Sunteți pe pagina 1din 2

Relaţiile interpersonale dintre dascăl şi elevi şi reuşita şcolară

Preceşniuc Loredana-Mărioara, institutor, Şcoala cu clasele I-VIII Nr. 2, Rădăuţi, Jud. Suceava

Relaţiile interpersonale au constituit dintotdeauna mediul optim de dezvoltare a oricărei fiinţe


umane.Relaţiile interpersonale sunt importante atât din punctul de vedere al individului uman-
psihologic, cât şi al funcţionării societăţii-sociologic. Acestea pot fi un mediu patogen (inhibiţii,
manipulare, exploatare şi utilizare a celuilalt, agresivitate, închidere, neîncredere, ostilitate) sau
dimpotrivă un mediu propice pentru manifestarea sănătoasă a personalităţii umane, pentru
dezvoltarea umană (suport psihologic, stimulare, deschidere, sinceritate, feedback pozitiv).
Interacţiunile dascăl-elev se manifestă la două niveluri complementare: nivelul formal şi
nivelul informal.Dacă la nivel formal se structurează două tipuri principale de relaţii:de
comunicare şi de conducere, nivelul informal cuprine relaţiile interpersonale care se stabilesc
între educator şi elevi, precum şi între elevi, ca membri ai aceluiaşi microgrup şcolar. În funcţie
de trebuinţele psihologice ale participanţilor la instruire, relaţiile interpersonale se grupează în:
relaţii de intercunoaştere, relaţii de intercomunicare şi relaţii afectiv-simpatetice.Aceste relaţii
sunt generate de nevoia de cunoaştere reciprocă, de nevoia indivizilor de a schimba informaţii
unii cu alţii, precum şi de nevoia acestora de a fi agreaţi, simpatizaţi şi acceptaţi.
În problema relaţiei dascăl-elev, se constată că uneori predomină practici învechite,
prejudecăţi, o atitudine conservatoare. Unele cadre didactice se tem să se ,,apropie” prea mult de
propriii elevi, considerând că dacă imprimă relaţiei cu elevul o anumită distanţă scade
probabilitatea ca relaţia didactică să se deterioreze prin încălcarea limitelor de comportament de
către elevi.La nivel formal acest lucru este corect.Însă relaţia va avea de suferit la nivel interior,
aspect care se va resimţi mai devreme sau mai târziu şi la nivel exterior.Cadrul didactic are un
statut care trebuie respectat de elevi.Dar acest statut nu se impune nici prin autoritate excesivă,
nici prin crearea unei distanţe afective artificiale între cadrul didactic şi elevii săi.Elevul este o
persoană care are sentimente şi care doreşte ca persoanei cu care comunică să îi pese şi să
încerce să se apropie de el înainte de a-i cere orice, cum ar fi să înveţe.Personalizarea relaţiei cu
elevii poate ajuta la o mai bună gestionare a eventualelor probleme de indisciplină, fiind de altfel
un instrument de management al clasei.
Practica şcolară tradiţională ne-a lăsat imaginea dascălului care vrea să domine elevii şi să-i
subordoneze, imaginea dascălului căruia îi revine iniţiativa comunicării, care are întotdeuna
dreptate.Astfel cadrul didactic apare în faţa clasei doar ca transmiţător de informaţii, preocupat
mai mult de receptarea celor transmise şi mai puţin de dimensiunea afectivă sau emoţională a
vieţii şi activităţii din clasă.Într-un asemenea climat educaţia devine un proces de ascultare şi
receptare pasivă, o strategie de formare a conformismului.
Pentru depăşirea practicilor instructiv-educative tradiţionale, este necesar să ne aplecăm mai
mult asupra perspectivei umaniste cu privire la educaţie. Unul dintre cele mai importante
principii propuse de educaţia umanistă are în vedere faptul că cel mai mare impact asupra
învăţatului îl are relaţia dascăl-elev.Psihologii umanişti pun accentul pe maniera în care
educatorul interacţionează cu elevii, considerând că acest lucru determină reuşita şcolară.
Educaţia umanistă accentuează de asemenea ideea educaţiei centrate pe elev, educatorul este
mai mult un facilitator al procesului de învăţare, iar scopul educării este să-l ajute pe elev să-şi
dezvolte o imagine pozitivă despre sine. În acelaşi timp, este necesar ca educatorii să fie sensibili
la trebuinţele sociale şi emoţionale ale elevilor, să empatizeze cu aceştia, să le răspundă într-un
mod pozitiv şi să dovedească că au încredere în ceea ce ei fac. În cele din urmă, educatorii
trebuie să fie sinceri cu elevii, să le arate că şi ei au trebuinţe şi sentimente, au limite şi
neîmpliniri, chiar dacă sunt adulţi.
Noile cerinţe pedagogice subliniază importanţa modelului incitativ-personal.Cadrul didactic
nu mai este singurul depozitar al cunoaşterii, nici intermediarul obligatoriu între volumul
informaţional şi elev.El este o sursă printre altele.Ca atare accentul se mută de pe transmiterea de
cunoştinţe spre organizarea cadrului şi activităţilor în care ele pot fi acumulate.
Actul instructiv-educativ trebuie să fie un proces de continuă invenţie socială, să contribuie la
formarea unor oameni utili vremii lor şi împliniţi. Şcoala românească se află în acest moment în
fluxul unor schimbări care o zdruncină: elevi cu alte trebuinţe, incidenţa mass-media,
comunitatea locală, climat mai violent care afectează relaţiile dascăl-elev şi elev-elev.
Îmbunătăţirea relaţiei dascăl-elev trebuie să aibă în vedere finalităţile învăţământului
contemporan precum şi psihologia tineretului aparţinând acestei societăţi deschise, democratice.
Spiritul timpului acordă tot mai mult credit oricărui context favorabil încurajării şi susţinerii
dezvoltării libere fiecărui individ în parte.Ţinând seama de forţa ei de propagare, educaţia este
considerată, tot mai firesc, un astfel de context, dacă nu chiar cel mai important.Se vorbeşte
astfel despre o pedagogie a libertăţii care pledează pentru participare şi cooperare.Ca manager
modern, prim-planul activităţii dascălului îl va constitui preocuparea de susţinere a cooperării şi
totodată preocuparea de a gândi împreună cu elevii săi la cea mai bună cale de îmbunătăţire a
actului educativ. Dascălul trebuie să aibă în vedere asigurarea unui climat psihologic deschis,
permeabil colaborării, apropierii, coparticipării, dialogului şi acceptării.
Comportamentul rigid al educatorului, la care se adaugă, de cele mai multe ori, atmosfera
rigidă a şcolii, nu duce la un control mai strict al elevului;dimpotrivă, generează respingerea
valorilor impuse, îndepărtarea elevului de relaţia educativă.
În ceea ce priveşte concepul de disciplină, aceasta nu trebuie identificată cu atitudinea docilă,
conformistă, nici cu tăcerea viclenă a elevului.Într-o astfel de disciplină exterioară, copilul ,,nu
vede decât un mijloc indirect inventat de adulţi şi atunci va avea tendinţa să caute mijloace de
scăpare, să se prefacă, să mintă. Adevărata disciplină nu se reduce la supunerea datorată
constrângerilor şi ameninţărilor, ci constă într-o aptitudine ,,de a întrebuinţa bine
independenţa”.Adevărata disciplină este o disciplină activă, care permite dezvoltarea
personalităţilor.
Care ar putea fi cerinţele educative pe care ar trebui să le îndeplinească cadrul didactic pentru
îmbunătăţirea relaţiilor sale cu elevii?. Un bun educator trebuie să fie sensibil la sentimentele
elevilor căutând să cunoască trebuinţele şi interesele copilului, să respecte elevii, să creadă că
elevii săi sunt capabili să înveţe, să aibă o imagine de sine pozitivă, să îşi arate sentimentele faţă
de elevi, să vrea să îi ajute pe elevi ca ei să obţină rezultatele cele mai bune, să utilizeze metode
diferite de instruire, oferind un mediu de experienţă cât mai bogat. Dragostea pentru copil,
obiectivitatea, o bună autocunoaştere a educatorului, o corectă cunoaştere a subiectului educaţiei,
reflecţia asupra căilor de sporire a calităţii muncii la catedră sunt tot atâtea căi de asigurare a
eficienţei actului instructiv – educativ.Bogăţia sufletească şi culturală, originalitatea, pertinenţa
concluziilor şi soluţiilor, imaginaţia, prospeţimea prezenţei constituie structura de rezistenţă a
oricărei autorităţi.
Conceptele cheie ale şcolii moderne ar trebui să fie: adaptare, dinamică, transformare.Aşadar
dascălul trebuie să aibă puterea de a se racorda la trebuinţele elevilor, trebuie să manifeste
deschidere către nou şi preocupare pentru inovarea relaţiei sale cu elevii.
„Profesorii eficienţi au, în mod sigur, personalităţi diferite. Dar, indiferent de tipul de
personalitate, succesul în munca cu elevii va fi legat de simpatia lor pentru elevi, de bucuria de a
preda, aceştia tratându-i pe elevi cu respect şi corectitudine, permiţându-le să se simtă în clasă ca
acasă şi comunicându-le preocuparea pentru ei.”

Bibliografie:
Andrei Cosmovici, Luminiţa Iacob, Psihologie şcolară, Editura Polirom, Iaşi, 2005
Gabriel Albu, Introducere într-o pedagogie a libertăţii, Editura Polirom, Iaşi, 1998
Gheorghe Tomşa, Psihopedagogie preşcolară şi şcolară, Bucureşti, 2005
Ion-Ovidiu Pânişoară, Profesorul de succes, Editura Polirom,Iaşi, 2009

Telefon: 0740 405909


E-mail: precesniuc_loredana@yahoo.com