Experimente celebre

Profesoara de psihologie la Universitatea Rene-Descartes-ParisV, Ewa Drozda- Senkowska, a scris

numeroase lucrari in domeniu, precum Capcanele rationamentului , Introduction a la psychologie sociale,
Irrationalites collectives, etc. Prin cartile sale a reusit sa ofere noi informatii si sa atraga atentia cititorilor, dar
mai ales a studentilor in psihosociologie.
Influenta sociala se gaseste la orice pas, in viata de zi cu zi, oferind cercetatorilor in
psihosociologie provocari de a realiza noi si noi experimente. Lucrarea de fata, Psihologie
sociala experimentala, este structurata in doua mari parti:Influenta sociala si A percepe si a gandi
lumea sociala.Insa, in aceasta recenzie voi incerca sa analizez doar prima parte, care urmarette sa ajute
cititorul sa inteleaga mai bine ce esteinfluenta sociala, in ce imprejurari si in ce mod apare, experimente ce sau realizat cu ajutorul ei, etc.
Cartea este adresata in special studentilor, care vor descoperi in ea numeroase informatii
despre influenta, deoarece ei sunt tot mai atrasi de ceea ce se intampla in jurul lor.Astfel, lucrarea are ca punct
de plecare o introducere, in care autorul isi exprima parerea despre opera, insa face si o prezentare succinta a
acesteia.Tot in introducere se gaseste si o explicatie vasta a termenului experiment pentru ca cititorii sa
patrunda mai usor in tainele psihosociologiei experimentale.
Partea intai a cartii, Influenta sociala este structurata la randul ei in 4capitole, dupa cum
urmeaza: 1.Formarea normelor; 2.Conformismul; 3.Obedienta; 4.Inovatia.Insa si ea incepe cu o prezentare
succinta in care autorul explica pe scurt ce este influenta sociala in general.Astfel, aceasta apare doar atunci
cand exista 2entitati sociale(una fiind tinta, iar cealalta sursa influentei) si un obiect fata de care cele 2
reactioneaza.Reactiile dintre acestea se realizeaza doar prin interactiune sociala (existenta unei relatii sociale
intre tinta si sursa), iar procesele celei din urma sunt:normalizarea, conformismul si inovatia.
In primul capitol, Formarea normelor, autorul incearca sa explice mai bine ce este
normalizarea, cum se realizeaza, experimentele cele mai cunoscute in cadrul acestei practice.Astfel,
normalizarea reprezinta procesul de realizare a normelor si reperelor care au rol de a risipi ambiguitatea in
cazul unor situatii noi prin crearea de analogii intre acestea si situatiile care au avut deja loc.Cel ce a studiat
indeaproape normalizarea este Muzafer Sherif, care in studiul sau din 1936, privind formarea normelor, a utilizat
efectul autocinetic.In experimentul sau le-a cerut subiectilor ce se aflau intr-o camera intunecata sa
urmareasca miscarea unui punct luminos, ce ramane de fapt fix. Ei trebuiau sa estimeze in centimetri cat s-a
miscat punctul.Fiind intr-o situatie dilematica, fiecare individ a dat raspuns diferit, ba chiar unul a considerat ca
punctul s-a deplasat cu mai mult de 25de metri .Estimarile au variat, deoarece experimentul a durat 4zile, timp
in care subiectii au fost in acea incapere mai intai singuri si apoi in grup.S-a observat ca s-a realizat un reper de
grup in ceea ce priveste estimarea, formandu-se o norma.Din punct de vedere metodologic, experimentul lui
Sherif contine 3variabile independente; 2variabile dependente si de asemenea se bazeaza pe ipoteze de natura
cauzala.Autorul, atrage cititorul printr-un joc al imaginatiei, propunandu-i sa se puna in locul unui subiect ce
participa la studiul lui Sherif pentru a intelege mai bine experimentul. Personal, consider ca experimentul are
intr-adevar logica iar prezentarea lui din toate punctele de vedere de catre Drozda-Senkowska este foarte usor
de inteles. Astfel de exemple se gasesc si in viata de zi cu zi, cum ar fi jocurile pe calculator sau magiile
iluzionistilor. Presupun ca de fapt, toate aceste jocuri ar putea fi inspirate din experimentul lui Sherif, diferenta
fiind ca desi oamenii se lasa influentati de ceilalti nu sunt subiecti ai unor studii,ci doar captati de fascinatia

jocurilor. Intr-o definitie a normei, autorul face referire tot la parerea lui Sherif, care considera ca aceasta poate
fi individuala sau colectiva, poate avea o marja de variatie, iar nerespectarea ei poate sa implice sau nu o
sanctiune reala sausimbolica(Drozda-Senkowska,Psihologie sociala experimentala40).Autorul prezinta si cele
3 mecanisme ce stau la baza formarii normelor:1.Eliminarea incertitudinii; 2.Respectarea tendintei centrale;
3.Evitarea conflictului.In incheierea capitolului, autorul vorbeste despre experimentul a 2cercetatori, Jacobs si
Campbell(1961)care au preluat studiul lui Sherif, insa numai la nivel colectiv.Au fost introdusi in sala intunecata
3complici si un subiect naiv, cei dintai dand o evaluare exagerata a miscarii punctului, influentand si subiectul sa
accepte o valoare de mijloc, exagerata si ea.Treptat fiecare complice a fost inlocuit de cate un subiect nou. S-a
observat ca in final s-a pastrat aceeasi evaluare exagerata, din cauzaurmelor trecutului, deoarece fiecare
subiect fiind influentat de ceilalti si-a pastrat ideea formata. As putea in incheierea analizei acestui capitol sa
dau un exemplu in ceea ce priveste o astfel de influenta bazata pe urmele trecutului.Astfel, consider ca traditiile
poporului roman, transmise din generatie in generatie ar fi norme dupa care noi, cei de acum ne orientam si
actionam in viata.Bunicii si parintii nostri sunt cei care ne formeaza si ne influenteaza, determinandu-ne pe multi
sa le acceptam ideile, iar la randul nostru presupun ca vom face la fel cu cei ce ne vor urma.
Capitolul al doilea, Conformismul, se ocupa de analiza majoritatii, ce poate fi cantitativa si calitativa(o
persoana competenta).Asch, adept al curentului gestaltist, este cel care a realizat cel mai bun experiment
despre conformism, cunoscut ca efectul Asch si studiaza comportamentul unui individ confruntat cu un grup
unanim, in dezacord cu el. Asch l-a contestat pe Lorge,care spunea ca pentru a accepta opinia unei persoane
conteaza mai intai de toate prestigiul autorului.Experimentul lui Lorge(1936)a constat in impartirea
subiectilor(americani toti) in 2grupe, ambelor dandu-se o fraza din discursul lui Thomas Jefferson(pentru lumea
politica , o mica rebeliune este uneori binevenitasi chiar necesara). Insa, unei grupe i s-a spus ca-i apartine lui
Lenin, iar celeilalte ca e a lui Jefferson.Rezultatul a aratat ca cei din a doua grupa au aprobat ideea, iar cei care
credeau ca-i apartine lui Lenin au dezaprobat-o. Asch l-a contrazis pe Lorge printr-un experiment asemanator ,
adaugand cererea ca subiectii sa realizeze un scurt eseu despre citat. A dovedit ca desi informatia despre
autorul unei idei influenteaza judecata subiectilor, ea se intampla doar pentru ca afecteaza obiectul acestei
judecati. Un alt experiment al lui Asch(1940) studiaza clasarea politicienilor. Subiectilor impartiti in 4grupuri li sau dat 2liste: una cu calitati si una cu 10 profesii, printre care si cea de politician. Unui grup i s-a spus ca
politicienii au fost clasati pe primul loc, fapt pentru care acesti subiecti se refera la sfarsit la mari oameni politici,
iar altui grup i s-a spus ca politicienii sunt pe ultimul loc, ceea cei-a determinat sa se refere in final la micii
politicieni locali. Astfel in urma celor 2experimente, opinia majoritatii provoaca modificarea partilor care
antreneaza o schimbare a totalitatii. Daca ar fi sa dau un propriu exemplu, cred ca ar fi tot in domeniul politicii,
deoarece parerea mea e ca asemenea lucruri se intampla cel mai des in cadrul ei. De cele mai multe ori
oamenii in varsta si de la tara sunt foarte inocenti, iar atunci cand vine in vizita in satul lor presedintele tarii, toti
se aduna in jurul lui si cred tot ce spune acesta, doar pentru ca este conducatorul statului si are putere.
Exceptand faptul ca politicienii spun vrute si nevrute, acesti oameni se lasa influentati, manipulati si se
conformeaza cu cele spuse de cei aflati la putere, doar datorita functiilor acestora. In continuarea capitolului,
autorul analizeaza modul in care Asch a realizat experimentul, metodologia si din nou invita cititorul la un joc de
imaginatie si anume sa se puna in locul unui subiect din experimentul ce testeaza exactitatea perceptiei vizuale.
Sunt desenate 3linii de lungimi diferite(A, B, C) si o linie etalon a carei dimensiune este egala cu a uneia din
cele3. In finalul experimentului s-a observat ca subiectii naivi utilizeaza raspunsurile gresite ale complicilor, iar
Asch explica:sub influenta unei majoritati numerice, s-ar putea sa ajungem sa spunem ca negrul este alb
(op.cit,53). Drozda-Senkowska spune ca exista 2tipuri de influenta: informationala si normativa ce se manifesta
de multe ori si simultan. In acest capitol, autorul a vrut sa demonstreze ca si intr-o situatie ambigua , o
majoritate reuseste sa-si impuna ideea, fara a face in mod evident presiuni asupra individului.

Daca in capitolul al doilea se vorbeste despre conformism, in capitolul al treilea se vorbeste

despre obedienta, care nu este decat o forma particulara de conformism si care apare atunci cand o majoritate,
in general calitativa, isi impuneo presiune directa si explicita(op.cit,64) asupra noastra. Stanley Milgram , in
cartea sa Obedienta fata de autoritate, sustine ideea ca obedienta este diferita de conformism, iar prin
experimentele sale, a vrut sa dovedeasca acest lucru.In opinia lui Milgram, conformismul in
actiuni(comportamental) ar avea aceeasi amploare ca si cel in cuvinte(verbal)(op.cit,65). Intr-un prim
experiment (1956, 1971), Milgram a testat conformismul in cazul unei presiuni implicite a unui grup si au fost
2conditii: una experimentala(in care sursa de influenta majoritara exista) si unamartor (cand sursa lipseste). In
experiment, 3persoane (din care doar una era subiectul naiv) erau monitori, iar o a patra persoana era elev.
Unul din cei 2monitori complici, afiseaza elevului o lista de asociatii de cuvinte pe care trebuie sa le retina,
celalalt complice noteaza raspunsurile elevului, iar subiectului naiv ii revine sarcina de a da pedepsele in cazul
unui raspuns gresit(pedeapsa era aplicarea de socuri electrice). Fiecare din cei 3trebuia sa propuna intensitatea
socului electric, iar cea mai mica rma sa fie aplicata. S-a observat ca la fiecare greseala s-a hotarat in
unanimitate marirea intensitatii. Chiar daca subiectul naiv putea da valoarea cea mai mica ce ar fi fost aprobata,
el a fost de acord cu intensitatile propuse de ceilalti. La finalul experimentului s-a constatat ca influenta unui
grup asupra individului ii poate modela conduita, indiferent de situatie si de asemenea s-a observat ca subiectul
nu este agresiv intr-o situatie martor, chiar daca ar putea fi. Astfel, conformismul nu se manifesta doar in
cuvinte, ci si in actiuni(op.cit,70). Urmeaza un alt studiu al lui Milgram despre presiunea explicita a unui grup, in
care foloseste acelasi tip de experiment, modificand doar sursa de influenta si tipul de presiune. Experimentul
se desfasoara in aceleasi conditii,doar ca subiectului naiv i se impune sa creasca intensitatea socului de la o
greseala la alta, iar experimentatorul (autoritatea stiintifica)ramane in sala pentru a verifica desfasurarea
sedintei. Apar conflicte in interiorul subiectului, care doreste sa se opreasca, insa experimentatorul ii tot spune
sa continue. La sfarsit s-a observat ca majoritatea subiectilor s-au supus pana la capat exigentelor
experimentatorului. Consider aceste experimente destul de socante, chiar daca socurile electrice si reactiile
elevului erau trucate. Insa mi se pare destul de dureros pentru subiectul naiv, care desi constiinta ii spune sa se
opreasca, el trebuie sa asculte comenzile experimentatorului. Si desi stiu ca s-a demonstrat adevarul in ceea ce
priveste obedienta, cred in continuare ca experimentele au fost dure din punct de vedere moral pentru subiectii
naivi. Milgram a mers mai departe cu experimentul sau in 1974 pentru a gasi factorii care determina obedienta
fata de autoritate. A modificat un pic situatia si a observat ca obedienta a crescut de la 0%la peste 90%. S-a
constatat in experiment ca obedienta fata de autoritate variaza in functie de distanta dintre monitor si elev,
precum si de prestigiul autoritatii. S-a observat de asemenea ca nesupunerea se manifesta atunci cand apar
dezacorduri in sanul autoritatii. Drozda-Senkowska prezinta mai apoi si factorii de care nu depinde obedienta
fata de autoritate, cum ar fi de exemplu:sexul subiectilor; copiii si adolescentii sunt supusi ca cei maturi; nu
conteaza personalitatea subiectului, ci situatia cu care se confruntanici o trasatura de personalitate nu este
un bun predictor al obedientei(op.cit,81). In incheierea capitolului despre obedienta, autorul prezinta cateva
contestatii aduse experimentelor lui Milgram si se pare ca in urma testelor au existat oameni ce au avut
probleme, insa si-au revenit dupa un anumit timp, ceea ce pe mine ma inspaimanta si mai tare. Intr-adevar
omul este obedient fata de autoritate, lucru ce se intampla la orice loc de munca si in viata de zi cu zi.
In ultimul capitol al acestei parti despre influenta sociala, Drozda-Senkowska prezinta
inovatia. Inovarea a aparut prin ideea ca iinfluenta nu apartine strict majoritatii, ci este si un domeniu al
minoritatii. Acest tip de influenta, analizata mai ales de Moscovici se face cunoscuta prin stilul ei de
comportament, minoritatea trebuind sa fie implicata, voluntara, sa-si pastreze autonomia si independeta, iar
atuul ei esteconsistenta pozitiilor sale atat in timp, cat si in anumite situatii (op.cit,86). Intr-un prim
experiment(1972), Moscovici si Faucheux au ales un grup de 4-5 persoane din care facea parte si un complice.
Subiectii trebuiau sa indice din 64 de desene cel care li se parea ca ar fi un reperaj rapid pentru operatorii de
trafic aerian. Complicele alege tot timpul culoarea ca factor ce faciliteaza reperajul rapid al informatiei, iar ceilalti

nu au o preferinta stabilita. Ei reprezinta majoritatea, iar complicele-minoritatea. Experimentatorii au

remarcat:consistenta comportamentala a unui individ minoritar pare sa influenteze in acelasi timp,frecventa si
organizarea raspunsurilormajoritatii(op.cit,88).In al doilea experiment, au analizatconsistenta unui individ
minoritar confruntat cu o majoritate care poseda o norma implicita(op.cit,88)adica acele obisnuinte verbale
folosite de comunitate ca fiind norme. Subiectilor impatiti in grupuri de4 din care unul era complice li s-a dat o
lista de cuvinte-stimul cu cate 2asocieri (un calificativ si un cuvant supraordonat). Trebuiau sa aleaga asociatia
care li se parea cea mai apropiata de cuvantul-stimul. S-a observat ca indiferent de atitudinea adoptata,
complicele exercita influeta asupra majoritatii. Pentru a analiza consistenta unei minoritati confruntate cu o
majoritate ce poseda o norma explicita, Moscovici, Lage si Naffrechoux (1969)au realizat un experiment cu
subiecti numai femei, impartiti in grupuri de cate6(4subiecti naivi si 2complici). Ei erau nevoiti sa indice culorile
ce apareau intr-o serie de diapozitive. Majoritatea a spus albastru, iar minoritatea a spus verde, insa in final s-a
constatat cainfluenta exercitata de o minoritate consistenta poate fi la fel de importanta ca aceea exercitata de
o majoritate(op.cit,95). Intr-un alt experiment, bazat tot pe culori, Moscovici si Personnaz au confirmat ipoteza
conform careia numai influenta minoritara provoaca o schimbare la nivel latent(op.cit,100).De fapt, in acest
capitol Drozda-Senkowska a vrut sa arate ca influenta sociala nu urmareste sa mentina doar statu-quo-ul, ci
poate genera schimbarea(inovarea).
In aceasta lucrare, autorul a urmarit sa dea cat mai multe exemple de experimente ce stau la
baza influentei sociale, deoarece cea mai buna metoda de a intelege problemele psihosociologiei este cea a
experimentului. Este o carte, in care Drozda-Senkowska a reusit sa adune si sa prezinte numeroase informatii
de valoare, realizand astfel un manual riguros, stiintific, organizat si foarte folositor studentilor in domeniu.
Personal, consider lucrarea un succes, din care am invatat lucruri noi si folositoare pentru viata si de aceea
consider ca trebuie cunoscuta si citita de cat mai multi pasionati de psihologie sociala.

Disonanta Cognitiva

isonanta cognitiva
Publicat de Adrian in Psihologie sociala

In 1957, un tanar pe nume Leon Festinger a publicat o carte in care facea cunoscuta o teorie despre
care cred, la vremea aceea, ca nu si-a imaginat fabulosul destin ce o astepta. Adevarul insa a fost ca,
in anii 60, cele mai importante jurnale de psihologie sociala i-au dedicat numeroase articole (in care
erau testate una sau alta din predictiile teoriei lui Festinger). O teorie concurenta, in epoca, ii apartinea
lui Heider (teoria balantei). Ambele se raportau la oameni ca la procesori activi de informatie, spre
deosebire de behavioristi, inclinati sa creada ca oamenii reactioneaza automat, stimulati de
recompense sau pedepse, asemenea sobolanilor (si, intr-adevar, este asa, dar nu tot timpul). Ulterior,
celor doua teorii ale consistentei cognitive li s-a adaugat teoria autopercetiei, elaborata de Bem
(studentii din anul 3 de la facultatile de psihologie ar trebui sa cunoasca deja aceste 3 teorii si sa le
poata testa in viata de zi cu zi-aproape ca-mi vine sa spun si aplica, dar asta ar fi deja manipulare,
nu?)

Sa o luam usor cu Festinger. Hai sa presupunem ca te-ai alaturat unui grup de copii (esti si tu copil)
agresivi cu un altul, care nu face parte din grup, insa fara ca acela sa le fi facut, sau zis, ceva. Hes
just minding his own business (ca sa zic asa). Dar copiii sunt, uneori, sadici. Ei vor sa provoace
raul unuia pe care il simt mai slab (incapabil de reactie). Este imposibil sa nu fi asistat la un astfel de
episod, poate chiar sa fi facut parte din una din tabere (imi amintesc de un client care, desi trecusera
20 de ani, continua sa aiba resentimente la adresa celor care il persecutasera, fara motiv, in scoala
primara). In exemplul meu, tu, in adancul tau, nu ai nimic cu acel copil si chiar iti pare rau atunci cand il
imbrancesti sau ii adresezi cuvinte jignitoare, razand impreuna cu colegii tai de jena sau neputinta lui
(unde sunt adultii responsabili, cand lucrul acesta se petrece la gradinita sau in curtea scolii este o alta
poveste).
Episodul se incheie si pleci spre casa (sau ramai singur, cu gandurile si sentimentele tale). Ceva nu e
in regula, corect? Nu te simti bine. Ceva este tensionatinauntrul tau, este evident (la copii, deoarece
un adult disociat ar putea sa nu mai simta propriul disconfort psihologic, intr-un caz similar). Festinger
a dat un nume frumos acestei stari launtrice de tensiune psihologica si a prezis ce vor face oamenii.
Se numeste disonanta cognitiva iar oamenii, instinctiv, incearca sa o reduca.
Iata si cum, in exemplul de mai sus: la intrebarea cum am putut sa ma comport asa, in fond nu-mi
facuse nimic, si nici prietenilor mei, statea acolo fara sa supere pe nimeni, ce m-a apucat, nu sunt in
toate mintile?, generatoare de emotii neplacute (deoarece loveste in imaginea pozitiva de sine),
cauti un raspuns apt sa reduca disonanta. Ce zici de urmatoarele?
E un nenorocit de tigan (evreu, ungur) si-si merita soarta
Cu cine sa fiu dragut, cu tocilarul asta? Din cauza lui suferim noi la scoala, ne-am saturat sa ni-l dea
mereu exemplu
Cu fata aia de bou cere singur niste pumni
Daca ar fi fost in locul meu sunt sigur ca ar fi facut la fel. Ghinion!
Sigur a facut el ceva, alta data, prietenii mei abia acul l-au prins. E normal sa fie pedepsit
Daca-i lasam in pace pe astia de teapa lui se inmultesc, prin putere si cine stie ce tampenii incep sa
faca. Mai bine intervenim acum, cat mai e timp.
Si ai putea si tu sa-ti mai imaginezi alte raspunsuri, nu-i asa? Totul pare familiar, sau cunoscut,
deoarece se intampla tot timpul (psihologia mi se pare extrem de interesanta, printre altele,
deoarece poate fi studiata oriunde exista doi oameni). Copilul de mai sus, un adult intr-un alt caz, sunt
prizonierii unui mecanism inconstient al mintii, un mecanism responsabil de autojustificare.
Nimeni nu poate trai cu el insusi intr-o stare de disonanta cognitiva. Este obligat de propria lui minte sa
schime ceva iar schimbarea merge, de regula, in directia protejarii imaginii de sine, oricare ar fi

asta (subliniere neintamplatoare, oamenii apara inconstient si imagini negative despre ei insisi-voi
reveni in alt articol). Suntem rigid identificati cu credintele noastre despre noi insine si, fara o munca
sustinuta de autoconstientizare, le aparam orbeste (si amuzant, pentru un observator detasat). Sigur
ca, in exemplul de mai sus, disonanta putea fi redusa recunoscand comportamentul inacceptabil si
ceea ce a stat in spatele lui (propria agresivitate reprimata si/sau nevoia de a apartine de grup). Nu ma
pot astepta ca un copil sa reuseasca asta de unul singur. Ar stii ceva? Nici un adult, lipsit de forta
interioara (cu un Eu slab, adica, efectul unui parentaj necorespunzator), nu reuseste. Din acest punct
de vedere, cunoasterea teoriei disonantei cognitive, in relatie cu oameni care se comporta irational, ne
poate oferi premisele pentru a-i intelege (Iarta-i, Doamne, ca nu stiu ce fac, spune frumos Iisus din
Nazareth).
Si chiar asa este. Cu cat disonanta este mai puternica, cu atat oamenii sunt convinsi de propriile lor
justificari. Ar putea fi amuzant, ziceam, sa privesti din exterior aceasta orbire (trioul Othello-IagoDesdemona iti spune ceva?), daca nu ai fi expus si tu aceluiasi pericol, imediat sau pe termen lung
(stii pe cineva care a justificat un razboi fluturand informatia niciodata confirmata a prezentei unor
arme periculoase in Irak?). Mi se pare uimitor (si inspaimantator, in acelasi timp) pana unde se poate
ajunge cu asigurarile cognitive pe care ni le oferim, cu inventarea de scuze pentru actiuni imorale sau
pur si simplu salbatice, cu rationalizarile, pe scurt, cu incercarile inconstiente de reducere a
disonantei cognitive. Eu, unul, am exemple in fiecare zi (inclusiv furnizate de mintea mea, al carei
observator pasionat sunt).
Cred, de aceea, ca merita sa fim expusi, chiar un pic dureros (nu face bine la orgoliu), la acest tip de
cunoastere daca vrem sa evoluam (ceea ce presupune sa invatam din greseli, prin urmare sa le
recunoastem) si sa-i protejam pe cei din jur de agresivitatea cu care natura ne-a dotat din belsug, pe
toti (si pe care, din fericire, o putem intelege si sublima, doar ca e nevoie de efort). In viziunea mea,
asta inseamna a actiona pentru a trai intr-o lume mai buna. In acest caz particular, caruia simt ca
merita sa-i acord mai mult spatiu, cu exemple cotidiene, actiunile la care ma gandesc sunt cele
de examinare onesta, pe cat posibil impartiala si, dezirabil, asistate de cineva nebiasat, la randul lui,
si de recunoastere cinstita a variabilei interne care te-a impins spre un comportament care iti da o
stare neplacuta, daca te gandesti putin la el.
Sunt de acord ca e nevoie de o forma oarecare de putere interioara (puterea de a te vedea intr-o
lumina mai putin pozitiva, dar mai reala) dar mai cred ca ea poate fi obtinuta, treptat, cu sprijinul unor
adulti capabile de caldura (si inzestrati cu umor, imi vine sa adaug). Vezi insa o alta cale? In fiecare zi
suntem prinsi, poate de mai multe ori, intre doua cognitii psihologic inconsistente (idei care se bat
cap in cap) iar mintea incepe automat sa lucreze, deoarece nu se poate trai mult timp intr-o stare de
tensiune launtrica (un fel de homeostazie, dar nu la nivel biologic-sau doar la nivel biologic, daca
acceptam ca mintea si creierul sunt unul si acelasi lucru). Ce crezi, tu esti condus de credinta ca un
altul greseste pentru a-ti justifica agresivitatea, intoleranta sau acuzatiile, de fapt, nefondate? (puternic
infirmate de realitate) Crezi ca iti distorsionezi, fara sa-ti dai seama, propriile perceptii, pentru a nu
avea de suportat presiunea propriei culpabilitati? Crezi ca pleci de la premise gresite pentru a ajunge

la concluzia pe care ai stabilit-o de la bun inceput ca fiind adevarata? Eviti sistematic confruntarea cu
persoane care cred altceva si sunt capabile sa aduca dovezi convingatoare?
M-as mira sa raspunzi nu (si m-as feri de tine, pentru ca esti un pericol pentru ceilalti). Pentru ca
suntem oamenii, toti suntem expusi, in diferite grade, disonantei cognitive pe care Festinger, intr-un
moment de geniu, nu a inventat-o ci a descoperit-o. Cei care pierd contactul cu realitatea si sunt tot
mai inclinati sa nege evidentele se apropie, intr-adevar, de patologie. Insa nu e nevoie sa se ajunga
pana aici (intoarcerea e mult mai grea, desi nu imposibila). Putem invata cum functioneaza mintile
noastre si putem intra in dialog cu oameni mai putin identificati cu tema care ne preocupa. Fiind mai
putin implicati si, desigur, capabili de gandire rationala, ne pot ajuta sa iesim din capcana in care am
cazut singuri. Facem greseli? Da, in fiecare zi. E natural, fiind oameni. Dar de ce sa persistam in ele?
De aici incepe maturitatea. Copiii sunt rugati sa mearga la raionul de jucarii.

Autoritatea Zimbarbo

O lucrare care demonstreaza veridicitatea premiselor asezate la baza teoriei anarhiste:

sistemul ierarhic si autoritatea sunt cele care genereaza raul in societate. Prin sistemul juridic,
politic, economic si cultural care modeleaza individul, acesta va raspunde solicitarilor venit cu
autoritate din partea unor institutii sau a unor superiori pe linie ierarhica si va putea comite
acte de cruzime de care in mod normal nu ar fi capabil. Zimbardo, arata ca obedienta fata de
autoritate si conformitatea necritica fata de normele grupului fac posibila transformarea
individului intr-o persoana cruda.
Zimbardo considerea ca intrebarea Cine e responsabil fata de o actiune care implica violenta
sau cruzime? trebuie reformulata astfel: Ce este responsabil pentru situatia respectiva?. El
identifica puterea ca fiind responsabila, iar puterea este in sistemul juridic, politic, economic,
cultural, in sistemul institutional de educatie, etc.
Raul inseamna exercitarea puterii. Unde este puterea? Puterea este in sistem. Philip
Zimbardo.
Studiile de psihologie sociala din Efectul Lucifer, pleaca de la un celebru experiment din
1961, cunoscut sub numele de Experimentul Milgram. Acesta demonstraza de asemenea, ca

prin autoritatea ierarhica o persoana buna poate fi transformata intr-o persoana capabila sa
comita acte de cruzime. Experimentul Milgram a pornit de la dorinta autorului acestuia,
psihologul Stanley Milgram de la Universitatea Yale, de a-si explica cum a fost posibil
holocaustul. Un alt experiment, condus de Zimbardo in anul 1971 la Universitatea Standford,
demonstraza acelasi lucru.
Plecand de la exemplele oferite de istorie precum si de cercetarea sa inovatoare in domeniu,
creatorul experimentului Stanford detaliaza modul in care fortele situationale si dinamica
grupurilor pot conduce la transformarea oamenilor obisnuiti si buni in monstri. Aruncand
lumina asupra cauzelor acestei metamorfoze tulburatoare si explicand modalitatile prin care
indivizii pot rezista tentatiei raului, Zimbardo face posibila intelegerea unui larg spectru de
fenomene, de la abuzurile si manipularile corporatiste, pana la torturarea prizonierilor de la
Abu Ghraib si genocidul organizat.
Psihosociologul prof. Univ. Dr. Septimiu Chelcea scrie in recenzia pe care o face cartii lui Philip
Zimbardo: Viziunea lui despre individ si societate este tulburatoare: suntem posibili criminali si
traim intr-o era a uciderii in masa. In ultima suta de ani, mai mult de 50 de milioane de
oameni, civili si militari, au fost ucisi sistematic prin hotararile guvernelor.
O carte fascinanta, o calatorie in inima intunericului care va schimba pentru totdeauna modul
in care privim comportamentul uman.
Autorul, unul dintre cei mai cunoscui psihologi sociali, este cel care a iniiat un foarte celebru
experiment la nceputul anilor 70 la Universitatea Stanford, unde era profesor. n acel
experiment, mai muli studeni voluntari (selectai pe baza a numeroase teste care dovedeau
normalitatea lor psihologic) au fost mprii, prin tragere la sori, n deinui i gardieni. La
subsolul unei cldiri din Universitate s-a improvizat nchisoarea n care avea s se
desfoare, timp de 2 sptmni, experimentul.

Scopul era de a se observa n ce msur

mediul contribuie la modificarea comportamentului uman. Fiecare dintre participani tia c

ceilali sunt studeni ca i ei i c pot renuna n orice moment. n ciuda normalitii
participanilor i a ateptrilor optimiste ale specialitilor care au condus acest experiment, el
a degenerat iar Zimbardo a fost nevoit s-l ntrerup dup doar 6 zile. Trei dintre cei care
jucau rolul deinuilor au cedat psihic i au trebuit s plece iar majoritatea gardienilor au
abuzat de poziia pe care o deineau, depindu-i cu mult limitele comportamentale.
Cum a fost posibil acest lucru? Cum se face c, oameni simpli, care pn nu demult au dat
dovad de comportamente dezirabile social, au putut ajunge n situaia de a umili i chinui o
alt fiin uman n doar cteva zile? Aceasta este ntrebarea fundamental a crii
psihologului american. El crede c rul se afl n fiecare dintre noi, dar este scos la suprafa
de situaii speciale, de sisteme sau organizri defectuoase. Rul nu va ezita s se manifeste n
fiecare dinte noi atunci cnd mediul l face posibil. ntreaga demonstraie este un tur de for
prin istoria recent a omenirii (pornind de la lagrele celui de-Al Doilea Rzboi Mondial pn la

mcelul din Rwanda sau la abuzurile de la nchisoarea Abu Graib) i prin psihologia
experimental care i susin teoria. Exemplele sunt ocante iar autorul ne avertizeaz de mai
multe ori c pericolul care ne pndete este acela de a avea convingerea c am fi altfel, c,
plasai n situaii asemntoare, nu am putea aciona n acest fel. Se pare ns c structura
phihologic a majoritii covritoare a oamenilor declaneaz n aceste situaii tocmai
comportamentul pe care n alte condiii l-am denuna. Supunerea n faa autoritii, indiferent
de tipul ei, conformismul fa de grup, abdicarea de la responsabilitate, depersonalizarea
celuilalt sunt mecanismele psihologice pe care Zimbardo le disec pentru a ne demonstra cum
acestea devin catalizatori ai rului. O carte care face apel la luciditate i ne avertizeaz asupra
necesitii de a crea sisteme care s mpiedice apariia efectului Lucifer. Cred c meritul
major al crii este c i avertizeaz cititorul asupra a ceea ce ar putea deveni el la un
moment dat, oferindu-i astfel un antidot, o injecie cu anticorpi mpotriva rului pe care l-am
putea secreta la un moment dat.
La final, dou observaii: 1. cartea, foarte voluminoas, are i un pre pe msur; 2. pe tot
parcursul lecturii, am avut n minte alte dou cri excelente: Hannah Arendt Eichmann la
Ierusalim (la care i autorul face trimiteri) i Tzvetan Todorov Confruntarea cu extrema.
Experimentul a artat i importana covritoare a situaiei asupra comportamentului
comparativ cu dispoziia: studenii aceia erau asemntori, iar mprirea lor n deinui i
gardieni a fost aleatoare. S-au comportant conform rolului. Din ct am citit din carte, e la fel de
tulburtoare ca acest ingenios i ndrzne experiment (aprobat de comisia de etic a
Universitii!) Cred c vznd cum oamenii buni pot face ru, avem anse s nvm cum se
poate face bine.
Se pune practic in discutie mai mult complexitatea naturii umane, neexplorata in circumstante
conventionale. Acei studenti se cunosteau, stiau ca situatia este una controlata, ca pot renunta
oricand, stiau poate chiar si ceea ce urmarea experimentul sa demonstreze; cu toate acestea
rezultatul

nu

fost

influentat.

Mai intai de toate, autoritatea nu valoreaza nimic in fata eticii. Ba chiar s-ar putea crede ca
renegarea eticii o alimenteaza. Exista totusi si efectul turmei. E evident ca macar unul dintre
gardieni a luat totul in gluma, refuzand sa-si umileasca unul dintre colegi, insa pus in fata
puterii sale si a hotararii cu care ceilalti abuzau de ea, a cedat si si-a folosit-o.
In sfarsit, morala cartii poate fi pusa in idscutie. Natura umana nu poate fi depasita prin
eforturi individuale, ci doar colective si animate de o puternica vointa, in contextul in care
efectul de turma poate fi folosit pentru o astfel de cauza[ lucru care de altfel e putin probabil,
instinctul puterii e invincibil].
Cred ca sunt nenumarate dovezile care demonstraza ca natura umana admite eroismul (nu
poate fi vorba de instinct de conservare atunci cand cineva isi pune in pericol propria viata
pentru a salva pe altcineva). Chiar si in cazul Stanford apare acea forma de opozitie care
poate fi numita rezistenta eroica, atunci cand unul dintre detinuti refuza sa-l injure pe colegul

lui, atragand asupra-si o serie de pedepse; sau cand alt detinut intra in greva foamei pentru ca
drepturile sale au fost incalcate si devine tinta predilecta a gardienilor. Ele nu schimba cu nimic
sistemul, dar sunt o dovada a existentei eroismului (intr-o forma atenuata, ce-i drept). Apoi,
actul eroic este cu predilectie individual si nu unul colectiv. Nu toti cei care lupta pe front devin
eroi ci doar cei care s-au remarcat, si-au depasit turma. Desigur, este mai usor sa fi curajos
cand

esti

alaturi

de

oameni

curajosi

si

viceversa,

aici

este

Nici un sistem nu va fi vreodata imun la rau, nimeni nu sustine contrariul.

efectul

de

turma.