5.

foloseste antiteza:
între omul de geniu (omul superior) si omul comun (luceafarul fata de împarat)
între absolut (Demiurg si Hyperion) si efemer (Catalin si Catalina)
între lumea contemplatiei pure, reci, a luceafarului si lumea instinctualitatii oa
rbe, întâmplatoare a Catalinei
Numai omul superior, geniul este capabil de acest sacrificiu suprem, caci este
singurul care poate aspira spre idealul de iubire.
Deoarece cei doi îndragostiti apartin unor lumi diferite , iubirea ideala ramâne do
r
un vis. Ceea ce îi ofera iubita este dragostea terestra, iar el, omul de geniu, nu
se poate
desprinde de lumea lui superioara, ceea ce duce la imposibilitatea împlinirii iubi
rii ideale.
Imaginea celor doi tineri care dorm, surâzând, sub vechiul salcâm este pura si
apartine visului de iubire mereu neîmplinit

Geniul este un concept modern,de extractie culturala renascentist-romantica.. Li

mba latina cunoaste cuvantul, dar cu diferente esentiale fata de sensul modern,
el insemnand spirit tutelar" al locurilor si al locuintelor, genius loci".in antic
hitate, in definitia aristotelica, prin geniu se intelegea acel glas launtric ce
calauzea traiectoria oamenilor deosebiti.
Viziunea romantica, cu interesul ei pentru cultul individualist al eroului si po
stuland rolul suprem al filosofiei ce da expresie elanului spiritului spre absol
ut, spre totalitate, transmite literaturii acest concept ambiguu, facand din el
una din temele literare specifice curentului romantic. Idei filosofice pre¬luate m
ai ales din sfera schopenhaueriana - lumea ca reprezentare si mani¬festare a voint
ei de a trai, a instinctului de perpetuare, prezentul etern in care viitorul si
trecutul coreleaza reciproc, atractiile reciproce si antinomiile esentiale dintr
e sfera omului superior si cea a omului comun - vor circula, in registrul liric
sau epic in toata literatura europeana a secolului al XlX-lea. Pe acest raport s
e construieste intreaga problematica romantica a geniului, element-cheie al cure
ntului cultural si ideologic. Diferentele dintre geniu si omul comun sunt esenti
ale: geniul e inzestrat cu inteligenta, obiectivitate, imaginatie exacerbata, as
piratie spre absolut, posibilitatea de sacrificare pentru atingerea unui ideal -
atribute care-i confera capacitatea de depa¬sire a sferei de apartinere, de anula
re a propriilor conditionari, cum ar fi limitele de spatiu, timp, societate, soa
rta, noroc, dar il si transforma intr-un solitar, neputand a fi fericit pe depli
n. in schimb, omul comun se defineste prin afectivitate si instinctualitate, sub
iectivitate, pragmatism si oportunism, aspiratie spre implinirea vietii terestre
, imposibilitatea jertfirii, sociabilitate -elemente care il impiedica sa-si dep
aseasca limitele.
Tema geniului va fi frecventata, cu alte coloraturi, si in epoca post¬romantica, i
n zorii simbolismului.

Mihai Eminescu: Scrisoarea I

Scrisoarea I abordeaza conditia geniului intr-o dubla raportare: la ordinea cosm
ica si la cea umana. Incipitul poeziei marcheaza transcenderea eului subiectiv p
rin identificarea cu ochiul cosmic al lunii care contempla o lume de ea institui
ta, lumea visului scoasa din noaptea amintirii". intr-o ampla fraza ale carei pro
pozitii principale au ca subiecte ceasornicul" si ea (luna)", sara" apare ca moment
de inflexiune intre doua orizonturi existen¬tiale: cel dominat de timpul masurat
de ceasornic ( carare lunga") asociat cu spatiul ingust al odaii - inchis de ferea
stra opacizata de perdele si vizibil pentru ochii cu gene obosite" la lumina luman
arii" - si cel scaldat de voluptoasa vapaie" a lunii, celebrata ca putere magica
de dezmarginire a timpului, caci scoate din noaptea amintirii", trecutul inghitit
 in magma nediferentiata a Timpului si a spatiului, fiindca deschide si inglobea
za odaia -toate odaile - in amplul spatiu terestru.
Imaginea lumii, fermecata si privita de luna (caci ea isi arata siesi lumea strab
atuta" de farmecul ei), e construita printr-o enumerare in care recu¬noastem forme
le statatoare prin care se perinda ciclic viata din Revedere: marea cu mii de val
uri" pustiurile, codrii ce ascund in umbra stralucire de izvoare", carora li se a
dauga intr-o forma solemn innobilata forme ale civilizatiei umane, palate si ceta
ti". Aceste forme ale duratei, toate scanteind ca-ntr-un vis, sunt urmate de cel
e ale vremelniciei, ale unei fractiuni a tim-pului-carare, fapturile umane conte
mplate de luna prin ferestre, o multiplicare a celei din prima secventa. Nu dive
rsitatea vietilor - ce ar fi putut fi evi¬dentiata prin diferenta odailor, care ra
man insa in intunericul nediferentierii -, ci cea a gandirilor" carora le da viat
a lumina fecioara" o contempla gan-ditoare" luna. Diversitatea gandirilor-dor, epu
rate de durere sau cu durerea amortita", simtita ca-n vis" e conditionata de aleat
oriul sortii (norocul din Luceafarul); ele sunt evocate in perechi in antiteza: g
lobul" impanzit in planuri pe un veac" cugetat de un rege / ziua cea de maine" cug
etata de un sarac; cautarea perfectiunii propriului chip ajustat in oglinda" dupa
efeme¬rele canoane ale modei prin buclarea parului (mondenul, omul de lume)/ caut
area adevarului lumii si vremii" intr-o altfel de oglinda, galbenele file", (erudi
tul claustrat intre tomuri). E de remarcat ca antiteza instituita de soarta func
tioneaza doar in aparente, dincolo de ele, tensiunea dorului le releva identitat
ea: modelarea, inchipuirea viitorului, la prima pereche, cautarea tiparelor, a c
anoanelor in infatisarile variate si variabile ale lumii si vremii, in cazul cel
ei de a doua perechi, caci, oricat de diferite ar parea cautarile celor doi, nic
i cojile" ale caror nume trecatoare" sunt insemnate pe raboj" de erudit nu se aprop
ie mai mult de adevarul etern decat chipul cu par buclat de frumusetea eterna.
Ultima pereche care are in comun calculul, socotitul", este menita sa plaseze fig
ura batranului dascal" in ordinea umana, intre nenumaratele rapturi supuse, fara
exceptie, conditiei de muritor. Apartenenta la aceasta multime este evidentiata
printr-un procedeu insolit in cadrul enumerarii de figuri generice: portretul fi
zic. Epitetele care servesc individualizarii, menite sa dea duratei concretete u
mana, stand deci sub semnul perisabilului, al nimicniciei, dezvolta in fond moti
vul batranetii, prezent dintru inceput in identificarea acestei figuri: cu-a lui
haina roasa-n coate", uscativ", garbo¬vit", iar gesturile, complementar, dau pregnan
ta particularului clipei in care este contemplat ( la piept-si incheie tremurand h
alatul vechi, / isi infunda gatu-n guler si bumbacul in urechi") subliniind vuln
erabilitatea lui ca faptura, accentuata de varsta, in fata rigorilor timpului in
forma sa particulara. in acest tablou concret, imagine a unei clipe, apare indi
rect si fugar ( de frig... si-ncheie") particularul resimtit de om al ciclicei sch
imbari a timpului, alter- nanta zi-noapte suprapunandu-se celei vara-iarna din u
nghiul opozitiei caldura-frig.
Figura batranului dascal inscrisa intr-un moment al vietuirii sale este complex
relationata in context: conexat prin socotit" cu cel care, de pe scandura tarabii"
, imparte lumea socotind cat aur poarta marea-n negrele-i corabii", batranul dasc
al este reversul antitetic; pe de alta parte infatisarea lui - mana de tarana" vu
lnerabila si precara - este ironic opusa puterii de Atlas a mintii sale care spri
jina lumea si vecia" intr-un numar". Prin cunoasterea numarului sacru, constiinta
batranului dascal este un fel de centru al universului in care viitorul si trecu
tul se incheaga". La lumina lunii ea capteaza in imagine inceputul Timpului si a
l timpurilor ca si sfarsitul, reintrarea in eterna pace". Inspirata din Rig Veda,
imaginea intrarii lumilor in fiinta" a starnit, cu indreptatire, admiratia tutur
or comentatorilor creatiei eminesciene prin obligarea limbajului de a numi ceea
ce este de nenumit, caci este inainte si in afara de orice nume si de insasi ide
ea de nume. Poetul o face negand succesiv afirmatia si negatia pereche, care nic
i nu are sens in afara celei dintai, pornind de la realitatea prima in pragul ca
reia se opreste cugetul fiinta", apoi stari primordiale, moduri ale lui a fi, pre
zent/absent (lipsa), manifest/ascuns, patruns/nepatruns implicand insinele si in
afara sinelui -, inteligibil/ininteligibil. Nasterea fiintarii - facere si desfa
cere in acelasi timp se produce printr-o fractura, printr-o miscare si desprinde
re din imobi¬lismul eternei paci a lui unu - punct in miscare ce se opune ca Tatal
 lui tot-haos, facut muma, desfacand negura eterna" in colonii de lumi pierdute" c
e vin din sure vai de haos pe carari necunoscute" atrase in fiinta de un dor nemar
ginit". Acestui dor nemarginit", interpretat de eminescologi ca schopenhaueriana
vointa oarba de a fi, Ioana Em. Petrescu ii da intelesul de dor de autocunoaster
e, legand, in spiritul poetului, fiintarea de gandire.
Din uriasa perspectiva spatiala a roiurilor luminoase izvorand din infinit" si di
n cea temporala a miilor de veacuri" de la brusca desprindere a celui dintai si si
ngur", perspectiva ce o depaseste pe cea a ochiului cosmic al lunii, destinul um
anitatii ii apare gandului batranului dascal ca derizoriu ironic: copiii lumii mi
ci" nu sunt decat musti de-o zi pe-o lume mica de se masura cu cotul", uitand cu t
otul" ca intr-a veciniciei noapte pururea adanca" prezentul - in acceptiunea de c
eea ce este - e doar o clipa suspendata", o himera vis al nefiintei". in imaginea
a ceea ce uitam" - si in intreaga aceasta secventa discursul se personalizeaza, c
ugetatorul (minte care pricepe si ochi care vede) ipostaziindu-se in lumea price
puta si vazuta ca noi, copii ai lumii mici" - grandioasa izvorare a roiurilor lumi
noase" pierdute pe carari necunoscute", aidoma musunoaielor de furnici" pe care le
facem pe pamantul nostru", apare minimizata prin ampla comparatie cu jocul firel
or de
pulbere in lumina unei raze a carei stingere face ca totul sa piara ca o umbra-n
intuneric".
Simetric imaginii, deslusite in cugetul batranului dascal, a nasterii visului ne
fiintei divine - universul , se incheaga si cea a sfarsitului, pornind insa dinsp
re sistemul planetar al Soarelui care trist si ros" se-nchide ca o rana", iar plan
etele, scapate din franele" lui, se azvarl in spatiu intr-o miscare rebela. Nivel
ul urmator - imensitatea de dincolo de sistemul solar, acum descentrat si absorb
it in negura - e sintetic si metaforic numit catapeteasma lumii" (catapeteasma e
perdeaua brodata ce desparte altarul de naos), sugerandu-se astfel calitatea lui
de imagine lume de vazut. Invadat in adanc" de intuneric si golit de stele, care
ca si frunzele de toamna" pier, universul se resoarbe in noaptea nefiintei" iar t
impul mort, in vecinicie".
Urmarind aceasta deslusire in spiritul uman genial a enigmei universului fara ma
rgini, constatam ca infiorarea, marcata prin succesiune de intrebari ( Fu prapasti
e? Genune? Fu noian intins de apa?"), naste doar informa stare a nefiintei divin
e si aparitia punctului care se misca, prezentata prin exclamatii, aidoma unui s
pectacol prezent. Melancolia ce strabate din evocarea lumilor pierdute atrase in
fiinta - si deci in marginire - de dorul nemarginit devine ironie dizolvanta, r
ece, cand scara timpului devine Istoria si lumile micro¬scopice popoare". Aceasta f
orma de dainuire ce o transcende pe cea a individului si pare din unghiul lui fa
ra sfarsit ocupa partea mediana intre nasterea si exctinctia universului. Perife
ric in imensitatea himerica a lumilor al carei centru - daca se poate spune asa
e nefiinta divina, pamantul nostru" este totusi un pol prin spiritul care cuprind
e necuprinsul, statuand astfel, asa cum remarca Ioana Em. Petrescu, functia de a
xis mundi a batra¬nului dascal. De aceea suprema ironie a destinului cugetatorului
e relevata nu numai din unghiul vremelniciei manii de tarana", care incape bine
in patru scanduri", ci mai cu seama din acela al agoniei in derizoriu a lucrarii
spiritului sau. infatisarea nemuririi" mandrului spirit genial e intermediata de
o strofa ce, restrangand perspectiva asupra totalitatii in extinctie, reia imagi
nea diversitatii umane, a indivizilor ale caror vise scoase din noaptea amintirii
" de lumina fecioara au fost prezentate in panoramica imagine cuprinsa de ochiul
ganditor al lunii.
in viata, toti, indiferent de rolul si locul harazit de aleatoriul soartei oarbe"
si indiferente, au parte de durere - amortita" doar in vis - munciti" fiind de a v
ietii lor enigma", fara a fi constienti ca aceasta nu e decat enigma universului
, caci unul e in toti asa cum una e in toate". Transpare aici fugar motivul lumii
ca teatru" cu o multitudine de masti repetand aceeasi piesa din Glossa, insa cu
o nota de compasiune pentru cei cu inima smerita" ce se pierd nestiuti... in taina
ca si spuma nezarita". Comparatia ultima este conexa imaginii simbol a umanitat
ii ca mare framantata de valuri in bataia vantului pe care o regasim in Luceafar
ul si in alte numeroase poezii.
Faptul ca spiritul genial a descifrat enigma si ca sub frunte-i viitorul si trecu
tul se incheaga" nu modifica insa destinul lui. Ideea de care i se leaga viata-nt
reaga / Ca si iedera de-un arbor" ca va dainui dincolo de moarte in scrierile sa
le ce-si vor gasi adapost in ungherul unor crieri", iar numele lui or sa-1 poarte
secolii din gura-n gura... de a pururi, pretutindeni" nu este decat o iluzie. Ne
murirea care-i este rezervata e derizorie, nu pe masura puterii sale de a descif
ra nemarginirea, ci pe masura spiritelor cu totul marginite care-1 vor reduce la
dimensiunea lor. Strofele dedicate vietii dincolo de moartea manii de tarana a
spiritului ce-a cuprins tot universul" sunt incarcate de sarcasm: se perinda rand
pe rand pedantul cu ochi verzui", replica de peste vreun veac" a strangatorului d
e coji" de pe galbenele file", care va cantari aticismul limbii" consemnand doua si
ruri intr-o nota prizarita sub o pagina neroada", mititelul" care va vorbi la inmo
rmantare lustruindu-se pe el sub a numelui tau umbra" si savantii" posteritatii ne
putinciosi sa inteleaga lumina ce in lume-ai revarsat-o", a caror lauda ipocrita
si suficienta tinteste perfid reducerea spiritului la dimensiunea unei biografii
cu pacatele si vina, oboseala, slabiciunea" fatal legate de mana de pamant".
Ultima strofa, despartita grafic printr-un rand de puncte de suspensie, ca spre
a marca regasirea linistii fermecate emanate de astrul selenar, reia prima imagi
ne. intoarcerea din periplul din lumea si lumile cugetelor e marcata printr-o ma
i accentuat particulara imagine a spatiului deschis prin fereastra, intre ziduri,
printre arbori ce se scutura de floare, / Cum revarsa luna plina linistita ei s
plendoare!" Apoi elogiul ei ca stapana a lumii visului ce se sustrage timpului s
i durerii fiintarii se desfasoara in aceleasi cadente largi extinzand orizontul
cuprins de vraja ei. Multitudinea fruntilor pline de ganduri" dominata de batranu
l dascal nu mai este numita decat prin sintagma unificatoare si egalizatoare toti
ce-n asta lume sunt supusi puterii sortii" in corelatie cu unica forma a pronum
elui personal, persoana I plural in caz oblic ne" (deci nu ca subiect). Absorbtia
in acest noi" a extraordinarei varietati de indivizi priviti in desfasurarea dis
cursului poetic cu detasare, compa¬siune sau sarcasm - incluzandu-1 si pe cugetato
r, indreptateste concluzia Ioanei Em. Petrescu ca Scrisoarea I este o poezie a De
stinului in genere". Expresie suprema a gandirii omenesti, in care nefiinta divi
na se cunoaste, cugetatorul - una din ipostazele genialitatii din poezia eminesc
iana - este un erou tragic.