Sunteți pe pagina 1din 2

(Particularităţile de construcţie ale unui personaj dintr-un text narativ de Ion Creangă:

Povestea lui Harap-Alb )

Ion Creangă, cel mai mare povestitor al românilor, crează o operă extrem de unitară sub
raportul conţinutului şi al mijloacelor şi de aceea considerată „epopeea poporului român”,
iar scriitorul – „Homer al nostru” (G. Ibrăileanu).
Publicat în anul 1887 în revista „Convorbiri literare”, basmul cult „Povestea lui Harap-
Alb” urmăreşte drumul iniţiatic al protagonistului şi dificultăţile inerente acestuia, din
acest motiv opera putând fi considerată un bildungsroman.
Personajele din basmul cult ca şi cele din basmul popular sunt purtătoare ale unor valori
simbolice: binele şi răul în diversele lor ipostaze. Conflictul dintre bine şi rău se încheie
prin victoria binelui.
Chiar dacă păstrează tipologia personajelor din basmul popular şi simbolistica acestora,
Creangă de îndepărtează de modelul său, prin construcţia unor personaje complexe,
originale, inconfundabile. Personajul principal, Harap-Alb, ca de altfel şi celelalte este
individualizat prin comportament, prin limbaj, prin nume. Reacţiile diverse, stările ce
reies din diferite situaţii denotă o psihologie tipic umană, indiferent dacă sunt personaje
cu puteri supranaturale sau nu. Detaliul cu rol individualizator este esenţial în
caracterizarea personajelor.
Protagonistul basmului, Harap-Alb, nu mai este modelul de frumuşete fizică şi morală,
dotat cu puteri supranaturale, din basmul popular, iar drumul său nu mai are rolul de a
confirma aceste calităţi. Dimpotrivă, Creangă prezintă un personaj în formare, cu trăiri şi
reacţii normale, umane, care pe măsură ce depăşeşte diferite probe, se maturizează.
Prin urmare, drumul său este unul de iniţiere în tainele vieţii.
Fiul cel mai mic al craiului este reprezentant al binelui. Acesta este la început timid,
ruşinos, lipsit de curaj. Când tatăl său îi mustră pe fraţii lui mai mari pentru că s-au întors
din drum de frica ursului, el nu are curajul să-i spună acestuia că vrea şi el să-şi încerce
norocul. Reacţia sa este evidenţiată de narator prin intermediul caracterizării directe:
„Fiul craiului cel mic, făcându-se atunci roş cum îi gotca, iese afară în grădină şi începe a
plânge în inima sa, lovit fiind în adâncul sufletului de apăsătoarel cuvinte ale părintelui
său.”
Incapabil de a distinge esenţa de aparenţă, tânărul o respinge de două ori pe bătrâna
cerşetoare fără a fi atent la vorbele ei. În cele din urmă îi dă acesteia un bănuţ şi
milostenia îi este răsplătită, fiindcă bătrâna femeie îl ajută să-şi îndeplinească dorinţa de a
încerca să plece spre unchiul său, Verde Împărat. Bătrâna îi spune să ceară „calul, armele
şi hainele” cu care tatăl său a fost mire. În momentul alegerii calului, fiul craiului se lasă
din nou înşelat de aparenţe, însă animalul, ce părea bătrân şi bolnav, după ce mănâncă din
jăratec, îşi arată adevăratele puteri şi îl ajută pe tânăr să treacă de proba tatălui său, aceea
de a se deghiza în urs pentru a-şi pune fii la încercare. La plecarea fiului său, craiul îi dă
pielea de urs acestuia şi îl îndeamnă să se ferească de Spân şi de omul roş. Trecere
podului semnifică pentru mezin trecerea către o altă etapă a existenţei sale, dar şi un act
de curaj, reprezentând afundarea în necunoscut.
Apoi tânărul se rătăceşte în pădure, dovedind lipsa sa de experienţă („boboc în felul său
la trebi de-aiste”), în plus uită de vorbele tatălui şi îl ia drept călăuză pe Spân, care îl
închide pe tânăr într-o fântână şi îi cere, în schimbul vieţii lui să îşi schimbe între ei
identităţile. Spânul îi dă fiului de crai numele de Harap-Alb, harap însemnând rob, sclav
de culoare neagră, iar întregul nume semnifică sclav-alb, rob de origine nobilă, deci dubla
condiţie a acestuia.
Ajunşi la curtea împăratului Verde, Spânul îl supune pe Harap-Alb la trei probe: aducerea
„sălăţilor” din Grădina Ursului, aducerea pielii cerbului împreună cu nestematele şi a
fetei Împăratului Roş. Primele două probe le trece cu ajutorul Sfintei Duminici şi al
calului: prima probă îi solicită curajul, iar în a doua, pe lângă curaj în mânuirea sabiei,
stăpânirea de sine şi respectarea jurământului, în pofida ispitei de a se îmbogăţi. A treia
probă presupune o altă etapă a iniţierii, mai complexă şi necesită ajutoare: de la crăiasa
frunicilor primeşte o aripă, de la crăiasa albinelor acelaşi lucru, şi de la cei cinci monştri
ajutor pentru a trece probele Împăratului Roş şi a lua fata. Aceasta îl demască de Spân,
care îl acuză pe Harap-Alb că a divulgat secretul şi îi taie capul. Calul îl omoară pe Spân,
iar fata îl readuce la viaţă pe Harap-Alb cu ajutorul obiectelor magice. Eroul reintră în
posesia paloşului şi primeşte recompensa: pe fata împăratului Roş şi împarătia. Nunta şi
schimbarea statutului social confirmă maturizarea eroului. Deznodământul constă în
refacerea echilibrului şi răsplata eroului.
Aşadar, în drumul său initiatic, Harap-Alb, un tânăr neexperimentat, va reuşi, datorită
unor calităţi ale sale (bunătate, solidaritate, sinceritate), dar şi graţie altor personaje, semn
că în viaţă omul, pentru a izbândi, trebuie să ajute şi să primească ajutor. Adevărata
maturizare este cea în plan moral şi spiritual (probabil de aceea scriitorul nu oferă un
portret fizic al personajului său), treapta finală fiind înplinirea prin iubire (căsătoria lui
Harap-Alb cu fata împăratului Roş).
Majotitatea trăsăturilor personajului reies în mod indirect, prin comportament, din
relaţiile cu celelalte personaje, din limbaj, Creangă punându-şi eroul în scenă şi lăsându-l
să se manifeste.
În concluzie, „Povestea lui Harap-Alb” rămâne un basm memorabil, care, deşi porneşte
de la tiparul popular îl depăşeşte prin crearea unor personaje complexe, care folosesc un
limbaj savuros în scene de un comic inconfundabil.