tind sa gindeasca i sa actioneze in moduri uzuale i
sa adopte un comportament controversial (daca sunt dintr-o societate individualists) sau cooperant
(daca sunt dintr-o societate colectivista).
Implicarea tertei parti, cu accent pe mediere i arbitrare, este o alta zona de investigatii empirice, atit in
laborator, cit i in conditii naturale. S-a constat, printre altele, ca: medierea interpersonala este foarte
eficienta; ca partile prefera medierea, arbitrarii sau adjudecarii, deoarece medierea le permite controlul
asupra deciziei finale; impartialitatea este extrem de importanta, iar legaturile anterioare cu una din parti
poate fi acceptata, daca terta parte se dovedete impartiala; mai mult inca, unele persoane prefera ca
mediatorul sa fie apropiat de partea opusa, in speranta ca o va putea influenta mai uor (Kressel & Pruitt,
1989).
Tacticile mediatorilor. Au fost identificate peste 100 de tactici ale mediatorilor, unele dintre ele
dovedindu-se mai eficiente decit celelalte: gradul de implicare a mediatorului este direct proportional cu
intensitatea conflictului; mediatorul ajuta partile sa-i inteleaga reciproc pozitiile i le provoaca sa vina
cu idei; discutiile private, separate (caucus); complianta la acord este mai mare cind partile pleaca de la
mediere in relatii bune i sunt satisfacute de procesul in sine; in conflictele maritale este benefic un
training al sotilor in tehnica rezolvarii problemelor i, de asemenea, s-a mai constatat ca terapiile centrate
pe emotii sunt cele mai eficiente. Acestea constau in identificarea patternurilor interactionale ale sotilor,
exprimarea de ambele parti a sentimentelor i expectantelor proprii i cerinta de a accepta i raspunde la
trairile i ateptarile partenerului. In fine, o ultima achizitie: au fost elaborate i implementate programe
de mediere intre colegii de coala (peer mediation), care s-au dovedit eficiente.
Conflictul etno-politic. Daca cercetarea ne-a adus cunoaterea satisfacatoare a naturii i cauzelor
conflictului, a desfaurarii i escaladarii acestuia, ea este inca incapabila sa descifreze procesele
dezescaladarii conflictelor refractare, mai ales din categoria conflictelor etnice, religioase i politice. In
schimb putem enumera o serie de progrese reale in subiecte ca: rolul tertei parti in mentinerea pacii
(care in ultimii ani s-a extins de la prezenta fortei pentru a garanta incetarea violentelor, la furnizarea de
ajutor umanitar, supervizarea alegerilor i mentinerea legii i ordinii); s-a constatat ca in conflictele
severe mediatorii recurg la intilniri separate, cer imperativ ca participants sa se liniteasca sau chiar
recurg la forta (Wall, Druckman, & Diehl, 2002); medierea este mai uoara cind partile au puteri egale,
cind au fost apropiate inainte de conflict i cind mediatorul este de rang inalt; in fine, a fost confirmata
teoria maturitatii (ripeness theory).
Teoria maturitatii se refera la starile psihologice care incurajeaza partile implicate in conflicte
grave sa faca pasul spre negociere. Ea a fost propusa de William Zartman in 1989 ca mod de a explica
apropierea razboaielor de procesul de pace i de a ajuta mediatorii sa-i evalueze momentul intrarii in
conflict. Ulterior, in anul 2000, Zartman a precizat doua conditii care sunt necesare, dar nu suficiente,
pentru ca partile sa intre in negociere: a) un impas care afecteaza ambele parti, ele devenind contiente
ca nu pot depai impasul prin escaladarea conflictului. B) perceperea de catre ambele parti a unei cai de
ieire din impas - ele prevad ca este posibila o solutie negociata.
Dean G. Pruitt a revazut teoria maturitatii i a redenumit-o teoria pregatirii. Aceasta sustine
ca pregatirea unui actor pentru rezolvarea conflictului este in functie de motivatia de a incheia
conflictul i de optimismul privind succesul negocierii (Pruitt, 2005).
14
Cercetarea asupra rezolvarii conflictului este abia la inceput. De remarcat, in acest sens, workshop-urile
numite interactive conflict resolution, organizate cu un triplu scop: pentru trainingul managerilor din
middle-management; pentru rezolvarea unor conflicte punctuale (la workshop participa reprezentanti ai
ambelor parti) i in scop de cercetare i evaluare a acestor activitati, care se practica doar de citeva
decenii. Rezolvarea problemei este realizata de partile implicate, care beneficiaza de contributia tertei
parti i de prezenta unor specialiti in comunicare i rezolvarea conflictelor (acetia din urma ii ajuta pe
participanti sa comunice).
2.2. Institute de cercetare fundamentals a conflictului $i rezolvarii conflictului
Mentionam aici numai cele mai importante unitati cu specific de cercetare, nu de training. Pentru
furnizare de servicii, inclusiv formare, numarul organizatiilor este mai extins.
Institute for Conflict Analysis and Resolution (ICAR), de la Universitatea Harvard
(http://icar.gmu.edu/ICAR_About.html) este unul din cele mai prestigioase centre din lume, care
studiaza: legatura dintre globalizare i conflict, religia i conflictul, dinamica schimbarii in conflicte
i probleme ale identitatii.
Stanford Center on Conflict and Negotiation (SCCN), axat pe cercetarea teoretica a barierelor
rezolvarii conflictelor, de natura strategica,psihologica i institutional.
The Wisconsin Institute for Peace and Conflict studiaza violenta, probleme de securitate i pacea
globala de dupa Razboiul Rece mondial.
The Program on the Analysis and Resolution of Conflicts (PARC) functioneaza la Universitatea
Siracuza i studiaza conflictele sociale.
University of Melbourne, Australia International Conflict Centre, preocupat de studiul teoriei i
practicii rezolvarii nonviolente a conflictelor.
Global Peace and Conflict Studies at the University of California at Irvine
Conflict Resolution/Peer Mediation colaboreaza cu cadrele didactice la elaborarea unui program de
rezolvarea conflictelor /peer mediation.
Institute for Dispute Resolution, Universitatea Victoria, este un centra universitar pentru studiul
teoriei i practicii rezolvarii disputelor i rezolvarii alternative a disputelor (ADR).
TFF Transnational Foundation for Peace and Future Research - s-a orientat din 1991 pe studiul
teoretic al reducerii intensitatii conflictelor.
Conflict Information Consortium (CIC), anterior Conflict Research Consortium,
functioneaza in cadrul Universitatii din Colorado ca centru multi-disciplinar de cercetare i
predare a conflictului (vezi conflict.colorado.edu; www.CRInfo.org
i
www.BeyondIntractability.org). Accesul la resurse este gratuit.
Hewlett Conflict Resolution Theory Building Centers (= Centrele Hewlett pentru teoria rezolvarii
conflictelor): Centre de conflict interdisciplinare cu o baza universitara pentru evaluarea proceselor
de rezolvare a conflictelor si dezvoltare a unor noi concepte teoretice (www
.colorado.edu/conflict/hewlett/index .html).
Centre for Conflict Resolution, University of Bradford, UK (http://www.bradford.ac.uk/ )
fnctioneaza din 1990 i imbratieaza doua domenii de cercetare: cauzele profunde ale conflictului i
factorii pacificatori care pot aduce partile la masa negocierii, cit i aspecte utilitare, de interventie in
conflictele contemporane.
Berghof Research Center for Constructive Conflict Management identifica procedeele i modelele
constructive pentru abordarea conflictelor etnopolitice i socioculturale din Europa, oferind i
analiza tiintifica a aplicatiilor practice a acestora.
In Europa, Suedia, functioneaza The Transnational Foundation for Peace and Future Research, iar
Norvegia este tara in care a aparut primul institut de acest gen din lume: International Peace
Research Institute, Oslo (PRIO) i totodata tara care a produs unul din cei mai recunoscuti
cercetatori ai pacii, Johan Galtung. De asemenea, institutul Fridtjof Nansen s-a afirmat prin studiile
15
asupra umilirii.
American Communication Association WWW este un index web pe conflict i comunicare, mentinut de
American Communication Association (ACA). Sunt stabilite link-uri cu diferite organizatii profilate pe
studiul rezolvarii conflictelor i rezolvarii in sine (de ex., Academy of Family Mediators, Global
Mediation Arbitration Association, Inc., National Institute for Dispute Resolution, Conflict Resolution
Consortium, etc).
16
Cap. 2. FUNDAMENTE PSIHOLOGICE ALE CONFLICTULUI: PROCESE

AFECTIVE I COMPORTAMENTE

1.1. Afectivitatea in conflict - Introducere generala
1.1.1. Afectivitatea, components bazala a psihicului uman
Conceptul de afectivitate
Clasificarea proceselor afective
1.1.2. Functiile proceselor afective in conflict
1.1.3. Ignorarea emotiilor in cercetarea i practica rezolvarii conflictelor
1.1.4. Forme de implicare a emotiilor in conflict
Emotiile negative
Emotiile pozitive
1.2. Furia
1.2.1. Conceptul de furie
1.2.2. Furia in conflict
In relatiile interpersonale
In negociere
1.2.3. Managementul furiei
Managementul furiei proprii
Managementul furiei celuilalt
1.2.4. Rolul tertei parti in managementul emotiilor negative puternice ale oponentilor
1.3. Frica
1.3 1. Conceptul de frica
1.3.2. Alerta (starea de alarma, starea de pregatire a organismului pentru atac-fuga)
1.3.3. Gestiunea fricii in conflict
1.4. Vinovatia i ruînea
1.4.1. Conceptele de vinovatie i ruine
1.4.2. Rolul sentimentelor de vinovatie i de ruine in conflict
1.5. Umilirea
1.5.1. Conceptul de umilire
1.5.2. Forme de umilire
1.5.2. Raspunsul la umilire
1.5.4. Gestiunea umilirii
1.6. Respectul i recunoa^terea
1.6.1. Conceptul de respect
1.6.2. Crearea respectului
1.6.3. Importanta respectului
1.6.4. Recunoaterea
2. Comportamente in conflict
2.1. Increderea, neincrederea i gestiunea acestora in conflicte
2.1.1. Definirea conceptelor de incredere i neincredere
2.1.2. Inelarea increderii i redobindirea increderii
2.1.3. Managementul increderii i neincrederii in conflicte
2.2. Utilizarea puterii pentru evitarea i rezolvarea conflictului
2.2.1. Conceptul de putere
2.2.2. Teorii despre putere
2.2.3. Utilizarea puterii in conflicte
Moduri de utilizare
Mituri ale puterii in conflicte
2.2.4. Tipologia bazelor puterii
2.2.5. Potentarea puterii
17
Potentarea puterii prin limbajul verbal

Potentarea puterii prin limbajul nonverbal
2.3. Comportamentul agresiv
2.3.1. Definiri conceptuale
Agresiunea
Comportamentul agresiv
Agresivitatea
Violenta
Cruzimea
2.3.2. Forme ale agresivitatii
2.3.3. Teorii explicative pentru agresivitate
Agresivitatea ca instinct
- Teoria psihanalitica
- Teoria etologiei umane
Agresivitatea stimulata din exterior
- Teoria frustrare-agresivitate
- Teoria violentei politice colective
Agresivitatea invatata
- Teoria invatarii sociale a agresivitatii.
- Teoria catharzis-ului
- Teoria pedagogica a descarcarii
2.3.4. Gestiunea agresivitatii in preventia i rezolvarea conflictului
Training-ul anti-violenta
Preventia agresivitatii i violentei
Rolul tertei parti in gestiunea violentei
2.4. Managementul imaginii
2.4.1. Definiri conceptuale
2.4.2. Teoria negocierii imaginii
2.4.2.1. Culturi cu context-scazut i culturi cu context-ridicat
2.4.2.2. Mentinerea imaginii
2.4.3. Importanta imaginii in conflict
18
1.1. Afectivitatea in conflict - Introducere generals

1.1.1. Afectivitatea, components bazala a psihicului uman
Conceptul de afectivitate. Lucrarile romaneti de psihologie definesc afectivitatea ca pe un
ansamblu al starilor (proceselor /trairilor) afective, incluzind aici categoriile largi de emotii, sentimente
i pasiuni.
Unii autori straini sunt mai analitici i includ in afectivitate i specii ale acestor categorii:
anxietatea, angoasa, tristetea, bucuria i chiar senzatiile de placere i de durere , acordandu-le tuturor
cite un statut de sine statator prin ignorarea unei anumite relatii de subordonare categoriala dintre ele.
In fine, in limba engleza termenul de emotie mai include afectele i sentimentele, figurind astfel ca
un sinonim al afectivitatii in sens larg. Lucrarile de limba engleza folosesc termenul de emotie in mod
nediscriminativ, pentru afecte, emotii i sentimente, fiind un sinonim pentru ceea ce literatura noastra
inglobeaza in afectivitate .
Afectivitatea este o componenta bazala, infrastructurala a psihicului. Practic, nu exista proces
psihic care sa nu fie in interactiune cu procesele afective i invers, starile afective pure, lipsite de
continut cognitiv sunt foarte rare.
Trairile afective sunt insotite de trebuinta de a fi comunicate, exprimate (oral, prin scrisori,
jurnale etc.). Aceasta trebuinta este complementara cu trebuinta de a obtine aprobarea, intelegerea i
simpatia interlocutorului.
Procesele afective se caracterizeaza prin polaritate (placute - neplacute; pozitive - negative;
incordate - destinse); intensitate; durata (mai scurta la emotii i mai mare in cazul sentimentelor i
pasiunilor); mobilitate (trecerea de la o faza la alta in interiorul unei stari afective, sau de la o stare
afectiva la alta. O mobilitate prea mare se numete labilitate emotionala) i expresivitate (mimica,
pantomimica, schimbarea vocii, modificari de natura vegetativa).
Clasificarea proceselor afective. Trairile afective sunt foarte numeroase (in Dictionarul limbii romane
moderne sunt nu mai putin de 200 termeni). In functie de mai multe criterii (proprietatile lor, gradul de
contientizare i nivelul calitativ al formelor motivationale din care izvorasc) procesele afective se
grupeaza in: primare, complexe i superioare.
a)
Procesele afective primare. In afara de a) tonul afectiv al senzatiilor, perceptiilor,
reprezentarilor i ideilor) i de b) trairile afective de provenienta organica (de exemplu starea de alarma
din unele cardiopatii, euforia produsa de hepatitia sau iritarea care insotete TBC- ul), in aceasta
categorie intra, mai ales, c) afectele propriu-zise. Afectele sunt forme afective simple, primitive i
impulsive, puternice, violente, scurte, cu aparitie brusca i desfaurare impetuoasa: groaza, minia,
frica, spaima, accesele de plins zgomotos, risul in hohote, exuberanta, uimirea, dorinta.
b) Procesele afective complexe: emotiile $i dispozitiile
Emotiile curente, sau de baza. Sunt scurte i intense, i, spre deosebire de afectele primare sau
propriu-zise, emotiile sunt culturalizate, se desfaoara dupa tipare i conveniente socio-culturale:
bucurie-tristete, entuziasm-disperare, frica-siguranta. 2 3
19
E. Jalley i C. Prevost, Dictionar de psihologie, ed. de R. Doron i Francoise Parot, Bucureti,

Humanitas, p. 35
3
Un alt exemplu de semnificatii diferite acordate de limba engleza i limba roomana este cel de
perceptie, care, in limba engleza, include i senzatiile. Acestora din urma psihologia
romaneasca le acorda o identitate proprie.
Emotiile superioare, care pot aparea in activitatile intelectuale, estetice, morale.

Dispozitiile afective sunt stari difuze, cu intensitate medie i durabilitate relativa. Omul bine dispus
se bucura de orice, cel rau dispus cauta motiv de cearta. Prin repetare, o dispozitie poate deveni
trasatura de caracter: firi inchise /taciturne /anxioase / mohorite /blazate i vice-versa.
c) Procesele afective superioare sunt: sentimentele - intense, de durata i stabile, pozitive sau
45
negative , cu categoriile: sentimente intelectuale, estetice, morale, sentimentele eu-lui (amorul propriu;
sentimentele de inferioritate sau de superioritate), angoasa vs. speranta, sentimentele sociale i
psihosociale (vanitate, demnitate, sociabilitate); pasiunile sunt sentimente cu grad foarte mare de
orientare, intensitate, stabilitate i generalitate, antrenind intreaga personalitate; in fine, viciile sau
patimile sunt pasiunile cu valoare negativa.
1.1.2. Functiile proceselor afective in conflict
Functia generala i esentiala a proceselor afective, ca i a expresiilor lor, este de a adapta
comportamentul la context. Rolul proceselor afective in functionalitatea normala a organismului a fost
insa controversat, cei mai multi vazind doar efectul perturbator al emotiilor negative, in special in
conflict, caci acesta ne intereseaza aici. Vasile Pavelcu atribuia efectul negativ emotiilor, iar pe cel
pozitiv, sentimentelor. Se admite, insa, ca trairile afective dezorganizeaza conduita daca sunt foarte
intense sau cind individul se confrunta cu o situatie neprevazuta. Ca regula, in rest, organizeaza.
In conflict, procesele afective pot avea functii ca cele de mai jos:
a) Cauza a conflictului (Exemplu: starea colegului de furie fata de nedreptatea pricinuita de ef ii
determina o nemultumire critica generalizata, manifestata in atacuri fara motiv la adresa celor de
fata). Conflictele pot avea atit cauze instrumental, materiale, cit i cauze emotionale, relationale.
Daca sursele (cauzele) materiale sunt obligatoriu insotite de emotii negative (orice frustrare produce
reactii emotionale negative), in schimb sursele emotionale ale conflictelor pot actiona in absenta
oricarei revendicari concrete.
b) Resursa energetica, emotiile potentind i sustinind conflictul: ele alimenteaza puterea, curajul i
perseverenta care permit omului sa se implice i sa finalizeze situatia conflictuala.
c) Mecanism de stingere a conflictului, fie prin defulare (Exemplu: satisfactia ca mania i dispretul
pentru ofensa primita au fost exprimate, comunicate), fie prin faptul ca se valorifica in mod
constructiv emotiile pozitive ale disputantilor i ale tertei parti.
d) Simptom sau indicator al conflictului pe care-l traim noi inline sau partenerul; conflictul implica o
reactie emotionala la o situatie sau interactiune /persoana, reactie care semnaleaza un dezacord. Cind
avem emotii de teama, tristete, amaraciune, furie,
Resentimentul este un proces afectiv stabil i negativ, care consta in dorinta de razbunare, de
pedepsire a celor care i-au produs persoanei anumite nedreptati, suferinte, umilinte. Resentimentul
rezulta din acumularea unor sentimente negative (de ura, gelozie, razbunare), care nu s-au putut
manifesta i in felul acesta consuma. El se poate exprima in mod explicit ca ostilitate i reavointa,
se poate disimula in dosul unei ranchiune sau poate duce la actiuni sadice sau perverse orientate
impotriva celui care l-a provocat. Cind este cauzat de o frustrare reala, resentimentul este normal.
Ura este un sentiment intens al unei persoane fata de una sau mai multe alte persoane, carora le
vrea raul sau ale caror nenorociri o bucura (R. Doron i F. Parot, p. 808). Ea este cauzata de:
invidie, gelozie, ranirea in amorul propriu, nedreptate suferita de subiect, o iubire amoroasa
neimpartaita sau excesiva. Ura poate antrena dispretul, agresivitatea sau razbunarea. In cazuri
de ambivalenta ura poate alterna cu sentimentul de iubire pentru aceeai persoana.
5
Pentru primele patru functii, vezi B. Mayer, 2000, Cap. 1, The Nature of Conflict.
20
neajutorare sau un amalgam din acestea, simtim ca avem un conflict - i, ca atare, il avem. Emotia
resimtita ne-a semnalat prezenta conflictului, a avut rolul de simptom. e) Indicator al importantei
problemei pentru disputanti, in functie directa de intensitatea emotiei. (De exemplu, frustrarea este mai
Exemplificati intr-un conflict una din functiile proceselor afective.
puternica daca nu-ti raspunde la salut o vecina oarecare, comparativ cu acelai gest din partea unei
prietene apropiate.)
1.1.3. Ignorarea emotiilor in cercetarea $i practica rezolvarii conflictelor
Componenta emotionala a conflictului, in pofida omniprezentei sale i a impactului coviritor
asupra conflictelor, nu se bucura de prea mare atentie nici in cadrul cursurilor de formare, nici in paginile
studiilor tiintifice. Aceasta atitudine se explica prin: a) Ignorarea sau neglijarea emotiilor de catre
practicanti:
Formatorii i negociatorii pun accentul pe latura instrumentala, concreta, pragmatica: centrarea
pe interese i nevoi, ceea ce atrage logicizarea, rationalizarea, instrumentalizarea procesului de
rezolvare a conflictelor. Ca atare, in training-uri i in procesul rezolvarii conflictului emotiile
sunt minimalizate, ignorate sau reprimate.
Alta cauza a neglijarii emotiilor consta in dificultatea gestionarii emotiilor de catre practicieni,
comparativ cu gestionarea intereselor materiale.
a) Unii disputanti au credinta greita ca emotiile vulnerabilizeaza persoana i ii reduce ansele de
citig i drept urmare le reprima sau le mascheaza.
b) Recunoaterea exclusiva a afectivitatii negative in conflict: cercetatorii i practicienii vad in
conflict aproape exclusiv emotiile negative, perceptie care conduce inevitabil la concluzia ca
emotiile in conflict nu pot avea decit un efect agravant. Se ignoreaza sau se minimalizeaza
participarea emotiilor pozitive in conflict i efectele lor constructive; in realitate, conflictul poate fi
redus sau lichidat datorita unor emotii pozitive (buna dispozitie, incredere, entuziasm .a.).
1.1.4. Forme de implicare a emotiilor in conflict
In conflict participa emotiile de ambele valente, pozitiva i negativa, nu doar emotiile negative.
Emotiile negative:
a) Oamenii intra in conflict, de regula, cu interese, dar i cu emotiile insotitoare. Cind aceste emotii nu
sunt recunoscute de partea adversa i /sau de terta parte, in primul rind prin ascultarea activa, lor li
se adauga i alte emotii negative: frustrare, dezamagire, revolta.
b) Emotiile negative ca furia, teama, neincrederea, dispretul, jena, ruinea, mindria ranita, dezamagirea
pot bloca obtinerea acordului prin abaterea de la scopul real, de gasire a solutiei, i orientarea spre
intoarcerea ofensei, razbunare sau refuzul sistematic al oricarei propuneri din partea adversa.
c) Cind partile percep amenintari la adresa valorilor, statutului i identitatii proprii, ele reactioneaza
prin emotii puternice, care devin sentimente de durata i intretin un conflict insolubil sau unul
prelungit.
d) Cind oamenii simt ca le sunt amenintate interesele concrete, ei reactioneaza spontan prin emotii
puternice.
21
e) Cind umilim sau dispretuim punctul de vedere al celuilalt, el se simte nerespectat, umilit, poate chiar
i ruinat, ceea ce complica situatia, intrucit ruinea de regula produce conflicte prelungite.
Emotiile pozitive faciliteaza acordul i implicit atingerea scopului realist, instrumental. Ele pot
avea efecte constructive, in maniere diferite:
a. Daca negociatorul este bine dispus, el este mai putin agresiv i reuete mai bine sa induca
atitudinile cooperante la disputanti.
b. Daca disputantii au emotii pozitive, sunt mai doritori sa rezolve problema, mai ingenioi, mai
dispui sa respecte pozitia oponentului i mai capabili de operare intelectuala.
c. Se ajunge mai uor la un acord, daca li se fac cunoscute oponentilor intaririle pozitive,
recompensele rezolvarii conflictului: stabilirea de bune relatii personale, increderea, respectul,
recunoaterea, satisfactia, sentimentul de apartenenta, reputatia.
Exemplificati cite o emotie pozitiva i una negativa in conflicte.
1.2. Furia
1.2.1. Conceptul de furie
Furia este o emotie subita, cu tendinta agresiva, care se manifesta printr-o vie animatie
expresiva, gestuala i neverbala, uneori incontrolabila (N. Sillamy). Poate fi insotita de obscurizarea
contiintei. In functie de reactia emotionala faciala, ea se poate manifesta sub forma eritemului facial
intens - furia roie, sau a palorii brute - furia palida, livida (la copii vorbim de furia alba). Furia palida
poate fi insotita de ris spasmodic, reactie paradoxala. Persoanele mai predispuse la furie sunt cele cu
tulburari endocrine (hipertiroida sau suprarenalele), cu deficiente ale sistemului nervos central (epilepsie
sau alcoolism cronic) sau aflate sub influenta unor droguri dure.
Furia este o emotie naturala, ca raspuns la amenintari, la situatii de frustrare puternica, sau la
situatii de neimplinire a unor expectante. Furia poate declana agresivitatea, care ne permite sa ne
aparam.
Furia sociala este un concept aplicabil la grupurile mari. Spre deosebire de furia individuala, ea
este exprimata de grupuri sociale i nu de indivizi, iar cauzele sunt sociale (furia pe imigranti, pe crime,
pe coruptie), dei multi factori importanti in furia individuala sunt importanti i in furia sociala
(umilirea, violarea expectantelor etc.). Furia sociala este motorul schimbarii sociale, a progresului
societatii, intrucit ea conduce la micari de masa, revolte, revolutii.
1.2.2. Furia in conflict
In relatiile interpersonale s-a constatat ca furia, prin efectele impacarii care urmeaza episodului
violent, contribuie la consolidarea relatiilor in mai mult de jumatate din cazuri. Efectele benefice ale
impacarii se manifesta pe planurile fiziologic, psihologic i social, idee recenta care contrazice
cercetarile lui K. Lorenz despre agresivitatea la animale6.
In negociere manifestarea furiei poate avea efecte ateptate, dar i surprinzatoare:
6
Waal, Frans, 2000. The Ape and the Sushi Master: Cultural Reflections of a Primatologist, Basic Books.
22
Afirmarea furiei poate stimula un raspuns furios i rezistenta la colaborare, compromitind astfel
Keith G. Allread7 8 identifica patru posibile combinatii ale rationamentelor faptuitorului i
persoanei lezate in ce priveste responsabilitatea faptuitorului:
1. Daca faptuitorul i persoana lezata sunt de acord ca agresorul nu este vinovat, atunci conflictul
poate sa nu ia amploare pentru ca victima este dispusa sa scuze comportamentul agresorului.
2. Daca ambele parti sunt de acord ca agresorul este vinovat, atunci conflictul poate sa nu ia
amploare deoarece agresorul se poate simti vinovat i ii poate cere scuze.
3. Chiar daca ambele parti nu sunt de acord in privinta gradului de vinovatie a agresorului,
conflictul este prea putin probabil sa continue, daca agresorul se considera mai responsabil pentru
comportament decat partea lezata. In acest caz, agresorul tinde sa se considere vinovat, sa se scuze
i sa incerce sa se impace, iar partea lezata tinde sa creada ca acestea nu sunt necesare.
4. Daca partea lezata considera agresorul mai vinovat decat se considera acesta, ea ar putea simti
nevoia sa-i impuna agresorului sa se impace sau sa faca fata razbunarii. Agresorul, pe de alta parte,
tinde sa respinga cererea de a se impaca i sa vada razbunarea ca nejustificata.
acordul. Conflictul generat de furie este distructiv deoarece odata infuriate una pe alta, partile
implicate in conflict devin mai putin eficiente in rezolvarea problemelor cu care se confrunta.
Un studiu a dovedit ca negociatorii furiosi au aratat o atitudine mai putin pozitiva fata de
interesele fiecaruia in cadrul negocierii. Ca urmare, negociatorii suparati unul pe celalalt au
descoperit mai putine solutii mutuale benefice fata de negociatorii care nu erau suparati.
- Negociatorul care etaleaza furia (reala sau fictiva) transmite oponentului ideea ca se simte sigur
pe pozitii, caz in care este posibil ca celalalt sa faca concesii nejustificate.
Furia este corelata cu procesele de atribuire a responsabilitatii i vinovatiei celuilalt, unde cel mai
adesea se produce eroarea fundamentals de atribuire. K. Allread considera ca invinovatirea celuilalt
(atribuirea responsabilitatii comportamentului vatamator pentru victima) nu conduce inevitabil la
furie i escaladarea conflictului. Exista o singura situatie in care acest lucru are anse foarte mari sa
se intimple: cind victima H considera pe agresor mai vinovat decat se considera acesta.
1.2.3. Managementul furiei
In conflict trebuie sa reducem atit furia proprie, cit i pe a celuilalt, orientata spre noi. In cele de
mai jos sunt prezentate strategii pentru ambele obiective: managementul furiei proprii i managementul
furiei celuilalt.
Managementul furiei proprii. Cele mai multe studii i traininguri recomanda eliberarea,
exprimarea necenzurata a furiei, sa i se dea drumul furiei . In realitate, insai manifestarea furiei
alimenteaza furia, infuriind mai tare. Atitudinea diametral opusa i-a pus intrebarea: ar trebui ca partile
sa nu faca cunoscute emotiile, deci sa nu discute nemultumirile pe care le au? Raspunsul gasit a fost ca
totul depinde de motivatia disputantilor: daca ei vor sa-i indrepte furia impotriva celuilalt pentru a o
disipa, rezultatul va fi o mai mare furie i un conflict mai distructiv i greu de rezolvat; in schimb, daca
disputantii intentioneaza sa-i discute impreuna nemultumirile pentru a rezolva problema, atunci sunt
anse ca intilnirea sa fie productiva, dei poate nu lipsita de un schimb de replici acide.
Allread, K., 2000. Anger and Retaliation in Conflict, in: P. Deutsch and P. Coleman, The
Handbook of Conflict Resolution, pp. 245-246.
8
Fisher, Ury i Patton, 1991; Rubin, Pruitt i Kim, 1994.
7
23
Primul pas in gestiunea furiei proprii este contientizarea furiei. Aflam cum ne afecteaza, cum
sa ii facem fata i ce anume ne-o provoaca9.
Cercetarile atribuirii sugereaza, utilizarea programelor de training10 11 12 pentru dobindirea unor
alternative la exprimarea furiei:
in primul rind, informarea oamenilor in legatura cu eroarea fundamentals de atribuire, care explica
invinuirile i furia ambilor parteneri;
in al doilea rand, a-i invata pe oameni sa practice empatia, pentru a putea adopta in mod empatic
perspectiva celeilalte persoane in scopul intelegerii factorilor incontrolabili care lau determinat sa se
comporte aa cum a facut-o. Cercetarile au aratat ca dupa empatizare razbunarile sunt mai rare.
Evident, se poate intimpla ca cineva sa-i mentina convingerea vinovatiei agresorului chiar i
dupa ce a aflat care au fost factorii situationali determinants Tot atit de adevarat este faptul ca unele
invinuiri sunt corecte, iar furia traita de victima poate fi justificata, intr-o anumita masura. Dar
intotdeauna furia face mai mult rau decit bine intr-o relatie, chiar i cind este justificata. De aceea,
trainingurile de managementul conflictului sau de mediere ar trebui sa-i invete pe oameni sa-i utilizeze
energia i motivatia furnizate de furia justificata mai degraba pentru rezolvarea problemei, decit pentru
razbunare, pentru intoarcerea raului primit.
Pe linga cele de mai sus, Asociatia Psihologilor Americani (A.P.A.) recomanda i ea citeva
modalitati de management al furiei:
Relaxarea11: exercitii de relaxare de baza: respiratia adinca, repetarea lenta a unei expresii relaxante
cum ar fi relaxeaza-te sau ia-o uor; utilizarea imageriei linititoare pentru a ne vizualiza o
situatie relaxanta; exercitii de relaxare (ca yoga).
Reconceptualizarea (reframing) - o schimbare fundamentala a modului de gindire: a folosi gindirea
pozitiva; a evita termeni ca intotdeauna sau niciodata, care pot folosi ca se ne justifice supararea; a
folosi logica despre noi inline pentru a preveni comportamentul irational; i a invata sa ne schimbam
abordarea - de exemplu a ruga in loc de a impune.
Problem solving - cind supararea are radacini reale, abordarea problem-solving poate ajuta la
diluarea sentimentelor puternice. Facem un plan pentru a repara situatia i pentru abordarea
bineintentionata a acesteia.
Ameliorarea comunicarii - oamenii suparati tind sa sara direct la concluzii i sa reactioneze
exagerat. Incetinind i gindindu-ne la ceea ce spunem, putem evita complicatiile. De asemenea, sa
ne asiguram ca intelegem ce spune celalalt, inainte de a-i raspunde. Sa ascultam motivele furiei
celuilalt i sa incercam sa nu fim prea critici. Ascultarea este tot atit de importanta pentru
comunicare, ca i vorbitul .
Utilizarea umorului - Refuzind sa va luati prea in serios, puteti reduce supararea. Incercati sa folositi
imageria umoristica pentru a va insenina dispozitia sau pentru a face haz de sine insui. Totui,
trebuie evitat umorul sarcastic, care este doar o alta expresie a furiei. Va trebui sa nu rideti pur i
simplu de propriile probleme, ci sa folositi umorul pentru a aborda problema mai constructiv.
Schimbarea mediului - deseori mediul contribuie la suparare, producindu-ne iritare i furie. Luam o
pauza. Ne programam timpul personal. Cind presiunea emotionala devine prea intensa, ieim pentru
15 minute pentru a ne improspata.
Guy Burgess and Heidi Burgess (Eds.). Beyond Intractability. Conflict Research Consortium,
University of Colorado, Boulder. Posted: September 2003
<http://www.beyondintractability.org/essay/anger/>.
10
Travis, C., 1989. Anger. The Misunderstood Emotion. New York: Simon & Schuster.
11
American Psychological Association, Controlling Anger -- Before It Controls You, apud Barker, Phil.
"Anger." Beyond Intractability. Eds. Guy Burgess and Heidi Burgess. Conflict Research
Consortium, University of Colorado, Boulder. Posted: September 2003
<http://www.beyondintractability.org/essay/anger/>.
12
Vezi i Ana Stoica-Constantin, 2004, Conflictul interpersonal, Iai, Polirom, Principii i
atitudini pentru rezolvarea conflictului prin dialog, pp. 68-70.
24

A.
Aratati modurile in care va gestionati furia (cum procedati ca sa va linititi).
B.
Comentati-le din perspectiva consecintelor lor: care i de ce sunt modalitati sanatoase de
eliberare de tensiune emotionala i care sunt nesanatoase, nocive pentru sanatate i /sau relatiile
sociale.
Managementul furiei celuilalt
1. Exista un bias al acuzatului, care semnifica faptul ca daca suntem acuzati de un comportament rau, de
regula nu reuim sa realizam, sa acceptam in fata noastra inline i a celorlalti, gradul in care am lezat pe
cineva. De aceea, programele de instruire se pot centra i pe biasul acuzatului i pe oferirea de strategii
pentru a-l ajuta pe faptuitor sa contracareze acest bias, in interesul reducerii furiei victimei i al incheierii
conflictului. De exemplu, faptuitorul sa caute factorii controlabili printre factorii care l-au determinat sa
savireasca fapta:
a. In cazul in care indivizii identifica i factori controlabili printre factorii determinants ei ii pot asuma
o oarecare responsabilitate pentru raul facut i sunt apti sa-i ceara scuze. Cercetarile confirma
faptul ca scuzele sunt eficiente in disiparea furiei.
b. Uneori, chiar dupa cautarea factorilor aflati sub controlul propriu, care l-au determinat sa actioneze
traumatizant fata de o alta persoana, individul ar putea ajunge totui la concluzia ca nu a avut alta
posibilitate decat sa actioneze in acel fel, sau ca nu a intentionat sa produca un rau, sau ca nu a
produs niciun rau. In astfel de situatii este recomandabil ca agresorul sa ofere o explicatie a
comportamentului sau. Astfel, el aduce la cunotinta acuzatorului factorii ascuni care sunt evidenti
numai pentru el i pe care acuzatorul nu ii poate cunoate. Explicand circumstantele, se pot preveni
sau neutraliza efectele biasului acuzatorului.
Este o certitudine ca explicatiile privind dezvinovatirea faptuitorului (prin reducerea erorii
fundamentale de atribuire) contribuie la reducerea furiei sau dorintei de razbunare, dar se pare ca in unele
situatii, inca nedeterminate de cercetarea tiintifica, acest efect de linitire nu se produce. De exemplu,
explicatiile despre o cauza externa sau necontrolabila care a generat un comportament negativ au fost
ineficiente in cazul managerilor din organizatii orientate pe profit, mai ales cand se ofereau explicatii
subordonatilor.
2.
Ascultarea activa. Fata de un agresor furios cea mai indicata strategie este ascultarea
activa cu rol de informare i, implicit, de linitire. Faptul ca el simte din partea noastra ca ii recunoatem
i acceptam emotiile, cit i defularea rezultata din exprimarea prin limbajul verbal a problemei sale, il
detensioneaza.
Explicati ce intelegeti prin biasul acuzatului (eroarea, partinirea). Daca puteti, exemplificati.
3. Utilizarea unora din tehnicile programarii neurolingvistice (PNL): reflectarea pozitiei
corporale, posturii, gesturilor i reflectarea vocii.
1.2.4. Rolul tertei parti in managementul emotiilor negative puternice ale oponentilor
Terta parte poate juca roluri diverse, mai cunoscute fiind cele de mediator i negociator.
Terta parte confirma, recunoate i valideaza emotiile partilor, utilizind intens ascultarea activa.
Construiete o tonalitate afectiva pozitiva, prin recomandarea scuzelor, gesturi simbolice i sadirea
increderii.
25
Organizeaza intilniri particulare (caucus) pentru temperarea emotiilor prin ascultare activa.
Se angajeaza in diplomatia naveta.
Propune o pauza pentru linitire.
Identifica expresia emotionala problematica manifestata de cineva prezent, apoi da indrumari pentru
detensionarea situatiei.
Asista partile in reconceptualizarea (reframing) atit a emotiilor, cit i a situatiei.
1.3. Frica
1.3.1. Conceptul de frica
Frica este o reactie emotionala de tip afect sau emotie oc, declanata de un pericol surpriza. Prin
elementul surpriza frica se deosebete de teama, care cunoate, dar i anticipa sursa primejdiei. Prin
cunoaterea pericolului, frica se deosebete de angoasa, care nu-l identifica. Omul reactioneaza la frica
in raport cu experienta sa i cu contextul situational, fie prin atac, implicindu-se activ pentru a face fata
amenintarii, fie prin reactie pasiva, de resemnare in fata pierderii controlului asupra situatiei (imobilitate,
neajutorare dobandita). Frica este insotita de procese fiziologice i neuroendocrine specifice starii de
alerta, dar diferentiate in functie de tendinta de atac sau resemnare. Creterea in intensitate transforma
frica in spaima. Spaima este starea afectiva resimtita de subiectul aruncat nepregatit in starea de
neajutorare. Ea priveaza subiectul, de obicei, de orice posibilitate de reactie.
Frica este exclusiv naturala i ii permite omului sa recunoasca i sa raspunda la situatiile
periculoase i la amenintari. Totui, frica sanatoasa - sau frica cu functie de protectie - se poate
transforma intr-o frica patologica, care conduce la comportamente exagerate i
A.
13
violente. In acest sens, Ivan Kos vorbete despre un tip de frica explicabila prin transfer; individul ii
amintete temerile trecute i le injecteaza in situatia curenta.
Importanta fricii in conflict decurge din comportamentele extreme i irationale pe care le
declaneaza, ceea ce conduce la escaladarea conflictului. Franklin Roosevelt a facut o profunda
observatie psihologica in 1933, cind a vrut sa ilustreze periculozitatea fricii in declanarea fortelor
populare: Nu avem de ce sa ne fie frica, in afara de frica insai . Activitatea independents nr. 10
A. Enumerati afectele asociate fricii.
B. Explicati diferenta dintre frica sanatoasa i frica patologica.
1.3.2. Gestiunea fricii in conflict
Gestiunea fricii proprii se face prin:
contientizarea fricii
identificarea modurilor de exprimare a fricii proprii
recunoaterea situatiei care declaneaza frica i
folosirea tehnicilor comportamentale pentru reducerea fricii i stresului.
Gestiunea fricii celuilalt incepe prin contientizarea ei, pentru a o putea trata adecvat:
prin empatie, pentru a ne da seama care din actiunile noastre produc frica la celalalt
coborirea tonului sau clarificarea intereselor i nevoilor il poate face sa se simta mai in siguranta 13
facindu-ne publica propria teama, astfel incit celalalt sa poata empatiza i sa-i reduca
comportamentele amenintatoare.
Gestiunea fricii de catre terta parte
13
Apud Barker, Phil. "Fear." Beyond Intractability. Eds. Guy Burgess and Heidi Burgess.
Conflict Research Consortium, University of Colorado, Boulder. Posted: July 2003
<http://www.beyondintractability.org/essay/fear/>.
26
Terta parte se asigura ca persoanele implicate simt ca li se iau in considerare nevoile i temerile;
pentru aceasta, mediatorii i negociatorii nu vor permite discutarea a cine este vinovat, ci numai
despre caile de a ajunge la o solutie panica;
terta parte trebuie sa le explice oponentilor ca frica nu trebuie sa fie de suma zero (un invins i un
invingator), i ca securitatea simtita de o persoana sau un grup nu trebuie sa-l faca pe celalalt sa se
simta mai amenintat.
1.4. Vinovatia i ruînea
1.4.1. Conceptele de vinovatie $i ruine
Culpabilitatea (sentimentul de vinovatie) i ruinea sunt doua emotii distincte, dar asociate, ceea ce face
ca intelegerea lor sa aiba de citigat din prezentarea paralela. Pina recent relativ neglijate de cercetare,
acum dispunem de studii de anvergura, dei predomina perspectiva psihanalitica14. Trairea sentimentului
de vinovatie, poate avea cauze reale (persoana sau grupul incalcat o norma legala sau morala, a facut
ceva condamnabil, a lezat o persoana i ii pare rau)15, sau cauze imaginare, subiective (persoana se simte
vinovata pentru lucruri pe care simte ca ar fi trebuit sa le faca, dar nu le-a facut, sau a facut ceva despre
care crede ca ar fi lezat pe cineva).
In cazul vinovatiei vina este reala, adevarata, sau indreptatita. Omul are sentimentul de
culpabilitate, contiinta incarcata, pentru ca realmente a lezat pe cineva i simte ca are
responsabilitatea pentru acel act, pe care il regreta (vinovatia este un aspect al contiintei morale). In cel
de al doilea caz, al ruinii, avem vina falsa sau auto-impusa, care poate fi chiar mai distructiva decit vina
reala, pentru ca evenimentele pentru care ne simtim vinovati nu sunt sub controlul nostru.
Ruinea este o emotie dureroasa cauzata de contienta vinei, de nerespectarea cuvintului sau de
incorectitudine16. Ea este mult mai profunda i puternica decit vinovatia, pentru ca vizeaza stima de
sine. Ruinea apare cind suntem dezamagiti de ceva din interiorul nostru, de natura noastra
fundamentala.
Francis Broucek, in Shame and the Self, enumera cele mai frecvente cauze ale ruinii: unii se
pot ruina de ceea ce tine de sine - infatiare, imbracaminte, maniere, aspecte fizice, trasaturi de
personalitate etc.; de identiatea lor - etnie, tara, religie, familie etc.; de nereuita in a fi acceptat de
o persoana sau un grup dorit; la pierderea dragostei sau respectului din partea unei persoane
pretuite (un altul semnificativ pentru el); de incompetenta sa, ori de pierderea competentei
datorita imbolnavirii sau imbatrinirii; de pierderea controlului asupra corpului, asupra functiilor
vitale i a emotiilor; de expunerea publica neateptata, cind nu era pregatit; de incalcarea
limitelor personate de catre altii; de anumite functiuni ale organismului (hranire, excretie i
sexualitate) in anumite circumstante; de eecul in a se ridica la nivelul expectantelor celorlalti i
proprii.
Ruinea este un sentiment individual inca mai subiectiv decit vina, care este relationala i, de
cele mai multe ori, pe baze reale17 18. In conflict ambele pot afecta perceptiile de sine i comportamentele
fata de ceilalti oameni, dar ruinea produce conflicte mai intense i de mai mare durata.
Phil Barker, co-autor al unui suport de curs on-line pentru rezolvarea conflictelor a identificat
4
Vezi Leon Wurmer (1981) The Mask of Shame, The John Hopkins University Press; John
Bradshaw (2005). Healing the Shame that Binds You (Recovery Classics), Health Communications, Inc.;
Kaufman Gershen (1996). The Psychology of Shame: Theory and Treatment of Shame-Based Syndromes,
Springer Publishing Company, Inc.
15
Frank and Dixie Morris, Guilt and Shame, Liberation
psychotherapy, http://www.liberationpsych.org/guilt.html
16
Barker, Phil. "Guilt and Shame." Beyond Intractability. Eds. Guy Burgess and Heidi
Burgess. Conflict Research Consortium, University of Colorado, Boulder. Posted: July
2003 <http://www.beyondintractability.org/essay/guilt_shame/>.
17
Vinovatia poate fi i imaginara, pur subiectiva ca in cazul vinovatiei sau sindromului
supravietuitorului (survivor guilt /syndrome) , care este o tulburare post-traumatica manifestata prin
sentimentul ca, in dezastrul uman sau natural dincare el s-a salvat, dar altii au murit, el nu ar fi
facut tot ce trebuia pentru a le salva viata.
18
Barker, Phil. , op. cit.
27
citeva comportamente produse de ruîne (moduri in care oamenii fac fata ruinii, reactii la ruine):
Atacul sau lovirea altora, in incercarea de a se ridica prin doborirea celuilalt. Pe termen scurt, acest
conportament reduce ruinea, dar pe termen lung o adincete; in plus, nu se realizeaza nimic in
materie de intelegerea i rezolvarea conflictului.
Cautarea puterii i perfectiunii. Este o incercare de a depai ruinea prin masuri de prevenire a
aparitiei ei in viitor. Dar cautarea aceasta a perfectiunii eueaza inevitabil, cauzind mai multe
probleme. Puterea ii face sa se simta mai valoroi.
Devierea blamului. Blamindu-ne singuri greelile putem evita vina i ruinea.
Exagerarea amabilitatii sau sacrificiului de sine, in nevoia de a compensa sentimentele de ruine.
Fiind pe placul tuturor, speram sa ne demonstram valoarea. Totui, aceasta inseamna acoperirea
adevaratelor sentimente.
Retragerea din lume ne face
sa ne desensibilizam fata de vina sau ruine i astfel sa
dispara tristetea.
A. Amintiti-va o situatie in care v-ati simtit ruinat i aratati cum ati reactionat. Comentati.
B. Enumerati comportamentele manifestate de o persoana apropiata dv. ca raspuns la ruine i
comentati-le.
1.4.2. Rolul sentimentelor de vinovatie i ru$ine in conflict

Vina i ruinea pot juca un rol important atit in prevenirea i rezolvarea conflictului, cit i in
crearea lui.
In prevenirea conflictelor este util sentimentul de vinovatie. Noi tratam oamenii in acord cu
codul nostru moral propriu, pentru ca nu vrem sa ne simtim vinovati (ca rezultat al disonantei cognitive,
al dezacordului dintre convingerile noastre bune i fapta rea pe care am savirit-o). Cind
intentionam sa facem ceva in contrast cu codul nostru moral, vina ne va retine de la acea fapta, inainte de
a o saviri. Astfel, vina contribuie la bunele relatii in conditiile in care codul moral al individului este...
moral, iar el considera ca are un comportament greit, sau imoral.
Efectele asupra desfaurarii conflictului sunt diferite: in timp ce vinovatia tinde sa determine
raspunsuri mai constructive i ca atare poate fi folosita ca instrument pentru depairea conflictului,
ruinea poate conduce la retragerea din situatiile sociale i ca atare la un comporatment defensiv, agresiv
i represiv, care exacerbeaza conflictul. Explicatia acestor efecte opuse consta in natura diferita a celor
doua sentimente; daca vinovatia rezulta din disconfortul profund produs de faptul ca ne-am incalcat
convingerile morale (despre ceea ce este bun sau rau, moral i imoral) i din dorinta de a-l reduce tot
printr-o actiune, in schimb ruinea este centrata pe interior i conduce mai degraba la sentimente jenante
pentru sine, decit la actiuni pe care sa le intreprindem. Rezultatul este un comportament orientat spre
interior, de evitare a celorlalti, de ascundere a imaginii. In concluzie, in producerea conflictului mai
importanta este ruinea. Aceasta poate duce la un ciclu al conflictului; intr-un divort in care una sau
ambele parti au fost expuse ruinii, raspunsul comportamental va negativa i mai mult aspectele
experientei neplacute.
Evitarea sentimentului de ruine incepe de la virsta la care adultii cultiva la copii sentimentul
propriei valori i increderea in sine, care ii va ajuta mai tirziu sa disocieze intre un comportament
reprobabil i persoana sa, ca intreg. In paralel, se va incuraja un sentiment sanatos al binelui, raului i,
cind este necesar, vinei.
Amintiti-va o situatie in care v-ati simtit vinovat i aratati cum ati reactionat. Comentati.
28
1.5. Umilirea
1.5.1. Constructul de umilire
Umilirea se refera la doua forme diferite ale experientei: act i stare /traire afectiva (emotie, daca
umilirea este pasagera, sau sentiment /resentiment, daca este de durata, ajungind chiar la preluarea
intergenerationala).
Actul umilirii face necesara prezenta minima a agentului umilirii (actorul umilirii, umilitorul) i
a entitatii umilite (individ, grup, comunitate, stat), dar in ecuatie mai poate intra i martorul, care poate
dezvolta aceeai teama fata de umilire, uneori chiar mai puternica decit a victimei. La rindul ei, teama de
umilire influenteaza comportamentul persoanei in atit de mare masura, incit ii poate risca i viata pentru
a evita umilirea).
Umilirea ca stare (dar, in egala masura i teama de umilire) face parte din cele mai puternice
emotii, un act psihologic profund violent, care produce victimei o rana psihologica adinca (Evelyn
Lindner; Johan Galtung), traire afectiva pe care Tagney i Fischer (1995) o includ in categoria cunoscuta
i de alti autori ca emotii contiente de sine, alaturi de ruine, vinovatie, mindrie i jena /stinghereala.
Umilirea este o un factor extrem de important in relatiile sociale, iar in conflicte este cea mai
dificila cauza i obstacol care trebuie depart. Este bomba nucleara a emotiilor, o experienta care
otravete indivizii, familiile, comunitatile i societati intregi de-a lungul mai multor generatii (Evelin
Lindner). Sentimentul de umilire este una din cele mai puternice forte care creeaza rupturi intre oameni,
rupturi dintre cele mai greu de vindecat i care constituie cele mai dificile bariere pentru construirea
increderii i cooperarii. Umilirea s-a dovedit a fi o emotie de neiertat in coflictele maritale i din orice
tip de cuplu, in crimele in serie, in sport sau istorie (razboaie generate de umilirea unui popor, reala sau
manipulata de conducatori) - este tiut faptul ca tratatul de la Versailles din 1919 a constituit o umilire a
poporului german, pre-programind din acel moment declanarea celui de al Il-lea razboi mondial).
Definitia umilirii. Intensitatea impactului asupra persoanei se datoreaza lezarii identitatii sale, a
sinelui, care este devalorizat, degradat, umilit, facut sa se simta inferior, redus la neputinta i supunere,
vulnerabilizat prin expunerea publica intr-o stare de goliciune fizica sau psihica. A fi umilit inseamna a
fi plasat, impotriva vointei persoanei i adesea intr-un mod foarte dureros, intr-o situatie mult inferioara
celei la care simte persoana ca i s-ar cuveni. De retinut ca uneori chiar oferirea ajutorului poate fi
perceputa ca umilire, datorita situatiei de neajutorare in care se afla beneficiarul ajutorului.
Daniel Shapiro (2004) cosidera ca durerea umilirii provine in parte din faptul ca, aparent, eu am
facut alegerea de a ma degrada (este decizia mea, pentru ca eu, Hilary Clinton, imi apar sotul in scandalul
aventurii sale sexuale, eu, prizonierul de la Abu Ghraib ma aplec la podea i ling urina in fata garzilor
americane), pe cind in realitate am fost constrins la aceasta
29
Definitii ale umilirii:

Umilirea presupune sa fii pus intr-o pozitie umila, injositoare i de neputinta de cineva care are, in
acel moment, oputere mai mare decit tine (Miller, 1988, p. 46, apud Klein, 1991).
Experienta interna a umilirii este sentimentul de adinca indispozitie produs de faptul ca [individul] a
fost, sau percepe ca a fost degradat pe nedrept, ridiculizat sau ingenuncheat - mai precis, identitatea
persoanei este injosita sau devalorizata (Hartling & Luchetta, 1999).
[...] coborirea fortata a uneipersoane sau grup, unproces de subjugare care aduceprejudicii sau ii
deposedeaza de mindrie, onoare sau demnitate (Evelin Lindner, apud Rosenberg, 2003).
prin consecintele de neacceptat ale refuzului. Ca atare, acum traiesc sentimentul teribil de degradare i
regret.
Umilirea se diferentiaza clar de alte concepte, considerate de unii autori sinonime cu umilirea
(cum este cazul ruînii19, emotie mai atenuata decit umilirea, pe care persoana o accepta, comparativ cu
umilirea, despre care persoana este convinsa ca nu o merita), sau insuficient izolate datorita interferentei
partiale i uneori circumstantiale (vinovatia, trauma - in trauma violenta este perceputa ca accidentala i
neintentionata) sau erorii pars pro totum, considerarea partii drept intreg (zeflemisirea se limiteaza la
umilirea prin limbajul verbal); jena /stinghereala - forma mai uoara a umilirii, care emerge dintr-un
aspect bine delimitat al propriului comportament, nu se adreseaza esentei identitatii persoanei). In fine,
umilirea nu trebuie confundata cu umilinta, care se manifesta ca un mod de a diminua eul, este o
smerenie voita sau acceptata, realizata individual sau pe cont propriu (in vreme ce umilirea este un act
psihosocial, ea fiind conditionata de interventia unei alte persoane sau grup).
1.5. 2. Forme de umilire
Formele umilirii sunt idestructibil legate de cauzele acesteia. Aceasta ne determina sa o
consideram intr-o maniera holista: ca eveniment extern i intern, din perspectiva agentului umilirii i a
tintei /victimei, ca act real sau imaginar (umilirea exclusiv perceputa are aceleai efecte ca i cea
efectiva).
Agentii umilirii sunt, de cele mai multe ori, societatea, prin cultura i valorile promovate, sau
individul. In societatile ierarhice i totalitare umilirea este institutionalizata, ea fiind predata i invatata
pina la internalizare, cetatenii ajungind sa-i accepte pozitia i umilirile, pe cind culturile definite prin
demnitate, care respecta drepturile umane, incearca educarea pentru autonomie i respect (dei acest
lucru este mai vizibil in anumite segmente, cum este sectorul organizational, iar altele sunt interesate in
mentinerea asimetriei traditionale - organismele guvernamentale i grupurile elitiste). O societate care
respecta drepturile omului practica umilirea la un nivel extrem de scazut, dar, pe de alta parte, i cetatenii
au un prag de sensibilitate la umilire extrem de scazut, ei simtindu-se foarte repede umiliti, pentru ca sunt
contientti de valorile drepturilor umane.
Agentul umilirii poate recurge la terorizare, intimidare, rele tratamente sau fizice sau mintale.
Persoana umilita simte umilirea ca rezultat al intentiei agentului, dar i ca perceptie subiectiva. In
Inventarul umilirii publicat de Linda Hartling i Tracy Luchetta (1999) contine factorii umilire i
teama de a fi umilit, iar cei 32 de itemi ai chestionarului au fost formulati ca surse ale umilirii: a fi
cicalit, terorizat, dispretuit, exclus, a se ride de tine, a fi pus la pamint, ridiculizat, hartuit, minimalizat,
a face sa te simti jenat, criticat cu cruzime, tratat ca invizibil, a face sa te simti mic sau insignifiant,
interzicerea pe nedrept a accesului la o anumita activitate /portunitate /serviciu, rostirea numelui sau
referirea la numele persoanei
30
intr-o maniera minimalizatoare, sau a fi privit de ceilalti ca fiind necorespunzator sau incompetent.
20
Nerecunoaterea este o cauza serioasa pentru sentimentul de umilire.
William Ian Miller ( 1993) clasifica tipurile de umilire in trei categorii: a) pedeapsa sau
interogarea, b) umilirea din unele practici sexuale i c) umilirea din cadrul initierii, admiterii in unele
grupuri sociale (chiar i de studenti, in SUA). Pedeapsa sau interogarea este o forma de afirmare a puterii
relationale asupra celuilalt. O forma speciala erau pedepsele publice: stigmatizarea ca semn al infamiei,
stilpul infamiei, publicarea numelui i faptelor contravenientilor). Unele persoane practica voluntar
anumite interactiuni sexuale i chiar relatii interpersonale definite prin sadism i masochism, desemnat
prin BDSM (acronim de la termenii de Vasalitate, Disciplina, Dominanta i Supunere).
1.5.3. Raspunsul la umilire
Reactiile la umilire pot fi de trei categorii:
- acceptare, depresie, apatie ceea ce nu produce nicio schimbare;
- antagonism, suparare, furie, urmate de schimbarea violenta, dar nu prin abolirea ierarhiei, ci de
cele mai multe ori schimbarea consta in inversarea rolurilor;
- antagonism, suparare, furie urmate de schimbarea nonviolenta pe baza de iertare i reconciliere
i prin demontarea ierarhiei spre un sistem bazat pe drepturile umane i demnitatea egala a
tuturor cetatenilor (Rosenberg, 2003).
Reactiile la umilire sunt in mare masura in functie de personalitatea entitatii umilite; Hitler a ales sa
restauteze onoarea nationala prin razboi i atrocitati, iar Nelson Mandela, dupa 28 ani de detentie, a avut
inca puterea sa recurga la calea pacifista pentru obtinerea drepturilor populatiei.
Umilirea fiind o trauma puternica i profunda, cel mai adesea conduce la contra- umilire, urmata
de acutizarea conflictului i adaugarea altor umiliri, partile antrenindu-se in nesfirite i periculoase
cicluri ale umilirii i contra-umilirii.
1.5.4. Gestiunea umilirii
Prevenirea i tratarea sentimentelor de umilire se poate realiza la nivel macrosocial, interpersonal i
personal (Hartling, 2005; Shapiro, 2004; Klein, 2004):
- La nivelul macrosocial responsabilitatea tratamentului demn ii revine societatii, care trebuie sa
institutionalizeze stimulenti sociali care sa solicite oamenilor sa se trateze reciproc in acord cu
drepturile umane de baza. Umilirile vor fi reduse la minim daca societatea este democratica i
valorizeaza drepturile omului.
- La nivel interpersonal se recomanda abordarea celuilalt cu o atitudine de respect, mai
degraba decit a atepta sa-l vi-l citige; recunoatera faptului ca diferentele dintre membrii grupului
(de limbaj, cultura, disciplina, interese, experiente etc.) pot conduce la un dialg bogat
i
plin de provocari;
a reui sa nu fii de acord, dar
fara sa devii dezagreabil i
nerespectuos; intrebindu-te de ce este greit sa greeti; cind este nevoie, sa-ti ceri scuze; sa ne luam
munca in serios, dar pe noi inline in gluma (folosirea umorului i risului). Persoana umilita va ignora
umilirea, purtindu-se cu demnitate, moralitate i principial. Neoferind nicio intarire agresorului, ii
descurajeaza continuarea atacurilor; in plus, nu-i va oferi satsifactia reuitei.
- La nivel personal se poate proceda in mai multe moduri: 19 20
19
20
Vezi mai sus, atit ruinea, cit i sentimentul de vinovatie.

Vezi mai jos.
31
*
*
Teoria psihologiei apreciative propusa de Donald Klein (2004) se plaseaza pe pozitia

victimei i recomanda gestiunea umilirii printr-o atitudine relaxata, prin care sa
experimentam orice situatie cu o atitudine de veneratie i uimire. Daca nu ne vom lua in
serios, nu vom mai suferi de teama de umilire i nu vom mai fi vulnerabili la eforturile
celorlalti de a ne ridiculiza sau degrada.
A cauta sa ne internalizam locusul evaluarii, ceea ce inseamna ca autocunoaterea
propriilor calitati i respectarea propriilor norme i criterii de comportament ne vor proteja
de suferinta devalorizarii intentionate din partea celorlalti;
Daca umilirea este puternica, ne putem disocia mintal de situatie, pentru a ne proteja de
realitatea dureroasa:
La nevel consent ne putem proteja de umilirea brutala renuntind la o parte din controlul

A. Relatati un exemplu de umilire la care ati fost agentul umilirii. Cum v-ati imtit?
B. Relatati un exemplu de umilire la care ati fost tinta umilirii. Cum v-ati imtit?
C. Relatati un exemplu de umilire la care ati fost martor. Cum v-ati imtit?
comportamentului in favoarea agresorului (de exemplu, Eu sunt cel care decide sa-i de
celuilalt controlul asupra corpului meu). Paradoxal, aceasta ii permite victimei sa-i
mentina autonomia in fata unei victimizari fortate.
Umilirea este studiata din perspectiva psihosociala de aproape doua decenii. Pina atunci a dominat
abordarea intrapsihica a personalitatii, sub influenta lui Freud.
1.6. Respectul21
1.6.1. Conceptul de respect
Respectul este un sentiment i o atitudine de pretuire i recunoatere a valorii unei persoane. El este
opusul umilirii i dispretului. Respectul semnifica luarea in considerare a sentimentelor, nevoilor,
gindurilor, ideilor, dorintelor i preferintelor cuiva. Inseamna a le lua in serios i a le valoriza, pretui. In
fapt, a respecta pe cineva este similar cu a-l pretui pe el i gindurile lui, sentimentele etc., a-l recunoate,
a-l asculta, a fi cinstit fata de acesta i a-i accepta individualitatea i idiosincrasiile.
William Ury, autorul unor faimoase carti despre negociere, nota urmatoarele cuvinte in cartea
The Third Side: Fiintele umane au nevoi emotionale - de dragoste i recunoatere, de apartenenta i
identitate, de scop i sens al vietii. Daca toate acestea ar fi insumate intr-un singur cuvint, acela ar fi
respectul 22 .
Respectul poate fi aratat prin comportament, dar i simtit. Putem actiona in moduri considerate
respectuoase, dupa cum putem sa i simtim respect pentru o anumita persoana. Este posibil sa existe un
dezacord intre comportamentul afiat i sentimentele reale, astfel incit sentimentul de respect este mai
important decit comportamentul lipsit de sentiment. Cind exista sentimentul de respect, comportamentul
decurge de la sine.
1.6.2. Crearea respectului
Respectul se creeaza in multe feluri:
21
Aceasta sectiune este prezentata dupa articolele: Farid, Sana. "Respect." Beyond Intractability.
Eds. Guy Burgess and Heidi Burgess. Conflict Research Consortium, University of Colorado,
Boulder. Posted: July 2005 <http://www.beyondintractability.org/essay/respect/> i Respect,
http://www.eqi.org/index.htm
22
Ury, William, (2000). The Third Side, New York: Penguin
32
1.
2.
3.
4.
5.
6.
Tratindu-l pe celalalt aa cum ne-ar placea noua sa fim tratati. Aceasta ne trimite la celebrul
indemn biblic Fa celorlalti ceea ce ai vrea sa-ti faca ei tie. Respectul se dezvolta intr-o relatie pe
principiul spiralei: dezvoltarea respectului se alimenteaza din propriul proces i dinamica. Daca eti
primul care acorda respect, cu timpul respectul se va dezvolta intre toate partile implicate in conflict.
Evitarea insultarii oamenilor i culturii lor. Multe interactiuni dezastruoase sunt caracterizate prin
atitudini ca aroganta, dispretul, teama fata de diferente etc. In acest scop este bine sa gasim oameni
care cunosc cultura nefamiliara noua, pentru a ne oferi indicii privind modul in care sa ne adaptam
cel mai bine la cultura aceea.
Comportamentul curtenitor. Sa ascultam ce are de spus celalalt: Sa-i tratam pe oameni cu fair-play.
Toate elementele de baza pe care le-am invatat la gradinita ne vor ajuta sa cream o atmosfera de
incredere i respect.
Separarea oamenilor de problema" permite tratarea cu respect a partenerului de conflict. A
recunoate ca problema noastra este chestiunea in discutie i nu persoana, ne poate fi de folos in
crearea respectului.
Prin efectul de bumerang, in sensul ca mai intii trebuie sa-l exteriorizezi, ca apoi sa se intoarca la
tine. Respectul nu poate fi cerut sau fortat, aa cum uneori se mai ineala oamenii.
Singurul mod de a invata un copil ce este respectul, este de a-i dobindi respectul prin satisfacerea
nevoilor sale, pe masura ce acesta create, incepind cu nevoile de hrana i educatie, i terminind cu
cele de libertate, autonomie i independenta.
Modalitati de exprimare i de dobindire a respectului:
Ii validam (confirmam, aprobam) sentimentele.

Empatizam cu el.
Il intrebam Cum te-ai simti daca^ inainte de a lua o decizie care il afecteaza.
Facem schimbari i compromisuri la initiativa noastra, pentru a ne adapta la sentimentele,
dorintele i nevoile sale.
Nu il intrerupem.
Cerem i permitem feedback.
Ii cream posibilitatea sa-i rezolve propriile probleme fara sa-l subestimam: a) evitam sa-i
spunem ce sa faca; b) evitam sa-i dam sfaturi nesolicitate, predici i lectii.
Pentru ca acest proces sa fie eficient, sunt necesare mai multe conditii, printre care:
Fiecare sa fie contient de propriile sale sentimente, sa tie ce simte.

Sa fie capabil sa-i exprime sentimentele.
Sa tie cum sa asculte necritic i nondefensiv.
Sa tie sa valideze sentimentele.
Sa aiba credinta ca sentimentele sunt valoroase i conteaza.
1.6.3. Importanta respectului

Avantajele de a fi respectat sunt multiple: obtinem cooperarea voluntara din partea celorlalti, nevoile ne
sunt intimpinate cu mai putine resurse i energie, intram in mai putine conflicte i avem o stare psihica
de bine.
Respectul este primul pas pozitiv in construirea relatiilor. Nu trebuie sa-ti placa o persoana sau
sa-i intelegi punctul de vedere ca sa-i acorzi respectul. Respectul vine din credinta ca o persoana sau o
cultura poate avea convingeri contradictorii cu ale noastre i noi sa le cinstim totui, intrucit respectul
primar este un drept funcamental al tuturor fiintelor umane. In plus, scopurile noastre sunt mai uor de
atins cind este prezent respectul.
De exemplu, John Kamm, fondatorul Fundatiei Dui Hua, a reuit sa convinga guvernul chinez sa
elibereze prozonieri politici, acolo unde alti negociatori euasera. El a constatat ca, abordindu-i pe
chinezi cu demnitate i respect, a facilitat raspunsul acestora la solicitarile sale i a aflat multe
33
informatii referitoare la statutul i starea de sanatate a mii de prizonieri politici.23

Respectul joaca un rol important in multe feluri:
1. Respectul ne permite dobindirea increderii celuilalt.
2.
Respectul ne permite sa construim i sa reconstruim relatiile.
3. Ofera o intrare in partea celuilalt.
4. Persoanele din comunitate care sunt respectate sunt mai apte sa aduca sau sa incurajeze pacea.
5. Acordind respect poti sesiza elementul cheie din conflict.
6. Respectul poate duce la o schimbare pozitiva, in timp ce absenta poate duce la continuarea
distructivitatii.
In absenta respectului apar dispretul i umilirea, cit i sentimentul de a nu fi auzit i inteles. Absenta
respectului sau perceperea lipsei respectului adesea duce la conflict la nivel individual, familial sau
societal. Intrucit primul pas major in stabilirea de relatii strinse este respectul, absenta respectului sau
disparitia acestuia sunt i ele factori cheie in ruperea relatiilor i in ocurenta conflictului. Relatiile i
contactele care nu sunt construite pe baza respectului nu sunt intotdeauna de durata sau sustenabile.
Luati oricare din afirmatiile referitoare la respect i comentati-o, sau exemplificati printr- un caz
concret.
1.6.4. Recunoa^terea
Termenul recunoatere este utilizat in conflict cu semnificatia de recunoatere i empatizare cu celalalt
(Malek and Burgess, 2005). Recunoaterea este un proces de acceptare a adversarului ca fiinta umana,
care are situatia i grijile sale legitime. Recunoaterea se refera la ceea ce da o persoana, nu la ceea ce
primete.
Recunoaterea este prezenta atunci cind:
Partenerul renunta la atentia fata de sine insui, in favoarea atentiei fata de celalalt.
Partenerul devine mai deschis, mai receptiv i mai sensibil.
Partenerul determina i la celalalt manifestarea sensibilitatii.
Conflictele refractare tind sa determine partile sa fie mai absorbite de sine i sa se simta mai vulnerabile.
In timpul interactiunii, aceste sentimente se hranesc reciproc i creeaza un cerc vicios.
In cadrul medierii, recunoaterea nu poate aparea in absenta sentimentului de imputernicire pe
care il au partile. Acestea trebuie sa se simta libere sa ia decizii i sa aleaga intre a-i recunoate pe
oponenti sau nu. Data fiind importanta imputernicirii, mediatorii le vor permite partilor sa aleaga cit de
mult vor ele sa recunoasca punctele de vedere ale oponentului. Uneori recunoaterea duce la
reconcilierea deplina intre disputanti. Pe de alta parte, partile ar putea dori sa-i suspende doar temporar
propriile interese, nu definitiv.
Recunoaterea politica este recunoaterea suveranitatii sau legitimitatii ca natiune-stat unui
anumit conducator sau structuri guvernante.
Aceste doua semnificatii ale cuvintului recunoatere sunt complet fara legatura intre ele, dar
ambele indica o relatie intre parti, fie ele indivizi, grupuri, sau natiuni, care este importanta pentru
colaborarea i /sau negocierea eficienta.
Aratati prin ce se deosebete recunoaterea de respect.
2. Comportamente In conflict
23
[6]
The
MacArthur
http://www.macfdn.org/programs/fel/fellows/kamm_john.htm
34
Fellows
Program.
2.1. Increderea, neincrederea $i gestiunea acestora in conflicte

2.1.1. Definirea conceptelor de incredere i neincredere
A. Increderea a fost recunoscuta ca un element cheie in rezolvarea cu succes a conflictelor
(alaturi de negociere i mediere). i nu este de mirare, atita timp cit increderea este asociata cu creterea
cooperarii, impartairea informatiei i rezolvarea de probleme. Daca indivizii sau grupurile au incredere
unii in ceilalti, ii pot rezolva conflictele cu uurinta, in caz contrar conflictul devine distructiv iar
rezolvarea cu atat mai dificila.
Increderea este un concept care a fost analizat in mai multe domenii. P. Worchel (1979) propune
ca aceste perspective asupra increderii sa fie clasificate in cel putin 3 categorii: perspectiva teoreticienilor
personalitatii, perspectiva sociologilor i a economitilor i perspectiva psihologilor sociali, care
cerceteaza increderea la nivel interpersonal i de grup.
Din aceasta ultima perspectiva, acceptam definitia data increderii de Lewicki, McAllister, &
Bies (1998), ca fiind credinta individului in, i vointa de a actiona pe baza spuselor, actiunilor i
deciziilor celuilalt. In aceasta definitie sunt implicite trei elemente care contribuie la realizarea nivelului
de incredere pe care cineva il poate avea in altul: inclinatia predilecta a individului spre incredere,
parametrii situationali i povestea relatiei lor.
Trasatura de personalitate numita incredere. Unii indivizi cred mai mult decit altii. Vazuta ca o
trasatura destul de stabila in timp, increderea este privita ca o expectanta generalizata de a te baza pe
ceilalti. Aceasta expectanta este in functie de masura in care s-a raspuns pozitiv in experientele anterioare
de interactiuni sociale ale persoanei. Ea influenteaza perceptiile asupra caracterului oamenilor in general.
Cercetarile recente au identificat urmatoarele caracteristici ale persoanei increzatoare, structurate pe
ideea ca increderea pe care o avem in celalalt depind de evaluarile pe care le facem cu referire la
abilitatea, integritatea i bunele lui intentii.
- abilitatea: evaluarea cunotintelor, priceperilor sau competentei. Increderea implica un anumit
sentiment ca celalalt poate confirma ateptarile noastre privind cunotintele, priceperile i
competenta;
- integritatea: masura in care persoana in care se investete increderea adera la principiile care sunt
acceptabile increzatorului;
- bunele intentii (bunavointa) este evaluarea pe care o facem ca cel in care avem incredere este
preocupat de buna noastra stare suficient cit sa ne promoveze interesele, sau cel putin sa nu le
impiedice. Intentiile i motivele pe care le percepem la cel in care avem incredere sunt cele mai
importante.
Abilitatea i integritatea sunt mai importante in la inceputul relatiei, iar bunavointa are nevoie de mai
mult timp pentru a se dezvolta.
35
In cele ce urmeaza vom avea in vedere doua tipuri de relatii, de baza: relatiile profesionale i
relatiile personale. Primele sunt centrate pe sarcina, atentia i activitatile partilor fiind in principal
orientate spre indeplinirea obiectivelor exterioare relatiei lor. Relatia personala, insa, are un caracter
socio-emotional i are ca principal obiectiv relatia insai i persoana in cadrul relatiei.
Au fost identificate doua tipuri de incredere: increderea bazata pe obstacole sau tncrederea
bazata pe calcul (IBC) i increderea bazata pe identificare (IBI). Acestea se deosebesc i prin ponderea
cu care sustin cele doua tipuri de relatii: astfel, daca increderea bazata pe obstacole este esentiala in
relatiile profesionale, increderea bazata pe identificare este specifica relatiilor personale. De asemenea,
ele pot constitui, cronologic i calitativ, nivelurile unu i doi in evolutia unei relatii personale.
Intr-o relatie increderea se construiete pe un continuu de stadii ierarhice i secventiale.
a) In primele stadii ale unei relatii, increderea este la nivelul bazat pe calcul. Cu alte cuvinte
individul calculeauza cu atentie cum se va comporta celalalt intr-o situatie data, pe baza
recompenselor sau sanctiunilor pe care i le acorda celuilalt in functie de comprtamentul sau.
Astfel, rasplata i pedeapsa formeaza baza controlului pe care il detine persoana care acorda
increderea, asupra consistentei comportamentului celulalt. Aceasta evelueaza costurile pastrarii
relatiei i costurile parasirii relatiei i va pastra relatia numai daca continuarea increderii ii va
aduce un beneficiu net. Increderea bazata pe calcul este un fenomen impulsionat de factorul
cognitiv, bazat pe judecatile privind predictibilitatea i increderea celui in care se acorda
increderea.
b) Pe masura ce partile ajung sa se cunoasca mai profund prin interactiuni repetate, ele devin mai
contiente de valorile i scopurile comune. Aceasta ii permite incerederrii sa se dezvolte la un
nivel mai inalt i calitativ diferit. Ea functioneaza acum ca incredere bazata pe identificare. In
acest stadiu increderea a ajuns deja la punctul in care partile i-au internalizat dorintele i
intentiile celuilalt. Ele inteleg atit de bine ceea ce il preocupa cu adevarat pe celalalt, incit fiecare
Comparati importanta celor doua tipuri de incredere (increderea bazata pe calcul i increderea
bazata pe identificare) in relatiile interpersonale.
poate actiona ca un agent pentru celalalt. Increderea este intarita de o puternica legatura
emotionala, bazata pe sentimentul scopurilor i valorilor comune. Astfel, spre deosebire de
primul nivel, increderea bazata pe identificare este puternic sustinuta emotional, bazata pe
perceptiile grijii interpersonale i a satisfacerii reciproce a nevoilor.
B. Neincrederea. Incepem prin a nota ca tncrederea i netncrederea nu sunt doi poli antagonici,
opui ai unui continuum, ci concepte separate i diferite. Astfel, increderea implica faptul de a crede in
celalalt, o tendinta de a atribui intentii bune celuilalt i dorinta de a actiona in conformitate cu acesta, pe
cind neincrederea presupune frica de celalalt, tendinta de a-i atribui intentii negative i dorinta de a ne
proteja de efectele actiunilor celuilalt.
Neincrederea este expectatia ca motivele celuilalt, intentiile i comportamentele sale sunt
daunatoare intereselor noastre. Aceasta implica un sentiment de teama i anticiparea disconfortului sau
pericolului. In mod firesc, neincrederea ne impulsioneaza sa ne reducem vulnerabilitatea, pentru a ne
proteja interesele. Ca atare, neincrederea in ceilalti ne induce o orientare competitiva (opusa celei
cooperante) care stimuleaza i exacerbeaza conflictul.
Neincrederea imbraca aceleai doua forme ca i increderea: neincrederea calculata i
neincrederea-identificare:
36
*
*
Neincrederea calculate /bazata pe obstacole este definitA ca asteptari negative fata de

comportamentul celuilalt, iar costurile anticipate se presupun sau par sa depaseasca beneficiile.
Neincrederea-identificare este definita ca o expectanta negativa bazata pe incompatibilitatea
valorilor, scopuri diferite, atasament emotional negativ fata de celalalt.
2.1.2. Inêlarea increderii i reci^tigarea increderii

A. Inêlarea increderii noastre de catre partener. Violarile increderii survin cind asteptarile
victimei sunt neconfirmate de cel in care a investit increderea, agresorul. Aceste violari conduc la
scaderea increderii si la limitarea cooperarii cu agresorul. In organizatii, se poate ajunge la efecte
negative asupra performantei in munca.
Experienta violarii increderii determina victima sa faca: a) o apreciere a situatiei si b) sa traiasca
o stare emotionala de profunda intristare. Evaluarea cognitiva se refera la transferul culpabilitatii catre
agresor si la evaluarea costurilor legate de violare. Reactia emotionala este de asteptat sa fie compusa
dintr-un amestec de furie, dezamagire si /sau frustrare pentru faptul de a fi crezut, dar si la adresa
agresorului, pentru ca a exploatat acea incredere.
Sa vedem cum anume afecteaza inselarile increderii relatia interpersonala.
Uneori o singura inselare a increderii poate compromite irevocabil increderea, dar de regula este
nevoie de un pattern de violari pentru a ameninta grav relatia. Astfel, pentru a analiza efectul violarii
asupra relatiei vom descrie dimensiunile raului (cognitiv si /sau emotional) produs de violarea increderii.
O vom numi gravitatea lezarii si vom observa ca, pe masura ce aceasta creste in intensitate, determina
raspunsuri mai active si extreme din partea persoanei inselate si reflecta pagube mai mari la nivelul
increderii interpersonale.
Lezarile minore pot conduce la o simpla scadere a nivelului de incredere intr-un context dat. Pe
viitor victima va evita tranzactiile cu agresorul si va limita sprijinul si coperarea. Cind relatia nu poate fi
incheiata (colegi de serviciu), relatiile continua ca o scoica inchisa, cu cooperare de fatada si /sau cu
tranzactiile specifice indeaproape controlate. Aceste abordari sunt relativ pasive, de tipul Bine, m-ai
dus. Pur si simplu nu te mai cred de acum inainte, chiar daca va trebui sa mai avem de-a face.
Cind gravitatea lezarii creste, victima are reactii cognitive si emotionale mai puternice. Lezarile
grave afecteaza serios increderea, adesea pina la punctul distrugerii totale. Aceste ofense grave pot
stimula dezvoltarea neincrederii, aici intrind razbunarea, escaladarea conflictului si /sau incheierea
relatiei.
Gravitatea lezarii poate avea nivelurile si modurile de manifestare urmatoare:
- extensiunea lezarii. Daca cel de la curatatoria chimica de rufe iti pierde o fusta veche pe care vroiai
sa o inlocuiesti, vei privi situatia ca pe o violare banala a increderii in omul de la curatatorie. Altfel
stau lucrurile daca iti strica un costum nou si de firma.
- numarul de violari anterioare - o noua violare, chiar minora, poate fi picatura care sa umple paharul;
- dimensiunea speciala a increderii care a fost inselata. Violarile care implica integritatea si
bunavointa sunt mai grave decit care s-au adresat unei abilitati.
B. Reci^tigarea increderii. Dupa ce increderea a fost pierduta, victima are doua posibilitati:
1. sa gestioneze stresul produs de violarea increderii asupra relatiei
2. sa determine daca vor mai aparea violari ale increderii in viitor.
Daca victima crede
ca agresorul nu va face nimic ca
sa indrepte raul si ca sa minimizeze
violarile pe viitor, atunci nu are nicio motivatie ca sa incerce reconcilierea si refacerea increderii.
Reconcilierea se produce cind ambele parti fac eforturi pentru refacerea relatiei deteriorate i sa rezolve
problemele care au dus la ruperea relatiei. Reconcilierea este o manifestare a iertarii, definita ca decizie
deliberata a victimei de a depai sentimentele de resentiment i a oferi amnistierea agresorului. Totui,
exista posibilitatea iertarii cuiva (sa-l eliberezi de respnsabilitatea raului comis), fara a manifesta vointa
de a reconcilia relatia sau de a-i mai acorda vreodata incredere. De ex., cind o femeie batuta il iarta pe
agresorul sau (ca mod de coping i de vindecare psihologica), dar nu permite continuarea relatiei.
37
Increderea nu poate fi recitigata daca victima nu dorete reconcilierea. Pe de alta parte, daca victima
dorete reconcilierea, devine posibila recitigarea increderii (dar nu garantata).
Recigtigarea increderii bazate pe calcul (IBC)
Este esential ca agresorul sa aiba initiativa reconcilierii. Daca sunt ateptari necongruente ale
partilor, ele trebuie clarificate rapid.
- Scuzele constituie o asigurare ca lucrurile nu se vor repeta i ca victima poate avea din nou
incredere.
Actul de restitutie (inapoiere) are i semnificatia simbolica ca agresorul dorete recigtigarea
increderii prin actiuni concrete. In IBC faptele sunt mai graitoare decit vorbele.
Sa retinem ca in IBC procesul reparatoiu este esentialmente un efort material, tranzactional. Doar dindu-i
victimei o imbratiare dupa acest gen de inelare nu este de natura sa ajute, ba chiar poate inrautati
lucrurile. Trebuie sa se produca actul repartor tangibil.
Recigtigarea increderii bazate pe identitate (IBI)
In relatiile IBI increderea se bazeaza pe interesele i valorile comune i pe investitia emotionala in
relatie. Violarea increderii poate face victima sa creada ca celalalt nu mai este aa de apropiat cum parea.
Relatiile IBI se bazeaza pe resurse intangibile, ca perceptia atractiei reciproce, sprijinul i grija pentru
celalalt. Aici violarea increderii o face pe victima sa puna sub semnul intrebarii intentia fadica motivele
i dorintele) comportamentului tradator.
Intrucit violarea IBI ameninta insai baza identificarii cu celalalt, reactia victimei la violare
implica sentimentul ca poate ea nu-l mai cunoate pe agresor deloc. Poate trai senitment de abandon,
instrainare.
Agresorul trebuie sa ofere rapid i voluntar sincere scuze, explicatii privind detaliile
imprejurarilor i promisiunea de a colabora in viitor. In continuare, ambele parti trebuie sa-i reafirme
ataamantul reciproc i fata de ideile i valorile pe care este construita relatia. Agresorul trebuie sa-i
exprime clar reataamantul fata de relatie i sa discute strategii pentru a evita problemele similare pe
viitor.
Ca i in cazul IBC, in procesul de recitigare a increderii este nevoie atit de comunicare, cit i de
actiune, dar aici se adauga centrarea pe latura emotionala, relationala. Simpla plata a unei compensatii
materiale nu este suficienta pentrua reconfirma valorile comune i a reconstrui sentimentul comun al
identitatii care a fost temelia increderii.
2.1.3. Managementul increderii $i neincrederii conflicte
Increderea intre indivizi face rezolvarea conflictului mai uoara i mai eficienta. O persoana
care are incredere in alta va crede promisiunea celuilalt ca va actiona in baza unor intentii bune
i va cauta modalitati productive de a rezolva un conflict cu acea persoana. Nivelul increderii sau
neincrederii are un rol definitoriu pentru dinamica conflictelor emergente.
Increderea este de cele mai multe ori prima pierdere intr-un conflict. Pe masura ce conflictul
escaladeaza, increderea scade i neincrederea create. Cu cat se dezvolta mai mult neincrederea,
cu atat partenerii se concentreaza mai mult pe autoaparare impotriva
38
celuilalt sau pentru a catiga, ceea ce mai departe folosete creterii neincrederii i scaderii
actiunilor ce ar putea reconstrui increderea.
Crearea increderii intr-o relatie este in primul rand o chestiune de cre^tere a increderii
calculate, prin strategiile prezentate mai sus: partile trebuie sa actioneze consecvent i onest, sa
respecte termenele i angajamentele i sa faca acest lucru permanent de-a lungul timpului, sau in
diferite arii ale interactiunii cu celalalt.
Increderea bazata pe identificare consolideaza i mai mult relatia. Daca partenerii se percep ca
avand teluri comune, valori i identitati, sunt motivati sa sustina relatia i sa gaseasca metode
concrete de a rezolva conflictul astfel incat sa nu deterioreze relatia.
Relatiile caracterizate de neincredere sunt incarcate de conflicte i fiecare conflict alimenteaza
neincrederea, intr-o spirala a neincrederii i conflictului. Ma atept la ce este mai rau din
partea celuilalt i comportamentul lui imi confirma cele mai rele ateptari, ceea ce deseori duce
la o adancire i mai mare a conflictului, intensitatii i chiar virulentei.
Majoritatea relatiilor contin elemente de incredere sau neincredere. Ca i rezultat, avem atat
sentimente pozitive cat i sentimente negative pentru celalalt, ceea ce produce un conflict la nivel
intrapsihic, denumit conflict ambivalent. Stadiile ambivalentei se caracterizeaza prin elemente de
incredere i neincredere fata de celalalt; conflictul intern creat de aceasta ambivalenta folosete
pentru a submina ateptarile clare despre comportamentul celuilalt si forteaza persoana sa
evalueze fiecare actiune a celuilalt pentru a determina unde ar trebui sa fie incadrata: la incredere
sau neincredere. Ambivalenta poate determina actorii sa aiba dificultati in actiunile urmatoare,
A. Aratati cum v-a fost inelata increderea intr-o experienta personala. Descrieti trairile
dumenavoastra.
B. Aratati daca i cum anume textul de mai sus va poate ajuta sa va gestionati mai bine
problemele de incredere i neincredere.
sau sa-i modifice strategiile de relationare cu celalalt. De aceea, conflictul intern al persoanei
intre incredere si neincredere afecteaza modul in care aceasta gestioneaza conflictul cu cealalta
persoana.
Recladirea increderii este deseori un element cheie al rezolvarii conflictului. Dei recatigarea
increderii este necesara pentru rezolvarea pe termen lung a conflictului, abordarea i gestionarea
neincrederii poate fi cea mai eficienta strategie pentru stapanirea pe termen scurt a conflictului.
2.2. Utilizarea puterii pentru evitarea $i rezolvarea conflictului

2.2.1. Conceptul de putere
Notiunea de putere desemneaza de cele mai multe ori capacitatea unui actor (individ sau grup)
dat de a ajunge la rezultatele urmarite i, in general, de a realiza actiuni eficiente. Puterea este definita
eterogen ca: abilitatea de a actiona, de a influenta un rezultat, de a face sa se intimple ceva sau a infrange
o rezistenta.
Puterea reprezinta capacitatea de a obtine ceea ce-ti doreti. i intrucit ceea ce iti doreti este
deseori restrictionat de ceilalti oameni, utilizarea puterii poate include schimbarea cognitiilor,
sentimentelor i comportamentelor acestora.
Definitii ale puterii:
39
Max Weber (1971), poate una din cele mai frecvent citate definitii: Puterea inseamna orice ansa
folosita pentru a-ti impune propria vointa in cadrul unor relatii sociale, chiar impotriva unor
rezistente i indiferent de elementele pe care se bazeaza aceasta ansa.
M. Crozier i E. Friedberg (1977): posibilitatea pentru unii indivizi sau grupuri de a actiona
asupra altor indivizi sau grupuri.
Dennis Wrong (1980): capacitatea de a produce efecte scontate i prevazute asupra celuilalt.
Puterea in conflict este o putere relationala, nu materiala. Acest concept a fost introdus in 1992
de Francois Chazel, pentru a analiza raporturile de putere dintre indivizi i grupuri. Puterea relationala
are anumite caracteristici: este relativa, asimetrica i manifesto, /latenta.
Relativitatea puterii relationale consta in faptul ca ea variaza in functie de trei dimensiuni:
extensiune, camp i intensitate.
Extensiunea este variabila atat in functie de actori (sau grupurile de actori), cat i de timp: A poate
avea putere efectiva asupra lui B i C, dar nu i asupra lui D; iar aceasta putere este susceptibila, cu
timpul, de extindere asupra altor unitati sociale sau, dimpotriva, de restrangere doar la unitatea B.
Campul este sfera de activitate a lui B (tinta) asupra careia se exercita puterea lui A (sursa).
Intensitatea semnifica gradul de ascultare pe care A este in masura sa il obtina de la B.
Asimetria puterii relationale: dei intr-un domeniu B se conformeaza ateptarilor implicite sau
explicite ale lui A, aceasta nu inseamna ca in alte domenii relatia nu poate fi inversata.
Puterea in conflict poate fi inteleasa numai in context, adica in cadrul unei interactiuni. Cu un
grup de prieteni eu pot avea o mare influenta in a decide la care film sa mergem sau unde sa ne petrecem
sfaritul de saptamana, dar cu altul (sau cu acelai grup dar in alte imprejurari), pot avea o slaba
influenta.
Un element cheie care ne definete puterea este intentia i focalizarea noastra. Daca acestea
sunt de mare intensitate, i puterea este mare.
Puterea este determinata de:
a) capacitatatea de a face ceva impotriva dorintei celorlalti
b) detinerea a ceva (sau a avea controlul) asupra ceva ce oamenii vor sa aiba
c) capacitatea de a schimba credintele i comportamentele oamenilor, fie prin logica rationala, fie
prin carisma irationala)
2.2.2. Utilizarea puterii in conflicte

2.2.2.I. Moduri de utilizare
Cind oamenii sunt in conflict, intra in joc puterea lor, fie ca ei intentioneaza acest lucru sau nu.
Pentru ca un conflict sa se produca, toti cei implicati trebuie sa aiba o anumita putere (baza a puterii),
oricit de mica. Conflictul nu poate exista, cel putin la dimensiunea comportamentala, daca o parte
domina complet cealalta parte. Daca puterile sunt echilibrate (in realitate sau doar percepute), sunt
posibile strategiile aliantei, dar dezechilibrul puterilor incurajeaza strategiile de opozitie, cel mai puternic
tinzand sa-i impuna pozitia.
Se cunosc trei moduri de baza in care este utilizata puterea (Blaine, 2001).
1. metoda normativa de aplicare a puterii: apelul la valorile i credintele oamenilor i utilizarea
simbolurilor normative.
2. metoda utilitara: apelul la interesele celorlalti, sau indicarea unor beneficii palpabile pe care ceilalti
le vor obtine daca vor da curs dorintelor tale.
3. metoda coercitiva: fortarea celuilalt pentru a fi de acord cu tine, amenintindu-l cu sanctiuni
puternice sau manipularea mediului extern pentru a-i rapi libertatea alegerii. Aceste metode mai sunt
numite persuasiune, recompensa i pedeapsa, ca in exemplul de mai jos.
40
Optiunea in conflict nu este pentru sau impotriva utilizarii puterii, ci pentru modul in care sa fie ea
utilizata. Or, oamenii sunt gata sa inceapa prin distribuirea puterii (competitie, confruntare) inainte de a
explora suficient de mult posibilitatea unui rezultat integrativ (cooperant). Provocarea consta in a gasi
moduri de redirectionare a disputantilor, de la a gindi in termeni de putere integrativa. Pentru a descrie
aceasta redirectionare, rezolvitorii de conflicte folosesc des metafora Aikido, in care luptatorul nu se
impotriveste miscarii agresorului, ci ii preia energia si ii schimba sau intoare orientarea.
Moduri de utilizare a puterii in conflict:
voluntar sau inconstient
colaborativ sau coercitiv
evident sau implicit.
Recomandari de utilizare a puterii:
- subtil (fara ca oamenii sa-si dea seama)
- indirect (prin substitutul puterii), prin amenintari
- gradual (fara abuzuri), pentru a nu determina la tinta raspunsul prin reactanta.
Adeseori insusi scopul sau unul din scopurile conflictului consta in sporirea puterii.
Optiunea in conflict nu este pentru sau impotriva utilizarii puterii, ci pentru modul in care sa fie ea
utilizata. Or, oamenii sunt gata sa inceapa prin distribuirea puterii (competitie, confruntare) inainte de a
explora suficient de mult posibilitatea unui rezultat integrativ (cooperant). Provocarea consta in a gasi
moduri de redirectionare a disputantilor, de la a gindi in termeni de putere integrativa. Pentru a descrie
aceasta redirectionare, rezolvitorii de conflicte folosesc des metafora lui Aikido.
Puterea optiunilor. Relatia este biunivoca: pe de o parte, puterea oamenilor determina numarul de optiuni
disponibile, dar si invers, optiunile pe care le are definesc puterea individului. Adesea, cel mai bun mod
de a ne consolida puterea este de a dezvolta variante optionale. Evolutia conflictului poate fi influentata
si aici, prin calea integrativa sau distributiva spre care ma indrept pentru dezvoltarea optiunilor.
2.2.2.2. Mituri ale puterii in conflicte
- Oamenii presupun in mod eronat ca nu detin puterea sau ca au o putere inferioara celorlalti;
- este gresita credinta ca puterea poate fi echilibrata. In loc sa ne gindim ca oamenii au nevoie de o
echivalenta sau egalitate a puterii, mai degraba ne-am gindi ca oamenii au nevoie de o baza adecvata
a puterii pentru a intra in conflict cu anumite sanse; reusita sau esecul va depinde, in continuare, de
persoana ;
- puterea ca o cantitate fixa intr-o relatie : cu cat celalalt detine mai multa putere, cu atit puterea mea se
imputineaza; daca eu nu-mi folosesc puterea in aceasta relatie, o voi pierde. De fapt, ambele puteri (a
mea si a adversarului) pot creste in paralel.
2.2.3. Tipologia bazelor puterii

In cele ce urmeaza vom mentiona citeva taxonomii ale bazelor puterii, cu preocuparea de a mentiona
fiecare tip doar intr-o singura clasificare, pentru a obtine un gen de Lista de bifare pentru identificarea
bazelor de putere pe care le detinem.
J. P. French Jr. $i Bertram Raven (1960) identificau cinci tipuri de putere: puterea de
recompensare, de coercitie, legitima, de referinta si de competenta. Pentru a le defini, autorii folosesc
simbolurile P = persoana si O (Others) = o alta persoana, un alt grup sau o parte dintr-un grup, un rol, o
norma. Puterea rezulta nu doar din realitatea obiectiva, ci si din perceptia subiectiva a tintei privind
puterea sursei.
1. Puterea de recompensare este bazata pe perceptia lui P ca O are posibilitatea sa-l recompenseze.
Sursa (Other) detine controlul asupra resurselor valorizate.
2. Puterea de coercitie este bazata pe perceptia lui P ca O are posibilitatea de a-i aplica pedepse.
3. Puterea legitima ii are originea in valorile interiorizate de P, valori ce indica faptul ca O are in
mod legitim dreptul de a-i prescrie coportamentul influenta i ca P este obligat sa accepte aceasta
influenta.
- Valorile culturale: varsta, sexul, inteligenta, casta i aspectul fizic.
41
Acceptarea structurii sociale. Daca P accepta ca justa structura sociala a grupului sau, a
organizatiei sau a societatii sale, in particular structura sociala implicand o ierarhie de autoritate,
el va accepta autoritatea legitima a lui O, care ocupa un post superior in ierarhie.
- Delegarea autoritatii.
1. Puterea de referinta consta in dorinta sa se asocieze sau de a mentine relatia, atit fata de un individ,
cit i fata de un grup. Puterea de referinta este rezultatul atractiei.
2. Puterea de competenta este limitata la structurile cognitive i la domenii foarte specifice, iar puterea
sa se va limita la aceste domenii, chiar daca se va produce un efect de halo.
Bernard Mayer (2000) identifica 13 tipuri specifice de putere din care retinem doar 9,
celelalte fiind reluari ale clasificarii clasice efectuate de French i Raven.
1. Autoritatea formala este o forma a puterii structurale. Ea este conferita de o institutie, un set de legi
sau politici, sau de pozitia persoanei intr-o structura formala: ex., directorii, judecatorii, ofiterii de
politie, oficialitatile alese prin vot, parintii i ofiterii militari.
2. Asocierea. Legaturile persoanei cu alti oameni sau organizatii puternice. Puterea politica este o
varianta interesanta, pentru ca persoana se sprijina pe puterea altor oameni, din acelai partid. Partile
neutre au i ele o putere, care deriva din abilitatile lor de a mentine legatura cu toate partile in
conflict, facindu-se astfel indispensabile fiecareia.
3. A fi o pacoste este abilitatea de a irita, sicii, a se amesteca, sau a face sa se simta jenat. Uneori i se
spune puterea puricelui asupra cainelui. Aceasta ar putea fi puterea majora a copilului in
supermarket, care obtine de la parinte dulciurile pe care le dorete.
4. Puterea procedurala decurge din abilitatea de a controla sau influenta un proces de adoptare a
deciziei. Puterea unui judecator intr-un proces de crima sau a unui mediator este in mare parte
procedurala.
5. Puterea obinuintei sau a inertiei. De obicei este mai uor sa lai lucrurile aa cum sunt, decit sa le
schimbi.
6. Puterea morala poate emana dintr-un apel la valorile, credintele i sistemele etice ale celuilalt sau
dintr-un atac la adresa valorilor celor cu care eti in conflict. De asemenea, convingerea oamenilor
ca ei actioneaza in acord cu anumite valori importante este o importanta sursa de putere personala.
7. Caracteristicile personale (numita de alti autori i puterea psihologica): inteligenta, abilitatile
comunicationale, aspectul i forta fizica, concentrarea, inteligenta, deschiderea la experiente,
hotarirea, empatia i curajul sunt factori cheie pentru succes. Alt factor este rezistenta (cit poate
tolera persoana sa fie in conflict).
8. Perceptia puterii. Credintele pe care le au oamenii despre puterea lor i a altora sunt adesea tot atit
de importante ca i puterea insai. De exemplu, daca disputantii sunt convini ca instanta
judecatoreasca le va da citig de cauza, ori ca ei au resursele de a se adresa curtii daca va trebui,
credinta insai poate fi o sursa de putere, mai ales daca ceilalti o impartaesc. Ca atare, abilitatea
oamenilor de a modifica perceptiile pe care le au ceilalti despre putere, este ea insai o sursa de
putere.
9. Puterea definitionala. Abilitatea de a defini problemele i rezultatele potentiale intr-un conflict este
o sursa cruciala de putere. Conturarea, definirea cadrelor conflictului este adesea cheia rezolvarii lui.
Dintr-un inventar mai complet al formelor puterii, disponibil pe Internet, selectam:
42
1.
2.
*
*
Proprietatea: Am un scaun? Pot face i focul cu el. Am bani? Ii cheltuiesc cum vreau.
Functia:
autoritate formala in persoanele cu functie.
Controlul accesului la ceva dorit de ceilalti, unde tu eti portar: secretara managerului cenzureaza
accesul la manger al tuturor solicitantilor, inclusiv al celor cu functii inalte.
3. Cunoaterea
* Cunoaterea tehnica - puterea expertilor i a oamenilor de tiinta.
*
Cunoaterea sociala inseamna sa tii anumite lucruri despre oameni (secrete pentru
antaj).
4. Abilitatea practica, tehnica sau sociala.
5.
Obligatia. Daca ma simt obligata fata de tine, tu imi poti aminti acest lucru. Obligatiile decurg
din:
* Servicii pe care mi le-ai facut in trecut i de care trebuie sa ma achit.
* Reguli pe care eu trebuie sa le urmez, cum ar fi regulile sociale de intr-ajutorare a unei persoane
in dificultate.
* Responsabilitati pe care simt ca le am, de ex. ca parinte, prieten sau manager.
6.
Increderea. Daca eu am incredere in tine, tu ai mai multa putere in a-mi cere anumite lucruri,
iar eu nu voi crede ca profiti de mine.
7. Auto-determinarea. Sunt singurul care poate decide ce face i ce spune.
Alegeti o relatie cu o persoana din anturajul dumneavoastra, apoi recititi bazele /formele puterii i
enumerati toate formele de putere pe care le puteti utiliza dumenavoastra sau persoana respectiva, in
relatia respectiva.
Helena Cornelius & Shoshana Faire (1989) retin din literatura disponibila ase fundamente ale
puterii, dar pentru unele prefera denumiri noi: de exemplu, pretuirea relatiei, care consta in acceptarea
supunerii la puterea celuilalt pentru a nu pune in pericol relatia (observam similaritatea cu puterea de
referinta); puterea competentei, a functiei (autoritatea ierarhica), a recompensei, punitivitatii i
persuasiunii.
2.2.4.
Teorii despre putere
Teoria coercitiei (Marwell i Schmitt, 1967; McLaughlin, Cody i Robey, 1980). Actiunea prin
care se schimba comportamentul unui persoane chiar atunci cand aceasta nu dorete sa faca acest lucru.
Se folosesc amenintarea sau mita. Amenintarile pot lua de multe ori forma negativa, cum ar fi inlaturarea
beneficiilor sau impiedicarea accesului al resursa dorita. Atit amenintarea, cit i mita, utilizeaza
motivatia extrinseca, cu mesajul fa asta i vei obtine asta.
Se cunosc patru tipuri de aparare impotriva coercitiei:
Peretele de stanca: refuzati imediat, spuneti pur i simplu nu.
Separarea identitatii: refuzati pe motivul ca dv. nu faceti ceva de acest gen.
Justificare: prezentati cauza i efectul negativ spunand ca nu va veti conforma.
Negociere: faceti contra-oferte pentru a permite celeilalte persoane sa-i realizeze scopurile,
fara a fi dv. implicat.
Principiul interesului minim. In orice relatie, persoana care are cel mai mic interes cu privire la
continuarea relatiei (adica are cea mai buna strategie de detaâre, s-a asigurat ca se poate retrage in orice
moment) detine cea mai mare putere. Nu trebuie sa parem disperati sa ajungem la o intelegere ori sa
mentinem relatia cu orice pret, pentru ca vom avea numai de pierdut.
Exemplu: El este foarte interesat sa se casatoreasca cu ea, pentru ca este indragostit, dar ea nu este
prea implicata i inca nu a incetat cu totul sa se gindeasca la vechiul pretendent. Iar el, actualul, tie
acest lucru.
43
Teoria schimbului social (Thibault i Kelley, 1959; Kelley i Thibaut, 1978; Homans, 1961;
Rusbult, 1983). Toate relatiile au o parte de luat i una de dat, cu toate ca balanta acestui schimb nu este
intotdeauna egala. Teoria schimbului social explica ceea ce simt oamenii intr-o relatie cu o alta persoana,
in functie de perceperea urmatoarelor:
Echilibrul intre ceea ce aducem intr-o relatie i ceea ce obtinem din ea.
Tipul de relatie pe care il meritam.
ansele de a avea o relatie mai buna cu o alta persoana.
Pentru a decide ceea ce este corect, ne cream un nivel de comparatie cu care comparam proportia
dat /luat. Acest nivel va varia de la o relatie la alta, cu anumite relatii din care obtinem mai mult i altele
in care aducem mai mult. Acestea vor varia de asemenea foarte mult cu privire la ce este dat i primit.
Astfel, de exemplu, schimburile de acasa pot fi foarte diferite atat cu privire la balanta, cat i la continut.
Cu un nivel inalt de comparatie, am putea crede ca lumea este plina de oameni draguti care abia
ateapta sa ne intalneasca. Atunci cand nivelul este scazut, am putea ramane intr-o relatie costisitoare
deoarece credem ca nu am putea gasi pe cineva mai bun.
Teoria contingentei strategice. Puterea unui angajat din interiorul unei organizatii depinde de trei
factori:
abilitatile de rezolvare a problemelor: daca aveti capacitatea de a rezolva probleme importante, veti
fi foarte pretuit i acest lucru va ofera un avantaj in virtutea principiului reciprocitatii);
centralismul actorului: cautati sa lucrati intr-o parte centrala a fluxului activitatilor organizatiei: deci
ceea ce faceti este foarte important, daca partea dvs. din companie are eecuri, intreaga activitate se
Ilustrati una din cele patru teorii ale puterii prezentate mai sus.
oprete. Iar aceasta va va da din nou atentie i o putere de negociere mai mare.
unicitatea abilitatilor - a fi greu de inlocuit. Cautati sa capatati expertiza unica in organizatie, sa fiti
singurul cu acea competenta.
2.2.5.
Potentarea puterii
5.1. Potentarea puterii prin limbajul verbal

Exista un limbaj prin care oamenii ii diminueaza puterea. Vorbitorii cu un statut slab al puterii (in
special puterea personala /psihologica) au un stil al vorbirii care-i singularizeaza (Duck, 1998):
- multe adjective i adverbe fara continut (minunat, incredibil, uimitor)
- forme optative (Aputea? Vreti sa?)
- intrebari care solicita acordul (Nu-i aa? )
- cuvinte care tradeaza lipsa implicarii (presupun, poate, separea ca...)
- folosirea de multi intensificatori (foarte, extrem de, absolut, total, real);
- gramatica hipercorecta
- utilizarea in exces a gesticii, ceea ce sugereaza lipsa expresivitatii vorbirii
- patternuri de intonatie care sugereaza scincetul, tanguirea
- neperseverarea in cazul in care sunt intrerupte
- acceptarea vorbirii simultane.
Helena Cornelius $i Shoshana Faire (1989) utilizeaza modelul starilor eului din analiza
tranzactionala pentru a propune strategii de ridicare a statutului de putere. Dupa cum se tie, Eric Berne
a identificat trei stari ale eului: Copil, Adult i Parinte, fiecare cu doua sau mai multe subdiviziuni. In
relatia de putere, insa, cele doua autoare considera ca functioneaza un triunghi al jocului puterii
configurat de cele trei substari exagerate:
- Persecutorul /Agresorul /Calaul, forma exagerata a Parintelui Normativ in functia sa critica sau
devalorizanta
- Victima /Persecutatul, forma exagerata a Copilului Adaptat
44
- Salvatorul - forma exagerata a Parintelui Grijuliu /Binevoitor, hiperprotectiv.

Individul care se plaseaza pe o pozitie inferioara de putere este Victima. Postura de victima il priveaza de
individ responsabilitate, autonomie i control al propriei evolutii, in schimb exercita asupra lui i tentatia
unor avantaje, reprezentate de dobandirea capitalului de simpatie din partea martorilor i confortul
obtinut prin eliberarea de povara rezolvarii propriilor probleme. Mai mult inca, in relatia cu un persecutor
acesta din urma nu renunta la placerea de a-i exercita controlul, iar daca este nevoit sa o faca deschide
un conflict nou. Prin urmare, preocuparea cea mai indicata pentru schimbarea statutului de putere trebuie
sa fie orientata spre abordarea opresorilor, oameni puternici. Autoarele propun mai multe strategii, dintre
care mentionam:
> reorientarea evolutiei lucrurilor spre abordarea victorie-victorie;
> coalizarea, alierea cu suporteri;
> evitarea atacurilor verbale la adresa omului care abuzeaza de putere;
> evaluarea mizei, pentru a decide daca problema sau care punct al problemei merita
angajarea in conflict cu individul puternic;
> in fine, reorientarea energiei indreptata de opresor asupra victimei, strategie realizabila
prin mai multe tehnici:
transformarea atacului la persoana in atac asupra problemei (La atacul Eti un lene! se poate
raspunde: Ce tema nu mi-am facut la timp?)
evitarea opozitiei fatie /reproului explicit la adresa lui B. (In loc de N-ai procedat bine aici,
iata ce rezultat aiurea ai obtinut!, se poate spune: Rezultatul la problema asta se cere
recalculat!)
prezentarea solutiei data de celalalt ca pe una din multiplele solutii posibile (La asertiunea lui:
Sa mai adaugam coloranti! se poate raspunde: Da, aceasta este o alternativa, mai exista i
altele care ti-ar conveni?)
identificarea motivului real din spatele afirmatiei opresorului, prin intrebarea de ce? (Ai spus
ca vrei sa aplici planul B. Spune-mi i mie de ce optezi pentru el?)
aducerea in atentie i a nevoilor altora (Cred ca trebuie sa ne gandim i la nevoia Lidiei de avea
program redus, pentru ingrijirea mamei bolnave).
Pornind de la sugestiile date de Cornelius & Faire, se pot formula urmatoarele tehnici de ridicare
a asertivitatii:
afirmarea de sine, cu interesele, nevoile, realizarile personable, in locul sentimentului de jena,
umilinta i stimei de sine coborate. In loc de sunt doar o studenta, nu pot avea eu idei originale
la aceasta materie, se va spune Sunt studenta,...., in loc de Am vrut doar sa intreb. se va
spune Am vrut sa intreb....
Restructurarea laturilor negative in directia pozitivarii lor; formularea propozitiilor la modul
constructiv, optimist, decizional, nu la modul tanguitor, resemnat, de modestie excesiva. Nu
prea ma pricep la. devine Trebuie sa mai invat despre. , Nu vreau sa-ti rapesc timpul devine
Ai putin timp pentru mine?
Personalizarea afirmatiilor: in loc de judecata generala i impersonala Este greu sa faci
naveta, se va spune Imi este greu sa fac naveta i sa ma ocup de gospodarie.
Transformarea unor imperative externe in optiuni personale. Motivatia extrinseca devine astfel
motivatie intrinseca, constrangerea externa devine autonomie, libera decizie Trebuie sa ma duc
la edinta, dar au a vrea sa ma plimb poate deveni Prefer /vreau sa ma duc la edinta, ma pot
plimba altadata.
Reorientarea spre problema a energiei atacului primit, ca in metoda japoneza Aiki, care se
armonizeaza la energia universala: in loc de respingerea ideii celuilalt, o vom admite ca fiind o
varianta posibila; ii vom arata ca suntem de aceeai parte a baricadei (aportul lui impreuna cu al
nostru va fi vazut ca o rezolvare a problemei).
Folosirea efectului Pygmalion: totul i oricine va sfari prin a fi de partea noastra daca ii vom
considera astfel.
Comportamentul nostru se desfaoara dupa traseele stabilite de limbaj. Putem sa ne exersam in
folosirea unui limbaj care sa ne confere incredere in sine, optimism, atitudine constructiva,
combativa in fata problemelor i independenta i totodata sa descurajeze
tendintele de dominare ale partenerilor notri.
45
Cercetatorii de la Universitatea Lista Yale, Duke or California Universitie au alcatuit

in 1963 o lista de cuvinte care potenteaza puterea: uor, rezultate, salvez, descopar, garantat,
in siguranta, sanatos, iubire, bani, nevoie, probat (demonstrat), tu.
5.2. Potentarea puterii prin limbajul nonverbal
Preluarea initiativei: saluti primul, vorbeti primul, conduci discutia prin intrebari i interventii.
Stringerea miinii (stringerea regala, cu mina intinsa, pentru a-l tine a distanta pe interlocutor;
palma in jos, pentru a-i intoarce palma in sus, ceea ce face ca el sa primeasca de la creier un mesaj
de submisivitate).
Atingerea: il prindem de cot, il batem uor i protector in mijlocul spatelui, ii inconjuram protector
umerii cu bratul, il ghidam de la spate, prin impingerea uoara.
Pozitia staturala: stam drept, cu umerii trai spre spate, capul semet, afiam siguranta.
Privirea in ochi, zimbind.
Limbajul paraverbal:
o Insotim vorbirea de micari sacadate ale corpului, degetului, palmei
o Ne oprim arbitrar, plin de siguranta i il privim in ochi; daca este un grup, ne mutam privirea
de la unul la celalalt.
Emotiile: demonstram self-controlul prin mucatrea uoara a buzei inferioare (Bill Clinton a facut
acest gest de 15 ori in 2 minute in timpul marturisirii despre relatia cu Monica Lewinsky).
Mersul:

Recititi potentarea puterii i notati formele limbajului verbal, paraverbal i nonverbal pe care le
folositi dumenavoastra in mod natural.
o bratele in micare; coatele in exterior
o intrarea in sala, in grup - suntem primul; la ieirea in grup din sala, sa fim ultimul,
impingindu-l uor uurel pe cel din fata noastra cu mina pe spate.
Pozitia: sa fim pe ceva mai inalt (scaun, postament, maina mai mare, birou mai inalt).
2.3.
Comportamentul agresiv
2.3.1.
Definiri conceptuale
Agresiunea . Agresiunea este comportamentul realizat cu intentia de a-l rani pe celalalt. R. A.

Baron a definit agresiunea ca fiind orice forma a comportamentului, directionat spre a face rau ori a rani
o alta fiinta umana, care este motivata sa evite un astfel de tratament (1977, p. 7, apud Opotow, p.404).
Agresiunea este componenta concret-actionala a agresivitatii - act, conduita, comportament agresiv. In
sens restrans, agresiunea este atacul brutal, brusc, neprevazut (nepremeditat) asupra unei persoane.
Agresorul este subiectul care desfaoara aceasta conduita, cu intentia nociva implicita. In limbaj curent,
denumim victima persoana care sufera de pe urma unei agresiuni directe. Ultimele doua notiuni au
conotatii i corespondente juridice. Delincventa presupune caracterul ilicit, cel de vinovatie i
incriminarea (inclusiv sanctionarea) faptei antisociale (deviante). 24
24
Pentru colaborarea la redactarea unor secvente din definirea agresivitatii ii aduc

multumiri dlui Daniel- Dumitru Danila, medic, absolvent al studiilor masterale de
Psihoterapie i interventie sociala, 1999-2001.
46
Agresiunea nu se bucura de o acceptiune comuna. Cel putin trei teorii se mentin cu fermitate pe propriile
pozitii:
a) behaviorismul considera ca agresiune orice comportament care raneste sau aduce un
prejudiciu altuia, de ordin fizic, moral sau material;
b) neobehaviorismul vede agresiunea doar in intentia de a rani;
c) iar cognitivismul reuneste intentia cu violarea normei care guverneaza situatia.
In fine, dreptul abordeaza agresivitatea de pe pozitii pragmatice, pedepsind in egala masura actul
voluntar si intentia, dar acordand circumstante atenuante prejudicierii involuntare datorate neglijentei sau
imprudentei.
In limba romana termenii de agresiune si agresivitate sunt intersanjabili, dar in limba engleza se
prefera cel de agresiune.
Comportamentul agresiv desemneaza toate actele de amenintare si atac care survin in situatiile
de rivalitate. Sintagma aplicata indeosbi la animale, comportamentul agresiv ii gaseste echivalente in
sfera umana: teritorialitatea se pare ca este prezenta si la om, cresterea excesiva a densitatii populatiei
este sursa de agresivitate (Hall pledeaza in acest sens printeoria zonelor de distanta), nivelul superior al
agresivitatii masculine datorita hormonilor sexuali . O diferenta defavorabila omului consta in
continuarea agresiunii chiar si dupa ce adversarul a capitulat, uneori ura i agresiunea (sentimentele i
comportamentele) transmitindu-se generatiilor ulterioare ca vendete de familie. Animalul se linitete
instantaneu la semnele de capitulare, supunere in fata adversarului (prezentarea gitului sau abdomenului
ca zona vulnerabila vitala) sau la prezentarea genitala, ori parasirea locului; memoria afectiva il
impiedica insa pe om sa se elibereze de agresivitate aa de uor25 26. In fine, violenta ostila este prezenta
numai la om.
Agresivitatea este dispozitia permanenta de a se angaja in acte de agresiune. Ea poate fi de doua
tipuri: maligna sau distructiva i benigna, sau constructiva, caz in care ea se manifesta prin implicarea in
competitii i prin creativitate. Ideea raului innascut al naturii umane, care a dus pe plan pedagogic la
directia autoritarista in educatie, strabate veacurile. Preluind dictonul lui Plaut, Homo homini lupus,
Thomas Hobbes (sec. XVII) considera ca starea de la natura a oamenilor este razboiul tuturor
impotriva tuturor (Bellum omnium contra omnes). Pentru Hobbes, oamenii au o dorinta perpetua i
febrila de putere, ... care nu se sfirete decit o data cu moartea.
Sub aspectul modalitatilor actionale, delimitarea este din nou foarte larga. Unii sociologi
(Chelcea, 1998) identifica doar comportamentele ofensive drept agresive, in timp ce alti autori (N.
Barker, K. Lewin, L. Berkowitz) considera ca i conduitele regresive sunt tot manifestari ale agresivitatii
(la copil: scaderea randamentului, scaderea apetitului alimentar, morocanoenia, bosumflarea). Pentru C.
Paunescu (1994) registrul se intinde de la pasivitate i indiferenta, refuzul ajutorului, ironie, tachinare
pana la amenintare i violenta propriu-zisa.
Intentia nociva vizeaza negarea, umilirea, degradarea, constrangerea sau distrugerea (Paunescu,
1994), paguba, jignirea sau durerea (Jeno, 1979), minimalizarea, suprimarea fizica
25 Eleanor Maccoby i Carol Jacklin analizeaza (in 1974) cca 1.400 studii i concluzioneaza,
printre altele, ca barbatii sunt mai agresivi decit femeile.
26
K. Lorenz (1966)
gasete i
o alta
explicatie: oamenii si
sobolanii ca facind exceptie fata de restul regnului
animal, neavind la dispozitie un armament natural, dinti sau coarne de exemplu. Ca urmare,
aceste specii nu si-au format gesturile rituale de lupta, agresive si nici gesturile de supunere, ceea
ce presupune lupta pina la moarte. Alti cercetatori au observat insa si exceptii: un grup de
cimpanzei a atacat alt grup si a omorit membri ai acestuia din urma; la pescarusi agresivitatea nu
dispare chiar dupa manifestarea gesturilor de supunere.
47
a persoanei (Chelcea, 2006), evitarea sau violarea normei sociale. Tinta intentiei nocive este o persoana
sau un obiect investite cu semnificatie.
Agresivitatea este deci un mod de a fi in situatii de viata foarte diferite, un mod de a actionareactiona, de exprimare a opiniilor, de relationare. Ea nu poate fi desprinsa de datul temperamental, de
afectivitate, inteligenta, experienta personala. Nu i se pot contesta contaminarile socio-culturale i
implicatiile morale. Descrisa ca o tendinta, agresivitatea reprezinta o implicatie temporala a
personalitatii, o atitudine.
In acceptiunea noastra, agresivitatea este o tendinta atitudinala dominanta sau temporara,
intermitenta. Bazata pe o stare particulara a sistemului psiho-fiziologic, ea vehiculeaza i transpune in
fapt o intentie nociva, orientata asupra unei persoane sau obiect concret /simbolic, investite cu
semnificatie (obstacol, substitut al obstacolului, tinta). Manifestata in general pe plan actional-concret
prin acte, conduite sau comportamente agresive (agresiuni), dar i in plan fantasmatic, finalitatea ei
consta in reducerea tensiunii psihice.
Violenta este manifestarea comportamentala extrema a agresivitatii, in care forta brutala este
instrumentul prin care se produce constrangere i teroare, in scopul impunerii vointei agresorului.
1. Definiti conceptele de agresivitate, comportament agresiv, agresiune, violenta i cruzime.
Cruzimea presupune capacitatea de rezonanta a agresorului; prin suferinta produsa victimei el
ii procura satisfactia, placerea.
2.3.2. Forme de agresivitate
R. Jeno distinge intre agresivitatea deschisa i cea simbolica (1979). Agresivitatea deschisa se
manifesta intr-un cadru permisiv, in care subiectul nu se teme ca va fi sanctionat. Actiunea sa este
directionata impotriva obstacolului. Cand, insa, exista aceasta teama, agresivitatea este redirectionata,
printr-un mecanism de transfer, asupra unui alt obiect (substitut). Vorbim de agresivitate simbolica atunci
cand copilul ii bate papula. Exemplul clasic este cel in care sotul, suparat pe ef, ii admonesteaza sotia,
aceasta cearta copilul, care bate cainele; in final, cainele muca factorul postal.
O clasificare asemanatoare face diferenta dintre formele directe i cele indirecte. In agresivitatea
directa actiunea este nemediata i presupune un contact neechivoc. In forma indirecta intentia este
neechivoca, dar contactul este mediat de un alt obiect (substitut). Actiunea asupra acestuia din urma
implica prejudicierea persoanei sau obiectului identificat drept tinta. De exemplu, copilul, suparat pe
mama sa, sparge vaza de portelan preferata a acesteia, tiind ca acest lucru o va face sa sufere.
Subalternul suparat pe ef incalca una din normele institutiei, consent ca actiunea sa va avea consecinte
negative asupra efului. In formele indirecte actiunea este mai elaborata, este intarziata i implica fie
teama de pedeapsa (initial), fie un anumit grad de perversiune.
Agresivitatea se poate manifesta nu numai printr-o actiune, ci i prin lipsa ei. Jignirea, umilirea,
producerea durerii, a unei pagube, distrugerea, suprimarea fizica, violarea normei etc. sunt exemple de
agresivitate activa. Indiferenta, refuzul de ajutor sunt forme de agresivitate pasiva. Conduitele regresive
ale copilului (bosumflarea, inapetenta, scaderea randamentului colar) se apropie mai mult de aceste
forme pasive, decat de cele active.
K. Lorenz (1983) distinge agresivitatea ofensiva de cea defensiva. Criteriul este scopul actiunii
agresive. Obtinerea hranei, cucerirea de teritorii, impunerea suprematiei in grup se traduc in actiunile
ofensive. Apararea teritoriului, a puilor, a pozitiei in grup
48
caracterizeaza agresivitatea defensiva. Prin extindere, distinctia se aplica, cu anumite particularitati, i

omului.
K. Lorenz mai face o diferentiere, aplicabila aici, intre agresivitatea intraspecifica (intre
indivizii din acceai specie) i interspecifica (indivizi din alte specii).
E. Fromm diferentiaza formele de agresivitate in functie de finalitatea adaptativa. El distinge o
agresivitate reactiva - biologic adaptativa, cauzata de actiunea nociva a altei persoane - i o agresivitate
proactiva - spontana, biologic neadaptativa, neprovocata.
Criteriul intentional: agresivitate instrumentala i agresivitate ostila /emotionala. Cand
agresivitatea are drept scop obtinerea de beneficii, avantaje anticipate, o numim instrumentala. Cand
scopul nu este obtinerea de beneficii, ci doar producerea unui rau altei persoane, vorbim de agresivitate
ostila /emotionala.
In functie de continutul moral al conduitei agresive, deosebim agresivitatea antisociala, in care
se incalca norma instituita de grup sau societate, de agresivitatea prosociala, in care se impune norma
recunoscuta sau se amelioreaza creativ o norma acceptata.
Diferentierea agresivitatii in fizica (motorie) i verbala nu necesita explicatii.
Am lasat la sfarit o clasificare deseori trecuta cu vederea. In general, cand vorbim de
agresivitate ne referim la un act prin care cineva lezeaza intr-un fel sau altul pe altcineva. Este
heteroagresivitatea. Uneori, insa, subiectul i obiectul actiunii agresive se suprapun, iar actiunea este
autodistructiva. Este vorba de autoagresivitate, considerata a fi consecinta unui conflict interior,
intrapsihic. Autoagresivitatea intra in sfera psihopatologiei. Forma sa maximala, ultima, suicidul, este
considerata in termenii seci ai tiintelor juridice, o forma de violenta privata, non-criminala.
Forme specifice ale agresivitatii
In relatiile interpersonale - para. La multi copii de varstele precolara i colara agresivitatea

imbraca o forma deseori acceptata social i uneori chiar incurajata, pira. Elevul care pirate se crede
un justitiar, crede ca ii pune intr-o lumina favorabila propria persoana i ca poate face din auditoriu
/autoritate un instrument punitiv. Speranta lui este ca acest instrument sa actioneze asupra
,,paratului, care face obiectul agresivitatii sale.
La adult echivalentul parei este barfa, lansarea i vehicularea unor informatii privind fapte care de
obicei sunt sanctionate negativ de catre societate i care sunt puse pe seama celor ce fac obiectul
agresivitatii.
In relatiile intragrupale agresivitatea imbraca forma uzurparii pozitiei liderului prin diverse intrigi
ce urmaresc manipularea opiniei celorlalti membri ai grupului. Deseori cei ce initiaza astfel de
actiuni pot fi suspectati i de laitate, fiindca in interactiunea cu obiectul agresivitatii lor ei se pun
pe un plan secundar, lasand pe altii in avangarda.
In relatiile intergrupale agresivitatea imbraca uneori forme violente de rafuiala intergrupala; este
cazul violentei fizice in grupurile informale din mediile rau famate (de ex. aa numitele gati de
cartier).
Intr-un curs online de Rezolvarea conflictelor, formele agresiunii sunt rezumate i sistematizate dupa
cum urmeaza (Dugan, 2004):
Fizica, prin atac sau abuz sexual, sau simbolica, prin abuz verbal, psihologic sau emotional
Atac viguros sau renuntare pasiva, sau distrugerea resurselor necesare
Instrumentala, ca mijloc de obtinere a bunurilor sau atingere a scopurilor dorite, sau

emotionala, ca scop in sine in comportamentul sadic sau dominator
Sanctionata sau nesanctionata de cei care detin puterea
Cu intentia de a a menetine statu quo, ca in cazul politiei guvemamentale sau cu
intentia de a schimba statu quo, ca in cazul revolutionarilor
Cu obiective prosociale sau antisociale.
49
2.3.3. Teorii explicative pentru agresivitate

Ne vom referi mai jos la explicatiile agresivitatii individului normal. Agresivitatea patologica sau
maligna depaete cadrul preocuparilor noastre (vezi, de ex., cazul texanului cu tumora pe creier, care a
ucis citeva zeci de oameni; agresivitatea in unele boli mintale, indeosebi in turbare; sau ipoteza ca un
cromozom y in plus ar favoriza agresivitatea - cei condamnati pentru violente il detin in proprotie de
2,9%, comparativ cu doar 0,2 la populatia normala).
Teoriile agresivitatii pot fi grupate in trei coli: cele care considera agresivitatea ca pe un
instinct, cele care o vad ca pe un raspuns predictibil la anumiti stimuli i cele care o considera un
comportament invatat. Mare parte din dezbaterile asupra agresiunii se poarta pe tema "ereditate versus
mediu".
2.3.3.I. Agresivitatea ca instinct
Teoria psihanalitica. Sigmund Freud considera agresivitatea ca fiind o consecinta a instinctului primar
numit Thanatos. Acest impuls innascut, orientat spre dezintegrare, este directionat spre sine, considera
Freud. Daca pina in acest punct are dreptate, probabil ar trebui sa ne sinucidem cu totii. Dar acest lucru
nu se intimpla din doua motive: in parte, datorita lui Eros (impulsul innascut spre viata), care de obicei
invinge, dar i datorita orientarii spre exterior a energiilor auto-distructive, care ne determina sa-i
agresam pe ceilalti, pentru a evita sa ne agresam pe noi inline.
Cum, atunci, evita oamenii violenta teribila asupra celorlalti? Raspunsul, dupa Freud, este
catharzis-ul. Urmarirea evenimentelor violente sau angajarea in manifestari slabe de minie diminueaza
impulsul agresiv i ne purifica emotional, ne calmeaza.
Obiectii la teoria psihanalitica a agresivitatii. Dei aceasta teorie recunoate rolul cognitiei (in
special sub forma transformarilor defensive ale impulsului agresiv), dovezile tiintifice care sa ateste
procesele defensive i subcontiente sunt neindestulatoare. De asemenea, ca i teoria etologica (vezi mai
jos), teoria psihanalitica a fost criticata pentru proprietatile sale hidraulice, in special pentru ideea ca
agresivitatea izvorate dintr-un rezervor intern de energie care se marete daca energia nu este exprimata
i se micoreaza prin acte de agresivitate directa sau indirecta (catharzis).
Teoria etologiei umane. Etologii (exponentul cel mai vizibil fiind Karl Lorenz), vad agresivitatea ca pe
un comportament instinctiv. La animale, ca i la oameni, energia agresiva s-ar dezvolta in organism
independent de stimulii externi i s-ar descarca periodic datorita unor stimulti externi adecvati, in special
prin frustrari (blocaje ale scopurilor) i amenintari (de ex. invadarea teritoriului). Teoria subliniaza
importanta patternurilor comportamentale cu valoare adaptativa (de supravietuire) pentru specie. Astfel,
este subliniata agresivitatea intraspecific a, selectarea resurselor i apararea. Mai mult inca, in interiorul
unei specii adesea unele grupe formeaza ierarhii de dominare, permitind membrilor grupului sa lichideze
conflictele prin semnale de dominare i supunere, in loc de agresiunea deschisa. Astfel, ierarhiile de
dominare descurajeaza agresivitatea intragrup.
Se considera, apoi, ca agresivitatea externa este o caracteristica a regnului animal. De aceea
27
etologii i socio-biologii au facut cercetari in aces sens. Konrad Lorenz, in cartea On Aggression, 1966
(tradusa i in limba romana in 1995), definete agresiunea ca fiind instinctul de lupta la animale i om
care este orientat impotriva membrilor aceleiai specii [Lorenz, 1995, p. IX]. El o raporteaza la notiunea
lui Darwin de lupta pentru existenta: Lupta pe care o avea in vedere Darwin i care impulsioneaza
evolutia este competitia dintre rudele apropiate. Lorenz a studiat peti, pasari i mamifere nonprimate,
contribuind semnificativ la intelegerea agresivitatii:
El a identificat trei forme ale agresivitatii, care contribuie insa la conservarea speciei i la
27
Etologia este tiinta care studiaza elementul innascut din comportamentul uman i animal. Este
o disciplina de interferenta intre etica i biologie. Ea sustine ca multe din comportamentele morale
transindividuale sunt programate, innascute, nu dobindite, invatate.
50
permanenta imbunatatire a adaptarii ei la mediu: 1. teritorialitatea - apararea teritoriului de alt

animal din aceeai specie; 2. inlaturarea rivalilor sexuali i 3. protejarea puilor. Acestea asigura: un
echilibru al numarului animalelor de aceeai specie pe un spatiu disponibil, transmiterea genelor
celor mai puternice i crearea anselor ca puii speciei sa ajunga adulti.
Lorenz atribuie agesivitatii un rol in dezvoltarea unei structuri sociale, datorita ierarhiei printre
membrii unui grup.
Impulul agresiv mai are i alte functii, reunite sub genericul de motivatie.
Agresivitatea a aparut in epoca preculturala, problema este ca progresele culturale i tehnologice au
devansat capacitatile inhibitorii ale instinctului agresiv uman.
Obiectii. Dei perspectiva etologica a pus in lumina stimulii de mediu care coreleaza cu agresiunea,
teoria este criticata pentru ca:
privete agresiunea ca pe un produs al legaturilor stimul-raspuns programate biologic i infim

influentate de invatare;
lipsa dovezilor in sprijinul ideii de rezervor de acumulare a energiei agresive;
eecul recunoaterii rolului cunoaterii superioare (de ex. a valorilor) in reglarea agresivitatii;
absenta datelor care sa sprijine ipoteza catharzisului, sau a ideii ca observarea sau efectuarea
agresiunii ii consuma persoanei energia agresiva i-i reduce inclinarea spre agresivitatea
ulterioara;
la animale este posibil sa existe patternuri innascute pentru violenta, dar la oameni nu exista
dovezi foarte evidente in sensul existentei unei agresiuni specifice speciei.
Teoreticienii agresivitatii ca instinct tind sa asocieze exprimarii agresivitatii un efect catharctic, dar
rezultatele cercetarilor experimentale nu sustin aceasta idee. Observatiile curente contrazic i ele aceasta
idee: in cuplurile care se cearta cel mai mult este mai de ateptat sa apara violenta; cel mai bun predictor
al probabilitatii unui individ de a manifesta violenta criminala anul acesta, este violenta sa criminala de
anul trecut; violenta pare a hrani violenta, in loc sa o reduca.
2.3.3.2. Agresivitatea stimulate din exterior
Supozitia centrala este aceea ca agresivitatea este o reactie predictibila la stimuli definiti, acetia
insemnind frustrare. Cele mai cunoscute teorii sunt teoria frustrare agresivitate, legata de numele lui
Dollard, i teoria violentei politice colective, a lui Gurr.
Teoria frustrare-agresivitate. In lucrarea lor clasica, Dollard si colab. arata ca: aparitia
comportamentului agresiv presupune intotdeauna existenta unei frustrari si ca existenta frustrarii
conduce intotdeauna la o anumita forma de agresiune (Dollard s.a., 1939, p.8). Autorii insisi au mai
atenuat din fermitatea lui intotdeauna, in scrierile urmatoare. Totusi, cartea a avut un impact puternic in
cercurile stiintifice.
Teoria utilizeaza patru concepte fundamentale: frustrare, agresiune, inhibitie, deplasare a
agresiunii spre alte tinte decit asupra sursei sau agentului frustrant.
Teoria a elaborat citeva teze fundamentale:
1. Gradul de frustrare este in functie de: forta raspunsului spre raspunsul frustrat, gradul interferentei
cu raspunsul frustrat, numarul tentativelor de raspunsuri esuate.
2.
Forta de instigare la agresiune este in functie directa de gradul de frustrare.
3. Instigarea cea mai puternica produsa de frustrare vizeaza actele de agresiune orientate impotriva
agentului frustrant, iar instigatiile mai slabe sunt orientate spre tintele colaterale.
4. Inhibarea actelor de agresiune coreleaza direct cu forta de penalizare anticipata.
5. Inhibarea actelor de agresiune directa constituie o frustrare suplimentara, care se manifesta prin
forme de agresiune modificata.
6. Realizarea agresiunii constituie un catharzis care reduce impulsurile spre alte acte de agresiune.
51
Teoria frustrare-agresiviate a fost nuantata in special de cercetarile lui Berkowitz (1984). El

reformuleaza ipoteza frustrare-agresivitate prin includerea atribuirii, invatarii anterioare si a mijloacelor
instrumentale ca variabile intermediare.
Obiectii la teoria frustrare-agresivitate:
Frustrarea poate duce la agresiune, dar aceasta depinde de personalitatea subiectului si de situatie. Nu
toti reactioneaza agresiv la frustrare. Unii raspund la frustrare (imposibilitatea de a-ti atinge scopul)
prin eforturi suplimentare, plinsete sau renuntare.
Nu orice frustrare duce la agresiuni si nu toate agresiunile sunt rezultatul frustrarii. De ex., asa cum
a demonstrat Adler, agresivitatea este o manifestare a dorintei de putere asupra altuia si de afirmare
de sine. De asemenea, unele persoane cu sentimentul de inferioritate datorate unui handicap fizic pot
deveni foarte susceptibile si suprareactive.
D. Zillmann (1978) abordeaza agresivitatea prin prisma teoriei atribuirii. Daca oamenii atribuie
frustrarea unor agenti accidentali, care nu intentioneaza sa produca frustrare, atunci s-ar putea ca
reactia sa nu fie agresiva.
Ted Robert Gurr utilizeaza teoria frustrare-agresivitate ca sa explice agresivitatea si violenta la nivel de
grup sau societal (Gurr, 1970). El a conceput o teorie comprehensiva a violentei politice colective, in
cadrul careia a eleborat conceptul de privare relativa, exprimat prin discrepanta dintre ceea ce cred ei ca
merita (aceste expectatii valorice fiind definite ca bunuri si conditii de viata) si ceea ce cred ca vor obtine
sau constata ca au obtinut. Privarea relativa constituie potentialul violentei colective.
2.3.3.3. Agresivitatea invatata
Ultimul curent al teoriilor agresivitatii porneste de la premisa ca agresivitatea este un comportament
invatat. Sustinatorii acestei teorii pleaca de la observatiile ca exista multe societati in care agresiunea este
aproape absenta si ca imitarea comportamentului agresiv are loc chiar si in absenta unor stimuli
frustranti.
Albert Bandura este un important cercetator, teoretician si exponent al teoriei invatarii sociale a
agresivitatii. Experimentele sale au aratat ca, de exemplu, copiii care observa modele adulte agresive
reproduc acelai comportament chiar i atunci cind copiii din grupul de control nu-l reproduc (Bandura,
1961), i ca acest tip de imitatie survine i cind modelul este intr-un film.
Experientele sociale ale copiilor influenteaza modul in care ii reprezinta ei mintal universul social
i cum proceseaza informatia sociala; in plus, cognitiile copiilor le ghideaza comportamentul social. O
mare parte din agresivitate este dobindita din observarea agresivitatii altora; prin observarea huliganilor
de pe terenul de joaca din curtea colii, a nemernicilor de pe micul ecran i chiar a propriilor parinti
actionind ca disciplinari, copiii invata cum sa se angajeze intr-o larga diversitate de actiuni neplacute.
Totui, copiii sunt mai expui la practicarea unui comportament agresiv cind acesta este intarit, ii ofera
succesul. Ei se vor percepe ca nite agresori capabili.
Conform acestei teorii, agresivitatea intra sub controlul proceselor interne auto- reglatorii. Cand
copiii vad clar cum societatea dezabroba nemultumita (sau dimpotriva recompenseaza) anumite actiuni,
ei ii pot interioriza standardul, ajungand sa traiasca sentimentul de vinovatie sau mandrie pentru
comportament. De ex., daca copiii vad ca anumite forme de agresiune, in anumite imprejurari, sau
indreptate impotriva anumitor tinte sunt neadecvate (de ex. agresiunea fizica impotriva femeilor, sau
impotriva unuia al carui comportament frustrant a fost neintentionat), ei ar putea evita sa actioneze
agresiv in acele circumstante, sub presiunea auto-cenzurii. Nu toti copiii invata aceleai reguli. Membrii
bandelor de delincventi, de ex., ii pot interioriza norma ca violenta i distrugerea sunt mai degraba surse
de mindrie-de-sine decat de auto-blamare.
Teoreticienii cognitiviti sociali evita conceptul de agresivitate ca reactie reflexiva la frustrare,
dar ei nu neaga importanta frustrarii i a altor evenimente aversive. Intr-adevar, ei cred ca agresiunea este
52
adesea un raspuns pe care copiii invata sa-l dea atunci cand sunt privati de ceva, se simt amenintati, sau
raniti, in mod special daca ei gasesc ca agresivitatea reuete sa le amelioreze conditia, situatia. Reactiile
la frustrare i alte evenimente incitante sunt mediate cognitiv sau depind de evaluarea cognitiva realizata
de individ asupra evenimentului stimulativ. De ex., copiii care ii dezvolta un stil de a-i blama pe ceilalti
pentru nereuitele i ghinioanele proprii i cred ca agresivitatea este un mod eficient de eradicare a
frustrarilor vor fi mai agresivi decat cei care nu dau vina pe ceilalti pentru propriile necazuri sau se pot
gandi la solutii eficiente, neagresive la conflicte. Teoria cognitiva sociala se bucura de un considerabil
suport experimental.
Teoria sustine i fenomenul de banalizarea agresivitatii: Leonard Berkowitz constata ca observarea unor
scene de violenta, in mass-media de ex., provoaca dezinhibarea restrictiilor fata de tendintele agresive,
fenomen pe care il numete banalizarea agresivitatii.
Teoria catharzis-ului. Efectul de catharzis, demonstrat experimental in 1961, afirma ca vizionarea
filmelor cu scene de violenta are un efect de catharzis. Aceasta concluzie va fi serios infirmata de bunul
simt i de experimente (in special studiile lui Berkowitz).
Analizind efectul tragediilor, Aristotel, filosoful grec al antichitatii, a constatat ca secretul lor se
ascunde in faptul ca spectatorul, in timp ce se transpune in soarta tragica a eroului dramei, se purifica de
propriile sale pasiuni i suferinte. El a denumit acest fenomen - catharzis. Acum il numim empatie, iar
identificarea - capacitatea de identificare cu frica, ura celuilalt se bazeaza pe empatie. Empatia tine de
natura umana, pentru ca numai omul poate ti ce simte celalalt. De aici, ideea ca cruzimea este specifica
omului, care atunci cind comite actul agresiv cunoate sentimentele victimei, spre deosebire de animalul
pradator. El nu este crud, pentru ca nu tie ce simte victima.
Freud a imprumutat de la Aristotel, din estetica in general, termenul de catharzis, dar i- a dat un
alt continut. Individul ajunge la catharzis prin retrairea propriilor dorinte, sentimente refulate, alungate
din contiinta, de fapt lasind drum liber impulsului. Daca celui incarcat cu
53
tendinta agresiva i se permite sa practice oricare din formele agresivitatii deschise, atunci aceasta duce la
catharzisul personalitatii, individul respectiv se purifica de impulsurile sale agresive. Behaviorismul
clasic a formulat o pozitie asemanatoare privitoare la ipoteza frustratie-agresivitate.
Din aceasta interpretare a catharzisului agresiv s-a dezvoltat un principiu pedagogic extrem de
periculos - teoria descarcarii. Ca atare, parintii copilului agresiv ar trebui sa-i creeze posibilitati de a se
distra in mod agresiv (programe TV agresive etc., jucarii agresive, incurajarea comportamentului agresiv
deschis in camera de jocuri psihoterapeutice). Cercetarile au relevat ca recompensarea comportamentului
agresiv, atitudinea indulgenta sau stimulativa a adultilor fata de agresivitatea deschisa a copilului
stimuleaza manifestarile de acest gen.
La adulti, insa, agresivitatea are totui o valoare cathartica. Ea reduce tensiunea sanguina,
reduce tensiunea psihica (masurata cu ajutorul aparatului galvanic ce testeaza rezistenta electrica a
glandelor sudoripare din palma). La cea mai mica zguduire a echilibrului psihic glandele sudoripare intra
in functiune i, chiar daca nu produc transpiratie, produc oricum electricitate. Greeala o comitem cind
vrem sa utilizam catharzisul emotional in vindecarea copilului agresiv. Dimpotriva, simtind efectul
placut al uurarii in urma actului agresiv, copilul il va repeta.
Cum invata oamenii sa nu fie agresivi?
Un model este furnizat de Patricia Draper (Draper, 1978) pe baza observatiilor societatii din Deertul
Kalahari. Ea indica cel putin trei aspecte de descurajare a raspunsului agresiv la copii:
1. Cind doi copii mici se cearta sau incep sa se bata, adultii nu ii pedepsesc sau le fac morala; ei ii
separa fizic, ducindu-i in directii diferite. Adultul incearca sa distraga atentia copilului i sa-l faca sa
se intereseze de alte lucruri. O startegie similara este folosita cu copiii mai mari, chemindu-i
deoparte sau intrind vreun adult in grup.
2. Parintii nu utilizeaza pedeapsa fizica, iar posturile agresive sunt evitate de adulti i respinse de
societate.
3. Adultii ignora o izbucnire de furie a unui copil, atunci cind nu este pericolul de raniri. In acele
momente frustrarea copilului este acuta, dar el invata ca furia nu-l determina pe adult sa-i modifice
tratamentul pe care i-l aplica copilui, iar manifestarea furiei nu-i atrage atentia sau simpatia
adultului.
Patricia Draper observa ca populatia respectiva era extraordinar de eficienta in descurajarea
comportamentului agresiv sau crud la tineri. Timp de 12 luni cit cercetatoarea a locuit printre ei, nu a
Revedeti cele trei orientari explicative pentru agresivitate i exprimati-va adeziunea pentru una din ele.
Motivati alegerea dv. - aduceti argumente in sprijinul afirmatiei ca teoria X sau Y este mai aproape de
adevar.
existat niciun conflict intre adulti, care sa duca la rani serioase sau omucideri.
Teoria agresivitatii invatate accepta frustrarea ca pe un posibil instigator al comportmaneului
agresiv, dar insista ca agresivitatea este mai degraba un comportament invatat social, decit un raspuns
automat la agresivitate sau oricare alt stimul.
2.3.4. Gestiunea agresivitatii in preventia i rezolvarea conflictului
Intre agresivitate i conflict exista o relatie reciproca. Agresivitatea este fie cauza, fie rezultatul
conflictului. In termenii conflictului, agresivitatea apare ca o modalitate conflictuala
54
de relationare cu mediul, fie in plan concret-actional, fie in plan imaginar, fantasmatic. Marca sa este
intentia nociva, ostila, indreptata asupra acestuia din urma. Prin definirea celor doi oponenti implicati in
conflict drept subiect i obiect al unei actiuni, subliniem latura subiectiva a conflictualitatii, in care un rol
fundamental ii revine investirii obiectului cu o semnificatie anume. Aceasta motiveaza intentia nociva i
finalitatea agresiunii.
Managementul agresivitatii i violentei trebuie abordat atit formativ, prin intermediul
programelor de formare (training), cit i ca interventie punctuala in prevenirea i gestiunea violentei. La
rindul lor, ambele aceste abordari se refera atit la indivizii direct implicati, cit i la terta parte.
Training-ul antiviolenta
Ca orice program de formare, trainingurile in rezolvarea conflictelor sunt precedate de identificarea
nevoilor de formare, in functie de rezultatul acestora urmind sa fie stabilit design-ul intruirii. In faza de
diagnoza, s-o numim aa, sunt evaluate:
-
problemele (nevoile de baza, temerile, pozitiile declarate)

motivatiile partilor pentru ameliorarea comportamentului lor in conflicte: relele tratamente,
exploatarea, ranirea pot constitui motive pentru considerarea de catre parti a atitudinilor,
proceselor, rezultatelor i intentiilor distructive, in vederea orientarii lor catre o schimbare
constructiva la nivelul relational, cognitiv i comportamental
identificarea victimelor agresivitatii. Diagnoza ii mai identifica pe cei afectati de agresiune i
violenta, fara a omite victimele secundare sau colaterale (de exemplu copiii i virstnicii care
depind material de victimele primare), i pe cele indepartate.
Ar putea fi necesar ca diagnoza sa depaeasca contextul cultural, intrucit acesta poate interpreta anumite
tipuri de violenta ca inexistenta (considerind-o nonviolenta), inevitabila sau inofensiva.
Elaborarea programelor de formare este etapa urmatoare. Agresiunea i violenta escaladeaza rapid.
Programele de rezolvare a conflictelor ii ajuta pe indivizi sa detecteze agresiunea in stadiile timpurii i sa
inteleaga paii care faciliteaza dezescaladarea. Recunoaterea precoce a violentei poate fi obstructionata
de negarea intensitatii i persistentei ranirilor i de incapacitatea de a vedea violenta structurala ascunsa.
Agresivitatea nu are limite, de aceea confruntarea ei intr-un stadiu cit mai precoce nu poate fi decit
benefica.
In momentul de fata programele antiviolenta la nivelul comunitatii, acolo unde ele exista, imbratieaza
patru problematici:
- formarea abilitatilor de management al conflictului
-
programe gestionate de tineri

strategii psihopedagogice
strategii bazate pe familie
Indiferent de componenta pe care este axata un program, el va avea rezultate bune daca indeplinete
anumite conditii:
- Este adaptat la problemele i resursele specifice ale comunitatii
- Este precedat de evaluarea cunotintelor i abilitatilor de coping (adaptare, modelare in functie
de circumstante) ale membrilor comunitatii
Include trainingul abilitatilor de management al conflictului, care ajuta tinerii sa invete
mijloacele nonviolente de rezolvare a conflictelor, sa instituie nonviolenta ca norma sociala si sa
recunoasca semnele de pericol de escaladare a conflictului
Contin programe gestionate de tineri, in care acestia cunosc consecintele teribile ale
comportamentului violent
55
Include dezvoltarea unor relatii caracterizate de incredere cu adulti cheie, cum ar fi parintii si
membrii echipei de formatori ai programului
- Include resurse psihopedagogice de genul: mentoratul programelor, eforturi de coeziune
familiala si consilierea.
Intrucit exista multe genuri de violenta, multe contexte in care se manifesta violenta si multe tipuri
de agresori, niciun program de training si nicio interventie nu sunt universal aplicabile.
Preventia agresivitatii $i violentei
Evitarea violentelor necesita self-control, dar si calitati si exercitii de identificare precoce a semnelor
posibilei agresiuni din partea celuilalt.
Controlul propriei violente se rea.lizea.za prin:
- Cunoasterea stilului propriu de rezolvare a conflictelor: Indivizii care ii cunosc modul de reactie in
situatiile de conflict devin constienti de situatiile apte sa le produca creterea miniei; analizeaza
critic propriile justificari ale furiei, agresivitatii i violente;
- Intelegerea avantajelor i dezavantajelor violentei;
- Folosirea modurilor sanatoase de exprimare a furiei
- a face deosebirea intre raspunsurile asertive i cele agresive i a folosi efectiv raspunsurile asertive
in comunicare.
- Cunoaterea naturii violentei, a rapiditatii cu care escaladeaza, a modurilor cum se ajunge la violenta
de la certuri minore i cum contribuie armele la violenta.
Recunoasterea cauzelor violentei la ceilalti
Aceasta intelegere este facilitata de capacitatea de adoptare a perspectivei celuilalt.
- Persoanele capabile sa adopte perspectiva celuilalt pot gindi mai flexibil, recunosc problemele in loc
sa le nege, se plaseaza pe o orientare constructiva a conflictului, care presupune rezolvarea creativa a
problemelor, deschiderea, absenta defensivitatii, flexibilitatea si utilizarea plenara a resurselor
disponibile.
- Capacitatea de adoptare a perspectivei celuilalt mai faciliteaza respectul si grija pentru celalalt, in
defavoarea blamului, neincrederii si neintelegerilor.
- Capacitatea de adoptare a perspectivei celuilalt mai inseamna: comunicare, cooperare, incredere,
construirea stimei de sine, abordari creative in situatii conflictuale, gestiunea fricii si furiei,
constientizarea stereotipurilor si prejudecatilor, examinarea structurilor de putere si construirea
capacitatii de a ierta.
Rolul tertei parti in gestiunea violentei
Fiecare stadiu al escaladarii conflictului este asociat cu anumite roluri si obiective ale tertei parti.
Conflictul se dezascaladeaza de catre terta parte pas cu pas, nu prin revenirea directa la discutia rationala.
1. In faza distructiva partile incearca sa se distruga sau sa se subjuge reciproc. Terta parte este pacifistul
care impune norme cu forta, defineste violenta inacceptabila si izoleaza partile cind este nevoie sa
previna escaladarea violentei.
2. In faza de segregare predomina ostilitatea i amenintarile fata de nevoile de baza. Terta parte
descurajeaza continuarea ostilitatii i ajuta partile sa examineze dinamica conflicutlui i regulile de
baza care le pot indrepta spre negociere.
3. In faza de polarizare conflictele ameninta increderea i respectul. Acum prevaleaza perceptiile
distorsionate i stereotipurile. Terta parte este consultantul care create toleranta reciproca oferind
partilor ansa sa-i treaca in revista ideile despre meritele adversarului. Ea ajuta partile sa identifice
procesele mutual acceptabile de rezolvare sau reconciliere prin incurajarea schimbului de informatie
56
4.
care ulterior poate servi ca baza a negocierii.

In faza discutiilor perceptiile sunt corecte, hotarirea de a negocia este stabila, iar partile cred in
posibilitatea unor citiguri comune. Cind este necesar, terta parte poate ajuta partile sa gaseasca o
solutie citig-citig.
Exprimarea violentei i agresivitatii este apta de influenta sociala, ceea ce ne obliga sa luam masuri in
acest sens, incepind cu restrictionarea cantitatii i intensitatii violentei in media de divertisment, i
terminind cu formarea parintilor, polititilor, personalului didactic, psihologilor, medicilor i
politicienilor ca modele de rezolvitori de conflicte prin cooperare pacifista.
2.4. Managementul imaginii
2.4.1.
Definiri conceptuale
Imaginea (engl. face, in traducere ad litteram fata) este un concept relational care inseamna imagine
sociala, publica (prestigiu, demnitate, stima de sine). Antonimul imaginii, prin definitie cu valoare
pozitiva, este umilirea.
Individul ii simte amenintata imaginea cind percepe :
- umilirea publica,
- dispretul,
-
intimidarea nejustificata,
primirii unei insulte,
ingamfarea generata de statutul inalt

oferte despretuitoare.
o oferta refuzata de celalalt
primirea de observatii depreciative la adresa statutului sau

ca este fortat sa renunte la o valoare pe care o pretuiete
ca face o concesie care mai tirziu ar putea fi socotita inutila

ca nu a reuit sa-i atinga scopurile
ca ii este relevata incapacitatea personala
periclitarea unei relatii valoroase.
Prima definire a imaginii era propusa in 1955 de E. Goffman: imaginea este o valoare sociala pozitiva
pe care o persoana o pretinde efectiv din prisma rolului sau caracterizarii pe care i-o asuma, pe durata
intalnirilor cu ceilalti, care consimt sau accepta caracterizarea. (Goffman, apud Yarn, 1999, p. 175).
Imaginile sunt fatete ale identitatilor culturale i individuale, care alcatuiesc imaginea publica a unui
individ sau grup, pe care societatea le percepe i le evalueaza pe baza normelor i valorilor sociale.
Mai tirziu, in 1969, acelai Goffman a introdus in limbajul psihologiei sociale conceptul de face work,
mai greu de tradus in limba romana, dar care are semnificatia de preocupare pentru propria imagine, de
mentinere a imaginii dorite in ochii celorlalti, prin tactici de salvare a imaginii i tactici de restabilire a
imaginii lezate sau pierdute.
Preocuparea cercetatorilor pentru imagine a continuat sa fie relativ activa gratie interesului pentru
psihologia sociala, pentru conflict i negociere (Volkema, 1988; Schoenfield & Schoenfield, 1988;
Cohen, 1991; Wilson, 1992). In plus, pe fondul mondializarii vietii economice i politice s-a simtit
nevoia cunoaterii particularitatilor culturale ale partenerilor internationali, care le-a modelat stilul de
negociere. Astfel, a aparut teoria negocierii imaginii, formulata de Stella Ting-Toomey in 1985 i
actualizata in 2005. Teoria explica diferentele culturale in managementul conflictului i in comunicare,
in general i demonstreaza ca mentinerea imaginii proprii i a celuilalt asigura succesul in negociere,
57
dei nu in toate culturile imaginea este la fel de importanta.

2.4.2.
Teoria negocierii imaginii
Teoria negocierii imaginii, formulata de Stella Tong-Toomey, demonstreaza ca radacinile conflictului se

afla in managementul identitatii la nivel individual i cultural. Ea preia conceptele de cultura cu contextscazut i cultura cu context-ridicat, pe care le inetgreaza in propria teorie.
2.4.2.I. Culturi cu context-scazut $i culturi cu context-ridicat
Mediul cultural asociat stilului de negociere a imaginii poate fi de doua tipuri: cu context- scazut i cu
context-ridicat (Cohen, 1991). Se apreciaza ca aproximativ o treime din populatia globului traiete in
culturi cu context-scazut, numite i individualiste, pentru ca individul prevaleaza asupra grupului, i trei
treimi in culturi cu context-ridicat, numite i colectiviste, pentru ca grupul, comunitatea sunt mai
importante decit individul.
In general SUA i alte culturi occidentale sunt considerate culturi cu context-scazut. Aceasta inseamna
ca stilul de comunicare verbala este cel mai adesea direct i preocuparea pentru indiciile nonverbale
pentru a te intelege cu celalalt este scazuta. Esenta societatii cu context- scazut consta in credinta in
libertatea individului, de unde termenul de societati individualiste.
In aceste societati drepturile individuale sunt mai importante decit datoria oarba fata de familie,
clan, grup etnic sau natiune. Egalitatea este etica dominanta in societate i politica. Statutul este
dobindit, nu innascut... i contractul, nu cutuma prescrie obligatia individului intr-o tranzactie
(Cohen, 1991). Din punct de vedere moral, ceea ce conteaza este vina individuala, personala. Daca
cineva comite o greala sociala ca adult, in cele mai multe cazuri nu ruinea grupului este implicata, ci
doar ruinea personala i (se spera), dorinta de a indrepta raul prin scuze sincere. Conflictele sunt vazute
ca parte naturala a vietii: oamenii le rezolva i ii vad de treaba. In lumina celor de mai sus, problemele
de imagine in culturile cu context-scazut nu sunt atit de importante ca in societatile colectiviste.
Pentru un vorbitor din societatea cu context-scazut nu este nicio ofensa cind intilnete o
contradictie, iar comunicarea este mai putin atent supravegheata decit in culturile colectiviste, unde
umilirea trebuie evitata cu orice pret.
Un alt criteriu pentru diferentierea culturilor este distanta de putere intre membrii societatii. Aceasta
poate fi mica sau mare. O cultura cu distanta mica a puterii crede ca autoritatea este
58
dobindita, puterea este distribuita in mod egal i opiniile fiecaruia conteaza. Individul este inalt valorizat.
Aceasta este cultura cu context-scazut. In culturile cu distanta mare a puterii autoritatea este motenita,
puterea este de sus in jos, iar eful este infailibil. Aceasta este cultura cu context-ridicat.
Culturile cu context-ridicat sunt cele asiatice Koreea, China, Japonia, tarile din Orientul Mijlociu ca
Iranul sau Irakul i tarile latino-americane. Aceste culturi mai sunt numite colectiviste sau
interdependente. Deseori aceste societati sunt ierarhice i traditionaliste, iar conceptele de ruine i
onoare sunt mult mai importante decit in societatile low-context.
Insui termenul de imagine ii are originea in cultura asiatica, unde dezvoltarea i mentinerea
pozitiei i imaginii pozitive in cadrul grupului are o mare valoare. Imaginea joaca un rol important in
stabilitatea sociala iar pierderea acesteia poate provoca o ruptura sociala grava. Chiar i azi este o
trasatura proeminenta a culturilor japoneza i chineza in care au fost dezvoltate mecanisme elaborate
pentru a proteja nu numai pentru mentinerea imaginii proprii, ci i a imaginii altora (Cohen, 1991, p. 24).
In culturile cu context-ridicat, armonia de grup este de importanta suprema. Oamenilor din
aceste culturi nu le place confruntarea directa i de regula evita sa spuna un Nu explicit. Evaziunea i
neclaritatea sunt preferate, pentru a pastra aparentele placute. Simplul fapt de a nu fi ajuns la un acord cu
alta persoana sau grup, daca acesta era scopul, poate produce pierderea imaginii. A fi umilit sau a pierde
imaginea in fata unui grup poate fi mai rau decit moartea, in unele cazuri.
Comarul unui negociator cu context-inalt este pierderea imaginii. El va face totul pentru a
evita eecul in obtinerea acordului. Fiecare cuvint este cu grija ales i se ofera multe expresii ale
respectului i curtoaziei. Acum devin importante tonul, exprimarea i limbajul trupului. De exemplu, un
negociator dintr-o societate low-context are dificultati in a recunoate un NU cind un negociator highcontext exprima o forma afirmativa vaga i nu la obiect.
Analizati societatea noastra, romaneasca, prin prisma conceptelor de cultura cu context-scazut i
cultura cu context-ridicat.
Diferenta cruciala dintre cele doua culturi este ca in culturile cu context-ridicat se dorete in primul
rind repararea sau construirea de relatii, pe cind in culturile cu context-scazut se dorete problemsolving-ul i apoi sa se mearga mai departe.
2.4.2.2. Mentinerea imaginii
Teoria negocierii imaginii mai arata ca in timpul negocierii au loc simultan doua procese de imagine:
comportamente de periclitare (amenintare) a imaginii i de pretuire (respectare) a imaginii.
Prin mentinerea imaginii autoarea teoriei intelege dorinta de a proiecta o imagine de forta i
competenta, sau invers, de a evita proiectarea incompetentei, slabiciunii sau prostiei.
Mentinerea (managementul) imaginii

Procese de amenintarea imaginii
Acte de restaurarea
imaginii
Procese de respectarea imaginii
Acte de salvarea imaginii
59
Acte de oferirea
imaginii
Acte de afirmare
asertiva a imaginii
Comportamentele de periclitare (amenintare) a imaginii contin salvarea imaginii si restaurarea

imaginii, una preventive, cealalta retroactive, urmind unei situatii in care imaginea a fost afectate.
Ambele tin de preocuparea pentru propria imagine. In negociere, inse, trebuie sa se aibe in vedere
reciprocitatea ambelor categorii de procese, in sensul concentrarii si pe imaginea celuilalt.
Exemplu. In criza cubaneze a rachetelor, cei doi sefi de state, Kennedy si Hrusciov, au reusit se-si salveze
imaginea reciproce. Kennedy chiar a notat, in memoriile sale despre cele sapte lectii invetate cu acel
prilej, ce a sasea consta in a nu-ti umili oponentul, ceea ce constituie un aspect esential al imaginii.
Procesele de respectare /pretuire a imaginii au doue componente:

1. una sau ambele perti simt ce celelalt il respecte;
2. concesiile sunt percepute de ambele perti ca echitabile si nimeni nu se simte exploatat de
celelalt.
Cind una din perti intreprinde actiuni cu intentia clare de a respecta imaginea celuilalt, acest
comportament se numeste oferire /acordare-de imagine. Cind cineva isi afirme nevoile si dorintele intr-o
maniere pline de respect si cu preocuparea reciproce pentru imaginea celuilalt, acesta se numeste
comportament de afirmare asertiva a imaginii.
2.4.3. Importanta imaginii in conflict
Grija pentru mentinerea imaginii este permanente, ea face parte din viata noastre. Agentul
managementului imaginii poate fi individul, grupul, sau comunitatea. Activitetile de mentinerea imaginii
se declanseaze spontan, atit in interactiunile in care individul este parte direct implicate, cit si in situatiile
in care individul este terte parte; totusi, in ambele situatii putem se-l considerem negotiator. In
preocuparea pentru protejarea imaginii persoana poate fi centrate pe sine, pe celelalt, sau pe ambii. Ea
este prezente la toti indivizii umani, inse mediul cultural (valori, credinte, obiceiuri) creeaze mari
diferente atit in privinta preocuperii pentru imagine, cit si a centrerii pe respectarea propriei imagini sau
/si a celuilalt.
In conflict problemele de imagine sunt ridicate cand indivizii simt ce imaginea lor este amenintate, si
anume cand evenimente, actiuni sau declaratii genereaze dubii sau au potentialul de a discredita o
identitate dorite cum ar fi capacitatea, puterea, reputatia, statutul, etc. in ochii altora semnificativi. Pe
mesure ce conflictului escaladeaze, este putin probabil ca indivizii se accepte sau se mentine
revendicerile celeilalte perti referitoare la imagine, in schimb si-o consolideaze pe a lor proprie. Cu alte
cuvinte, este putin probabil se mai acorde respectul asteptat de celelalt (prin acte de acordare /oferire de
imagine), fiind mai preocupat se-si mentine propria imagine, ceea ce agraveaze conflictul. Procesul intre
in spirala conflictului si, dupe cum se stie, in unele situatii protejarea impotriva pierderii imaginii
devine atit de importante, incit trece in umbre scopurile tangibile ale negocierii si genereaze conflicte
intense (Rosenberg, 2004).
Respunsurile la amenintarea imaginii sunt la doue niveluri : afectiv si cognitiv. Afectiv, amenintarea
imaginii produce emotii negative de diferite grade de intensitate. Cognitiv, individul evalueaze mesura in
care amenintare se abate de la normele culturale de coportament, iar gradul acestei abateri va conditiona
coportamentele de mentinere a imaginii, care pot fi de restaurare a imaginii (cu caracter retroactiv) sau de
salvare a imaginii (cu caracter preventiv).
Stella Ting-Toomey, autoarea teoriei negocierii imaginii, explica modul i conditiile in care amenintarea
imaginii poate impinge un individ in conflict. Un negociator ii simte imaginea amenintata daca: in
cultura respectiva mentinerea imaginii este importanta, subiectul conflictului este important, distanta de
putere fata de oponent este mare, partile se percep ca membri outgroup (din afara grupului). Intr-o cultura
individualista forta cu care se angajeaza individul in conflict este direct proportionala cu perceptia
60
amenintarii imaginii. Intr-o cultura colectivista, unde este importanta preocuparea reciproca de imaginea
celuilalt, este mai probabil sa fie evitat conflictul, pentru ca tensiunea sa se risipeasca.
In conflict managementul imaginii se realizeaza inainte (caracter preventiv), in timpul i dupa (caracter
restaurativ, reparator) episodul conflictual.
a. Strategiile preventive contin acordarea increderii, apelul la suspendarea evaluarii, ante- dezvaluirea,
ante-scuzele, delimitarile i refuzul propriei responsabilitati -culturile colectiviste au tendinta sa
utilizeze mai multe strategii preventive decit cele individualiste.
b. Pe de alta parte, actele reparatorii pentru imaginea pierduta sau lezata cuprind eschivarile,
justificarile, agresiunea directa, umorul, remedierea fizica, agresivitatea pasiva, evitarea i scuzele culturile individualiste au tendinta sa utilizeze mai multe strategii reparatorii decit cele colectiviste.
Persoanele din culturile colectiviste prefera ca stiluri de abordare a conflictului evitarea (eludarea
problemei, situatiei i partii adverse, pentru a proteja interesele ambilor membri in vederea mentinerii
imaginii) i obligarea (care consta intr-o preocupare ridicata pentru ineteresele celuilalt in defavoarea
interesului propriu, una din parti renuntind in favoarea celeilalte). In primul caz rezultatul este pierderepierdere, in cel de al doilea este citig- pierdere.
61
3. Cadrul teoretic pentru rezolvarea conflictului28
8. Teoria conflictului
2.1. Teoriile etologice
2.2. Teoriile instinctuale sau innascute ale agresiunii
2.3. Teoria frustrare-agresiune
2.4. Teoria invatarii sociale
2.5. Teoria identitatii sociale
3.1. Teoriile clasice
3.2. Teoria deciziei i teoria jocului
4.1. Descrierea teoriei
4.2. Conceptele teoriei sistemelor inamice
identitate
etno-nationalism
victimizare etnica
egoismul victimazirii
incapacitatea de a se jelui
demonizarea
dezumanizarea
trauma aleasa
experienta conversiei.
12. Teoria trebuintelor umane
14. Rezolvarea conflictului: dubla diplomatie (diplomatia secundara)
Pentru acest capitol am folosit, cu foarte uoare modificari, Capitolul III: Cadrul teoretic
pentru rezolvarea conflictului din Cunningham, William G. Jr., 1998. Conflict Theory and Conflict
in Northern Ireland, A thesis submitted in complete fulfilment of the requirements for the degree of
Master of Literature in Political Studies, The University of Auckland, 1998, CAIN Web Service
(Conflict Archive on the INternet). http://cain.ulst.ac.uk/conflict/cunningham.htm#intro#intro
28
62
1. Teoria conflictului
Obiectivul acestui capitol este de a descoperi teme i coli care se ocupa cu studiul teoriei
conflictului. Pentru inceput simtim nevoia sa formulam cateva observatii. In primul rand exista un
volum mare de literatura despre natura i teoria conflictului, mai ales cu privire la pregatirile militare.
In la doilea rand, lipsete consensul intre conceptiile contemporane i cele istorice privind conflictul
uman. In al treilea rind, teoreticienii tiintelor politice sunt divizati in eforturile lor de cautare a unei
paradigme dominante.
Prima dihotomie de care ne vom ocupa se refera la natura conflictului. Dougherty i
Pfaltzgraff schiteaza problema in felul urmator: "Savantii sociali sunt divizati pe intrebarea daca
conflictul social ar trebui privit precum ceva rational, constructiv i functional pe plan social, sau ceva
irational, patologic i disfunctional pe plan social." Aceasta are consecinte importante, in mod special
pentru rezolvarea conflictului. Exista, de asemenea, o polaritate semnificativa in rindul abordarilor
teoretice: pe de o parte exista abordarea clasica, pe de alta partea abordarea comportamentista.
Abordarea clasica se focalizeaza pe nivelul macroanalizei. Ea este in primul rand axata pe interactiunea
dintre grupuri. Aceste grupuri pot fi divizate in functie de mai multe clivaje diferite: national,
insitutional, etnic, de clasa i ideologic, pentru a denumi doar citeva. Teoreticianul clasic este
preocupat de interactiunea dintre grupuri la nivelul contientului. Behavioristul este focalizat pe nivelul
micro, iar unitatea de masura este mai degraba individul, decit grupul. Subcontientul este examinat de
catre behaviorist pentru a intelege factorii motivationali nedeclarati. Dougherty i Pfaltzgraff ilustreaza
diferitele metodologii de cercetare:
Primii (behavioritii) prefera sa izoleze cateva variabile i sa analizeze multe cazuri atunci
cind determina relatia dintre variabile.
Traditionalii (clasicii), in schimb, doresc adesea sa examineze toate variabilele care ar putea
duce la rezolvarea unui singur caz.
Conflictul cauzeaza interactiunea la un nivel mai intens decit competitia. Dei, dupa cum
observa Schelling, conflictul, competitia, i colaborarea sunt inerent interdependente, conflictul apare
cand scopurile, obiectivele, nevoile sau valorile grupurilor aflate in competitie se ciocnesc , iar
rezultatul este violenta, dei nu este deloc necesara.
Printre presupunerile cele mai importante ale colii behavioriste sunt credintele ca sursele
razboiului rezida in natura umana i comportamentul uman i ca exista o relatie importanta intre
conflictul interpersonal i conflictul care transgreseaza ordinea sociala. coala behaviorista crede in
ipoteza centralitatii stimul-raspuns. Aceasta coala cauta sa stabileasca daca oamenii poseda
caracteristici biologice sau psihologice care ne predispun la agresiune i conflict. Ei cauta, de
asemenea, sa exploreze relatia intre individ i existenta lui in mediul inconjurator. Ei doresc sa
extrapoleze, intr-un mod inductiv, variabilele specifice conflictului interpersonal la generalizarile
privind conflictul interpersonal i international. Printre cele mai relevante micro teorii pe care le vom
trece in revista sunt: comportarea animalelor, teoriile instinctuale sau innascute ale agresiunii, teoria
frustrare-agresiune, teoria invatarii sociale i teoria identitatii sociale.
2.1. Teoriile etologice
90
Behaviorismul studiaza omul prin comportamentele sale observabile, ea este psihologia stimulraspuns, care neglijeaza procesele psihice interne.
63
Biologii i psihologii behavioriti au folosit comportarea animalelor sau studii de etologie pentru a
ilustra posibile idei privind comportarea umana. Oamenii ignora adesea faptul ca noi suntem parte a
regnului animal. Oricum, ar trebui sa fim precauti i sa nu transferam in mod direct concluziile despre
comportamentul animal, la om. Atit comportamentul uman, cit i cel animal sunt fenomene complexe
care implica factori de motivare ca "teritorialitatea, dominanta, sexualitatea i supravietuirea. Cand se
folosete metoda studiilor asupra animalelor, variabila independents care se studiaza este agresiunea.
O'Connell schiteaza parametrii conflictului uman sugerand ca oamenii se angajeaza atit in conflicte
predatorii, cit i intraspecifice. Pe de alta parte, este neobinuit dar nu necunoscut pentru animale sa
imbratieze o gama atit de larga de agresiune; ceea ce separa fiintele umane de restul regnului animal
este motivatia.
Razboaile organizate au constituit parte a naturii cu mult timp inainte de a aparea omul pe pamant.
Rapacitatea coordonata i intentiile plitice evidente cu care anumite insecte sociale organizeaza
agresiunea demonstreaza ca, din punct de vedere al comportamentului, nu exista nimic exclusiv uman
in a te inscrie intr-o armata ii a lupta ca parte a acesteia... i totui, diferenta cheie consta in motivatie.
Furnicile razboinice poarta razboiul pentru ca genele le cer sa-l poarte. Pe pe de alta parte, omul a
inventat propria versiune a fenomenului; acesta este un instrument cultural, un produs al imaginatiei
sale.
Aa cum comenteaza O'Connell, omul se angajeaza intr-o larga diversitate de conflicte. Acest
larg evantai este completat de o multitudine de factori motivationali care il obliga sa faca astfel. Un alt
element definitoriu al conflictului uman este aspectul material. Aa cum sugereaza O'Connell "Doar
odata cu aparitia agriculturii, iar mai tarziu a politicii, razboiul a devenit parte a experientei umane.
Atunci a fost ceva de furat, iar guvernul a asigurat hotia". Dei studiile despre comportamentul
animalelor au aruncat ceva lumina asupra comportamentului uman, ele ofera numai directii de
investigatie i nu o explicatie asupra complexitatii conflictului uman. Dei studiul ofera un punct de
plecare bun, analiza arata ca comportamentul uman devine mai complex decat comportamentul uman.
2.2. Teoriile instinctuale sau innascute ale agresiunii
Psihologii mai vechi au postulat adesea ideea ca a existat un instinct innascut sau biologic care ar
predispune oamenii spre agresiune. Aceasta duce la formularea teoriilor instinctuale ale agresiunii.
Aceasta teorie a combinat elementele studiilor psihologice timpurii ('instinctul mortii' al lui Freud, de
exemplu) i teoriile sociale darwiniste privind lupta pentru supravietuire. Aceasta teorie a fost ulterior
discreditata de biologi, care nu au crezut ca exista un asemenea mecanism.
In Sevilia, Spania, in 1986 un grup de savanti s-au intalnit sa exploreze cauzele agresiunii umane. John
E. Mack explica rezultatele Declaratiei despre Violenta din Sevilla:
In Declaratia de la Sevilla semnatarii, grup care a inclus psihologi, neurologi, geneticieni,
antropologi i cercetori din tiintele politice, au declarat ca nu exista nicio baza tiintifica pentru a
considera fiinta umana drept animal cu agresivitate innascuta, inevitabil inclinae spre razboi datorita
naturii biologice. Mai degraba, au spus ei, razboiul este un rezultat al socializarii i conditionarii, un
fenomen al organizarii umane, planificarii, procesarii informatiilor care actioneaza asupra
potentialitatilor emotionale i motivational. Pe scurt, Declaratia de la Sevilla afirma faptul ca noi
dispunem de posibilitatea deciziilor i ca este posibil un nou gen de responsabilitate in managementul
vietii de grup.
Semnificatia Declaratiei de la Sevilla consta in implicatiile asupra explicatiei, gestiunii i
rezolvarii conflictului uman. Declaratia de la Sevilla a atins miezul uneia din
64

Exprimati-va optiunea fata de una din teoriile de mai sus ale agresiunii: etologica i instinctuala /
innascuta. In acest sens, invocati un caz concret din experienta dumneavoastra.
dezbaterile centrale din cadrul cercetarii teoriei conflictului : radacinile conflictului uman trebuie
cautate in natura umana (genetica) sau in educatie (mediu. nurture). Savantii din Sevilla s-au situat cu
fermitate de partea mediului. Oricum, aa cum ilustreaza descoperirle genetice recente (harta genelor,
de exemplu) dezbaterea este departe de a se sfiri.
2.3. Teoria frustrare-agresiune

Ca i majoritatea teoriilor de pionierat, teoriile ereditariate au dat la iveala mai multe teorii
sofisticate i tiintifice. O dezvoltare importanta a acestei activitati a fost evolutia teoriei frustrareagresiune. Presupunerea de baza a teoriei frustrare-agresiune este aceea ca orice agresiune, fie ea
interpersonala sau international, ii are cauzele profunde in frustrarea unuia sau mai multor actori
datorita neatingerii scopului. Cu alte cuvinte, conflictul poate emerge din neindeplinirea obiectivelor
personale sau de grup i din frustrarea rezultata. Intrucit cererea nevoilor de baza depaete intotdeauna
posibilitatile de a fi satisfacute, orice conflict uman poate fi explicat de eecul de a obtine ceea ce ii este
necesar omului. Teoria frustrare- agresiune se sprijina pe modelul stimul-raspuns. Intrebarile pe care
aceasta teorie le ridica: orice frustrare duce automat la agresiune i orice agresiune i conflict pot fi
explicate printr-o frustrare catalizatoare? Aceste intrebari, ca i problema unei legaturi cauzale cu
agresiunea, cit i alte certitudini privind comportamentul uman au dus la discreditarea teoriei frustrareagresiune i, in consecinta, la dezvoltarea teoriilor invatarii sociale i identitatii sociale.
2.4. Teoria invatarii sociale
Teoria aceasta se bazeaza pe ipoteza ca agresiunea nu este innascuta sau instinctuala, ci invatata prin
procesul de socializare. Aceasta ipoteza este sustinuta de Declaratia de la Sevilla. Individul dobindete
atribute agresive deoarece ele se invata acasa, la coala i prin interactiunea sa cu mediul uman, in
general. Interactiunea in societate ajuta la dirijarea i focalizarea agresiunii stocate asupra dumanilor.
Acesta este un concept important, in mod particular cand conflictul este etno-national sau sectarist.
Teoreticienii invatarii sociale au incercat sa inteleaga relatiile individului cu mediul sau i modul in
care se raporteaza invatarea la agresivitatea de grup. Socializarea intr-un mediu violent precum
Belfastul de Vest are efecte negative asupra dezvoltarii in copilarie. Acest fapt este precursorul unui
comportament agresiv i anti-social la adolescenti i la adultii tineri. Copiii care cresc privindu-i
parintii sau vecinii cand sunt inhatati de politie, armata sau alta comunitate devin uneori o bomba de
petrol printre tineri. Aceasta agresivitate poate escalada atunci cand nu exista control asupra ei sau este
incurajata.
2.5. Teoria identitatii sociale (Social Identity Theory - SIT)
Teoria SIT a fost dezvoltata de psihologul Henri Tajfel i ne ofera intelegerea conflictului din
Irlanda de Nord. Ed Cairns, un psiholog de la Universitatea din Ulster, a consemnat importanta acestei
teorii: ,,Ceea este specific i important la teoria identitatii sociale este ca se bazeaza pe procese
psihologice normale, care opereaza in toate circumstantele, nu doar in conditiile conflictului intre
grupuri. Noi ne cream identitatile noastre sociale in scopul simplificarii realatiilor noastre externe. In
alta ordine de idei, exista o
65
nevoie umana pentru stima de sine i auto-pretuire, pe care noi o transferam propriilor noastre grupuri.
De asemenea, ne ordonam mediul prin comparatia sociala dintre grupuri. Conceptul de ingroup i
outgroup este important in cadrul acestei analize.
Cairns explica i alt concept important din teoria identitatii sociale: teoria identitatii sociale ia ajutat pe psihologii sociali cel putin sa recunoasca ca indivizii dintr-un grup sunt diferiti la nivel i
ca datorita acestor diferente apar forme de actiune in grup.... Cu alte cuvinte, ceea ce teoria identitatii
sociale a realizat este ca a descris un proces care plaseaza individul in grup i in acelai timp,
plaseaza grupul in individ.
Fara indoiala, relatiile de grup reprezinta cauza problemelor in Irlanda de Nord. In miezul problemei se
afla relatiile dintre comunitatile minoritara i majoritara.
Tajfel schiteaza importanta stabilitatii i legitimitatii cu privire la relatiile de grup majoritate minoritate: Un sistem instabil in privinta diviziunii in majoritari i minoritari va avea mai multe anse
sa fie perceput ca nelegitim, i invers, un sistem perceput ca nelegitim va contine saminta instabilitatii.
Tocmai interactiunea dintre instabilitatea perceputa i nelegitimitatea sistemului de entitati diferite ar
putea deveni un ingredient puternic al tranzitiei de la acceptarea de catre minoritate a statu quo-ului,
la respingerea lui.
Prin urmare, grupurile plaseaza importanta legitimitatii percepute in mediul lor social.
Legitimitatea este un concept important pentru Irlanda de Nord, fiindca nationalitii nu percep statul ca
fiind legitim. Aa cum Tajfel observa: ilegimitatea perceputa a unei relatii intergrupale este astfel
pirghia sociala i psihologica acceptata i acceptabila pentru actiunea sociala i schimbarea sociala
in comportamentul intergrupal.... In cazul grupurilor care sunt inferioare, functia de pirghie este
indeplinita de nelegitimitatea perceputa a rezultatelor compararii intergrupale; in cazul grupurilor
inferioare care sunt deja in procesul de schimbare, este legitimarea noii lor imagini comparative; in
cazul grupurilor superioare este legitimarea incercarilor de a perpetua statu quo-ul distinctivitatii
valorilor, ori de cite ori acesta este perceput ca fiind sub amenintare.
Rezumat
Teoriile comportamentiste sau microteoriile se sprijina pe observatiile indiviului in mediul sau.
Ele analizeaza mintea subcontienta pentru a stabili variabilele motivationale. Teoriile behavioriste s-au
dezvoltat din studiile pe animale i compararea cu comportamentul uman, ajungandu-se la teorii mai
sofisticate care examineaza relatia dintre individ i identitatile sale de grup. In timp ce behaviorismul
accepta inca centralitatea relatiei stimul-raspuns care se afla in centrul ipotezelor, ele au ajuns la crearea
de modele complexe de comportament uman ca de exemplu invatarea sociala i teoriile identitatii
sociale. Teoria
identitatii sociale introduce concepte
importante, care creeaza o puncte de legatura intre comportamentul individual i cel de grup. Ea
arunca, de asemenea, o lumina asupra relatiilor de grup majoritate-minoritate. Dezbaterea privind
ereditate vs. mediu inca continua. Oamenii de tiinta din Sevilla au concluzionat ca mediul este cel mai
important; astfel, oamenii pot controla i schimba ei inii sistemele sociale i relatiile dintre ei. Acest
lucru este predictiv pentru gasirea de solutii la conflictele endemice. In consecinta, procesul de
socializare, comparatiile de grup, perceptiile i identitatile pozitive sunt concepte importante pentru
rezolvarea conflictului.
Micro teoriile au adaugat o dimensiune importanta la intelegerea conflictului. Ele pun situatiile
complexe in modele operationale care se preteaza la analizele empirice. Ele sunt un lucru folositor in
incercarea noastra de a impune o anumita obiectivitate unor situatii specifice. Decat sa atepte
rezolvarea dezbaterii ereditate-mediu, daca intr-adevar acest lucru poate fi posibil, este de preferat sa se
combine ambele abordari, pentru a dezvolta un model explicativ sofisticat. Socializarea este un concept
important, la fel ca i comparatiile de grup, sinele pozitiv i identitatile de grup i nelegitimitatea
perceputa de comunitatile minoritare. Odata ce chestiunile sunt intelese, devin posibile explicatiile
comportamentului agresiv. Oricit de profunda ar fi analiza noastra empirica asupra analizei empirice la
nivel micro, ea tot nu reuete sa ia in considerare toate variabilele i atributele conflictului, in special
la nivelul contientului. Aici intra in joc macroteoria. Pentru a acoperi terenul consent ne vom orienta
in cele ce urmeaza asupra macroteoriilor conflictului.
66
3.1. Teoriile clasice

Macro-teoria se concentreaza pe interactiunea dintre grupuri, in mod special la nivelul consent.
Inca de timpuriu, teoreticienii politici, de la Thucidide i Sun Tsu la Machiavelli i von Clausewitz, sau concentrat pe putere. Folosirea i exercitarea puterii este un concept central al macro teoriei
conflictului. Macro-teoreticienii ar consimiti faptul ca puterea are mai multe forme: economica,
politica, militara, chiar i culturala. Ideea comuna a macro-teoriilor sau a celor clasice este aceea ca
radacinile adinci ale conflictului deriva din competitia de grup i urmarirea puterii i resurselor. Aceste
presupuneri opereaza la nivelul factorilor motivationali contienti, intr-o lume orientata spre material.
Teoria clasica se centreaza mai degraba pe observatiile asupra fenomenului de grup din evenimente
singulare, pentru a studia problema in profunzime si pentru a determina importanta i relatiile a mai
multe variabile, decat sa studieze citeva variabile pe mai multe cazuri. Metodologiile predominante
folosite sunt abordarea istorica si studiul de caz.
In secolul al XlX-lea Europa post-napoleoniana era preocupata de echilibrul (balanta) puterii.
Acest concept a fost intrebuintat de Metternich la Concertul Europei. In timp ce izbucnirea primului
razboi mondial a distrus aceasta teorie, ideile sale urmau sa fie aplicate in teoria descurajarii prin
razboiul rece. Teoria descurajarii (preventiva) se sprijina pe presupunerea ca un echilibru al terorii
datorat arsenalurilor nucleare ale superputerilor va preveni conflictul. Teoria descurajarii a deschis
calea mai multor teorii sofisticate, cum ar fi adoptarea deciziei si teoria jocurilor.
3.2. Teoria deciziei $i teoria jocului
Luarea deciziei i teoria jocului ii au originile in modelul actorului rational al secolului al
XX-lea. Modelul actorului rational a fost dezvoltat de economiti pentru a explica comportamentul
economic uman. El presupune ca oamenii fac alegerile i iau deciziile pe o baza fondata pe alegeri in
cunostinta de cauza si pe cantarirea oportunitatilor. Teoria jocului se sprijina pe modelul actorului
rational prin accea ca se bazeaza pe credinta existentei unui proces rational de adoptare a deciziei, care
este fundamental pentru angajarea in conflictul uman.
Thomas Schelling porneste de la acest model pentru a dezvolta o sofisticata teorie a jocului.
Modelul de joc al lui Schelling include comunicarea, negocierea, informarea i introduce importanta
irationalitatii in gindirea strategica. Una dintre cele mai multe importante contributii ale lui Schelling
este ipoteza sa despre interdependenta conflictului, competitiei i colaborarea dintre actori. In fiecare
incident al conflictului exista elemente de colaborare; de asemenea, angajamentele de cooperare, care
adesea dau nastere unui element de conflict. Aceasta notiune a devenit un element important in
intelegerea conflictului. Schelling folosete teoria jocului ca o incercare pentru a respinge
complexitatile relatiilor intre grupuri folosind jocul pentru a ilustra situatii analoge. El folosete trei
tipuri de jocuri: de ansa, de indemanare i strategic, pentru a ilustra corolarele spre relatiile
international - atit cooperative i cit si conflictuale.
Rezumat
In timp ce teoriile comportamentale examineaza subcontientul individual, teoriile clasice se
concetreaza pe interactiunea contienta dintre grupuri. Teoria clasica s-a ocupat adesea cu exercitiul
67
puterii i folosirea de fortei in relatiile intergrupale. In timp ce teoria clasica este folositoare in
explicarea actiunilor i evenimentelor, ea nu raspunde la intrebarile despre factorii motivationali
subcontienti.
Daca micro i macro teoriile de pina acum nu sunt suficiente pentru a explica conflictul in
Irlanda de Nord, atunci cautarea pentru un model nou ar trebui sa inceapa cu o fuziune sau o sinteza a
micro i macro teoriilor. O incercare pentru a face acest lucru este evidenta odata cu dezvoltarea unor
teorii ca Teoria sistemelor inamice (EST), Teoria trebuintelor umane (HNT) i Teoria rezolvarii
conflictului a lui John Burton (CRT). Aceste teorii vor fi introduse i examinate in sectiunile urmatoare.
4.1. Descrierea teoriei

Teoria sistemelor inamice a fost dezvoltata ca sa ajute in explicarea conflictului insolubil i a
fost folosita sa explice razboiul rece in anii 90, inaintea prabuirii Uniunii Sovietice. Este o fuziune a
teoriei dezvoltarii si a teoriei relatiilor internationale. Aceasta teorie prezinta nite conceptualizari
importante cu ajutorul carora sa se creeze un model sofisticat explicativ pentru conflict.
Teoria sistemelor inamice (EST) a fost dezvoltata spre sfaritul anilor 1980 de un grup de
psihiatri i practicanti in relatiile internationale (fosti membri in Consiliul American de Securitate
Nationala i in Departamentul de Stat al Statelor Unite), ca un model pentru a explica complexitatile
comportamentului de grup, in special cu privire la relatiile de grup antagoniste. Esenta teoriei sistemelor
inamice o reprezinta ipoteza ca oamenii au o nevoie psihologica adinc inradacinata de a dihotomiza si
de a stabili du^mani i aliati. Acest fenomen se petrece atit la nivel individual, cit si de grup. Aceasta
este o nevoie incontienta care hranete relatiile contiente, in special in viata noastra de grup. Acest
lucru este important in special cu privire la formarea identitatilor i comportamentului de grup etnic i
national.
Identificarea cu aceste grupuri etnice sau nationale determina in mare masura modul in care relationam
cu oamenii din ingroup i outgroup. Modul in care masele din interiorul fiecarui grup se percep pe ele
insele si isi percep relatiile cu grupurile cu care sunt asociate contribuie la determinarea modului de
relationare, bazat pe cooperare, sau competitie, sau conflict. Acest fapt este de asemenea determinat de
relatiile anterioare, istorice, intre aceste grupuri. In concluzie, teoria combina conceptele din psihologia
individuala i de grup, cit si din teoria relatiilor internatonale. Aa cum explica i Vamik Volkan:
Aceasta abordare specifica necesita examinarea in profunzime a modului in care mintea umana este
reflectata in procesul de luare a deciziei de un grup mare. Ea exploreaza urmatorul fenomen: nevoia
psihologica de a avea du^mani i aliati', impletirea sentimentului de sine insui al individuluii si a
identitatii de grup, cu conceptele de etnicitate i nationalitate; i modurile in care razboaiele, cu toate
planurile lor logistice, sunt in legatura cu impulsurile incontiente si primitive ale omului. In termenii
interactiunii intre grupurile mari, majoritaea dintre aceste procese sunt involuntare.
Astfel, teoria se bazeaza pe relatiile dintre interesele intrapersonale, dintre individ si mediul
sau, precum si pe interactiunile indivizilor in cadrul grupurilor i actiunile intre acele grupuri.
4.2. Conceptele teoriei sistemelor inamice
Teoria sistemelor inamice opereaza cu urmatoarele concepte: identitate, etno- nationalism,
victimizare etnica, egoismul victimazirii, incapacitatea de a see jelui, demonizarea, dezumanizarea,
trauma aleasa i experienta conversiei. In continuare vom analiza aceste concepte.
A. Primul concept este acela de identitate. Oamenii se identifica pe ei inii ca indivizi i ca membri
ai grupurilor de indivizi. Aceste grupuri pot fi dobindite la natere, ca rasa, sau prin asociere in
societate, ca de exemplu un grup de muncitori sau atleti.
68
Psihologii dezvoltarii au identificat nevoia umana de dihotomizare. Noi ne organizam pe noi

inline i mediile noastre in grupuri de cite doi. De exemplu, noi facem deosebire intre eu si non eu;
placere - durere, bun - rau, corect - greit i aa mai departe. Aceasta nevoie incepe de la o varsta foarte
timpurie. Importanta ei este ca noi tindem sa ataam calitatile ,,bune cu ce identificam ca fiind ale
noastre i tindem sa asociem calitatile rele cu acele dinafara grupului. In consecinta, noi incepem sa
dezvoltam un simt al notiunii noi i ei. Nu facem doar deosebirea intre grupuri, dar noi suntem
perceputi ca buni, virtuosi, superiori i dezirabili, pe cand ei sunt perceputi ca rai, inferiori, plini de
vicii i indezirabili. Pe masura ce crestem si ne socializam, identitatea noastra se extinde pentru a
cuprinde familiile noastre, comunitatile noastre i grupurile noastre etnice i nationale. Asa se
construiesc blocajele incontiente de prejudecata i rasism.
Exista un concept asociat, cel al identitatii negative. Acest lucru apare cand indivizii sufera de stima de
sine scazuta datorita lezarilor de tip narcisist. In loc sa proiecteze imaginile negative in afara, ele sunt
pastrate pentru sine. Acest lucru are adesea drept rezultat faptul ca individul care sufera din cauza
identitatii negative se indreapta spre grupurile maladaptative, ca de exemplu organizatiile criminale i
teroriste, pentru a incerca sa-i recapete stima de sine pierduta. Oamenii expui riscului identitatii
negative se gasesc de obicei printre muncitorii cu un statut cronic de someri (in special clasa
muncitoare), cei fara studii sau cu studii minime sau provenind din medii familiale dezmembrate sau
abuzive.
B. Conceptul urmator este acela de etno-nationalism. Etno-nationalismul este identitatea unui individ
la grupul etnic sau national. In Irlanda de Nord exista doua grupuri etno-nationale distincte i
conflictuale. Emotiile asociate cu identitatea etnica sunt de obicei foarte puternice. Identitatile etnice
sunt adesea vazute ca identitati de rudenie extinsa; acest lucru da un sentiment al familiei largite, care
contribuie la sentimentul de apartenenta. Aceasta organizare in grupuri etnice pune grupurile in
competitie. Aceasta competitie poate sa fie ori adaptativa, ca de exemplu Jocurile Olimpice, sau maladaptativa, ca de exemplu conflictele anterioare din Iugoslavia, Liban, Sri Lanka i Irlanda de Nord.
Grupurile cu identitate etno- nationala joaca un rol central in Irlanda de Nord. Problema constitutionala
capitala separa cele doua grupuri de identitate aflate in conflict: irlandezii-nationalisti-catolici fata de
englezii-din- Ulster-unionisti-protestanti. Dei aceste grupuri nu sunt imuabile i monolitice, aa cum
s-a interpretat in trecut, ele raman relativ stabile i devin mai proeminente cand stresul de grup
polarizeaza comunitatile. Cand grupurile sunt sub stres politic, economic, ecologic, sau militar ele pot
deveni turbulente. Exista o tendinta de a lovi in grupurile din afara cand exista contextul pentru acest
lucru. Problema centrala in eforturile pentru a intelege adversitatea intre grupurile etnice-nationale este
amplasarea sursei urii sau a antagonismului. Sursa unei asemenea dumanii poate fi gasita adesea in
nite animozitati cu caracter istoric. Animozitatea istorica din Irlanda de Nord poate incepe in mare
masura cu Colonia din Ulster pentru catolici i aparitia Home Rule Movement si nationalismului catolic
pentru protestanti. Aceasta ne conduce la conceptul urmator, victimizarea etnica.
C. Joseph V. Montville definete conceptul de victimizare etnica drept starea mintii etnice atunci cind
securitatea grupului propriu este distrusa de violenta si agresiune. In plus, el afirma ca acolo sunt trei
elemente importante:
1. Experienta: un eveniment cataclismic zdruncina din temelii grupul victima.
2. Violenta nejustificata; drepturile civile i umane sunt violate.
3.
Atacul reprezinta pentru grupul victima o amenintare continua i genereaza frica de
anihilare.
Toate aceste elemente coplesesc grupul victima. In functie de circumstante, aceste grupuri simt adesea
ca propria supravietuire este in pericol. Pentru unioniti, eruptiile violente ale problemelor au semnalat
un sfarit al controlului lor asupra Irlandei de Nord. Aceasta a intarit ,,mentalitatea de asediu a
protestantilor si ca atare proclamarea principiului ,,nu capitulaam. Pentru nationaliti, Colonia de la
Ulster, foametea, razboiul anglo-irlandez i impartirea ulterioara a Irlandei au creat perceptii de
69
victimizare etnica. Asta conduce la conceptul urmator: egoismul victimizarii.

D. Egoismul victimizarii este definit de Hack in felul urmator: ,,incapacitatea unui grup etnic- national
de a empatiza cu suferintele altui grup, ca rezultat direct al unor traume istorice. Cu alte cuvinte,
grupurile vicitmizate nu vad dincolo de durerea si suferinta proprie. Aceste grupuri nu ii asuma
responsablitatea pentru victimele create de propriile actiuni. Acesta este un concept foarte important, in
mod special deoarece incurajeaza o victima a terorismului sa devina teorist, resimtind o foarte slaba
vinovatie cu privire la comiterea violentei. Acest concept este important pentru a intelege conflictele
din Irlanda de Nord i in Orientul Mijlociu. Dupa ce un grup a fost tratat greit, el nu simte nici o
remucare in a comite acte de violenta impotriva altor grupuri. Un exemplu al acestui fapt poate fi
,,Vinerea sangeroasa din Irlanda de Nord. Pe 21 iulie 1972, IRA a pus 26 de maini capcana in
Belfast, omorand 11 persoane i ranind 130. Acest lucru a fost realizat dupa euarea tratativelor secrete
intre IRA i Londra si a fost justificat ca o represalie la Vinerea singeroasa, cind trupele britanice au
ucis 14 civili neinarmati (catolici), la Derry, pe 30 ianuarie 1972. IRA a folosit o atrocitate asupra
comunitatii lor pentru a justifica atrocitatile. Nu este greu sa vezi cum violenta ia amploare i scapa de
sub control. Egoismul victimizarii parcurge un lung drum catre diferendele dintre Israel i Palestina.
Holocaustul este adesea folosit pentru a rationaliza politicile israeliene, in special israelitilor li se pare
ca statul lor ar fi in pericol.
Alt element al acestui concept este tema obisnuita printre grupurile de teroristi etnici ca
pasivitatea asigura continuarea victimizarii. De aceea, pentru a preveni victimizarea grupului, grupul
sau elementele sale militante continua activitatile lor nejustificabile, in numele conservarii grupului.
Aceasta a fost o tema obisnuita la primele grupuri israeliene de teroristi (Irgun si Banda Stern) care
luptau pentru o bucata de pamant evreiasca, dupa Holocaustul din timpul celui de-al doilea razboi
mondial. Ironic, acelasi concept se aplica la palestinienii radicali (Hamas) care se lupta cu Israelul
pentru pamant. Strigate ca "niciodata nu se va repeta" sunt adesea auzite in aceste grupuri. Izbucnirea
necazurilor are acelasi efect ca la IRA, care la inceput a fost slab pregatita pentru a apara comunitatea
catolica impotriva violentei.
Exista elemente care fac grupurile etnice mai expuse la aceste influente. Unul dintre ele este ceea ce
Volkan numeste tinte convenabile pentru exteriorizare. Aceste tinte sunt in subconstient, acolo unde
inmagazinam imaginile. Ele pot fi obiecte neinsufletite, cum ar fi steagurile nationale sau culori,
mincare etnica, muzica, costume sau dansuri. Continutul acestor imagini creeaza blocaje pentru
identitatea noastra etnica. Aceste tinte servesc drept amplificatoare culturale. Cu alte cuvinte, ele
transmit mesaje in afara despre cine suntem si ce face grupul nostru unic. Aceste tinte pot trimite
imagini pozitive si negative. Imaginile pozitive sunt de obicei retinute pentru grupurile noastre proprii,
in timp ce imaginile negative sunt rezervate pentru grupurile exterioare sau inamici. Acest proces ne
permite sa ne focalizam ura catre grupurile exterioare. Tintele ca amplificatoare culturale joaca un rol
important in comportarea rituala. Simboluri cum ar fi Tricolorul Irlandez si banere descriind pe Regele
William de Orange sunt folosite ca sa trimita imagini pozitive membrilor grupului si imagini negative
membrilor outgroupurilor. Desi grupurile pretind deseori ca nu intentioneaza sa ofenseze, simbolurile
pe care le poarta transmit imagini negative, chiar daca in mod intentionat ori nu. Aceste imagini
subconstiente negative sunt adaugate la complexitatea litigiului.
E. Urmatorul concept este incapacitatea de a tine doliu. Volkan descrie doliul ca pe o reactie la o
pierdere sau la o schimbare reala sau amenintatoare. Exista doua tipuri de doliu: necomplicat si
complicat. Indolierea necomplicata este atunci cand un grup face o evaluare a ceea ce a pierdut.
Oamenii invata sa faca fata necazurilor si supararilor. Doliul complicat este atunci cand grupurile sunt
sub amenintare si nu pot sa se consoleze pentru pierderi. Un efect important este acela ca grupurile
incearca de obicei sa recastige ce au pierdut, in special teritoriul.
Grupurile care sufera de pe urma doliului complicat tind sa perpetueze conflictele pentru ca
70
oamenii nu pot sa uite. Ele nu sunt dispuse sa faca compromisuri, in special asupra a ceea ce au pierdut.
Urmatoarele concepte se ocupa cu mecanismele psihologice care fac ca oamenilor sa le fie mai usor sa
agreseze sau sa se ucida unii pe altii. Acestea sunt procesele de demonizare si dezumanizare[36\
F. Demonizarea este mecanismul care proiecteaza imagini negative asupra inamicilor, in special
asupra liderilor, pentru a parea demoni. Un exemplu ar fi ca in timpul razboiului din Golf, guvernul
S.U.A. si mass media l-au facut pe Saddam Hussein sa para un al doilea Hitler, cel mai infam demon al
secolului 20. Facandu-l pe Hussein sa para a fi Hitler, a fost mai usor pentru guvern sa manipuleze
opinia publicului impotriva Irakului, creind astfel mai multa ambianta favorabila razboiului de
pedepsire a dusmanului. Etichetand pe cineva drept terorist este o cale de demonizare in Irlanda de
Nord. Acest lucru este realizat de ambele comunitati.
G. Dezumanizarea este un pas inainte fata de demonizare. Este atunci cand incepem sa-i vedem pe
dumanii notri ca pe nite fiinte lipsite de umanitate. Noi le privim ca pe nite demoni sau animale
drept pentru care nu le putem intelege durerea cind ii atacam i ucidem. Acest fapt e asociat cu
pseudospecia, cand ii privim pe dumanii notri ca alte specii. Un important punct de notat aici este ca
acest proces al dezumanizarii celuilalt are in egala masura un efect al dezumanizarii individului
insui...Cu cat mai mult negam demnitatea i respectul fata de celalalt, incepem sa ne pierdem
umanitatea i respectul de sine. In consecinta, cu cat mai mult ne dezumanizam dumanii, cu atat mai
putin umani devenim noi inline. Acest ciclu ne perpetueaza abilitatea i dorinta de a ne ucide dumanii;
intr-adevar, ne este mai uor s-o facem. Datorita proceselor de demonizare i dezumanizare putem
ucide fara sentimentul de vinovatie, din doua motive: primul este acela ca avem a face cu ceva subuman; iar in al doilea rand, acesti suboameni ne ameninta insai supravietuirea noastra i deci suntem
indreptatiti sa fim agresivi cand suntem in autoaparare. Dezumanizarea dumanului se face atit de catre
grupurile paramilitare loyaliste i republicane, cit i de catre fortele de securitate in Irlanda de Nord.
Comunitatile mai largi ar putea sa nu scuze aceste acte, dar vor permite implicit sa se desfaoare in
beneficiul lor.
H. Un concept corelat cu victimizarea este trauma aleasa. O trauma aleasa este un eveniment prin care
un grup este puternic victimizat. Grupul sufera de obicei o jeluire complicata din cauza acestui
eveniment. Grupul devine obsedat de trauma i simte uneori ca este pedepsit pentru greelile trecutului.
Agresorii i teroritii se focalizeaza adesea asupra traumelor alese pentru a-i justifica actele
nejustificabile. Intr-adevar, nu este deloc neobinuit ca grupurile de teroriti sa-i numeasca
organizatiile dupa traumele alese. Astfel de exemple ar fi Organizarea Revolutionara din 17 Noiembrie
din Grecia i Grupul de Rezistenta Antifascist de pe 1 Octombrie (GRAPO) din Spania. Exemple de
traume alese ar fi holocaustul pentru evrei, foametea i Duminica sangeroasa pentru catolicii irlandezi
i campania IRA impotriva Uniunii Protestantilor din Irlanda de Nord. Divizarea Irlandei poate fi
vazuta ca o trauma aleasa pentru ambele comunitati: pentru nationaliti, ea reprezinta pierderea a ase
regiuni in nord, iar pentru unioniti, pierderea restului Irlandei.
I. Trauma aleasa este un element de grup, in vreme ce experienta conversiei este un fenomen
individual, o trauma aleasa personalizata, un eveniment in care individul este victimizat. El aduce mai
aproape de individ sensul indepartat de victimizare a grupului. Experienta conversiei poate converti
victima terorizata intr-un terorist. De exemplu, Frances Hughes era un irlandez catolic care locuia in
Irlanda de Nord i care a fost batut de trupele predominante Protestante ale Regimentului de Aparare
Ulster (UDR). Dupa maltratare, el s-a alaturat organizatiei IRA. Hughes a fost capturat mai tarziu i a
fost incarcerat datorita actelor de terorism. A fost cel de-al doilea republican omorat datorita asprelor
schingiuiri in 1981 dupa Bobby Sands. Experienta sa de conversie, maltratarea i-a schimbat viata pentru
totdeauna i de aici a rezultat i moartea sa timpurie.
Peter A. Olsson a examinat convertirea victimelor in teroriti i a dezvoltat modelul traseului
71
personal. Adesea teroritii se percep pe ei inii a fi personificarea eliberarii fanteziste a grupului etnic
victimizat; ei incearca sa recatige ceea ce s-a pierdut. Olsson definete acest model prin patru
elemente primare:
1. Socializarea din copilarie intr-un mediu violent (ex: West Belfast, South Armagh).
2. Traumele (ranirile) narcisiste (ex: identitatea negativa).
3. Evenimentele escaladante (ex: experienta conversiei).
4. Legaturile personale cu grupurile teroriste.
Acest model folosete mai multe concepte relevante pentru Teoria sistemelor inamice. Cercetarea
asupra dezvoltarii teroritilor ar fi folositoare la explicarea conflictului mai larg. Conceptele precedente
i acest model ne-ar putea ajuta sa intelegem crearea i perpetuarea antagonismului care duce la
ciclurile continue ale violentei. Demetrios A. Julius insumeaza foarte bine aceste informatii:
Foarte simplu, perpetuarea agresiunii este provocata de actiunea de victimizare a unui grup
asupra altuia... Aceste actiuni ostile reciproce stimuleaza i largesc adversitatea istorica a dumanilor i
valideaza dezumanizarea reciproca... Victimizarea este procesul care duce la actiunea comportamentala
finala a ciclului... Intrucit fiecare atac declaneaza procesul la celalalt, cei doi adversari sunt blocati
intr-un viguros dans al ostilitatii in permanenta expansiune.
Acest ciclu de victimizare a actiunilor ostile reciproce ne ajuta sa explicam profunzimea conflictului
de suma zero (in care unul citiga i celalalt pierde), dar i problemele legate de modelul dublei
minoritati. Cu fiecare grup care comite violenta asupra altui grup, natura de suma zero devine evidenta.
Victimizarea fiecarui grup alimenteaza frica de a deveni un grup minoritar in extinctie. Aceasta frica de
anihilare i egoismul victimizarii conduc grupul spre a actiona in continuare cu agresivitate fata de
celalalt grup. In acelai timp, celalalt grup percepe aceleai sentimente de anihilare i astfel ciclul se
repeta. Aceste fapte complica gasirea de
72
solutii, atita timp cit fiecare grup cauta sa-l blameze pe celalalt pentru agresiune, ignorindu-i propriul
rol in perpetuarea ciclului. Aa cum am vazut la abordarile traditionale nationaliste i unioniste,
solutiile lor constau in a-l elimina pe celalalt grup (sau pe apropiatii lor, irlandezi sau britanici), sau
cel putin distrugerea capacitatii lor de atac i victimizare (i avind perceptia ca se apara pe ei inii). O
ilustrare recenta a acestui fenomen a fost punctul de pornire a crimelor, care a constat in uciderea
liderului LVF, Billy Wright, pe 27 decembrie 1997. Au fost ucii de loialiti 10 oameni, dintre care 8
catolici. S-a raspindit frica ca acest fapt ar declana un raspuns violent din partea Organizatiei IRA,
aceasta oprind participarea lor la discutii.
Teoria sistemelor inamice ne ofera o teorie sofisticata a conflictului, care explica probleme
dificile precum terorismul i profunzimea conflictului etnic. Chiar daca ea este o teorie a
comportamentului, ofera o punte spre teoria clasica prin combinarea elementelor de psihologia
Explicati cel putin 2 elemente din comportamentul interpersonal i intergrupal prin prisma teoriei
sistemelor inamice.
dezvoltarii i de teoria relatiilor internationale. Ea transcende paradigma realista din teoria relatiilor
internationale, folosind grupurile comunale sau etno-nationale in calitate de element important pentru
analiza.
5. Teoria trebuintelor umane
Teoria trebuintelor umane (HNT) a fost dezvoltata intre anii 1970 - 1980 sub genericul teoriei
holistice a comportamentului uman. Ea se bazeaza pe ipoteza ca oamenii au nevoi de baza care trebuie
satisfacute pentru a mentine societatile stabile.
Aa cum descrie i John Burton: Credem ca participantii la situatiile de conflict lupta
compulsiv in mediile lor institutionale la toate nivelele sociale, pentru a acoperi nevoile primordiale i
universale - nevoi precum securitatea, identitatea, recunoaterea i dezvoltarea. Ei se straduiesc din ce
in ce mai mult sa catige controlul asupra mediului lor, care este necesar in asigurarea satisfacerii
acestor nevoi. Aceasta lupta nu poate fi strunita; este o lupta primordiala.
Lupta pentru nevoi primare este teoretic legata de teoria frustrare-agresiune, care se bazeaza pe
ipoteza stimul- raspuns. Frustrarea nesatisfacerii acestor nevoi conduce la agresiune i, implicit, la
conflict. Ceea ce distinge teoria trebuintelor umane de cea a frustrarii vs. agresiune este faptul ca prima
se concentreaza doar pe cerinte absolute (nevoi), in timp ce cea din urma se refera i la lipsuri i
dorinte.
Mai departe, Burton afirma: Acum tim ca exista valori fundamentale universale sau trebuinte
umane care trebuie satisfacute daca vrem ca societatile sa fie stabile. Acest fapt ofera o baza nonideologica pentru stabilitatea institutiilor i a politicilor. Daca nevoile de identitate nu vor fi
satisfacute in cadrul societatilor multi-etnice, daca nu exista dreptate distributiva in fiecare sistem
social, sentimentul controlului i preocuparea de a satisface toate celelalte nevoi de dezvoltare
societala, devin inevitabile instabilitatea i conflictul.
Semnificatia acestei teorii este aceea ca ea recunoate i legitimeaza trebuintele ambelor
confesiuni, Catolice i Protestante, din Irlanda de Nord. Trebuintele ambilor trebuie sa fie satisfacute, i
nu trebuintele uneia in dauna celeilalte. Acest fapt ne ajuta sa mutam conflictul din zona zero spre zona
catig-catig. Abstractizarea ,,trebuintelor omeneti ne ajuta sa eliminam intelesul catigurilor
exclusiv reciproce. Situatia merge spre directia in care ambele comunitati cauta sa-i satisfaca trebuinte
precum securitatea, identitatea, recunoaterea
73
i dezvoltarea. Aceste trebuinte nu sunt satisfacute pe seama celeilalte comunitati, ci odata cu nevoile
celeilalte comnitati. Aceste nevoi nu sunt exclusiv reciproce sau castigate cu cheltuiala celuilalt; ele
sunt universale.
Exista idei majore in aceasta teorie ,,Aceasta lupta nu poate fi intrerupta... instabilitatea i
conflictul sunt inevitabile, acestea sunt afirmatii potential conflictogene, cu implicatii indepartate.
Daca ipotezele acestei teorii sunt corecte i daca sunt anumite trebuinte umane necesare pentru
dezvoltarea omului i stabilitatea sociala, atunci solutia conflictului trebuie sa fie abilitatea de a crea un
mediu in care aceste trebuinte pot fi satisfacute de toate segmentele societatii. In acest punct teoria
trebuintelor umane se intalnete cu teoria rezolvarii conflictului a lui Burton (Conflict Resolution
Theory - CRT).
Profesorul Burton a facut urmatoarea diferenta intre rezolvarea conflictului, managementul i

incheierea lui.
Managementul se face ,,prin abilitati de rezolvare alternativa a disputei i poate stopa sau limita
conflictul.
Incheierea conflictului se face ,,prin procese autoritare i legale i poate fi impus de catre elite.
Rezolvarea conflictului inseamna lichidarea lui prin metode analitice care duc la radacinile
problemei. Rezolvarea conflictului, spre deosebire de managementul sau incheierea lui, conduc
spre un punct in care produsul este vazut de toate partile implicate ca o solutie permanenta a
problemei.
Acceptand presupunerile i ipotezele teoriei trebuintelor umane, Burton sugereaza ca exista
nevoia schimbarii paradigmei, de la politicile puterii spre ,,realitatea puterii individuale. Cu alte
cuvinte, indivizii, in calitate de membri ai grupurilor de identitate, se vor lupta pentru nevoile lor in
interiorul mediului propriu. Daca in urmarirea scopurilor lor vor fi impiedicati de catre elite, alte
grupuri identitare, institutii sau alte forme de utoritate, ei vor fi in mod inevitabil in conflict cu acestea.
Singura solutie pentru grupuri este de a se ocupa de problemele lor in mod analitic, cu sprijinul tertei
parti, care actioneaza ca facilitatori i nu ca autoritati. Acest lucru este deosebit de relevant atunci cand
conflictul are ca obiect nevoi ce nu pot fi negociate i nu interese materiale, care pot fi negociate i
pentru care se poate ajunge la compromis.
Una dintre probleme este aceea ca in timp ce exista un oarecare consens privind explicarea
conflictului, acesta nu exista i in privinta solutiilor. Dupa cum afirma Burton:
Orice definitie a conflictului am avea, oriunde am trasa linia de demarcatie, la violenta
familiala, ne referim la situatiile in care au loc rupturi ale relatiilor i provocari la adresa normelor i
autoritatilor. Conflictul se datoreaza unei afirmari a individualismului. Este un protest bazat pe
frustrare impotriva lipsei oportunitatilor pentru dezvoltare i a nerecunoayterii identitatii. Indiferent
daca tensiunea, conflictul sau violenta au radacinile sale in clasa, etnie, sex, religie sau nationalism, ne
aflam in fata acelorayi probleme fundamentale.
Daca cei implicati in conflict pot incepe sa-i recunoasca conflictele ca pe o rupere a relatiilor,
i pot intelege ca exista similitudini fundamentale intre oponenti, atunci procesul de abstractizare le va
stimula obiectivitatea. Scopul acestui proces este de a-i face pe participanti sa inteleaga faptul ca toti
participantii au nevoi legitime care se trebuie satisfacute, daca vor sa rezolve conflictul. Cealalta ideecheie de aici este dezvoltarea unui proces analitic care sa faciliteze schimbarile necesare pentru a crea
un sistem politic i social in care sa se satisfaca aceste nevoi.
Mai departe Burton noteaza ca: Rezolvarea conflictului este, pe termen lung, un proces de
schimbare in sistemele politic, social i economic. Este un proces analitic i de rezolvare a
problemelor, care ia in considerare nevoi individuale i de grup ca identitatea i recunoayterea,
precum i schimbari institutional care sunt necesare pentru a satisface aceste nevoi.
Abordarile traditionale aspra managementului conflictelor se bazeaza in mare masura pe
74
mediere i negociere. Aceste abordari vor functiona doar cand partile aflate in conflict sunt vor fi
dispuse la negocieri i daca au ceva tangibil cu care pot face o intelegere. Aadar, recunoaterea
nevoilor primordiale elimina posibilitatea negocierilor traditionale. Prin urmare, am ramas cu cererea
lui Burton pentru un proces al schimbarii pentru a ajunge la rezolutie. Acest proces al schimbarii este
subiectul sectiunii urmatoare.
7. Rezolvarea conflictului: dubla diplomatie (diplomatia secundara)
Exista metode i procese practice care pot fi folosite in demersul nostru de la teorie la practica.
Aceste procese sunt ceea ce este cunoscut sub numele de dubla diplomatie (Two Track Diplomacy).
Dubla diplomatie este o interactiune informala, neoficiala intre membrii grupurilor sau
natiunilor adversare, care are ca scop dezvoltarea strategiilor, influentarea opiniei publice i organizarea
resurselor umane i materiale in moduri care ar putea ajuta la rezolvarea conflictului. Trebuie sa se
inteleaga ca dubla diplomatie nu este sub nici o forma un inlocuitor al relatiilor (,simple") oficiale,
formale, de la guvern la guvern sau de la lider (conducator) la leader.
Unul dintre fenomenele cheie pe care dubla diplomatie l-a dezvoltat pentru a se ocupa de el
este Conflictul Social Prelungit (CSP. Conflictul social prelungit este un tip de conflict care nu se
bazeaza pe interese materiale, ci pe nevoi, in special nevoi legate de identitate ale grupurilor etnonationale sau comunale.
Edward Azar descrie acest tip de conflict: Aceste grupuri identitare vor actiona sa obtina i sai asigure identitatea distinctiva in sinul societatii, fie ca sunt formate pe criterii religioase, etnice,
rasiale, culturale sau altele. Cand li se refuza securitatea fizica i economica, participarea politica i
recunoayterea de catre celelalte grupuri, identitatea lor distinctiva se pierde i vor face tot ce le sta in
putere sa o recatige. Pe scurt, aceasta este originea conflictului social de lunga durata.
Conflictul etno-national, ca cel din Irlanda de Nord, poate fi o forma de conflict social
prelungit. Conflictele sociale prelungite definesc conflictele nerezolvabile care nu sunt pe cale sa ajunga
la o rezolvare. Exemple de grupuri identitatre care se afla in conflict social prelungit sunt in Orientul
Mijlociu: palestinienii, israelitii i libanezii; in Cipru: cipriotii greci i turci; in Sri Lanka: tamilii i
sinhalezii; in Spania: bascii; i bineinteles in Irlanda de Nord: nationalitii irlandezi i unionitii din
Ulster. Din moment ce aceste conflicte nu au fost rezolvate pe cai ,,normale sau diplomatia oficiala,
atunci ar trebui folosita o abordare alternativa pentru a lesolutiona. Aici este punctul in care diplomatia
secundara pune teoria in practica.
Dubla diplomatie este un proces in trei faze care permite reprezentantilor grupurilor ocazia sa
se indrepte spre solutionarea conflictului intergrupal intr-un mediu neamenintator, noncoercitiv i
nonconfruntational. Dupa cum s-a mentionat, nu este proiectata sa inlocuiasca diplomatia oficiala, dar
adesea poate pava calea pentru negocieri oficiale prin initierea schimbarii de atitudine a opiniei publice
i a celor care iau decizii. Exista trei faze sau procese.
Prima faza este o serie de forum-uri i workshop-uri (ateliere de lucru). Aceste ateliere sunt
proiectate sa reuneasca oameni influenti din comunitatile aflate in conflict, dar nu oameni cheie in
luarea de decizii, pentru a explora cai (moduri alternative) de definire a conflictului.
Scopul este sa transforme perceptiile lor despre conflict din suma zero in catig-catig. Aceasta se
poate obtine prin intalniri facilitate, ca parte a workshop-urilor. Aceste ateliere sunt facilitate de un grup
de experti in psihologia conflictului intergrupal i in caracteristicile conflictului in discutie. Facilitatorii
nu cauta sa impuna sau macar sa ofere solutii conflictului, scopul lor este sa faciliteze comunicarea i sa
ghideze uor participantii catre schimbarea propriilor atitudini i perceperi. Prin aceasta schimbare vine
i abilitatea de a vedea conflictul in noi termeni. Aceasta este transformarea care face posibila privirea
conflictului de la suma zero, la catig-catig.
Atelierele de lucru (workshops) sunt compuse dintr-o serie de intalniri plenare i in grupuri
mici de-a lungul catorva zile. Aceste intalniri formale sunt suplimentate de evenimente sociale
informale (serate i excursii in natura). Atmosfera favorizeaza construirea de punti de legatura i
75
intelegerea i nu puterea politica i tocmeala. Herbert C. Kelman a definit apte trasaturi centrale ale
acestor ateliere: ,,scopul terapeutic, procesul analitic, axarea pe nevoi, stabilirea normelor alternative,
accentul sau pe invatarea auto-generata, rolul facilitator al tertei parti i natura clinica a actiunii de
cercetare.
Dupa cum s-a notat, conflictul social prelungit se refera la nevoi, i nu la interese. Axarea pe
nevoi este esentiala in procesul schimbarii atitudinii i perceptiilor:
De exemplu, daca ambele parti insista in posesia aceluiai teritoriu, ele sunt incluse intr-o
definitie suma-zero a conflictului, deoarece cererile unei parti pot fi satisfacute doar pe ,,cheltuiala
celeilalte. Cand se vor uita mai bine in spatele acestor pozitii, vor descoperi ca o parte vrea teritoriul
pentru nevoi de securitate i cealalta pentru nevoi de identitate. Redefinind conflictul in aceti termeni,
ele pot incepe sa caute o solutie care sa permita unuia sa-i exprime identitatea nationala fara sa puna in
pericol securitatea nationala a celuilalt.
A doua faza a dublei diplomatii trebuie sa influenteze opinia publica i sa schimbe atitudinile
i perceptiile comunitatilor protagoniste. Aceste schimbari se vor baza pe schimbarile participantilor la
atelierele de lucru. Acesta nu este un proces simplu sau automat, ci unul care necesita timp, rabdare i
perseverenta. Inainte ca comunitatile insele sa fie in obiectiv, fotii participanti la ateliere trebuie in
primul rand sa-i convinga pe cei ce iau deciziile in comunitatile lor, de adevarul noilor lor perceptii.
Dupa ce s-a obtinut acest lucru, comunitatile pot suporta un proces de transformare. Comunicarea de
masa va fi un element important al acestui proces. Pe linga mass-media, la schimbarea perceptiilor pot
ajuta i revistele, conferintele i evenimentele tiintifice speciale. Acest proces este ajutat de
catigurile tangibile ce sunt facute in al treilea proces: dezvoltarea economica cooperativa.
Dezvoltarea economica cooperativa nu tine loc de o solutie pentru rezolvarea conflictului, ci
este doar un mijloc de a o sustine. Dezvoltarea economica cooperativa este un avant cooperativ al carui
scop este sa uureze suferintele materiale cele mai aprige ale comunitatilor respective. Este de obicei
directionata catre grupul care a fost victimizat i subdezvoltat. Satisfacerea nevoilor de baza a celor
victimizati, fie in cadrul unui context comunal, fie ca parte a strategiei nationale, ar trebui sa fie
prioritatea cea mai inalta a politicilor guvernamentale de dezvoltare. Doar aa se oate inainta spre
managementul conflictului social prelungit. Aceste catiguri materiale nu vor elimina conflictul, dar vor
ajuta sa-l amelioreze in sectiunile mai dificile ale comunitatilor i vor da oamenilor o dovada palpabila
ca lucrurile se pot schimba.
Dubla diplomatie a fost testata i dovedita ca avand succes in schimbarea atitudinilor i perceptiilor
participantilor la workshop. Este un pas esential in pavarea drumului pentru ca diplomatia oficiala sa
aiba succes. In majoritatea cazurilor de conflict social prelungit, diplomatia oficiala a euat. Elitele
cauta sa negocieze i sa manipuleze pentru ca sa obtina cea mai buna ,,afacere posibila. Dei acest fapt
este normal in relatiile internationale, el nu va avea succes in rezolvarea cazurilor insolubile de
conflictului social prelungit. O prima
76

Aratati ce este diplomatia secundara i cum anume ii exercita ea rolul de diplomatie complementary
la diplomatia oficiala.
conditie pentru negocierile de succes dintre elite este schimbarea perceptiilor, pe care o realizeaza dubla
diplomatie.
Rezumat
Cautarea parametrilor teoriei conflictului ne-a condus la un numar de concluzii. In primul rand,
inca mai ramane o lipsa de coeziune sau consens intre teoreticieni, care ne impiedica sa paim spre o
teorie majora. In trecut, cararile abordarilor micro i macro se intersectau rareori. Evolutia teoriei
conflictului indica faptul ca aceste doua abordari se vor uni in viitor. Odata trecuta aceasta bariera i
dobindirea unei fuziuni a acestor abordari, pe multe planuri analitice, vom fi martori la dezvoltarea unei
teorii majore a conflictului uman.
Teoria sistemelor inamice introduce nevoile umane pentru a dihotomiza i astfel a crea
dumani i aliati. i teoria sistemelor inamice, cit i teoria identitatii sociale subliniaza importanta
stimei de sine i a identitatii pozitive in special pentru relatiile ingroup (aliati) i relatiile cu outgroup
(dumani). Teoria nevoilor umane considera ca exista anumite nevoi umane care nu pot fi ignorate
pentru ca societatile sa poata functiona fara conflicte maladaptative.
Teoria lui Burton cu privire la rezolvarea conflictelor recunoate aceste nevoi i sugereaza cai
pentru a le satisface in mod analitic i noncorecitiv. Dubla diplomatie ofera un proces care poate fi
folosit pentru a obtine rezultatele dorite de teoria lui Burton cu privire la rezolvarea conflictelor.
In prezent, o fuziune dintre teoria sistemelor inamice i teoria nevoilor umane ofera cele mai
comprehensive i obiective explicatii ale conflictului. Totui, explicatia nu este indeajuns. Teoria lui
Burton cu privire la rezolvarea conflictelor ofera o abordare holistica a rezolvarii conflictului. Ea
provoaca achizitiile gindirii politice Occidentale, care considera ca puterea este bazata i exercitata prin
intermediul elitelor care stabilesc normele de comportament. Oricum, ramane sa vedem daca aceasta
abordare va fi acceptata de participantii la conflict i folosita in beneficiul lor pentru a-l rezolva.
77
Referinte bibliografice
Akin, Jennifer. "Interpersonal /Small-Scale Communication." Beyond Intractability. Eds. Guy Burgess and
Heidi Burgess. Conflict Research Consortium, University of Colorado, Boulder. Sept. 2003
http://www.bevondintractabilitv.org/essav/interpersonal communication/
Allred, Keith, 2000. Anger and Retalation in Conflict. The Role of Attribution, in: Deutsch, Morton &
Coleman, Peter, op. cit., pp. 236-254
Bandura, Albert, Ross, D., Ross, S.A. (1961). Transmission of Aggression through Imitation of Aggressive
Models, in: Journal of Abnormal and Social Psychology, 1961, nr. 63, pp. 575-582).
Barker, Phil. "Anger." Beyond Intractability. Eds. Guy Burgess and Heidi Burgess. Conflict Research
Consortium, University of Colorado, Boulder. Posted: September 2003 <http://www
.beyondintractability.org/essay/anger/>.
Barker, Phil. "Cognitive Dissonance." Beyond Intractability. Eds. Guy Burgess and Heidi Burgess. Conflict
Research Consortium, University of Colorado, Boulder. Posted: September 2003
<http://www.beyondintractability.org/essay/cognitive_dissonance/>.
Barker, Phil. "Fear." Beyond Intractability. Eds. Guy Burgess and Heidi Burgess. Conflict Research
Consortium,
University
of
Colorado,
Boulder.
Posted:
July
2003
<http://www.beyondintractability.org/essay/fear/>.
Barker, Phil. "Guilt and Shame." Beyond Intractability. Eds. Guy Burgess and Heidi Burgess.
<http://www.beyondintractability.org/essay/guilt_shame/>.
Baro, A. Robert (1992). Human Aggression, New York, Plenum.
Bellafiore, Donna. 2004. "Interpersonal Conflict and Effective Communication.", Available at:
http://www.drbalternatives.com/articles/cc2.html
Berkowitz, Leonard (1993). Aggression: Its Causes, Consequences, and Control, New York, McGraw Hill.
Berkowitz, Leonard (1989).
Frustration-Aggression
Hypothesis: Examination and
Reformulation, in: Psychological Bulletin, 1989, nr. 106, pp. 59-73.
Donald Black, 1990. "The Elementary Forms of Conflict Management", in: New Directions in the Study of
Justice, Law, and Social Control, New York: Plenum Press, pp. 43-69
Boulding, Kenneth, 1962. Conflict and Defense, New York: Harper Torchbooks.
Boncu, tefan, 1998, Devianta tolerata i conflict normativ, pp. 60-83, in: Stoica-Constantin, Ana &
Neculau, A. (coord.), Psihosociologia rezolvarii conflictului, Iai, Polirom.
Boncu, tefan, 2002, Psihologia influentei sociale, Iai, Polirom.
Boncu, tefan, 2006, Negocierea i medierea. Perspective psihologice, Iai, Editura Institutul European.
Brahm, Eric. "Trauma Healing." Beyond Intractability. Eds. Guy Burgess and Heidi Burgess.
Conflict Research Consortium, University of Colorado, Boulder. Posted: January 2004
<http://wwwbevondintractabilitvorg/essav/trauma healing/>.
Burgess, Guy and Burgess, Heidi. Beyond Intractability. Conflict Research Consortium, University of
Colorado, Boulder.
Burgess, Guy, Heidi Burgess and Michelle Maiese. "Revenge and the Backlash Effect." Beyond
Intractability. Eds. Guy Burgess and Heidi Burgess. Conflict Research Consortium, University
of Colorado, Boulder. Posted: July 2004 http://www.beyondintractability.org/essay/backlash/.
Burgess, Heidi. "Costs and Benefits of Intractable Conflict." Beyond Intractability. Eds. Guy Burgess and
Heidi Burgess. Conflict Research Consortium, University of Colorado, Boulder. Posted:
January 2004
http://www.beyondintractability.org/essay/costsbenefits/.
Burton, John, 1988, Conflict Resolution As a Political System, Fairfax, George Mason University.
78
Burton, John and Dukes, Frank (eds.), 1990, Conflict: Readings in Management & Resolution, New York:
St. Martin's Press.
Cohen, Raymond, 1991, Negotiating Across Cultures. Communications Obstacles in International
Diplomacy. Washington DC: U.S. Institute of Peace Press.
Coleman, Peter, 2000. Intractable conflict, in: Deutsch, M. & Coleman, P., op. cit., 2000. 428450.
Coleman, Peter, 2000. Power and Conflict, in: Deutsch, M. & Coleman, P., op. cit., pp. 108132.
Coleman, Peter T., Kugler, Kathrin and Goldman, Jennifer S. ( 2007): The Privilege of Humiliation: The
Effects of Social Roles and Norms on Immediate and Prolonged Aggression in Conflict
http://ssrn.com/abstract=1111629, March 23, 2008
Collins, Randall. 1974, Conflict Sociology. New York: Academic Press.
Chelcea, S. .a. (coord.), 2006 Psihosociologie. Teorie yi aplicatii, Bucureti, Editura Economica.
Chelcea, Septimiu & Ilut, Petra (coordonatori), 2003, Enciclopedie de psihosociologie, Bucureti, Editura
Economica.
Coser, L. A. , 1967, Continuities in the Study of Social Conflict, New York, Free Press.
Cunningham, William G. Jr., 1998. Conflict Theory and Conflict in Northern Ireland, A thesis submitted in
complete fulfilment of the requirements for the degree of Master of Literature in Political
Studies, The University of Auckland, 1998, CAIN Web Service (Conflict Archive on the
INternet). http://cain.ulst.ac.uk/conflict/cunningham.htm#intro#intro
Cupach, W. & Metts, S. (1994). Facework. Thousand Oaks, CA: Sage.
De Vliert, Evert Van, 1997, Complex Interpersonal Conflict Behaviour: Theoretical Frontiers, Howe, NL,
Psychology Press Ltd.
Donohue, W. A. & Kolt, R., 1992, Managing Interpersonal Conflict, Newbury Park, CA, Sage Publications.
Deutsch, M., 1998a, aizeci de ani de studiu sociopsihologic al conflictului, republicat in Psihosociologia
rezolvarii conflictului, ed. de Ana Stoica-Constantin i A. Neculau, 1998, Iai, Editura
Polirom.
Deutsch, Morton, 1998b, Solutionarea conflictelor constructive. Principii, instruire i cercetare, pp. 165186, in: Stoica-Constantin, Ana & Neculau, A. (coord.), Psihosociologia rezolvarii
conflictului, Iai, Polirom.
Deutsch, Morton, 2000. Justice and Conflict, in: Deutsch, Morton & Coleman, Peter, op. cit., pp. 41-64
Deutsch, Morton & Coleman, Peter, 2000, The Handbook of Conflict Resolution. Theory and Practice, San
Francisco, Jossey-Bass Publishers.
Dollard, J.L, Miller, N.E., Doob, L.W., Mowrer, O.H. & Sears, R.H. (1939). Frustration and Aggression,
Yale University Press.
Draper, Patricia The Learning Environment for Aggression and Anti-social Behavior , in: A.
Montagu (Ed.), Learning Non-aggression: The Experience of Non-literate Societies. New
York: Oxford University Press, 1978.
Duck, Steve (1998). Human Relationships. Third Edition, SAGE Publications
Dugan, Maire A. "Aggression." Beyond Intractability. Eds. Guy Burgess and Heidi Burgess.
<http://www .beyondintractability.org/essay/aggression/>.
Dugan, Maire A. "Empowerment.", in: Beyond Intractability. Eds. Guy Burgess and Heidi Burgess. Conflict
Research Consortium, University of Colorado, Boulder. Posted: July 2003
<http://www.bevondintractabilitv.org/essav/empowerment/>.
Dugan, Maire A.. "Power." Beyond Intractability. Eds. Guy Burgess and Heidi Burgess. Conflict Research
79
Consortium, University of Colorado, Boulder. Posted: June 2003

<http://www.beyondintractability.org/essay/Power/>.
* * * Face Negotiation Theory, http://en.wikipedia.org/wiki/Face_negotiation_theory. May, 2008
Farid, Sana, 2005, "Respect." Beyond Intractability. Eds. Guy Burgess and Heidi Burgess.
<http://www.beyondintractability.org/essay/respect/>.
Fisher, Ronald, 1990, The Social Psychology of Intergroup and International Conflict Resolution, New
York: Springer-Verlag.
Folger, J.P, Poole, M.S., & Stutman, R.K. (1993). Working through Conflict: Strategies for
Relationships, Groups and Organizations, New York- Harper Collins.
Goffman, E. (1955). On Face Work, in: Psychiatry, 18, 213-231.
Galtung, Johan. 1969. Conflict as a Way of Life, in: H. Freeman (ed.),1969. Progress in Mental
Health. London: Churchill.
Galtung, Johan, "After Violence: 3R, Reconstruction, Reconciliation, Resolution: Coping With Visible
and Invisible Effects of War and Violence." Available at: http://www.transcend.org/TRRECBAS.HTM.
Gelfand, M. J., & Brett, J. M. (Eds.), 2004, The Handbook of Negotiation and Culture. Stanford, CA:
Stanford Business Books.
Gurr, Ted R., 1970, Why Men Rebel. Princeton, N.J: Princeton University Press
Hauss, Charles (Chip). "Apology and Forgiveness." Beyond Intractability. Eds. Guy Burgess and Heidi
Burgess. Conflict Research Consortium, University of Colorado, Boulder. Posted: Sep. 2003
http://www.beyondintractability.org/essay/apology_forgiveness/
80
Hauss, Charles (Chip). "Reconciliation." Beyond Intractability. Guy Burgess and Heidi Burgess (Eds).
Conflict Research Consortium, University of Colorado, Boulder. Posted: September 2003
<http://www.bevondintractabilitv.org/essav/reconciliation/>.
Hartling, L. M., & Luchetta, T. (1999). Humiliation: Assessing the Impact of Derision, Degradation, and
Debasement, Journal of Primary Prevention, 19, 259-278.
Hartling, Linda M., 2005, An Appreciative Frame: Beginning a Dialogue on Human Dignity and
Humiliation, The 1st International Meeting of Human Dignity and Humiliation Studies
Network, Paris, 2005
***
Human Dignity and Humiliation Studies, http://www.humiliationstudies.org/research/state.php
Jeno, Ranchsburg (1979). Frica, suparare, agresivitate, Bucureti, Editura Didactica i
Pedagogica, Cap.III. Supararea i agresivitatea, p. 118-177.
Klein, D. C. (1991). The Humiliation Dynamic: An Overview. The Humiliation Dynamic: Viewing The
Task Of Prevention From A New Perspective I (special issue, section one), in: Journal of
Primary Prevention, 12, 93-121.
Klein, D. C. (2004). Appreciative Psychology: An Antidote to Humiliation, The Union Institute and
Unversity,
http://www.humiliationstudies.org/documents/KleinAppreciativePsychology.pdf Klein, D. C.
(1992). Managing Humiliation. Journal of Primary Prevention, 12, 255.
Kimmel, Paul, Culture and Conflict, in: Deutsch, Morton & Coleman, Peter, op. cit., pp. 453-475.
Krauss, Robert and Morsella, Ezequiel, 2000. Communication and Conflict, in: Deutsch, Morton &
Coleman, Peter, op. cit., pp. 131-143.
Kressel, T.K. & Pruitt, D.G. (Eds.) (1989). Mediation Research. San Francisco: Jossey-Bass.
Kriesberg, Louis. "Identity Issues." Beyond Intractability. Eds. Guy Burgess and Heidi
Burgess. Conflict Research Consortium, University of Colorado, Boulder. Posted: July 2003
<http://www.beyondintractability.org/essay/identity_issues/>.
Kriesberg, Louis. "Settlement Stage." Beyond Intractability. Eds. Guy Burgess and Heidi Burgess. Conflict
Research Consortium, University of Colorado, Boulder. Posted: Sept. 2003
<http://www.beyondintractability.org/essay/termination_resolution_phase/>.
Lederach, John Paul. 2000. Conflict Transformation: A Working Definition. In Carolyn Schrock-Shenk,
ed., Mediation and Facilitation Training Manual. Akron: Mennonite Conciliation Service. Vezi
i Botes, Johannes, 1995. Conflict transformation: a debate over semantics, or a crucial shift in
the theory and practice of peace and conflict studies, in: The International Journal of peace
Studies, Available at:
http://www.gmu.edu/academic/ijps/vol8_2/botes.htm
Lewicki, R. J., McAllister, D. J., & Bies, R. J. (1998). Trust and Distrust: New Relationships and
Realities, in: Academy of Management Review, 23, 438-458.
Lewicki, Roy and Wiethoff, Carolyn, 2000, Trust, Trust Development, and Trust Repair, in: Deutsch,
Morton & Coleman, Peter, op. cit., pp. 86-107.
Lewicki, Roy J. and Edward C. Tomlinson. "Distrust." Beyond Intractability. Eds. Guy Burgess and Heidi
Burgess. Conflict Research Consortium, University of Colorado, Boulder. Posted: Dec. 2003
<http://www.beyondintractability.org/essay/distrust/>
81
Lewin, Kurt, 1948. Resolving Social Conflicts, New York: Harper & Row Publishers.
Lindner, Evelin Gerda (2000). What Every Negotiator Ought to Know: Understanding Humiliation.
Oslo and Coalition for Global Solidarity and Social Development, in: Peace and Conflicts:
http://www.globalsolidarity.org/articles/what.pdf
Lindner, Evelin Gerda. "Humiliation: Trauma That Has Been Overlooked: An Analysis Based on Fieldwork
in Germany, Rwanda / Burundi, and Somalia." in: Traumatology, Vol. 7, No. 1 (March, 2001)
http://www.fsu.edu/%7Etrauma/v7/Humiliation.pdf.
Lorenz, Konrad (1966). On Aggression, New York: Harcourt, Brace & World, Inc. Tradusa in limba
romana: LORENZ, Konrad (1995). Agresivitatea umana, Editura Trei.
Maiese, Michelle. "Emotions." Beyond Intractability. Eds. Guy Burgess and Heidi Burgess. Conflict
Research
Consortium, University of
Colorado,
Boulder. Posted: July 2005
<http://www.beyondintractability.org/essay/emotion/>.
Maiese, Michelle. "Causes of Disputes and Conflicts." Beyond Intractability. Eds. Guy Burgess and Heidi
Burgess. Conflict Research Consortium, University of Colorado, Boulder. Posted: October 2003
<http://crinfo.beyondintractability.org/essay/underlying_causes/>.
Maiese, Michelle. "Interests, Positions, Needs, and Values." Beyond Intractability. Eds. Guy Burgess and
Heidi Burgess. Conflict Research Consortium, University of Colorado, Boulder. Posted: August
2004 <http://www.beyondintractability.org/essay/interests/>.
Maiese, Michelle. "Justice Conflicts." Beyond Intractability. Eds. Guy Burgess and Heidi Burgess. Conflict
Research
Colorado,
<http://www.beyondintractability.org/essay/justice_conflicts/>.
Maiese, Michelle and Tova Norlen. "Polarization." Beyond Intractability. Eds. Guy Burgess and Heidi
Burgess. Conflict Research Consortium, University of Colorado, Boulder. Posted: October 2003
<http://www.beyondintractability.org/essay/polarization/>.
Maiese, Michelle. "Moral or Value Conflicts." Beyond Intractability. Eds. Guy Burgess and Heidi Burgess.
<http://www.beyondintractability.org/essay/intolerable_moral_differences/>.
Maiese, Michelle. "Rights." Beyond Intractability. Eds. Guy Burgess and Heidi Burgess. Conflict Research
Consortium,
University
of
Colorado,
Boulder.
Posted:
August
2003
<http://www.beyondintractability.org/essay/rights/>.
Malek, Cate and Heidi Burgess. "Recognition." Beyond Intractability. Eds. Guy Burgess and Heidi Burgess.
Conflict Research Consortium, University of Colorado, Boulder. Posted: October 2005
<http://www.beyondintractability.org/essay/recognition/>.
Mayer, Bernard (2000). The Dynamics of Conflict Resolution. A Practitioners Guide, San Francisco, Jossey
Bass, A Wiley Company.
Miall, H., Ramsbothan, O., & Woodhouse, T. Contemporary Conflict Resolution. The prevention,
management and transformation of deadly conflicts Cambridge: Polity Press.
MiMiller, S. B. (1988). Humiliation and shame - comparing 2 affect states as indicators of narcissistic
stress, in: Bulletin of the Menninger Clinic, 52, 40-51.
Miller, William Ian, 1993. Humiliation: And Other Essays on Honor, Social Discomfort, and Violence.
Ithaca: Cornell University Press.
Mischel, Walter & DeSmet, Aaron, 2000. Self-Regulation in the Service of Conflict Resolution, in:
Deutsch, Morton & Coleman, Peter, op. cit., pp. 256-276
Morris, Frank and Dixie, Guilt and Shame, Liberation psychotherapy, http://www
.liberationpsych.org/guilt.html.
Neculau, A. (coord.), 1996, Psihologie sociala, Iai, Polirom.
82
Neculau, A., 1998, Conflictul socio-cognitiv, in: Stoica-Constantin, Ana & Neculau, A. (coord.),
Psihosociologia rezolvarii conflictului, Iai, Polirom.
Opotow, Susan, 2000. Aggression and Violence, in: Deutsch, M. & Coleman, P., op. cit., pp. 403-427.
Paunescu, Constantin (1994). Agresivitate i conditia umana, Bucureti, Editura Teora.
Peterson, Sarah. "Tolerance." Beyond Intractability. Eds. Guy Burgess and Heidi Burgess. Conflict Research
Consortium, University of Colorado, Boulder. Posted:
July 2003
<http://www.beyondintractability.org/essay/tolerance/>.
Pruitt, Dean G., 2005. Whither Ripeness Theory? Working Paper No. 25, Institute for Conflict Analysis and
Resolution.
Pruitt, D. G., & Carnevale, P. J. (1993). Negotiation in social conflict. Buckingham, England: Open
University Press.
Rapoport, Anatol, 1974. Fights, Games and Debates, University of Michigan Press.
Robert M. Krauss and Eyequiel Morsella, 2000. Communication and Conflict, in: Deutsch, Morton &
Coleman, Peter, 2000, The Handbook of Conflict Resolution. Theory and Practice, San Francisco,
Jossey-Bass Publishers, pp. 131-143.
Rosenberg, Sarah. "Face." Beyond Intractability. Eds. Guy Burgess and Heidi Burgess. Conflict Research
Consortium,
University
of
Colorado,
Boulder.
Posted:
February
2004
<http://www.beyondintractability.org/essay/face/>.
Rosenberg, Sarah. "Humiliation [1]." Beyond Intractability. Eds. Guy Burgess and Heidi Burgess. Conflict
Research
Colorado,
<http://www.bevondintractabilitv.org/essav/Humiliation/>.
Rubin, J. Z., Pruitt, D. G., & Kim, S. H. (1994). Social Conflict: Escalation, Stalemate, and Settlement (2nd
ed.). New York: McGraw-Hill.
Rummel, R.J., 1976, Understanding Conflict and War (Five books), New York: Sage Publications.
Sandole, D.J.D. (1998), A Comprehensive Mapping of Conflict and Conflict Resolution: A Three-Pillar
Approach, in: IAPTC Newsletter (International Association of Peacekeeping Training Centres, Lester B.
Pearson Canadian International Peacekeeping Training Centre, Clementsport, Nova Scotia), vol. 1, no. 5,
Winter, pp. 7-8. http://www.gmu.edu/academic/pcs/sandole.htm
Sandy, Sandra, Boardman, Susan and Deutch, Morton, 2000. Personality and Conflict, in: Deutsch,
Morton & Coleman, Peter, op. cit., pp. 289-315.
Shapiro, Daniel, 2004. The Nature of Humiliation, L. Harvard University. Paper prepared for the
Humiliation and Violent Conflict Conference, Columbia University.
Shapiro, Ilana. "Theories of Change." Beyond Intractability. Eds. Guy Burgess and Heidi Burgess. Conflict
Research Consortium, University of Colorado, Boulder. Posted: January 2005
<http://wwwbevondintractabilitvorg/essav/theories of change/
Schellenberg, James, 1996. Conflict Resolution: Theory, Research, Practice. New York: State University of
New York Pres.
Schoenfield, M. K. & Schoenfield, R. M., 1988, Legal Negotiations: Getting Maximum Results, Colorado
Springs: Shepards / McGraw-Hill.
Schultz, Norman. "Distinguishing Facts from Values." Beyond Intractability. Eds. Guy Burgess and Heidi
Burgess. Conflict Research Consortium, University of Colorado, Boulder. Posted: June 2003
<http://www.beyondintractability.org/essay/facts_values/>.
Schultz, Norman. "Fact-Finding." Beyond Intractability. Eds. Guy Burgess and Heidi Burgess. Conflict
Research Consortium, University of Colorado, Boulder. Posted: September 2004
<http://www.beyondintractability.org/essay/fact-finding/>.
Stoica-Constantin, Ana, 2004, Conflictul interpersonal, Iai, Polirom.
Stoica-Constantin, Ana i Neculau, A. (eds.), 1998. Psihosociologia rezolvarii conflictului, Iai, Editura
83
Polirom.
Tangney, J.P & Fischer, K.W. (1995). Self-Conscious Emotions; The psychology of shame, guilt,
embarrassment and pride, New York: Guilford
Thukral, Susmita & Lindner, Evelin , 2004, The Psychology of Humiliation: A Journal. Teachers College,
Columbia University
Ting-Toomey, Stella, 2005, The Matrix of Face: An Updated Face-Negotiation Theory, in: W.B.
Gudykunst (ed.), Theorizing About Intercultural Communication (pp.71-92), Thousand Oaks, CA:
Sage.
* * * Trust (Social Behavior)
http://psychology.wikia.com/wiki/Trust_(social_behavior)#Psychology
Vayrynen, Raimo (ed.), 1991. New Directions in Conflict Theory: Conflict Resolution and Conflict
Transformation, London: Sage Publications.
Zartman, I. W. 2000. Ripeness: The hurting stalemate and beyond. In Conflict resolution after the Cold
War, ed. P. C. Stern and D. Druckman, 225-50. Washington, DC: National Academy Press, p. 229.
Zartman, I. William. "Ripeness." Beyond Intractability. Eds. Guy Burgess and Heidi Burgess. Conflict
Research Consortium, University of Colorado, Boulder. Posted: August 2003
<http://www.beyondintractability.org/essay/ripeness/
Zillman, D. (1978) Hostility and Aggression, New Jersey, Erlbaum.
Yagciogl, Dimostenis, 1996, Psychological Explanations of Conflicts between Ethnocultural Minorities and
Majorities - An Overview, http://www.geocities.com/Athens/8945/sycho.html
Yarn, Douglas, 1999. Dictionary of Conflict Resolution, Jossey-Bass Publishers, San Francisco.
Volkema, R.J., 1988, The Mediators as Face Manager, in: Mediation Quarterly, 22, 5-14.
Wall, J. A., Druckman, D., & Diehl, P. F. (2002), Mediation by international peacekeepers. In J. Bercovitch
(Ed.) (2002). Studies in international mediation (pp. 141-164). Basingstoke, England: PalgraveMacmillan.
Wilson, S.R., 1992, Face and Facework in Negotiation, in: L.L. Putnam & M.E. Roloff (eds.),
Communication and Negotiation, Thousand Oaks, Calif.: Sage Publications
Worchel, P. "Trust and Distrust", in: W. G. Austin si S. Worchel, Social Psychology of Group Relations,
Belmont, Calif.: Wadsworth, 1979.
84

Universit A Tea

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Universit A Tea

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Universitatea Al. I.

Cuza Iai Facultatea de

FUNDAMENTE TEORETICE ALE CONFLICTULUI

Prof. univ. dr. Ana Stoica-Constantin

OBIECTIVE OPERATIONALE ALE CURSULUI

Dupa studierea acestui curs, studentii vor dobindi abilitatile:

La inceputul fiecarui capitol se gasete Cuprinsul in detaliu.

1. Concepte privind conflictul i interventia in conflict

Conflictul violent sau conflictul mortal

Conflictul refractar sau insolubil

Activitatea independents nr. 1

Componenta 2: Afectivitatea in conflict (emotiile i sentimentele). Emotiile sunt inerente

Activitatea independents nr. 2

Activitatea independents nr. 3

2. Cercetarea In domeniul rezolvarii conflictelor

Precizari introductive: categorii de studii asupra conflictului

Cap. 2. FUNDAMENTE PSIHOLOGICE ALE CONFLICTULUI: PROCESE

1. Fundamentele afective ale conflictului

Potentarea puterii prin limbajul verbal

1. Fundamentele afective ale conflictului

1.1. Afectivitatea in conflict - Introducere generals

E. Jalley i C. Prevost, Dictionar de psihologie, ed. de R. Doron i Francoise Parot, Bucureti,

Emotiile superioare, care pot aparea in activitatile intelectuale, estetice, morale.

Activitatea independents nr. 8

1.4.2. Rolul sentimentelor de vinovatie i ru$ine in conflict

Definitii ale umilirii:

Vezi mai sus, atit ruinea, cit i sentimentul de vinovatie.

Teoria psihologiei apreciative propusa de Donald Klein (2004) se plaseaza pe pozitia

Activitatea independents nr. 13

Modalitati de exprimare i de dobindire a respectului:

Ii validam (confirmam, aprobam) sentimentele.

Fiecare sa fie contient de propriile sale sentimente, sa tie ce simte.

1.6.3. Importanta respectului

informatii referitoare la statutul i starea de sanatate a mii de prizonieri politici.23

2.1. Increderea, neincrederea $i gestiunea acestora in conflicte

Neincrederea calculate /bazata pe obstacole este definitA ca asteptari negative fata de

2.1.2. In^elarea increderii i reci^tigarea increderii

2.2. Utilizarea puterii pentru evitarea $i rezolvarea conflictului

2.2.2. Utilizarea puterii in conflicte

2.2.3. Tipologia bazelor puterii

Teorii despre putere

5.1. Potentarea puterii prin limbajul verbal

- Salvatorul - forma exagerata a Parintelui Grijuliu /Binevoitor, hiperprotectiv.

Cercetatorii de la Universitatea Lista Yale, Duke or California Universitie au alcatuit

Activitatea independents nr. 20

Agresiunea . Agresiunea este comportamentul realizat cu intentia de a-l rani pe celalalt. R. A.

Pentru colaborarea la redactarea unor secvente din definirea agresivitatii ii aduc

caracterizeaza agresivitatea defensiva. Prin extindere, distinctia se aplica, cu anumite particularitati, i

In relatiile interpersonale - para. La multi copii de varstele precolara i colara agresivitatea

Instrumentala, ca mijloc de obtinere a bunurilor sau atingere a scopurilor dorite, sau

2.3.3. Teorii explicative pentru agresivitate

permanenta imbunatatire a adaptarii ei la mediu: 1. teritorialitatea - apararea teritoriului de alt

privete agresiunea ca pe un produs al legaturilor stimul-raspuns programate biologic i infim

Teoria frustrare-agresiviate a fost nuantata in special de cercetarile lui Berkowitz (1984). El

problemele (nevoile de baza, temerile, pozitiile declarate)

programe gestionate de tineri

strategii bazate pe familie

care ulterior poate servi ca baza a negocierii.

2.4. Managementul imaginii

ingamfarea generata de statutul inalt

primirea de observatii depreciative la adresa statutului sau

ca face o concesie care mai tirziu ar putea fi socotita inutila

ca ii este relevata incapacitatea personala