4.6.

Fenomene de transport prin membrane lichide

Ca si in cazul modelelor naturale, adica, membranele biologice, si la nivelul
membranelor sintetice exista o serie de fenomene de transport. Teoretic au fost
stabilite trei tipuri de sisteme de transport, (difuzia, transportul facilitat si
transportul activ)
cu diferente, in functie de caracteristicile substantei
transportate si anume: transportul cationilor, anionilor sau a moleculelor neutre.
Fenomenele de transport care se regasesc la nivelul membranelor lichide pot fi
privite, asa cum de altfel am si amintit deja ca duble extractii intre care apar
procese de transport prin fazele lichide in contact. Difuzia presupune, in
general, un transfer de substanta realizat in sensul unui gradient de
concentartie, pH, etc. Procesul se opreste odata cu disparitia gradientului dintre
fazele lichide aflate in contact. In cazul transportului facilitat, acesta se poate
realiza doar prin prezenta transportorilor (la nivelul membranar) care permit (prin
procese de recunoastere selectiva si cuplare) transportul anumitor specii
(recunoscute de acestia) din FS in FR traversand membrana lichida M.
Transportul activ se poate defini ca fiind o translocare (din FS in FR cu
traversarea membranei M) de substanta care are loc contrar unui gradient si la
fel ca si in cazul transportului facilitat este ajutat de transportori. In continuare
vom incerca sa prezentam, pe scurt, tipurile de transport enumerate si sa
definim cateva marimi care caracterizeaza, de regula o membraba lichida.
III.1.Caracterizarea membranelor lichide
Procesele de complexare mai sus-mentionate sunt asociate in cazul
transportului printr-o membrana lichida cu procesele difuzionale prin membrana
lichida.
Transportul mediat (sau facilitat) al speciilor chimice printr-o membrana lichida
este curent folosit, deoarece poate oferi o serie de facilitati, printre care de mare
importanta sunt rapiditatea in transport si selectivitatea. In aceasta situatie este
necesar a aborda intreg procesul de transport prin membrana lichida, tinand
seama si de echilibrele de formare a complexului dintre specia de interes si
transportor, respectiv desfacerea acestui complex. Astfel de echilibre se
realizeaza intr-o prima etapa la interfata FS/M si apoi la cea de-a doua interfata
M/FR.
Figura 10 prezinta schematic un proces de transport ce se realizeaza la nivelul
unei membrane lichide. Marimile relevante pentru descrierea unui transport
facilitat sunt: constantele de echilibru (K ex) si constantele de viteza (k f si
respectiv kr), coeficientii de difuzie ai compusului chimic d(A) si respectiv ai
complexului d(AC), concentratiile initiale ale tuturor speciilor si grosimea
membranei (l). Jocul acestor parametrii va determina fluxul prin membrana al
solutului. In incercarea de a descrie cat mai fidel fenomenul de transport, Nobel
creaza un model ce imbina constantele fizice cu parametrii de viteza rezultand
astfel marimile: K, si
K = Kex[A]

(1)
1

 = d(AC)/krl2

(2)

= {d(AC)/d(A)}{([C] + [AC])/[A]}

(3)

Parametrii adimensionali au fost utilizati in calcularea factorului de facilitate,

notat cu F care se defineste astfel:

fluxul in prezenta transportorului

fluxul in absenta transportorului

(4)

Factorul de echilibru K, este o masura a magnitudinii complexarii la o anumita

concentratie a compusului chimic.
Factorul cinetic, reprezinta raportul dintre timpul de reactie si cel de difuzie.
Astfel, o valoare mica a lui va corespunde unui transport determinat de difuzie
(limitativ de difuzie) in timp ce o valoare mare va indica un transport determinat
cinetic (limitativ cinetic).
Factorul concentratie/mobilitate, , compara coeficientii de concentratie si de
difuzie al compusului chimic si respectiv al complexului.
In toate cazurile mentionate este necesar sa se cunoasca fluxul de compus
chimic (JA).
Fluxul compusului chimic (A) printr-o membrana de grosime l este direct
dependent de gradientul de concentratie (c A) redat de prima lege a lui Fick:

J A d A

CA
l

(5)

unde semnificatia termenilor este redata in figura 10

Fluxurile mari se pot obtine doar atunci cand se mentine o diferenta mare de
potential chimic, membrana fiind subtire implicand astfel o difuzivitate a speciilor
destul de mare (dA).
In cazul membranelor lichide celulare, la care ne referim, grosimea stratului de
difuzie (l) este comparabila cu stratul Nernst, dependent de conditiile
experimentale, cuprins intre 50-500m.
In scopul obtinerii unor selectivitati considerabile, in stratul membranar este
necesara prezenta unui receptor specific pentru substrat care poate juca rolul
unui transportor intre cele doua faze apoase. Astfel apare practiv, transportul
facilitat, adica ajutat de anumiti cacausi care pot fi de la caz la caz naturali sau
sintetici, aciclici sau ciclici.
Un modelul simplu de transport, conceput de Reusch si Cussler inca de la
inceputul anilor saptezeci (1973), se foloseste ca baza pentru sistemele mai
complicate.
Profilul variatiei concentratiei intr-o astfel de membrana este prezentat
schematic in (Figura 4.14):

Figura 4.14.
Profilul concentratiilor printr-o membrana lichida
Transportul din faza sursa apoasa (FS), prin membrana organica lichida (M), in
faza receptoare apoasa (FR) poate fi privit esalonat in urmatoarele etape:
i.) difuzia prin stratul limita al fazei apoase sursa

J A d A

[A] s [A 1 ] s
l

(6)

[A]s = concentratia solutului in FS;

[A1]s = concentratia solutului in stratul limita apos;
l = grosimea membranei
JA = fluxul compusului A
ii.) complexarea la interfata FA/M
iii.) difuzia prin stratul limita membranar

J B d B

[CA 1 ][CA] m
lm

(7)

[CA1] = concentratia complexului la interfata FS/M;

[CA]m = concentratia complexului im membrana;
lm = grosimea stratului limita membranar;
dB =coeficientul de difuzie al complexului CA prin membrana;
JB =fluxul de complex prin membrana
iv) transportul prin convectie prin membrana
v.) difuzia prin stratul limita membranar la cealalta interfata (M/FR)

J B d B

[CA] m [CA 2 ]
lm

[CA]m = concentratia complexului in membrana;

3

(8)

[CA2] = concentatia complexului in stratul limita membranar de le interfata M/FR

(figura 10);
JB* = fluxul de complex la interfata M/FR
vi.) decomplexarea la interfata M/FR
vii.) difuzia prin stratul limita apos

J A d A

[A 2 ] r [A] r
la

(9)

[A2]r = concentratia compusului A in stratul limita al FR (fig.10);

[A]r = concentratia compusului A in FR
la = lungimea stratului limita apos de la interfata M/FR;
JA* = fluxul de compus A in FR.
Dupa cum se poate observa din Figura 10, este vorba de fapt, de doua extractii
succesive (FA/M si respectiv M/FR) definite fiecare de cate o ecuatie
caracteristica a fluxului, si anume (7), si (9). Odata definite extractiile , sistemul
se poate rezolva presupunand:

conditia de stare stationara (fluxurile sunt egale)

echilibrul termodinamic la complexare si respectiv la decomplexare.

In cazul cel mai simplu, cand in membrana nu exista transportor, specia se
distribui intre faze definindu-se un coeficient de repartitie:
Aw

Dp

Ao

(10)

[A] o
[A] w

(11)

in care w si o simbolizeaza cele doua faze (apoasa si respectiv organica).

Dp = coeficientul (sau constanta) de repartitie al speciei A intre fazele
membranare.
Ecuatia fluxului speciei A prin membrana in acest caz va fi:

[A] [A]
l
l
s
r 2 a 2 m D
p
J
dA
d
m

(12)

In cazul mai multor compusi transportati, a caror dimensiuni sunt comparabile,

viteza de transport va depinde doar de coeficientul de repartitie (D p) al acestora;
selectivitatea fiind in fapt rezultatul solubilitatii diferentiate al compusilor in fazele
membranare.
Existenta in faza membranara a unui transportor (C) capabil sa complexeze
compusul A (substratul) implica echilibrul:
Am + Cm

ACm

caracterizat de constanta Ka
4

(13)

[AC]m
m [C] m

K a [A]

(14)

implicit etapele iii.) si vii.) vor putea fi descrise prin urmatoarele ecuatii:

K a D p K ex

(14)

Ca urmare si a proceselor difuzionale, ecuatia fluxului va fi de forma:

[A ]s [A] r
J

2 D Aaa 2 DmB (D p J t )

(15)

unde fluxul total Jt:

Jt

Kex C
(1 Kex [A]s )(1 Kex [A]r )

(16)

Efectul implicarii transportorilor influenteaza valoarea fluxului Jt astfel:

fluxul pozitiv (Jt>O) indica o rezistenta scazuta a membranei, rezistenta

micsorata prin prezenta transportorilor;
un flux pozitiv este proportional de regula cu concentratia de transportor;

fluxul este independent de concentratia initiala de compus (A S) in cazul

in care [AS] are valori mici si este dependent de [A S] pentru valori mari
ale acesteia.
Prin agitarea fazelor membranare se obtin concentratii constante ale compusului
transportat pentru fiecare faza membranara in parte (A S=AS1; A1=Am=A2; Ar2=Ar).
In aceasta situatie fluxurule de compus A vor depinde doar de procesele
difuzionale din straturile respective sau altfel spus procesul este limitat difuzional
prin straturile de la interfata. Daca specia chimica A este un cation, traversarea
de catre acesta a unei membrane poate fi realizata prin intermediul unui
complex supramolecular de tipul [C...M] +X- solubil in faza membranara.
Constanta de extractie Kex a acestuia este de forma:

K a D p K ex

[MLX]m

[M ]w [L]w [X ]w

(18)

Izatt si colab. au studiat acest tip de membrana cu precadere pentru situatia

ionilor metalelor alcaline conducand la obtinerea de noi expresii matematice ale
fluxului in cazul transportului uni- si poli-cationilor. O ecuatie simpla a fluxului,
utilizata de majoritatea cercetatorilor a considerat scaderea concentratiei in
straturile limita apoase care este mult mai mica decat scaderea concentratiei in
startul limita organic:

DB
2lm

K ex C o

[A]2s
1 Kex [A]2s

[A]2r
1[A]2r

(19)

Alura transportului perechilor de ioni este in esenta acelasi cu cea a

transportului compusilor neutrii: fluxul J este proportional cu concentratia
transportului, prezentand saturarea corespunzatoare concentratiei de substrat in
faza apoasa si este optim (cand [Ar] > O).
In cazul transportului mediat efectul structurii transportorilor asupra fluxului se
regaseste in expresia:
Co
J

2 lm
2 dK
d

lm
a D p [A]s

(20)

Desi aceasta propunere nu a fost inca validata in toate cazurile totusi relatia se
mentine pentru foarte multe situatii.
Procesul de transport mediat poate fi influentat si de alti factori cum ar fi:

stabilitatea complexului (ca si in cazul precedent); la extractia din FS in

M o stabilitate mare a complexului poate impiedica desfacerea lui la
cealalta interfata M/FR;
influenta anionului pereche;
influenta fazelor apoase si organice (prin natura acestora ce implica si
posibilitatea lor de saturare reciproca);
mecanismul de transport ( transportul mediat putatnd fi de la caz la caz
un transport facilitat sau un transport activ)

Un exemplu apropiat de membranele biologice poate fi asimilat cu cel

ce implica carausi naturali, pe cand la nivelul membranelor artificiale ne bazam
pe receptori naturali dar si sintetici de tip macrociclic. Prezentam mai jos cateva
exemple de transportori naturali si sintetici implicati frecvent in procesele de
transport prin membranele lichid
III. 2. Tipuri de carausi implicati in procesele de transport.
Compusii care au rolul de a facilita sau media transferul unor specii
chimice poarta numele de transportori sau carausi.
Transportorii care vor fi prezentati in acest capitol sunt implicati cu precadere in
procese chimice interfazice (faze nemiscibile). Intr-o prima incercare de
clasificare, acestia pot fi cuprinsi in doua mari categorii si anume:

transportori macrociclici cu cicluri inchise (plan inelare, bi- si

tridimensionale sferice, etc.)
transportori macrociclici cu cicluri deschise (PEG-uri, surfactanti, saruri
cuaternare de amoniu, etc.)

III.2.1. Transportori macrociclici cu ciluri inchise

Literatura de specialitate include in clasa mare a transportorilor macrociclici cu
cicluri inchise atat compusi naturali (ionofori, cum ar fi cei din clasa antibioticelor
naturale, saruri cuaternare de amoniu sau ciclodextrine) 33,34 cat si sintetici (eteri
coroana, criptanzi, sferanzi, calixarene, sau ciclodextrine modificate ).
6

III.2.1.1. Ionofori de tip antibiotice naturale

Inca din 1951 au fost izolate unele antibiotice (nigericina si lasalocidul sau
A23187) cu proprietati remarcabile in ceea ce priveste complexarea selectiva si
transportul unor cationi alcalini prin membranele celulare.

Selectivitatea complexarii este cunoscuta la majoritatea antibioticelor ionofore,

ele fiind capabile sa discearna chiar cationii alcalini Na +, K+. Un exemplu il poate
constitui valinomicina care complexeaza de 10 000 de ori mai usor K + fata de
Na+, in special in medii neapoase (hidrofobe).
O

O
O

O
O

N
O

O
O

O
O
N

N
O

Valinomicina
Valinomicina, ionofor apartinand clasei antibioticelor naturale, a fost izolata
prima data in 1955 din Streptomices fulvissimus. Asa cum se poate observa si
din figura de mai sus, Valinomicina contine in structura sa 38 de entitati
reprezentate de doi amino acizi (L-valina si respectiv D-valina)si doi hidroxiacizi
( D-acid hidroxiizovaleric si respectiv acidul L-lactic) dispusi alternativ astfel incat
sa formeze un inel. Asa cum am mentionat, valinomicina s-a remarcat indeosebi
prin selectivitatea sa fata de Na +/K+ permitand astfel cationilor monovalenti prin
membrana lipidica sintetica sau chiar naturala ( un exemplu in acest caz
constituindu-l pompa Na+/K+ ce functioneaza la nivelul membranelor biologice).
Antibioticele de tip ionofori sunt molecule similare celor biologice capabile sa
recunoasca anumiti ioni si sa-i transporte prin peretele membranar celular.
Descoperirea ulterioara si a altor ionofori naturali (eniatina, beauvarina,
nonactina, lasalocidul, etc.) a confirmat obtinerea de complecsi cu variate
rapoarte de complexare.

O
O

Nonactina
Armstrong si colaboratorii comunica recent noi antibiotice (care se regasesc si in
terapeutica) a caror structura macrociclica si proprietati fizico-chimice,
chiralitate, aciditate, bazicitate, etc. permite o selectie riguroasa a unor compusi
organici si in acest fel separarea acestora (prin HPLC si in special electroforeza
capilara). Astfel de compusi poarta denumirea de selectori.
Inspirandu-se din arhitecturile polimacrociclice ale ionoforilor naturali, ulterior a
fost posibila obtinerea unor compusi ciclici similari, sintetici. Printre acestia se
numara eterii polimacrociclici de tip eteri coroana sau derivati ai acestora.
III.2.1.2.Ciclodextrinele
Ciclodextrinele sunt tot compusi cu structura ciclica care iau nastere prin legarea
unitatilor de glucoza, in urma actiunii unor enzime, rezultand o macromolecula
cu o cavitate interna de forma tronconica.
OR6
O
O

O
OR2

R3O

OR6
O

R3O

OR2

R 2O

R 6O

O
O

R3O

R3O

OR2

R2O

O
OR3
R 6O

OR6

R3O
OR2

OR3

R 2O

OR6

OR6

Ciclodextrina
Ciclodextrinele sunt oligozaharide constituite din 6-8 molecule de glucoza, cu
grupari hidroxil glicozidice plasate in exterior la baza mare a trunchiului de con
iar celelalte grupari hidroxil marginesc in interior baza mica, asa cum se prezinta
8

in figura 4.15. O astfel de structura confera proprietati exopolarofile si

endohidrofobe.

densitate electronica mare

. .
. . .. . .. . ...
.

grupari -OH
glicozidice
secundare
hidroxil primar

Figura 4.15.
Prezentarea schematica a functionarii unei ciclodextrine
Pe de alta parte, cavitatea tronconica rezultata are proprietati complexante dar
si de stereoselectivitate printr-o restrictie dimensionala. In fine, proprietatile
optime active ale ciclodextrinelor confera in acest context si o selectivitate pe
baza de chiralitate conducand la un receptor important cu multiple implicatii
pentru modele experimentale.
In afara transportorilor naturali (prezentati mai sus), exista si o serie de
transportori macrociclici sintetici folositi uzual in procesele interfazice
2.1.3.1.3. Eterii coroana
O alta clasa de compusi obtinuti prin sinteza, utilizati ulterior in procese de
transfer interfazic, sunt eterii coroana.
Acesti compusi au fost sintetizati de Pedersen si colaboratorii sai inca din 1967.
Ei prezinta in structura lor cicluri eterice de dimensiuni variabile avand unitata
structurala de baza -[-CH2-CH2-O-]nNumarul acestor compusi la ora actuala este mare, dovedind pe de o parte
interesul pentru clasa chimica ce o reprezinta, iar pe de alta parte justificand
preocuparile practice prin domeniile in care sunt implicati. Mai jos sunt
prezentate cateva exemple de astfel de compusi (fig.4.16):

O
(

O
O

n = 0 (12-coroana-4)
n = 1 (15-coroana-5)
n = 2 (18-coroana-6)

)n

O
O

18-coroana-6
(18-C-6)

Diciclohexil-18-coroana-6
(DCH18-C-6)

Dibenzo-18-coroana-6
(DB18-C-6)

S
O

O
S
S2 18-C-6

O
N

N
O

N218-C-6

O
O

N ( O )N
n
O
(
)m

m = n = 1 (2.1.1)
m = 2, n = 1 (2.2.1)
m = n = 2 (2.2.2)

Criptanzi

X
N
O

O
O

O
O

N
N

N
X

O
(E)

Bis-eteri coroana cu centrii fotosensibili

10

O
O

O
(

m OCH3

O
)

n
O

O
(

m OCH3

O
)

n
m= 0 , 1 , 2
n =0,1,2

Eteri coroana tip lariat

11

MeO OMe
MeO OMe

Calixarene

O
HOOC

COOH

HOOC

COOH

O
Eteri coroana chirali
Figura 4.16.
Cateva exemple de coronanzi si criptanzi
Gruparile polare si nepolare, se orienteaza diferit in functie de natura mediului,
conducand la forme diverse ale macrociclurilor eterice (ex. in medii nepolare,
atomii de oxigen se orienteaza spre interiorul, inelului, gruparile apolare
hidrocarbonate aranjandu-se spre exterior, conferind o solubilitate mai buna
eterilor in mediul respectiv). In general EC prezinta proprietati bazice datorita
electronilor neparticipanti ai oxigenilor (conform teoriei Lewis). Acesti compusi isi
gasesc aplicabilitatea, in mod frecvent, in procese chimice ce se desfasoara in
medii eterogene, fiind utilizati cel mai adesea ca transportori datorita proprietatii
lor de a prinde pe principiul gazda-oaspete specii pozitive sau specii neutre
prin interactii de data aceasta prin punti de hidrogen.
De la primul eter coroana (DB18-C-6) descoperit de Pedersen (Premiul Nobel in
1987 alaturi de D.J.Cram si J.M.Lehn) pana in prezent s-au sintetizat circa 4000
de compusi de tip EC permitand totodata fundamentarea noului domeniu al
chimiei supramoleculare ( discutat pe larg in paragraful anterior). O explicatie a
acestei activitati se datoreaza proprietatilor complexante ale EC care s-au putut
extinde ulterior si asupra anionilor sau chiar a moleculelor neutre.
Prin complexarea unei specii pozitive ( cu precadere cationi proveniti de la
metalele alcaline si alcalino-pamantoase) s-a ajuns la formarea de complecsi
supramoleculari, stabili, in prezenta unui anion pereche. Aceasta constituie
12

aplicatia cea mai des intalnita a EC si este rezultatul proprietatilor bazice ale
acestora. Conform teoriei lui Lewis, dubletele de electroni neparticipanti ai
atomilor de oxigen formeaza un nor electronic, cu sarcina globala negativa,
centrat pe cavitatea macrociclului. In acest fel in complexul supramolecular
format se pot defini urmatorii parteneri:
ligandul = molecula gazda (eterul coroana)
specia complexata = molecula oaspete
Factorii de care depinde atat formarea cat si stabilitatea complexului
supramolecular sunt:

parametrii ligandului (forma si marimea cavitatii, flexibilitatea sau

rigiditatea macrociclului, centrii de legatura, tipul atomilor donori,
efectele substituentilor)
parametrii speciei complexate (legati
dimensionala in cavitatea ligandului);

de

potrivirea

sterica

si

parametrii anionului (natura, marimea si hidrofobicitatea acestuia);

la care se mai insumeaza si caracteristicile mediului de reactie (determinate de
natura solventului, tipul de legaturi, polaritatea, solubilitatea, tarie ionica, etc.,).
In general, complexul supramolecular este definit de proprii sai parintiica
rezultat al asocierii mai multor specii, prin diverse interactii necovalente. Acestia
sunt in mare masura asemanatori celor naturali, intalniti frecvent, creand astfel
posibilitatea atat a studierii cat si a modelarii aplicative prin mimarea lor.
Pentru ca prinderea oaspetelui in interiorul cavitatii sa fie cat mai eficienta,
complexul supramolecular mai contine de regula si un anion pereche care
asigura, in general neutralitatea intregii molecule (din punct de vedere
electrostatic) conferind astfel si o hidrofobicitate mai mare.
Formarea unor astfel de complecsi poate fi prezentata schematic astfel::
L M A [ L... M ] A
+

(21)

L = ligand; M = cation; A = anion;

Se poate afirma ca stabilitatea complexului depinde de caracteristicile fizicochimice ale ligandului, cationului si/sau anionului din componenta acestuia.
De la descoperirea lor pana in prezent, EC au cunoscut o mare dezvoltare
diferentiiindu-se intr-o uluitoare varietate dar si aplicabilitate (atat in domeniul
chimiei, biologiei si medicinei cat si in domenii ca electronica, optoelectronica,
etc.). Cercetarile ulterioare s-au axat pe imbunatatirea proprietatilor complexante
ale EC prin modificarea (ca urmare a sintezei) a proprietatilor lor fizico-chimice.
In consecinta, in ultimii ani au aparut noi EC a caror structuri s-au diversificat
foarte mult fata de cea a EC initiali. Ca urmare a acestor diversificari au aparut
transportorii functionalizati cum ar fi cei cu functii acido-bazice, redox, etc.
(Fig.12).
Compusii cu functii acido-bazice contin grefate pe structura inelului eteric diferite
lanturi flexibile avand grupari astfel concepute pentru modele prestabilite. Acesti
compusi poarta numele de eter lariat. Dintre gruparile cel mai des intalnite sunt:
-OH, -COOH, -NH2, etc. Prezenta acestor grupari conduce la cresterea
stabilitatii complecsilor prin formarea unor noi legaturi donor-acceptor sau ionice.
13

Paradoxal, cresterea numarului de grupari situate pe lantul flexibil conduce

uneori la o scadere a stabilitatii unor astfel de complecsi. O explicatie poate fi si
cresterea numarului de legaturi ce produce o scadere a posibilitatii
conformationale ale lantului flexibil, limitand astfel accesul cationului in interiorul
cavitatii macrociclului.
Prezenta a doua lanturi flexibile grefate pe un macrociclu conduce la cresterea
interactiei intre cation si ligand si la activarea anionului prin mentinerea lui la
distanta mai mare fata de cation.
Unii EC prezinta grupari laterale care le confera activitate optica, conducand
astfel la importante aplicatii cu precadere privind selectivitatea unor specii
racemice (recunoasterea chirala, Fig.12).
Exista EC care prezinta la capatul lantului flexibil o grupare terminala care
datorita structurii sale chimice (de exemplu NH 2) poate conduce la formarea
unor complecsi intramoleculari prin interactia gruparii (de obicei protonata) cu
interiorul cavitati macrociclului. De aceea acesti EC au posibilitatea de a
complexa foarte puternic in medii bazice si nu in medii acide (datorita protonarii
gruparii amino care conduce la o autocomplexare).
Ulterior, prin imbunatatirea procedeelor de sinteza, s-a reusit obtinerea unor
compusi cu structuri bidimensionale (criptanzii, Fig. 12) sau tridimensionale
(sferanzii, calixarenele, Fig.12).
III.2. 2. Transportori macrociclici cu cicluri deschise
III.2..2.1. Saruri cuaternare de amoniu
In acest sens prima clasa de compusi care se impune a fi prezentata este cea a
sarurilor cuaternare de amoniu. Acesti compusi au fost printre primii utilizati cu
succes in procesele de transport interfazic.
Dupa cum este cunoscut unele saruri cuaternare de amoniu pot participa cu
succes in procese de transfer interfazic avand rolul de carausi. Astfel de
compusi sunt implicati in special in procese de cataliza prin transfer interfazic
(termen introdus de Stark si ulterior de Makosza), mecanismul procesului putand
fi redat astfel:

+
M + A

+ MA

+ CE

CE

+
(CE...M) + A

aq.

+ (CE...M) A

org.

Figura 4.17.
Mecanismul transferului in cataliza interfazica
Din figura 4.17 se observa repartitia bifazica a transportorului (notat cu CE)
permitand schimbul de anioni dintre sarea cuaternara de amoniu si reactant (in
faza apoasa notata in figura 4.17 cu aq.) totodata realizandu-se si transferul (in
faza organica notata in figura 4.17 cu org.) acestuia din urma. Este facilitata in
14

acest mod reactia cu participarea substratului organic si implicit formarea

produsilor de reactie. In general procesul de transfer este influentat de
hidrofobicitatea speciei cationice, taria ionica a fazei apoase, natura solventului
precum si a anionului pereche.
III.2.2.2.Polietilenglicolii si glimele
Sunt cunoscuti compusii de tip polietilenglicolic (PEG) care, datorita
proprietatilor lor au numeroase aplicatii.
In practica farmaceutica se utilizeaza compusi sintetici capabili sa faciliteze
traversarea peretelui lipofilic membranar de catre nenumarate medicamente (in
marea majoritate cu hidrofolicitate apreciabila). Astfel de compusi sunt
polietilenglicolii (PEG-urile), sau surfactantii (cu precadere cei neionici).
PEG-urile fac parte din clasa tensioactivelor neionice avand in structura lor
lanturi ce contin unitati de tip -CH 2-CH2-O- si grupe hidroxil (-OH) terminale. O
astfel de structura reprezinta un macrociclu de tip EC deschis de uinde si
proprietatile lor asemanatoare compusilor macrociclici.

O
H

O
O

Me

O
O

Me
n

Prin alchilarea grupelor terminale rezulta compusi utilizati ca agenti activi de

suprafata, sau de dispersie, cunoscuti sub numele de glime (Tabelul 4.2)
Tabelul 4.2.
Surfactantii neionici de tip PEG-modificat intalniti frecvent in obtinerea de faze
structurale folosite ca membrane sintetice
GRUPARILE
HIDROFILICE

Polietileni

GRUPARILE HIDROFOBE

CATENELE DE
LEGATURA

Colesterol
Eter
Alcool cu lant lung de atomiEter
de carbon
Acizi cu lant lung de atomi deEster
carbon
Acizi cu lant lung de atomi deinele Sorbitan
carbon
Alchil-fenoli
Eter
Alchil-amide
Amide
Alchil-amine
Polioxipropilene
Trigliceride cu lant lung deEster
atomi de carbon

DENUMIRE
UZUALA
Solulan
Brij
Myrij
Tween
Triton
-

Similar EC, PEG-urile prezinta perechi de electroni neparticipanti care le confera

un caracter slab bazic. In aceasta situatie complexarea unei specii incarcate
pozitiv se datoreaza infasurarii in spirala a acesteia de catre lantul
polietilenglicolic. Prin realizarea spiralarii lantului de PEG se creaza de fapt un
15

canal cu sarcina negativa care interactioneaza electrostatic cu specia

cationica.
Stabilitatea unor astfel de complecsi este dependenta de dimensiunea canalului
format, de distanta dintre sarcini precum si de lungimea si hidrofobicitatea
lantului polietilenic.
Implicarea surfactantilor se regaseste de regula in studii ce utilizeaza micelii si
micelii inverse, vezicule, faze lichide cristaline (faze lamelare), straturi polimerice
duble cu arhitecturi elicoidale (mimand matricea ADN-ului), etc..
Atat chimia supramoleculara cat si recunoasterea moleculara au implicatii
importante in procesele de repartitie si extractie a complecsilor supramoleculari
prin rolul exercitat de caracteristicile fazelor de reactie. In acest sens sunt
importante unele aspecte referitoare la procesele de extractie care ar influenta
modelarea membranelor lichide considerand sistemul membranar ca o extractie
dubla.
III. 2. Mecanisme de transport prin membranele lichide
Traversarea membranei lichide se poate realiza printr-un sistem de transport
pasiv sau un sistem de transport activ. Transportul pasiv se realizeaza prin
difuzia speciei chimice in sensul gradientului de concentratie fara implicarea
unui consum energetic. In aceasta situatie se incadreaza procesul difuzional
pasiv precum si cel facilitat. Transportul activ promoveaza activitatea de
traversare a membranei impotriva gradientului de concentratie.
Transportul pasiv
Transportul pasiv (sau difuzia pasiva) este mecanismul cel mai simplu
de transport al unui solut printr-o membrana. Acesta nu este cuplat cu nici o alta
transformare, solut difuzand dintr-o parte ion alta a membranei fara existenta
unor interactii specifice cu un alt compus. In cadrul difuziei pasive, se studiaza
de obicei, numai transportul solutilor neincarcati cu sarcina electrica, transport
care se poate realiza si in absenta unui potential electric transmembranar
Deplasarea solutului in astfel de procese, se realizeaza numia in sensul scaderii
concentratiei sale. Pentru astfel de transporturi care decurg spontan, valoarea
energiei libere este totdeauna negativa (G <O). Cantitatea de substanta ce
traverseaza membrana in unitatea de timp printr-un proces de difuzie pasiva
este data de valoarea fluxului sau. In cadrul transportului pasiv se regasesc
toate implicatiile fenomenului difuzional descris anterior.
In afara difuziei pasive in sistemele membranareapare si difuzia
facilitata Aceasta se realizeaza in prezenta si cu ajutorul unor molecule numite
carausi sau transportori.
Transportul mediat sau facilitat
Transportul mediat a aparut ca o consecinta a incompatibilitatii difuziei
pasive a anumitor soluti organici datorita fie:
i.) - vitezei mari de difuzie care impiedica observarea marimii sau caracterului lor
hidrofil;
ii.) - aparitiei unei saturatii a vitezei de difuzie datorita cresterii concentratiei
interne a solutului;
iii.) - inhibitiei difuziei solutului datorita prezentei in membrana a unor analogi
structurali solutului.
16

Deci se poate afirma ca toate procesele de transport mediat prin

membranele biologice, indeplinesc cele trei proprietati caracteristice si anume:
specificitatea substartului, saturabilitatea sa precum si inhibitia sa specifica
(descrise anterior).
Toate aceste caracteristici pot fi explicate prin prezenta la nivelul
membranei a unui compus cu rol de a recunoaste si a fixa solutul respectiv,
accelerand totodata deplasarea lui prin membrana. In aceasta situatie vorbim
despre o difuzie facilitata cunoscuta si sub denumirea d edifuzie mediata sau
transport mediat.
Ca si in cazul difuziei pasive, in procesul de difuzie mediat, deplasarea
solutului se va realiza doar in sensul scaderii potentialului electrochimic (sau a
oricarui alta marime fizico-chimica). Astfel fluxul net al solutului se opreste in
momentul egalarii potentialelor electrochimice existente initial in cele doua
compartimente membranare (denumite FS sau FR). Si in aceasta situatie putem
vorbi despre o difuzie spontana deoarece nu exista un aport sau cuplaj
energetic.
Accelerarea deplasarii solutilor in aceasta situatie se datoreaza deci
prezentei carausilor
sau in cazul membranelor suportate a canalelor
membranare sau a porilor membranari. Acestia sunt principalii responsabili
pentru difuzia facilitata. In fapt ei prind specific si selectiv compusul ce
urmeaza a fi transportat, il trag astfel in faza membranara (n care nu ar putea
patrunde altfel sau ar patrunde cu mare greutate), il trec prin aceasta si il
elibereaza in faza receptoare. Astfel de transferuri pot fi realizate fie prin
schimbarea conformatiei carausului la cele doua interfete membranare (FS/M
si respectiv M/FR), situatie intalnita (si dovedita experimental), a avea loc si la
nivelul membranelor naturale, fie prin schimbarea conditiilor de mediu la cele
doua interfete permitand astfel cacausilor sa cupleze sau sa elibereze (dupa
caz) compusul transportat.
In continuare vom prezenta pe scurt pe scurt cel de-al treilea tip de
transport membranar care apare ca rezultat al unui surplus se energie necesar
solutului pentru a se deplasa contrar gradientului sau de concentratie.
Transportul activ
Procesul de transport activ este unul dintre principalele procesele care
au loc la nivelul membranei. Aceasta permite, mare, o concetrare a unui solut
(fie el molecula neutra sau ion) intr-una din fazele membranere (FS sau FR).
Se cunoaste ca printr-un proces de diluare a unei solutii, entropia ( S)
creste, moleculele solutului fiind in aceasta situatie mult mai departate unele fata
de altele, creste bineinteles gradul lor de dezordine. In mod similar cand se
supune concentrarii o solutie, se produce si o scadere a entropiei sale (gradul
de dezordine), datorita apropierilor intermoleculare. Prin urmare este evident ca
trebuie depusa o energie suplimentara pentru concentrarea unei solutii, acest
lucru nerealizandu-se spontan.
In mod similar, in cazul solutului ce traverseaza membrana, impotriva
unui gradient de concentratie, se consuma o cantitate de energie necesara
desfasurarii procesului de transport.
Se poate defini transportul activ ca un proces in care sistemul, in
ansamblu, castiga energie libera (G>0). Daca (G>0) atunci sigur procesul de
transport nu se realizeaza spontan ci este cuplat cu alte reactii.
17

In general, sistemele de transport facilitat si activ sunt sisteme de transport

cuplat. Transportul compusului chimic ce trebuie sa traverseze membrana de la
o concentratie mica la o concentratie mare se realizeaza simultan cu transportul
pasiv al unei alte specii in sens invers sensului permis de compusul chimic de
interes (fig. 4.18 b.). Astfel de sisteme sunt strict dependente de o forma de
energie.
Cele doua sisteme de transport pot fi prezentate astfel:

Transportul pasiv
Transport activ
a
b
Figura 4.18
Sisteme de transport in procesele membranare: a. transpotul pasiv; b.
transportul activ
Este necesar sa se precizeze ca la baza acestor sisteme de transport stau
procesele difuzionale anterior discutate. Astfel, indiferent de natura sistemului
membranar, difuzia prin lichidele membranare presupune succesiunea a cel
putin o parte din urmatoarele etape:
1. difuzia speciei chimice (M+A-) din faza apoasa sursa (FS) la
interfata cu membrana (M);
18

1.

adsorbtia speciei chimice (M+A-) precum si a carausului (C) la

interfata;
1. formarea complexului transportor-specie chimica transportata
[M+A...C] la interfata FS/M;
1. desorbtia complexului de la interfata M/FR;
1. difuzia complexului transportor-specie transportata [M+A-...C] in
interiorul membranei.
1. difuzia transportorului printr-o cinetica de retur de la FR la FS.
Aceste sase faze descriu un proces tipic de extractie. Dupa cum se accepta,
separarile cu ajutorul membranelor lichide pot fi considerate, procese de dubla
extractie sisteme lichid-lichid, in echilibru.
In mod similar, la cealalta interfata membranara (membrana-faza receptoare) au
loc aceleasi procese dar in sens invers astfel incat, in faza receptoare (FR) sa
fie eliberata specia chimica transportata astfel incat transportorul devine
disponibil sa preia din nou specia din FS.
Procesul de transport tratat global este complet, el fiind compus atat din etape
de difuzie cat si din procese de interfata. Acestea din urma pot avea loc succesiv
dar si simultan pe cele doua interfete.
In scopul realizarii unui model matematic este necesar sa se stabileasca etapa
determinanta de viteza in procesul de traversare a membranei.
Modelele fenomenologice propuse de diferiti autori considera de la caz la caz
transportul limitat, fie de difuzia speciilor chimice prin membrana, fie de reactiile
de complexare-decomplexare ce se desfasoara la cele doua interfete.
Este necesar sa se precizeze ca si modelarea in ambele situatii se refera doar la
sisteme aflate in stare stationara. Gradientii de concentratie ai diverselor specii
chimice vor fi considerati ca existenti numai de o parte si de alta a celor doua
interfete, zone destul de inguste, numite straturi Nernst sau straturi limita de
reactie. Ele se caracterizeaza prin grosimi constante dar destul de mici. Dincolo
de aceste straturi, concentratia speciilor se considera a fi constanta, aceasta
realizandu-se prin agitarea celor doua faze. Majoritatea cercetarilor au pornit in
stabilirea vitezei de transport in sistem, de la legea intai a lui Fick. Acestea au
fost deja prezentate in capitolele anterioare
Desi tehnologia de obtinere a membranelor sintetice pentru diverse
procese de separare a cunoscut o inflorire in ultimii ani, totusi noi si noi generatii
atrag atentia specialistilor, generatii a caror performante se apropie tot mai mult
de performantele membranei biologice.
Stiinta viitorului, dupa cum se contureaza, va cere un sinergism perfect
intre specialistii in membrane sintetice si cei in membrane biologice.
De la obtinerea unor produse farmaceutice cat mai eficiente care prin
descompunere in organism sa nu conduca la la obtinerea de substante toxice
pana la utilizarea in practica chirurgicala moderna a unor asa-numite organe
artificiale (care sa le inlocuiasca pe cele naturale pe durata operatiei sau chiar
o periaoda mai indelungata) toate au la baza studii biomembranare foarte
amanuntite. Tot studiile pe membrane lichide au facut posibila dezvolotarea ,
exploziva a diversitati structurale a transportorilor precum si a anionilorpereche (acolo unde au fost necesari).
In general membranele lichide se pot inscrie intr-un concept mai larg
privind procese si tehnici de separare si/sau concentrare, procese care sunt
19

frecvent intalnite atat la nivel industrial cat si in medicina, farmacie biologie si nu

in ultimul caz in laboaratoarele de cercetare

20