Binele si raul au fost obiecte al preocuparii oamenilor inca de la treptele de

inceput a umanitatii. Odata cu aparitia gandirii filosofice, binele a devenit obiect

de cercetare si printre primii care au abordat acest subiect a fost Aristotel.
Cu scopul de a reevalua valorile umane, Fr. Nietzsche, considera ca natura
binelui si al raului nu trebuie cautate nici in prejudecata teologica (in biblii)
si nici dincolo de lume. Problema era de a stii daca binele si raul sunt inventate
de oameni, pentru a servi ca fundament al judecatilor noastre morale sau in ce
masura, identificand natura binelui si al raului, umanitatea evoluaza pe plan
moral.
Binele inceteaza de a mai fi bun, din momentul in care ajunge pe buzele
vecinului. Si cum ar fi cu putinta sa existe un lucru comun! Cuvantul se
contrazice pe sine: ceea ce poate fi posedat in comun, are intotdeauna prea
putina valoare. Friedrich Nietzsche, Dincolo de bine si de rau.
Insa, nici metoda rationala a filozofiei nu ne poate releva adevarata natura a
conceptiilor de bine sau rau. Insa, o posibila intelegere a semnificatiei lor, ar
putea fi explicata de etimologia acestor doua cuvinte, termeni: de pilda, in
majoritatea limbilor cuvantul bun se traducea sau insemna nobil, distins,
iar cuvantul rau s-ar traduce vulgar, josnic, proscris.
Din fericire, am invatat din timp sa deosebesc prejudecata teologica de cea
morala si n-am mai cautat originea raului dincolo de lume.
Friedrich Nietzsche, Geneologia moralei.

Binele si Raul sunt termeni uzuali. Ii folosim in diverse contexte pentru a exprima
aprecieri sau evaluari in conformitate cu un obiect, persoana sau actiune.
Termenul de "bine", de pilda, pentru a spune ca "vremea este buna" sau ca "este
un tata bun", il folosim fie pentru a exprima "bunatatea" fie pentru a preciza ca
este vorba de tatal natural sau vorbim despre bunurile patrimoniale, de consum
s.a.m.d.
De obicei, in aprecierile oamenilor, ei fac distinctia intre fapte si valoarea
acestora, prin consideratii de tipul: bine/rau, moral/imoral,pios/nepios,
drept/nedrept etc.
Dar de fapt, in realitate, de multe ori aceste distinctii sunt "rasturnate", in sensul
ca "tratam binele ca pe un rau si raul ca pe un bine" (Epicur).
Binele si Raul sunt categorii fundamentale ale moralei. In filozofia traditionala,
"binele" este problematizat in doua moduri.
In primul rand, termenul de "bine" are semnificatie metafizica. Astfel, pentru
Platon, cea mai inalta dintre cunoasteri -sursa a dreptatii, a virtutiilor, a ordinii si
a armoniei, este binele. Plasat in lumea inteligibila in varful ierarhiei formelor,
binele in sine exprima ceea ce este, adevaratul bine, principiu ultim, arhetip,
sursa cunoasterii noastre adevarate. Ori de cate ori credem ca traim binele, de
fapt, in realitate confundam binele aparent cu binele autentic. Oricate bunuri am
poseda oricata cunoastere am crede ca detinem, in absenta cunoasterii binelui,
nu cunoastem nimic cu adevarat, nu stim ce este frumosul ce este adevarul.

In viziunea lui Aristotel, Binele in sine este doar o notiune vida, caci nu exista un
bine absolut care sa unifice toate determinarile binelui. Binele real exprima insa
relatia dintre actiunile noastre si scopul propus. In intelesul sau de cauza, binele
este "menirea" tuturor lucrurilor.
"Cand este vorba de fiecare caz in parte, este binele sau, iar cand este vorba de
natura, in asamblul sau, este Binele absolut" -Metafizica.
In al doilea rand, se refera la Bine in sens moral. Printre intrebarile fundamentale
ale eticii, se numara: Ce este binele? Este binele insusirea esentiala si
permanenta a lucrurilor? Sau este doar atributul prin care noi valorizam in
judecatile noastre propriile comportamente, gusturi?
Traditia filozofica si cea religioasa considera ca binele suprem, Dumnezeu, este
reperul moral fundamental; in schimb, raul este o "privare de ceea ce este
natural si ce trebuie sa aiba fiecare. Prin urmare, nimic nu este rau potrivit
esentei sale."
Relativismul, ca si subiectivismul, sunt deopotriva atitudini morale dar si viziuni
filozofice. Sofistii au initiat aceste abordari filosofice :
-binele este o masura deopotriva subiectiva si relativa din moment ce omul
este masura tuturor lucrurilor.
Filozofi antici spuneau ca binele nu trebuie confundat cu vointa subiectiva de a
face sau nu bine, in functie, desigur, de interesele sau scopurile individului.
Dimpotriva, binele moral se manifesta in relatiile cu semenii prin respectarea
virtutiilor, prin viata rationala dusa in comunitate cu semenii. (Aristotel).
Omul, fiinta limitata inclinata mai degraba sa faca rau, se manifesta totusi ca
fiinta morala daca respecta legile divine: il iubeste pe D-zeu si se iubeste pe sine,
iubindu-si semenii.
Binele si Raul, in functie de contextul in care acesti doi termeni sunt folositi,
actioneaza sau reactioneaza asupra noastra cu un impact mai mare sau mai mic.
Ca sa fie mai usor de acceptat acesti termeni, religia le-a "oferit contur si chip",
le-a oferit si o "poveste" ca omul sa inteleaga semnificatia lor. Astfel a aparut si
lupta dintre Bine si Rau, balanta sau echilibrul universal care trebuie mentinut
pentru ca ciclul nastere-dezvoltare-moarte sa poata continua. Raul in religie este
reprezentat de demoni, diavoli, ingeri cazuti pe cand Binele este reprezentat de
D-zeu, ingeri etc. Un asamblu de cuvinte, definiti, entitati, care intra in categoria
de bine sau rau, dar in fond, "CE ESTE BINELE? DAR RAUL?".
"Nu exista demoni sau diavoli, ci pur si simplu, omul este rau prin firea lui.
George Carlin

Dupa cum vom vedea, pe intregul parcurs al lucrarii, vom opera cu notiuni
conexe problemelor moralei, eticii si deontologiei. Printre acestea, binele si raul,
in sens filozofic, ajuta la proiectarea sensului deontologic al actiunilor umane in
raport cu urmarile acestora. In sens metafizic, binele desemneaza si semnifica
ceea ce este dezirabil pentru om, colectivitate si societate. El este, deci, in parte

legat de deziderate si mai precis de dezideratul definit ca pozitivitate. Cu alte

cuvinte, binele este inteles ca ceva care creeaza valori [1] si nu ca ceva care
distruge sau creeaza lipsuri. Binele formeaza, impreuna cu opusul sau, raul, un
cuplu conceptual major al filozofiei morale. Notiunile de bine si de rau au fost si
sunt utilizate mai frecvent in context religios; este bine ceea ce se conformeaza
poruncilor divine si rau ceea ce se opune acestora. Din punctul de vedere al
ateilor, semnificatia si pertinenta acestor concepte fac obiectul unor multiple
analize divergente, incepand cu problema continutului celor doua notiuni si
utilizarea lor in sens profan si pana la proiectia posibilitatii de utilizare in teoria
moralei laice.

Conceptul filozofic de bine, si greutatea pe care o are in teoria moralei,

este un termen care figureaza in numeroase opere, iar interpretarile date difera
oarecum:
Este diferentiat binele, ca valoare categorica suprema, ideala, de binele in sens
relativ restrans, in sens filozofic; un act enuntat drept bine, este, deci, daca
este de efectuat, un lucru pe care trebuie sa-l realizam si, daca este deja
efectuat, un lucru deja aprobat;
In analiza efectuata de Kant, apare expresia binele suveran, care desemneaza
atat ideea de demnitate , de proba, ceea ce nu este decat o referire la morala,
cat si ca studiu de intregire absoluta;
In conceptia filozofului Rudolf Steiner , ceea ce se numeste bine decurge adesea
dintr-un automatism moral; este facut intr-o forma constrangatoare. De aceea,
adevaratul bine este cel care deriva, cel mai adesea, dintr-un automatism moral
si pe care il executam cu placere [2].

Raul descrie un anume tip de comportament sau de stadii ale unei fapte
distrugatoare, destructurate sau imorale si este sursa unor referinte morale sau
fizice. In conceptia lui Leibniz, este posibila distinctia dintre: a) raul fizic, ca
suferinta care afecteaza o creatura inteligenta si sensibila; b) raul metafizic, sau
imperfectiune a naturii si c) raul moral, ca greseala.

Dintre problemele pe care le suscita si incita existenta raului, doua sunt

cele care prezinta o importanta particulara: a) de a sti ce este raul si de ce exista
si b) de a sti daca este posibila valorizarea raului.

Ceea ce este rau devine, prin definitie, o problema. El constituie o

problema intr-un cadru de puritate morala si comportamentala. In principiu,
trebuie sa fim de acord cu unele lucruri: toate religiile, spre exemplu, dar si toate
legislatiile intr-un cadru ateic prevad cam aceleasi interdictii fundamentale:
omorul, furtul, mutilarea (chiar si cea cu scop ritualic), producerea de suferinte,
excrocheria, violul, incestul, adulterul, minciuna s.a. Decalogul constituie un
exemplu de interdictii fundamentale. Aceste interdictii, deseori considerate a fi
religioase, se aplica atat mediului credinciosilor dar si intregii colectivitati umane.

In practica, numeroase sunt situatiile care indeamna la reflectare, la

gasirea unor raspunsuri: nu ar putea fi admis de a face un rau putem evita un rau
mai mare ? O ucidere poate evita un razboi sau un genocid, ori o tortura, un
atentat terorist ? O serie de actiuni si atitudini umane nu provoaca suferinte
umane, cum ar fi homosexualitatea sau avaritia si totusi unii le considera
imorale. De aici, dificultatea de a defini raul in sens moral [3]. Dar ce ar
reprezenta binele, daca nu ar exista raul ? [4] Ce ar fi interesul pentru viata, daca
moartea nu ar exista ? [5]

Etiologia raului si domeniile de manifestare ale acestuia sunt vaste, iar

limitele spatiale si conceptuale deosebit de variabile [6]: a) raul cauzat de natura
(cutremure de pamant, furtuni ale vantului, valurile uriase s.a.) sau de animale
(atacurile animalelor feroce); b) raul cauzat de catre om prin ignoranta (crimele
savarsite in numele unor ideologii, pentru a face bine patriei, rasei, principiilor
virtutii s.a.) [7], prin disfunctii ale vointei, adica prin faptul de a face altceva
decat ceea ce ai intentia sa faci, sau din prostie, lipsa de inteligenta ori
stupiditate, izvorata dintr-un defect de gandire, deci de judecata, care leaga
teoria de practica si determina persistenta vointei in acest defect [8].

In religie, se considera ca raul reprezinta intoarcerea de la Dumnezeu,

prin incalcarea poruncilor sale, prin privarea voluntara de la gratia Divina;
presocraticii considerau ca faptul de a depasi granitele naturii (ale ratiunii si ale
cuvantului, cum afirma Heraclit) constituie o injustitie, deci un fapt imoral;
neoplatonistii considerau si vedeau in rautati un spectacol demn de zei; gnosticii
faceau distinctia dintre Dumnezeu si lume ,,Lumea este facuta din materie si se
opune spiritului, cum binele se opune raului [9]; pentru Leibniz exista raul
metafizic, raul fizic si raul moral, iar raul exista pentru ca este necesar pentru
buna indeplinire a actiunilor superioare; pentru Kant, este rea orice actiune si
orice comportament care nu poate fi generalizat tuturor oamenilor fara a
declansa haosul [10]; Nietzsche considera ca nu toate lucrurile rele sunt
condamnabile, observand ca suferinta poate fi o sursa de placere [11] si ca nu
exista fenomene morale, ci numai o interpretare morala a fenomenelor; John
Rowls considera ca o situatie poate fi considerata ca justa, dreapta, daca ceea ce
ne revine fiecaruia dintre noi ne face indiferenti fata de persoana alteia si
observa ca, in multe societati, exista ideea inlocuirii unor privilegii cu indatoriri
pentru a mentine echilibrul si ca, nu mai exista privilegii ci doar oportunitati
suplimentare de a face bine, insotite de sanctiuni, daca aceste indatoriri nu sunt
indeplinite [12]; scriitorul Norman Spinrad apara ideea ca rareori conflictele
reprezinta o opozitie dintre bine si rau, ci adeseori un conflict intre doua viziuni
diferite si incompatibile ale binelui; in viziunea marxist-leninista, raul era definit
ca un ansamblu de forte reactionare care impiedicau dezvoltarea revolutiilor
proletare; filozoful Michel Henry afirma ca viata este buna prin natura si scopul ei
iar raul corespunde a tot ceea ce atenteaza la normalitatea vietii si isi gaseste
originea in moarte [13].

In viziunile religiilor monoteiste, raul devine o veritabila problema

teleologica. Drept urmare, este dificil de admis ca Dumnezeu provoaca direct raul
[14] si, de asemenea, de a admite ca diavolul este suficient de independent
pentru a face tot ceea ce vrea. Alte religii ne conduc in lumea misterelor: numai
Dumnezeu cunoaste binele si raul, omul nu a fost creat pentru a gandi raul,
existenta si sursa sa [15].

[1] Spinoza: Ethique, Livre III, Paris, 1958, p.12.

[2] Steiner R., Philosophie de la liberte.

[3] Raspunsurile divergente date de analisti acelorasi tipuri de comportamente

demonstreaza faptul ca nu este usor sa definesti binele si raul si de a le deosebi.
O celebra cugetare se incheie cu sentinta: Este uneori mai putin dificil sa-ti faci
datoria decat sa o cunosti.

[4] Omul ar fi o fiinta fara constiinta, daca nu ar risca sa comita raul. El nu ar

avea nevoie si nici nu ar fi liber sa aleaga. El nu ar avea nici un merit si nici
placerea de a face bine.

[5] Omul nu ar aproba nici o placere daca moartea nu ar constitui tinta ultima si
inevitabilitatea existentei sale. Tocmai moartea da sens vietii pe pamant. Tocmai
pentru ca timpul vietii este limitat si posibilitatile finite, alegerile pe care le avem
la dispozitie au un sens concret. Sfarsitul confera valoare alegerilor pe care le
facem.

[6] http://www.fr.wikipedia.org/wiki/mal

[7] Desi aceste acte pot fi apreciate de altii drept monstruozitati pentru
caracterul criminal si barbar al actelor comise masacru, persecutari, genocid.

[8] In opinia unor filozofi, prostia este singurul aspect ce adevarat universal al
naturii umane si ea se manifesta indeosebi in colectivitati involuate. Altii sustin
ca fiecare om, chiar si cei evoluati, tind sa persiste in propriile greseli, chiar si
atunci cand urmarile previzibile ale actelor gresite pot avea urmari catastrofale.

[9] Afirmatie contestabila: lumea este asimilata raului si spiritul binelui: Ce este
spiritul ?

[10] Spre exemplu, toata lumea se poate hrani fara ca societatea sa degenereze
in haos. A te hrani nu este, deci, rau. Invers, nimeni nu are voie sa fure bunul
altuia, caci altfel lumea ar intra in anarhie. A fura este deci rau.

[11] Spre exemplu, afirma Nietzsche, torturile si executiile publice nu are

intotdeauna un efect negativ, ci pot fi considerate ca un avertisment. De aceea,
raul este justificat daca ia in considerare dorinta de placere a individului.

[12] Articolul prim din Declaratia drepturilor omului si cetateanului din 1879 a
fost construit in acest spirit, din moment ce stipuleaza ca: Oamenii se nasc si
raman liberi si egali in drepturi. Diferentele sociale nu pot fi fundamentate decat
pe ideea de utilitate comuna. Din pacate, nici o procedura clara nu a fost
definita, pana in acest moment, pentru a se indeplini acest obiectiv si aplicarea
este lasata la eventuala bunavointa a parlamentarilor.

[13] Aceasta moarte este o moarte interioara si spirituala care ne separa de

Dumnezeu si consta, pur si simplu, in trairea egoista ca si cand Dumnezeu nu ar
exista, ca si cand oamenii nu ar fi frati unii cu altii, nascuti de aceeasi Viata. Raul,
in viziunea filozofului, culmina in violenta animalica care sta la originea tuturor
crimelor, razboaielor si genocidurilor , dupa cum el ii conduce pe barbati si femei
la mizerie si la excludere sociala.

[14] Acest rol este lasat Diavolului.

[15] Este interesanta o conceptie ateista care, bazandu-se si pe jocul binelui si

raului, incearca sa demonstreze inexistenta Lui Dumnezeu. Ei afirma, astfel, ca:
daca Dumnezeu exista, El este atotputernic, preaputernic si bun; daca Dumnezeu
este atotputernic, El are puterea de a suprima raul; daca El este bun, trebuie sa
vrea sa distruga raul; ori, raul exista; deci, Dumnezeu nu exista ! De aici, ei
formuleaza doua concluzii: incompatibilitatea logica dintre existenta raului si
existenta unei divinitati bune si atotputernice, respectiv imposibilitatea de a
deduce din existenta raului tocmai existenta divinitatii atotputernice si bune.
Dimpotriva, credinciosii nu stiu ca exista ratiuni suficiente care permit existenta
raului: Dumnezeu este atotputernic si bun; Dumnezeu nu permite existenta
raului; deci, Dumnezeu are un argument si un motiv moral care permite existenta
raului.