CUPRINS :

1.Cum apar complexele la copil ?

2.Familia dezorganizata si dezvoltarea psihica a copilului
3.Cunoasterea personalitatii copilului prin desen
4.Anxietatea, constiinta de sine si expectanta
5.Tickled Pink = un program pentru copiii handicapati (experiment)
6.Tendinte moderne in psihoterapie

Cum apar complexele la copil ?

Parintii care au impresia ca nu au reusit sa dea viata unui copil perfect ,
adica un copil care sa fie tocmai cum au visat ei, au sentimentul ca nu sunt buni
parinti. Copilul resimte acest lucru si suferinta pe care o manifesta este mai intai de
toate a parintilor. Cu cat un copil simte ca sperantele parintilor in privinta lui sunt
mai mari, cu atat devine mai complexat. Si, din nefericire, nefiind la inaltimea
stachetei fixate de parinti, el isi inchipuie ca nu are nici o valoare, ca nu este bun de
nimic.
A fi parintele unui copil perfect este un lucru imposibil. In schimb este foarte
simplu sa ajungi parintele care determina complexe unui copil. Acest fapt nu cere
nici o aptitudine speciala : este suficient sa nimicesti personalitatea si dorintele
copilului de la o varsta mica. Sarcina usoara, mai ales ca tocmai atunci el are
nevoie de tot ajutorul parintilor pentru a-si fauri eul, pentru a deveni o persoana
care gandeste si aspira.
Copilul complexat este pregatit sa fie astfel chiar inainte de nasterea sa.
Reteta nu presupune cine stie ce mari dificultati. Tuturor parintilor din lume le
place sa viseze ca vor da nastere unui viitor mare om , unei viitoare femei celebre.
Ei isi proiecteaza narcisismul si visele marete in fiinta care urmeaza sa vina pe
lume . Mai intai de toate , orice copil este un copil imaginat care traieste in mintea
parintilor. Or, pentru a-i permite sa creasca, sa-si formeze personalitatea, parintii
trebuie sa poarte doliu dupa copilul imaginat. Parintii care refuza sa renunte la
expectativa unui bebelus ideal, atribuind copilului lor misiunea de a ajunge un om
mare, nu vor reusi altceva decat sa aiba un copil, complexat. Zdrobit de modelul
fantomatic impus de parinti, copilul se va simti , prin forta imprejurarilor, un
nimeni. Si, in plus, nefiind conform exigentelor nebunesti ale parintilor, el nu va fi
iubit.
Or, crestrea si formarea copilului, iubirea are acelasi rol indispensabil ca si cel al
hranei.
Parintii au in minte adesea o imagine vaga, idealizata in care si-ar dori sa se
inscrie copilul lor. Din nefericire, genetica nu tine seama de dorintele lor. Micutul
cu siguranta nu va avea urechi frumoase ca ale unchiului. Cea mai mare parte

dintre parinti renunta sau mai bine zis uita de imaginea ideala. Dar cei care se
incapataneaza si nu inceteaza sa reexamineze cu atentie de ce nu este el exact
cum am vrea noi nu vor depune mare efort pentru a-si convinge copilul ca nu
este urat, facand din acesta un etern nemultumit de el insusi, un probabil candidat
la operatia estetica.

Familia dezorganizata si dezvoltarea psihica a copilului

Experienta a demonstrat ca principalele cauze raspunzatoare de tulburarile in
plan afectiv, mai ales in cazul copiilor , sunt regasite, cel mai adesea, in familie,
acolo unde copilul isi petrece cea mai mare parte a timpului sau ( mai ales pana la
3 ani) , acolo unde au loc primele experiente si relatii cu terte persoane si unde este
educat si format ca om si personalitate. Cele mai acute probleme educative ,
culminand cu esecul scolar provin din absenta sau ignorarea atentiei parintilor fata
de dezvoltarea si supravegherea copilului, dar mai ales datorita eroziunii
afective intalnite in familiile dezorganizate. Rolul familiei ca principal mediu de
dezvoltare psihica a copilului este foarte important, indeosebi in etapele timpurii
ale evolutiei si dezvoltarii sale. Iata de ce o familie prea exigenta sau prea
permisiva, cu un nivel economic precar sau in care sunt prezente unele boli psihice,
alcoolismul, consumul de droguri, delincventa, violenta fizica sau verbala,
despartirile dintre soti sau concubinajul, genereaza dezechilibre si tensiuni care
influenteaza in mod direct procesul evolutiei si dezvoltarii armonioase a membrilor
ei minori. Pe de o parte, specialistii sunt de parere ca divortul este, pentru copil,
cea mai traumatizanta forma de dezorganizare a familiei deoarece acest proces , de
cele mai multe ori ireversibil, destrama toata imaginea despre lume si viata,
despre sine si despre ceilalti, construita de copil in mintea sa ; pe de alta parte,
copilul considera ca este o lege a firii ca el sa-i aiba alaturi pe parintii sai , care au
obligatia de a-l ingrijii si ocroti.
In lucrarea Copiii din familii despartite : intre trauma si speranta. Un
studiu psihanalitic , psihologul si pedagogul austriac Helmuth Fidgor constata ca
obiectiile pe care psihologia le aduce divortului si care sunt de foarte multe ori
aproape de condamnarea morala a parintilor ( ar trebui ca parintii sa se gandeasca
mai intai de toate la copii) par sa fie sprijinite de catre o multitudine de rezultate
obtinute de cercetarile ultimilor 10-15 ani, indreptate inspre tema divortului si a
influentei acestora asupra copiilor . Astfel, s-a dovedit ca divortul parintilor si
recasatorirea parintelui caruia ii este incredintat copilul sunt cele mai des intalnite
cauze ale simptomaticii care-i determina pe respectivii parinti sa apeleze la
srviciile de psihiatrie infantila sau la alti specialisti ( psihologi, consilieri scolari ).
Exista probleme de climat psihologic special in cazul recasatoririi parintilor ( a
amandurora sau numai a unuia dintre ei ). Mama sau tatal vitreg vor fi priviti cu

suspiciune de copil aproape in toate cazurile. Cand in noua casnicie apar alti copii,
lucrurile se complica si mai mult.
Pe de alta parte, datorita spiritului de imitatie prezent la copii si a faptului ca
stilul si mentalitatrea din familie actioneaza ireversibil asupra caracterului, copiii
vor fi asediati pana la varsta de 7 ani de dominantele psihomorale
fundamentale constituite sub influenta relatiilor si climatului general de afectiune
din familie. Uneori, sub influenta familiei, apare fenomenul de opozabilitate in
dezvltarea copilului. Este vorba de copiii la care se dezvolta insusiri opuse
insusirilor parintilor. Fenomenul apare mai ales atunci cand parintii si-au pierdut
din prestigiu in fata propriilor copii. Exista si situatii cand apar paramodele in
raport cu modelele , oferite de parinti prin deformari ale trasaturilor unuia sau
altuia dintre acestia. Perturbarea prin conflicte majore a universului familiei
transforma copilul in victima si-i zdruncina atat echilibrul neuropsihic, cat si
bazele psihomorale ale personalitatii. In plus, prin agresare, copiii acumuleaza o
serie de traume neuropsihoactive care vor declansa la un moment dat, fie in
adolescenta, fie la varsta adulta, o mare cantitate de acte agresive. Prin urmare,
problemele copiilor proveniti din familiile dezorganizate sunt foarte complexe,
avand un impact psihosocial foarte puternic si cu o mare rezonanta in timp. Ca
urmare a dezechilibrului produs, familia dezorganizata nu mai poate oferi in toate
cazurile un climat afectiv si educational cu efecte benefice asupra personalitatii
copiilor. Adesea, copiii si tinerii care provin din familii dezorganizate prezinta
dificultati de adaptare, labilitate educationala, fragilitate morala, stari de anxietate,
etc.
In urma unor activitati cu un numar destul de mare de copii, am putut
observa ca unii dintre ei prezinta anumite probleme de comportament sau de
relationare. Din discutiile purtate cu ei si cu membrii familiei, s-a putut constata ca
cei mai multi dintre acesti copii datoreaza problemele lor propriei familii. Ei fac
parte din familii cu neintelegeri intre parinti sau cu nivel economic problematic,
familii cu un singur parinte, sau familii in care parintii nu-si asuma in totalitate
rolul de parinti. In general s-a putut observa ca parintii nu constientizeaza pe deplin
modul in care aceste aspecte de structura si climat familial ii afecteaza pe copii, ei
considerand ca daca cerintele de baza le sunt asigurate, tot mecanismul
functioneaza perfect.
Astfel, simptome ca : neliniste generala, bulimie, anorexie, enurezie, devieri
comportamentale , dificultati in respectarea disciplinei scolare si familiale, furt,
simptome psihosomatice ( dureri stomacale, cefalee, migrene.. ), stari anxioase,
nervozitate accentuata, fobii, cresterea potentialului agresiv, dependenta / retinere
sociala, slaba concentrare a atentiei, etc nu sunt considerate ca manifestari datorate
problemelor afective pe care le are copilul. Nu este suficient ca relatia individuala
a copilului cu fiecare parinte sa fie buna , el are nevoie de o realtie armonioasa si
intre parinti. Copilul raporteaza aceste relatii intre ele, stabilind o ierarhie si un
sistem de determinari in functie de care isi ajusteaza comportamentul si

retesteaza realtiile familiale, incercand mereu o ameliorare. Uneori, ajustarea

comportamentului echivaleaza cu tulburari ce apar in sfera afectiva , volitiva,
cognitiva si de personalitate., iar aparitia tulburarilor la aceste niveluri poate fi atat
de complexa incat sa necesite ajutor specializat inca din perioada prescolaritatii
pentru a evita cronicizarea unor stari afective nocive si a unor practici
comportamentale care pot influenta, pe o durata mai mare de timp, dezvoltarea
armonioasa a personalitatii copilului, chiar daca , uneori, aceste tulburari sunt
dirijate inconstient de copil cu scopul de a-i retine pe parinti in jurul lui cat mai
mult timp.
In plus, neintelegerile, conflictele si agresiunile dintre parinti il determina pe
copil sa suporte o anumita nervozitate, sa traiasca intr-un climat de tensiune, ceea
ce duce la cresterea reactiilor de prudenta si aparare fatisa ori la dezvoltatea unui
caracater inchis. Se adauga si faptul ca repetatele conflicte intre parinti depreciaza
imaginea acestora in ochii copilului sau creeaza conditii ca unul dintre ei sa fie
favorizat , iar celalalt sa fie respins.
Pentru a evidentia rolul structurii familiei si climatului ei afectiv in formarea
si dezvoltarea personalitatii copilului, iata pe scurt datele unei cercetari efectuate
pe un lot de copii cu varste cuprinse intre 3 si 11 ani. Scopul cercetarii a fost acela
de a demonstra ca dezorganizarea din familie, cu intreg cortegiul de factori stresori,
influeteaza negativ formarea si dezvoltarea personalitatii copiilor, referindu-ne cu
predilectie la urmatoarele aspecte : nivelul intelectual, anxietatea si frustrarea. In
acest sens s-au folosit , pe langa alte metode, si urmatoarele teste : testul
omuletului (Goodenough), testul arborelui (Koch Storra), testul familiei si un
test verbal testul fabulelor Dss ( alcatuit din 10 fabule care vizeaza anxietatile
copilului, raportul acestuia cu parintii si raportarea la propria lor maturizare).

Conform rezultatelor obtinute la testul omuletului, un procent foarte mic de

copii din familii dezorganizate au un nivel intelectual scazut datorat dezorganizarii
din familie. Intre cele doua grupe de copii nu exista nici o diferenta semnificativa,
ceea ce demonstraza ca tipul de familie nu afecteaza in mod necesar dezvoltarea
inteligentei.
Analizand rezultatele obtinute la testul arborelui, se pot face urmatoarele
observatii : copiii din familiile dezorganizate sunt mai anxiosi, mai interiorizati si
se simt mai frustrati decat copiii din familiile organizate. Prescolarii din familiile
dezorganizate sunt inhibati, se simt dominati de tensiunile din familie, dar si
neglijati, neapreciati si uneori exclusi. Fac incercari firave de a atrage atentia
asupra lor ; ei doresc sa se afirme, in sensul sa fie bagati in seama, sa li se arate ca
sunt mai importanti decat toate celelalte probleme ale parintilor. Copiii din familii
dezorganizate au realizat desene care indica dificultati de adaptare la mediu, relatii
defectuase cu mediul, atasament fata de trecut si fata de mama, introversiune,

prudenta. Sunt caracteristici ale desenelor copiilor frustrati si anxiosi, care au

conflicte interne si care se centreaza pe trecut.
Testul fabulelor Dss scoate in evidenta urmatoarele aspecte : copiii din
familiile dezorganizate sunt mai anxiosi decat copiii din familiile organizate; odata
cu varsta se manifesta o tendinta accentuata din partea lor de a-si asuma esecul
relatiei dintre parinti, isi neaga cresterea, maturizarea din cauza presiunilor
psihologice pe care le exercita neintelegerile dintre parinti, asumandu-si rolul de
copil neajutorat, iar in cazul unor parinti hiperprotectori isi asuma incisiv
maturizarea si nevoia de independenta (copii rebeli, copii problema).
Si rezultatele la testul familiei au evidentiat ca dezorganizarea vietii intime a
copilului influenteaza semnificativ formarea si dezvltarea personalitatii ; copiii
sunt anxiosi, frustrati, interiorizati, sunt copii care se intreaba mereu daca nu au
gresit si daca, din aceasta cauza, nu sunt cumva pe punctul de a pierde ceva, fie ca
acel ceva inseamna atentia sau dragostea cuiva, fie ca e vorba de un parinte, fie ca
e vorba de un obiect, etc.
Tulburarile de afectivitate sunt mai accentuate in categoria de varsta 3-7 ani
decat in categoria 7-11 ani, pentru ca primii sunt mai vulnerabili si imaturi afectiv,
avand resurse limitate pentru a se adapta si apara. Pentru copiii din familiile in care
dezorganizarea se datoreaza tatalui, acesta ramane totusi un personaj important,
incarcat de semnificatii afective, fie ca sunt negative , fie ca sunt pozitive, uneori
copilul iubindu-l si detestandu-l in acelasi timp.
Putem conchide ca dezorganizarea din familie implica dezorganizarea vietii
intime a copilului, lasand loc unor tulburari ce apar la nivelul personalitatii. Acesti
copii sunt anxiosi, frustrati, interiorizati, dar, in acelasi timp, sunt copii care pot si
trebuie sa fie ajutati.
Cunoasterea personalitatii copilului prin desen
Desigur, putem studia desenele unor copii necunoscuti, afirma Daniel
Widlcher, dar desenul copilului are o slaba valoare informativa, este necesar sa
interogam copilul asupra intentiilor sale, sa-l punem sa ne explice desenul
Prin marturia sa, copilul dezvaluie nu numai certe aptitudini practice
(abilitate manuala, calitati perceptive, buna orientare in spatiu), dar mai ales
trasaturi ale personalitatii sale (reactiile sale emotionale de moment, atitudinile sale
afective in situatii determinate, preferintele, centrele sale de interes, viziunea
asupra lumii, s.a.)
Prezentam in continuare trei dintre planurile multiple in care se manifesta
personalitatea copilului in desen, asa cum au fost conturate prin studiile
psihometrice, clinice si de generalizarile statistice.
Valoarea expresiva a desenului
Gestul grafic, maniera in care copilul trateaza suprafata alba, alegerea
formelor si culorilor sunt elemente ce exprima starea sa emotionala, temperamentul
sau ceea ce numim valoarea expresiva a desenului.

Cu privire la gestul grafic, se distinge linia furioasa, agresiva (care poate, la

limita, sa antreneze o ruptura, o sfarsire a liniei), de linia ezitanta, abia
subliniata. In acest sens, unii autori considera ca studiul desenului nu difera
fundamental de grafologie, el putand sa constituie un simplu caz particular.
S-a realizat o clasificare a diferitelor tipuri de trasaturi si s-a incercat o
corespondenta intre un anumit tip de trasatura grafica si un anumit tip de
emotie. S-a putut de exemplu, verifica existenta unei mari concordante intre
expresia grafica, umor si caracter.
O analogie ar exista, de asemenea, intre cadrul spatio-temporal in care se
situeaza copilul si spatiul grafic sau, altfel spus, un paralelism intre
pulsiunile sale si miscarile grafice. Copilul ambitios, care cauta sa-si afirme
prezenta sa in tot locul si in orice moment, va avea un desen care va acoperi
pe cat posibil spatiul foii. Deseori insa, umplerea sistematica a intregii foi
poate fi in egala masura un semn de imaturitate, dupa cum utilizarea unui
spatiu exagerat de mic poate fi un semn de dezechilibru.
Conceptia simbolica asupra spatiului (Pulver) propune o divizare a foii de
desn in trei zone orizontale si doua zone verticale : zona orizontala
superioara ar simboliza idealul, zona mediana centrul de interes cotidian al
copilului, zona orizontala inferioara pulsiunile sale primitive ; banda
verticala dreapta ar reprezenta viitorul, iar cea stanga trecutul.
Aceasta conceptie este mult discutabila. Tendintele spre zona superioara
a paginii ar indica si propensiunile spre orgoliu, pe cand zona inferioara, de
la baza foii, ar ilustra stabilitate si puternica inradacinare.
Studiul formelor (Rose Alschuler si B. Weiss Hattwick) a urmarit realizarea
unei comparatii intre stilul grafic si viata afectiva a copilului. Astfel, copiii
care manifesta interes mai ales pentru liniile drepte si pentru unghiuri sunt
copii realisti, deseori deseori destul de agresivi si opozanti, dotati cu o buna
capacitate de organizare si initiativa.
Dimpotriva, cei care prefera liniile curbe sunt copii sensibili, foarte
imaginativi, dar fara incredere in ei, cautand aprobarea adultilor.
De asemenea, predominarea formelor circualre ar fi un semn de
imaturitate si totodata de femintate ; echilibrul dintre formele circulare si
liniile verticale ar indica un echilibru si control al impulsivitatii ;
predominarea verticalelor ar fi proprie temperamentelor active, energice,
barbatesti, orientate spre exterior. Mai rara, predominarea liniilor orizontale
ar fi adesea un indicator al conflictelor psihologice.
Cercetatorii s-au preocupat si de studiul dispunerii, al orientarii liniilor in
spatiu. Astfel, a fost opus spiritul de decizie, al celor care-si orienteaza liniile
in directii coerente, celui impulsiv, al celor care-si orienteaza liniile in toate
directiile.
Predominarea formelor unghiulare ar reflecta maniera agresiva ;
dispunerile in zig-zag si linile sparte, din bucati, ar fi semne ale instabilitatii,

iar preferinta pentru puncte sau mici pete ar exprima ordinea si

meticulozitatea.
Fata de cele mentionate, mai sus, cercetarile intreprinse de noi in ultimii
ani ne obliga sa precizam urmatoarele aspecte : pana la 7 ani prezenta unor
elemente grafo-motorii (linii, forme, directii, etc.) si repetarea acestora sunt
in sine putin relevante, deoarece copilul are nevoie sa-si exerseze mana, sasi insuseasca aceste elemente ; unele perseverari stereotipe, coroborate cu
raspunsurile copilului la alte probe, pot indica fenomene de rigiditate
mintala, chiar de retardare, dupa cum nu orice linie curba inseamna
imaturitate, dimpotriva, precocitatea in realizarea liniei curbe si a a
personajelor in miscare poate fi un semn al flexibilitatii in miscare, al
creativitati. Dupa intrarea copilului in scoala, aceleasi elemente dobandesc
semnificatii psihologice noi.

Culoarea are, de asemenea, o valoare expresiva. Fiecare culoare are efecte

proprii. Culorile reci, in particular tonurile albastre, au tendinta sa se
concentreze, sa fuga din fata privirii noastre, pe cand tonurile de rosu
iradiaza, tind sa avanseze spre noi.
Exista culori care se completeaza sau se opun. Anumite combinatii dau o
impresie de armonie, de coerenta, altele, din contra, provoaca efecte
contrastante. Notiunea insasi de ton cald sau ton rece este
semnificativa si pare sa fie legata de proprietatile fizice elementare ale
culorii.
Aceste efecte ale culorilor sunt induse si de coerspondentele naturale
dintre culori si anumite elemente naturale. De exemplu, intre rosu si sange,
simbol al vietii , dar si al ranirii, al ferocitatii ; intre bleu si cer sau apa ;
intre verde si vegetatie ; intre galben si foc sau lumina, etc.
Corespondentele dintre culori si natura vizeaza nu numai lucrurile, ci si
diefritele stari ale substantei. De exemplu, tonurile opace si terne evoca o
substanta materiala rezistenta, in timp ce tonurile vii au o calitate aeriana,
care evoca jocul luminii traversand lucrurile.
Impresiile de tristete sau de bucurie, de armonie sau de tensiune pot fi
citite prin desenele copiilor. In ansamblu, culorile calde sunt apanajul
copiilor deschisi, adaptati grupului, in timp ce culorile neutre caracterizeaza
copiii inchisi in sine insisi, independenti si adesea agresivi.
Rosul, culoarea preferata de copiii mici, mai tarziu va exprima
manifestari de ostilitate si dispozitii agresive.
Printre copiii care utilizeaza albastru putem distinge doua grupe : cei
care cauta sa se conformeze regulilor exterioare, dar care in profunzime nu
le accepta, si cei care se conformeaza, de asemenea, regulilor grupului, dar
sunt suficient de evoluati ca sa le accepte.

Negrul ar exprima inhibitie, teama si s-ar asocia cu un comportament

depresiv ; portocaliul o stare de fericire, de relaxare ; verdele o reactie fata
de disciplina prera riguroasa ; violetul tensiuni conflictuale.
Prezinta, de asemenea, interea alegerea nuantelor si repartizarea
acestora : suprapunerea exprima conflictul dintre diverse tendinte ; izolarea
acestora exprima rigiditate si teama ; amestecul fara discriminare ar exprima
imaturitate si impulsivitate.

Valoarea proiectiva a desenului

Stilul general de reprezentare exprima dispozitiile fundamentale ale viziunii
copilului asupra lumii si constituie valoarea proiectiva a desenului.
Sensul de proiectiv utilizat aici este diferit de cel psihanalitic.
Reamintim ca in psihanaliza proiectia are un sens bine determinat. Valoarea
proiectiva a desenului copilului se refera la efectul provocat de acesta, stilul sau
personalitatea ca totalitate.
Astfel, in desenele unor copii domina miscarea si culoarea, miscari
ascendente si descendente ale personajelor, arborilor, etc. , preferinta pentru
anumite culori, in timp ce la altii domina un echilibru, personajele au atitudini
rigide, parca sunt inghetate, linia este riguros uniforma, iar juxtapunerea culorilor
da ansamblului un aspect armonios.
Franoise Minkowska distinge in acest sens doua tipuri de comportament :
rationalul , care se complace in abstract, in imobil, solid, rigid, caruia ii scapa
miscarea, si intuitivul, care mai mult gandeste decat simte, care separa si discerne
obiectele prin contururi precise ; senzorialul , din contra, aplecat spre concret,
mai mult simte decat gandeste, vede lumea in miscare, in imagini totdeauna vii,
departe de orice abstractie.
In desenul copilului se regaseste aceasta opizitie, atat in desenele libere, cat
si in desenele cu tema.
Copilul senzorial se intereseaza de obiecte familiare, ii place sa le
acumuleze, ceea ce da desenului sau impresia de extrema bogatie. In peisaje apar
case, arbori, strazi, personaje. In detaliu, fiecare obiect este reprezentat cu o grija
deosebita, totul este viu, totul se misca, totul este in curbe si sinusoide. Alegerea
culorilor este, de asemenea, caracteristica. Tipul senzorial iubeste tonurile vii,
realiste, culoarea domina forma si da ansamblului o impresie de lumina si viata.
Copilul rational este exact opus : constructia este precisa, echilibrata,
statica, trasaturile sunt nete, domina simetria, obiectele lasand intre ele suprafete
vide.
Noi consieram ca aceasta opozitie nu defineste doua grupuri de copii, ci mai
curand doi poli in particularitatile formale ale desenelor copilului. In general,
ambele tendinte se regasesc, dar in modalitati schimbatoare.

Valoarea narativa a desenului

Desenul copilului reflecta, de asemenea, centrele sale de interes, gusturile,
preferintele. Aceste mobiluri determina copilul sa faca un anumit desen si nu un
altul. Rareori copilul alege tema desenului pe baza sugestiei altei persoane. Cel mai
adesea, alegerea obiectului este determinata de situatie : un sejur pe malul marii, la
munte, o vizita la gradina zoologica sau la circ. Sunt apoi evenimetele de sezon :
Anul Nou, cu peisaje de iarna, cadouri, sau Pastele, cu oua colorate, s.a.
Vederea unui obiect care marcheaza constient sau nu imaginatia copilului
constituie, de asemenea, o ocazie pentru alegerea temei. De exemplu, noutatea
obiectului, un avion, etc. Deseori, nu obiectul insusi va stimula optiunea, ci o
imagine, o fotografie care il reprezinta. Nu atat obiectul il fascineaza , cat
reproducerea sa, mai ales cand copilul descopera mijloacele pentru a-l reprezenta
in imagine.
Tot astfel, desenele anterioare exercita o atractie puternica si favorizeaza
repetarea acelorasi teme. Uneori, cu ocazia unei erori, a unei improvizatii, copilul
gaseste in schema sa obisnuita un sens nou si descopera posibilitatea de a
reprezenta un nou tip de obiect.
Alegerea temei este deci in general determinata de doua serii de mobiluri :
dorinta de reprezentare a unui anumit obiect, placerea de a reproduce anumite
scheme grafice obisnuite si, cu ocazia mutatiilor deliberate sau inopinante, de a
incerca sa le aplice in reprezentarea altor obiecte care nu erau alese anterior .
Imitarea directa a unui obiect perceput nu joaca aici decat un rol secundar.
Ceea ce ii place lui nu este sa dea iluzia prezentei unui obiect absent, ci sa se
asigure de puterea sa de a semnifica prin imagine. Copilul copiaza putin obiecte
reale pentru ca acest exercitiu il ajuta sa-si perfectioneze schemele sale obisnuite.
Daca alegerea obiectelor este legata adesea de circumstante, ea depinde , de
asemenea, de preferintele sale obisnuite, de lumea cotidiana, de cartile al caror
continut il impresioneaza, de reveriile lui s.a.
Alegerea obiectelor si a temelor este, de altfel, in intregime curioasa : un
anumit copil va reproduce scene de razboi, de agresiune, un altul scene domestice,
cu animale, etc. In spatele acestor teme se afla preocuparile cotidiene, dorintele,
visurile copilului.
Repetarea unor teme are o mare valoare indicativa. De exemplu, in desenul satului
(sau al orasului), la copiii instabili emotional apar cu mare frecventa strazi mai
lungi si mai sinuoase.

In acest sens nu trebuie uitata valoarea simbolica a temelor. Unele obiecte,

scene sau particularitati de reprezentare a acestora trimit la experienta trecuta, la
interesele actuale sau de viitor, dar ele au in plus o valoare simbolica. Universul
nostru este o lume de forte si raporturi.
Astfel, soarele simbolizeaza caldura, viata. Lumea obiectelor este o lume de
simboluri. Copilul poate desena un leu pentru ca a vazut unul, dar pentru el leul
este purtator unui sens, care-l distinge de alte animale. Acest domeniu al
imaginarului, care ocupa un spatiu larg in viata copilului, se exprima in mod
natural in desenele lui.
Precizam cu aceasta ocazie, ca interpretarea simbolica a desenului copilului
nu trebuie confundata cu interpretarea psihanalitica, aceasta din urma avand alte
referinte topologice.
In concluzie, desenul copilului si dialogul adultului cu acesta dezvaluie
structura si dinamica personalitatii copilului, relatiile lui afective cu lumea,
miscarile de apropiere sau de retragere, care marcheaza raporturile cu fiintele si cu
lucrurile.

Anxietatea, constiinta de sine si expectanta

Anxietatea poate fi definita ca o stare sau conditie emotionala neplacuta ce
este caracterizata de trairi subiective, de tensiune si teama, prin activarea excesiva
a sistemului nervos central (Spielberger, 1972). Componenta cognitiva acestui
fenomen a fost luata in atentie in ultimele doua decenii. S-a observat, noteaza
cercetataorul german Ralf Schwarzer, ca persoanele anxioase nu acorda suficienta
atentie sarcinii de realizat si, ca urmare, sunt oarecum handicapate in procesul de
implinire personala .O intreaga pleiada de ganduri-intrusi invadeaza mintea
subiectului anxios, interferand cu informatia necesara realizarii scopului propus.
Dupa cum observa Eysenck (1988), deficitul de atentie la persoanele
puternic anxioase ar putea fi descris in termenii a patru caracteristici, cuprinzand
continutul, capacitatea, neatentia si selectivitatea:
El afirma ca in starile accentuate de anxietate apar tendinte a priori ale
atentiei favorizand procesarea informatiei, ceea ce reprezinta o amenintare
pentru eu, in timp ce persoanele cu o slaba anxietate pot avea o tendinta
opusa. Astfel, atentia este directionata spre continuturi diferite. Persoanele
cu o anxietate accentuata se pare ca au mai multa informatie depozitata in
memoria de luga durata, ceea ce ii face meditativi.

 Anxietatea reduce considerabil capacitatea memoriei active, care ar trebui sa

fie corelata eficient cu informatii complexe. O mare parte a memoriei este
ocupata cu gandurile-intrusi de neliniste si teama, nemaifiind deci
disponibila pentru scopul cognitiv actual (Tobies, 1986). O parte a resurselor
personale sunt pierdute in numele unor preocupari pe cat de sterile , pe atat
de indepartate de scopul propus.
Anxietatea predispune la neatentie, distragere de la o activitate in
desfasurare. Neatentia se refera la stimulii externi (orice eveniment care
apare) cat si la stimulii externi( griji de tot felul, diverse simptome
somatice). Persoanele anxioase continua sa cerceteze amanuntit mediul
extern pentru a detecta alte eventuale surse de temeri si neincrederi, astfel ca
o mare cantitate de informatie neutra intrerupe cursivitatea gandurilor si
actiunilor focalizate spre un scop real, concret.
Anxietatea este caracterizata de o atentie selectiva in care subiectul foloseste
numai anumite dispozitii (toane), ceea ce poate duce la excluderea tocmai a
acelor dispozitii care ar fi facut posibila realizarea cu succes a sarcinii
propuse. Concentrarea atentiei are aceeasi semnificatie cu focalizarea asupra
unei sarcini principale si inlaturarea celor secundare. Acest lucru poate fi
interpretat ca o strategie de compensare in cazuri de reducere a capacitatii
memoriei active.
In majoritatea explicatiilor date anxietatii regasim ideea ca gandurile
centrate pe sine reprezinta un element fundamental al aparitiei si dezvoltarii ei.
Individul cerceteaza cu atentie mediul, selectand tot ceea ce este legat de sine, fie
pareri sau actiuni. Numeroase cercetari au relevat importanta cunoasterii legate de
sine ( Barason, 1984, 1988 ; Schwarzer, 1981, 1986, ; Wine, 1982). Pesoanele
anxioase pot fi caracterizate ca fiind excesiv preocupate de sine si astfel sunt
distrase de la sarcinile actuale, inregistrand automat performante mai scazute. Ele
sunt preocupate cu precadere de defectele sau neajunsurile proprii, de pretentiile
mai mult sau mai putin amenintatoare, de pericolele potentiale.
Gandurile legate de sine patrund adanc in viata de zi cu zi a persoanei,
punandu-si puternic amprenta asupra realizarilor individuale. Daca devierea
atentiei de la sarcina principala spre sine este o caracteristica esentiala a anxietatii,
atunci masurarea ei trebuie sa fie reconceptualizata corespunzator.

Constiinta de sine sau autoconcentrarea psihica a devenit o variabila

importanta in cercetarea anxietatii . Buss (1980) face distinctie intre constiinta de
sine personala, privata si constiinta de sine publica. Constiinta de sine personala
este prezenta cand individul se autoanalizeaza, cand isi investigheaza propriile
sentimente si atitudini interioare, cand mediteaza asupra propriei identitati.
Constiinta de sine publica intervine atunci cand persoana simte ca este observata si

evaluata de altii. Sentimentul acesta conduce la preocuparea de a-si fauri o imagine

publica adecvata.
Constiinta de sine, ca stare psihologica, este diferita de constiinta de sine ca
dispozitie. Aceasta distinctie are implicatii in reprezentarea de sine si in anxietatea
sociala. Ca trasatura, un inalt grad al constiintei de sine face ca persoana sa se
orienteze spre o inalta frecventa de autofocalizare. Inteleasa ca atare,
autofocalizarea poate fi indusa, avand o oglinda sau orice alt mijloc tehnic care
ofera feedback pentru vocea, mimica sau comportamentul cuiva. De asemenea, ea
poate fi indusa natural prin stimularea anxietatii. Persoana percepe astfel
schimbarile somatice ale propriului corp, cum ar fi cresterea pulsului, rosirea fetei,
transpiratia etc. , ceea ce va muta atentia spre interior.
Autofocalizarea este adesea pusa in contrast cu focalizarea asupra sarcinii,
implicand faptul ca directia atentiei este determinata in principal de persistenta si
nevoia de realizare a ei. Totusi, cercetarile facute de Carver si Scheier (1981, 1986,
1989) au aratat ca aceasta dihotomie este prea simpla si inselatoare ; in locul
acestora, se va acorda importanta diferentelor individuale, in ceea ce priveste
expectanta. Autofocalizarea conduce la o intrerupere a actiunii si provoaca o
evaluare subiectiva a rezultatelor. Autorii sustin existenta, in acest caz, a unei
linii de demarcatie legata de continutul atentiei autofocalizate. Vom distinge
astfel un grup care va avea expectante pozitive, investind mai mult efort, aratand
mai multa perseverenta si dobandind mai mult succes cu un alt grup cu expectante
negative care se va retrage din fata sarcinii, preocupat fiind de meditatiile
autodevalorizatoare.
Similara acestei perspective este si teoria expectantei eficientei proprii
a lui Bandura (1977, 1988). El isi pune problema daca eficienta proprie poate fi o
componenta cognitiva a anxietatii. Oricum, el defineste anxietatea ca pe o stare
de apreciere anticipatoare asupra unor posibile evenimente vatamatoare . Bandura
nu este de acord cu parerea generala ca anxietatea ar avea doua componente, una
cognitiva si una emotionala. Ea poate fi mai bine conceptualizata ca o stare de
spaima , insotita de schimbari fiziologice sau de stari subiective, de neliniste.
Autorul stabileste ca expectanta eficientei proprii reprezinta ea insasi un element
cognitiv, cu efecte directe in aparitia anxietatii.
Astfel, intr-o situatie care produce spaima, neliniste, peroanele care au o
eficienta scazuta, datorata defectelor, lipsurilor proprii, vor propune scenarii de
insucces, mutandu-si atentia de la situatie catre consecintele nefaste. Din contra,
cei cu o eficienta proprie inalta nu sunt afectati de temeri personale, iar scenariile
de succes pe care le propun fac posibila folosirea efectiva a capacitatilor de a
rezolva situatia intr-o maniera directa.
In concluzie, cunoasterea legata de sine are o importanta deosebita in
aparitia anxietatii si se pot face corelatii intre stima de sine si anxietate. Un individ
anxios are tendinta sa acumuleze mai multe date autodevalorizatoare decat
informatii care sa-i sustina actiunile, ceea ce hraneste permanent frica de sine.
Aceasta se reflecta in grade diferite de anxietate, cat si in stima de sine, ducand in

final la o deteriorare a expectantei proprii, care influenteaza alegerea sarcinii si

perseverenta in a o realiza.

Tickled Pink = un program pentru copiii handicapati

Elevii de la Greenmead School din Londra, au participat in vara anului
1996 la o experienta inedita: ei au asistat la un spectacol mai special, numit Tickled
Pink. Este vorba despre un spectacol in doua parti, in timpul caruia actorii recita,
canta si danseaza in fata unui public mai putin obisnuit copii intre 3 si 12 ani, toti
cu handicapuri fizice sau psihice severe. Micii spectatori au participat la o
reprezentare care a pus accentul pe lumini si pe constientizarea perceptiilor
senzoriale, intre actori si public creandu-se o relatie directa : copiii sunt atinsi si li
se spune pe nume.
Actorii canta la diferite instrumente pentru copiii orbi si danseaza pentru
cei surzi, apeland la pene, parfumuri, pentru a stimula simturile. Copiii, care asista
la spectacol in scaunele lor cu rotile, impodobite cu stegulete roz si cu clopotei,
prezinta o mare varietate de handicapuri: paralizie, epilepsie, neuron motor central
(sindrom caracterizat clinic prin paralizie, determinat de leziuni situate la nivelul
ariilor motorii si caii piramidale), spina bifida (malformatie congenitala a coloanei
vertebrale si a maduvei spinarii, exprimata prin modificarea reflexelor, diminuarea
sensibilitatii, paralizii falsce, tulburari vasomotorii si trofice ale extremitatilor ),etc.

Umbrelele roz
Rezultatele nu au intarziat sa apara. Nu mica le-a fost mirarea actorilor si
pedagogilor cand unul dintre copii, un baietel de 10 ani, a incercat sa mearga, iar
un altul, in varsta de 8 ani, care isi legana capul in permanenta, a chicotit fericit
privind la actrita care ii zambea.
In cele din urma, copiii sunt asezati pe perne moi, parfumate in Pavilionul
roz, unde asculta mai multe cantece. Apoi sunt racoriti cu uriase evantaie de
culoare roz si atinsi pe fata si maini cu voaluri de materiale roz catifele si
brocarturi bogate care stralucesc in lumina tortelor.
Dupa o pauza in care li se serveste masa de pranz, elevii asista la partea a
doua a specatcolului cvartetului Tickled Pink, de data aceasta in cortul
Seherezadei, de un roz mai inchis, sugerand securitatea pantecelui matern.
Imagini si umbre
Pe perete sunt proiectate imaginile si umbrele unor papusi in miscare, iar
copiii sunt rugati sa le imite miscandu-si capul si mainile. Ei asculta sunetele tobei

si creeaza ritmuri proprii. In cele din urma, li se aplica din nou un masaj relaxant
de aromoterapie si li se prezinta un cantec de despartire.
Cei care joaca in acest spectacol sunt actori si muzicieni de la Oily Cart
Company, care de opt ani experimenteaza acest gen de spectacol senzorial pentru
copiii cu dificultati severe si multiple de invatare.
Oily Cart Company a fost fondata de Tim Webb, care a hotarat sa creeze un
gen de specatcol care sa distruga barierele izolarii si privarii traite de persoanle cu
handicap. In urma unor cercetari, el a ajuns la concluzia ca perceptiile senzoriale
pot fi trezite cu o abordare teatrala complet noua, recunoscuta astazi ca fiind o
reusita.
In Marea Britanie exista 1300 de institutii educationale specializate in
scolarizarea copiilor cu handicap sever. Tim Webb a descoperit ca rozul este o
culoare calda, care inspira confort, si ca actorii trebuie sa aiba roluri bine definite
prin care sa isi transmita mesajele si sa atraga atentia. Tickled Pink este un
spectacol mai degraba visceral decat narativ, fiecare personaj adresandu-se unui
anumit simt.
Oily Cart ofera fiecarei scoli, inainte de specatcol, doua pachete de actiuni
educationale. Primul, numit Before (inainte), are diagrame cu modul in care
pot fi decaorate scaunele cu rotile si o explicatie destinata profesorilor in legatura
cu structurarea specatcolului. Al doilea, After (dupa), este un ghid gen fa-o
singur in care se arata cum poate fi folosita ulterior, de catre profesori, recuzita
din Tickled Pink pentru a continua tipul de spectacol educational multisenzorial.
Astazi, compania este solicitata foarte mult in toata Anglia, cu patru
spectacole, inclusiv unul de doua zile, pentru persoanele cu handicap mintal sever
intre 3 si 19 ani.
Specatcolul este rezultatul unui mare numar de cercetari si in general este
recunoscut faptul ca acest gen de abordare da rezultate. Copiii reactioneaza la
culorile si sunetele extravagante si noi le oferim timpul necesar pentru a reactiona.
Atunci cand se intorc dupa-amiaza sunt si mai entuziasmati decat dimineata ,
spune Jonny Quick, director de scena. Jocul actorilor este extraordinar, dar mult
mai impresionante sunt rabadarea si devotamentul de care dau dovada. Pentru
trupa Tinckled Pink rozul va fi intotdeauna culoarea lucrurilor placute.

Tendinte moderne in psihoterapie

Psihoterapia dinamica este un demers psihodiagnostic si terapeutic
caracterizat prin aceea ca persoana umana, mecanismele care stau la baza
comportamentului sau sunt intelese prin prisma unor conflicte de natura
inconstienta. Bazele teoretice lae psihoterapiei psihodinamice isi au originea in

conceptia psihanalitica a lui Freud. De altfel, termenii de psihodinamic si

psihanalitic sunt aproape sinonimi.
Desi conceptul central al gandirii psihodinamice este notiunea de conflict,
sistemul conceptual al acesteia a evoluat, in timp acordandu-se o atentie tot mai
mare unor aspecte variabile ale personalitatii, aspecte ce se refera la niste structuri
psihice interne, care nu mai sunt abordate doar ca reprezentatnd produsul unor
conflicte dintre trebuintele primare (sex, agresivitate), ci sunt in mod semnificativ
influentate de experientele interpersonale cu persoane semnificative din istoria
vietii individului. Problemele si dificultatile din sfera personalitatii influenteaza
forta sau, dimpotriva, slabiciunea structurilor interpsihice.
Un rol important in demersul terapeutic psihodinamic il joaca accentul pus
pe experientele subiective ale pacientului. Acest accent a fost treptat deplasat de la
trebuintele de baza, asa cum erau ele concepute de Freud, spre experiente
subiective si structuri motivationale mai complexe. Cu toate acestea, concepte ca
motivele inconstiente, determinismul intrapsihic, transferul si contratransferul s-au
dovedit extrem de viabile in timp.

Dupa moartea lui Freud in 1939, teoria si practica terapeutica psihanalitica

au suferit o serie de modificari. Modelul clasic de cura psihanalitica (cinci sedinte
pe saptamana, prelungirea terapiei pe ani de zile, atitudinea pasiva a terapetului, a
carui activitate se concentra mai ales asupra analizei relatiei transferiale) a suferit
un declin evident si aceasta datorita mai multor factori, dintre care mentionam
costul prea ridicat al psihoterapiei, durata excesiv de indelungata a curei, selectia
prea restrictiva a pacientilor pentru terapie, cat si rezultatele adesea discutabile ale
terapiei.
Strupp (1992) este de parere ca in domeniul terapiei de orientare
psihodinamica se contureaza urmatoarele tendinte semnificative :
Cresterea interesului pentru abordarea tulburarilor psihice aparute la copiii
mici. Terapeutii se ocupa in mod special de consecintele psihopatologice ale
carentelor afective si ale altor deficiente legate de relatia mama copil.
Complexul Oedip, considerat pana acum sursa tuturor conflictelor, nu mai
este privit ca un fenomen universal. Mai mult, cand acesta se manifesta, el
este considerat ca un postefect al unei psihotraume timpurii pe care copilul
nu a fost capabil sa o depaseasca.Aceasta noua abordare, departe de a
simplifica sarcina psihoterapeutului, nu face decat sa complice procesul
terapeutic.
Deplasarea accentului de la tratamentul tulburarilor nevrotice clasice
(anxietate, isterie, fobii,tulburari obsesiv-compulsive etc.), pe care Freud le
considera domeniul specific al psihanalizei, spre tulburari ceva mai
complexe, cum ar fi tulburarile cronice de personalitate, pacientii
borderline sau tulburarile narcisiste ale personalitatii. Desi multi din

acesti pacienti dificili pot beneficia de avantajele psihanalizei, sarcina

terapeutului este deosebit de dificila si demersul terapeutic se prelungeste in
timp.
Datorita integrarii in psihanaliza clasica a conceptelor si tehnicilor specifice
psihologiei relatiilor interpersonale se remarca o accentuare a cea ce
specialistii numesc caracterul diadic al relatiei psihoterapeutice ceea ce
presupune o redimensionare a conceptelor clasice de transfer si
contratransfer. Astfel, transferul nu mai este privit ca o distorsionare a unei
realitati psihologice, ci ca un fenomen complex si multidimensional,
pacientul si terapeutul contribuind reciproc la bunul mers al terapei. Mai
mult, contratransferul nu mai este considerat ca un accident nefericit in
cursul psihoterapiei, accident ce trebuie eliminat sau macar tinut sub control
prin intermediul analizei personale a terapeutului.
Dimpotriva, se accepta tot mai mult faptul ca terapeutul interactioneaza
emotional cu pacientul, acesta avand rolul de a sustine in mod empatic
procesul insight-ului si al transformarii lumii interioare a pacientului.
Terapeutul nu mai este deci o oglinda pasiva sau un ecran alb pe care se
proiecteaza problemele pacientului, ci el devine, in cursul relatiei diadice, un
ascultator empatic si un participant activ la procesul terapeutic. Conceptia si
practica psihodinamica au evoluat si prin aceea ca se recunoaste tot mai mult
importanta relatiei terapeutice (terapeut-pacient), ce depasesete cadrul
relatiei de tip transferential.
Astazi, accentul deplasat asupra acestei relatii imbraca forma aliantei
terapeutice , care este o relatie simpatetica si cordiala si este departe de a se
confunda cu relatia austera si impersonala dintre pacient si analistul clasic.
In cadrul aliantei terapeutice, terapeutul renunta la atitudinea distanta si
devine o persoana reala, care manifesta si actioneaza cu grija si interes,
respect si intelegere umana fata de pacient.
Progresele realizate in domeniul neuropsihofiziologiei si farmacoterapiei siau spus cuvantul mai ales in tratamentul tulburarilor depresive. Tot mai
multi specialisti sunt de parere ca in unele situatii clinice psihoterapia si
farmacoterapia pot fi combinate cu rezultate foarte bune , cea ce presupune
insa o buna colaborare intre specialisti. Un element mai deosebit al acestei
orientari il reprezinta tentativa psihologilor de a obtine dreptul de a prescrie
medicamente, drept ce a apartinut in exclusivitate psihiatrilor (Strupp, 1992).
Desi psihoterapia dinamica este in primul rand o terapie individuala, se
constata astazi, o data cu dezvoltarea psihoterapiilor de grup, de familie sau
materiale, patrunderea in cadrul unora dintre acestea din urma a unor
principii de natura psihodinamica. Psihoterapiile de grup, maritale si de
familie, desi mai limitate sub aspectul profunzimii, au un caracter mai
economic, ii inarmeaza pe pacienti cu modalitati de functionare eficienta in

colectivitate si in acelasi timp permit terapeutului sa abordeze cuplurile si

familiile ca sisteme complexe.
O alta tendinta ce se remarca in domeniul psihoterapiei dinamice consta in
cresterea interesului pentru psihoterapiile scurte de orientare dinamica, ce
raspund solicitarilor tot mai numeroase ale pacientilor care doresc rezultate
rapide si nu au posibilitati financiare de a-si permite o pihanaliza clasica.
Aceste psihoterapii dinamice scurte merg de la 2 3 sedinte pentru
rezolvarea unei situatii de criza pana la aproximativ 25 de sedinte in alte
variante.
Studiile clinice au demonstrat faptul ca un numar foarte mare de
pacienti pot fi ajutati prin intermediul unor interventii de scurta durata. Koss
si Butcher (1986, citat de Strupp, 1992 ), trecand in revista literatura de
specialitate, au ajuns la concluzia ca, indiferent de orientarea lor teoretica,
psihoterapiile scurte au urmatoarele caracteristici : promptitudinea
interventiei ; stabilirea rapida a unei relatii interpersonale in urma careia de
obtine un beneficiu terapeutic ; stabilirea de catre terapeut a unei limite de
timp ; limitarea obiectivelor terapeutice ; manevrarea directiva a sedintelor
de psihoterapie de catre terapeut ; centrarea sedintelor de psihoterapie in
jurul unor teme cu caracter dinamic ; utilizarea chatarsis-ului ca un element
central al psihoterapiei ; flexibilitatea in alegerea tehnicilor de interventie.
Aceste particularitati ne fac sa credem ca psihoterapiile scurte,
inclusiv cele de orientare dinamica, vor castiga in viiotr tot mai mult teren.
Succesul acestor psihoterapii scurte depinde insa si de o serie de
particularitati ale pacientilor, dintre care mentionam : o buna capacitate de
adaptare si de formare a unei relatii terapeutice eficiente, motivatia crescuta
de a se lasa ajutati de un profesionist, cat si absenta unor tulburari severe
psihotice sau din sfera personalitatii.
Este tot mai evidenta presiunea exercitata de catre specialistii din domeniul
sanatatii mintale sa se elaboreze mijloacele specifice de tratament pentru
tulburari specifice, clasificate de Manualul diagnostic si statistic ( D.S.M.
IV) al Asociatiei Americane de Psihiatrie. Acest manual mai este considerat
de majoritatea psihoterapeutilor de orientare dinamica un fel de pat al lui
Procust , acesti tepaeuti accentuand unicitatea fiecarui caz in parte. Cu
toate acestea, tendintele actuale in domeniul serviciilor de sanatate mintala
tind sa forteze pe terapeuti sa adopte acest nou stil de gandire. Mai mult,
dezvoltarea experimentelor in domeniul psihoterapiei, ca si a celor din
domeniul testarii unor noi medicamente, tinde sa incurajeze aceasta orientare
care presupune elaborarea unor retete terapeutice pentru diverse entitati
nosografice, retete ce se concretizeaza in aparitia masiva pe piata a unor
manuale de psihoterapie.

Cu toate acestea, practicarea riguroasa a unui set de tehnici nu garanteaza

in mod obligatoriu sucesul obtinut de psihoterapeut si aceasta deoarece
psihoterapia, ca si practica medicala, ramane inca in mare masura o arta si
mai putin o stiinta.
In practica foarte putini terapeuti mentin o pozitie teoretica ortodoxa,
majoritatea preferand orientarile electice in psihoterapie. Mai mult, asa cum
a rezultat in analiza psihoterapiiloer scurte, se contureaza tendinta de
abandonare a scopurilor terapeutice prea inalte si pretentioase, realitatea
clinica punand in evidenta faptul ca psihoterapia vindeca rareori pentru
totdeauna si mai ales rareori izbuteste sa obtina modificari durabile si
profunde in sfera personalitatii pacientului. Din acest motiv chiar si
terapeutii moderni de orientare analitica urmaresc mai mult ameliorarea
decat vindecarea pacientilor.