Evoluția conceptului și a procesului de protecție a drepturilor omului

Instituția drepturilor omului, care a cunoscut, pe parcursul timpului, un laborios dar și

îndelungat proces de cristalizare, se înfățișează în prezent ca o instituție deosebit de complexă,
ce ține de ordinea juridică internă, cât și internațională. Reflectând un anumit standard câștigat
de protecția internațională a drepturilor și libertăților ce aparțin oricăror ființe umane, ea
definește și însumează un ansamblu de drepturi, libertăți și obligații ale oamenilor unii față de
alții, ale statelor de a apăra și de a promova aceste drepturi, ale întregii comunități
internaționale de a vege la respectarea drepturilor și libertăților respective în fiecare țară,
intervenind în acele situații în care drepturile omului ar fi încălcate într-un anumit stat.
Cuprinzând principii , mecanisme, proceduri ce țin de ordinea juridică internă, dar și de cea
înternațională, instituția drepturilor omului prezintă un caracter bivalent, fiind în același timp
o instituție de drept intern, dar și o instituție de drept internațional, configurând trăsăturile
unui principiu juridic aplicabil în relațiile dintre state.
Nefiind numai o problemă a internă a statelor, problema drepturilor omului este una
dintre problemele majore ale contemporaneității, a cărei respectare și aplicare demonstrează
capacitatea de înțelegere și cooperare a tuturor statelor și popoarelor de a practica acele
măsuri și acțiuni care favorizează democrația, libertatea, înțelegerea, cooperarea multiformă,
toleranța și prietenia între toate națiunile și statele, grupurile etnice și religioase. Societatea
umană contemporană nu se poate dezvolta armonios și în ritm ascendent dacă această
dimensiune fundamentală a sa este ignorată.
În toate epocile, societățle au definit, implicit sau explicit, drepturile și obligațiile
membrilor lor, precum și restricțiile impuse pentru menținerea ordinii sociale.
Conceptul propriu-zis de drepturi ale omului s-a născut în perioada de pregătire a
revoluțiilor burgheze din Europa. El s-a conturat în idei care existau încă din perioada
Antichității sau a Evului Mediu.1
Teoreticienii lieralismului au fost primii care au proclamat egalitatea tuturor
oamenilor, degajând principiile unei antropologii umanist-naționalistă ca fundament al
concepției drepturilor oamenilor, iar revoluția americană și franceză au consacrat principiile
egalității în fața legii, al libertății de gândire și al demnității umane.2

1
Nicolae Purdă, Nicoleta Diaconu, Protecția juridică a drepturilor omului, Editura Unversul Juridic, București,
2007, p. 10.
2
Adrian Năstase, Drepturile omului, religie a sfârșitului de secol, Institutul Român pentru Drepturile Omului,
București, 1992, p. 18.

2
 Primul document în care sunt schițate elemente ale unei încadrări juridice a drepturilor
persoanei umane este Magna Charta Libertatum (1215). Aceasta conține elemente care vor
inspira evoluția teoriei drepturilor omului.
Ideea drepturilor omului se transformă în prima jumătate a secolului al XIX-lea în
principalele și cele mai vechi idei politice și juridice, fiind rezultatul firesc al afirmării și
dezvoltării societății capitaliste. Ca urmare, apar schimbări constituționale în Suedia (1809),
Spania (1812), Norvegia (1814), Belgia (1830), Sardinia (1848), etc. Spre sfârșitul secolului
al XIX-lea se înmulțesc cazurile, când pentru recunoașterea unor drepturi ca fiind de interes
universal uman se coalizeză mai multe state, folosind în acest scop puterea dreptului
constituțional.
În primele decenii ale secolului al XX-lea au fost stabilite o serie de reglementări
precise prin convenții și hotărâri luate în comun acord de un număr din ce în ce mai mare de
state. În acest spirit de înscriu Convențille de la Geneva din 1906 și 1929 pentru îmbunătățirea
soartei soldaților răniți din armatele de campanie; Convenția de la Haga din 1907 privind
tratamentul prizonierilor de război. 1
Consacrarea drepturilor omului în toate statele lumii s-a produs prin adoptarea
Declarației Universale a Drepturilor Omului, declarație prin care conținutul concret al
drepturilor omului a fost redefinit, completat și precizat prin reglementări interne ale statelor.2
Eleonor Roosevelt, președinta comisiei care a elaborat Declarația Universală a
Drepturilor Omului, arăta că ”drepturile omului trebuie înțelese prin lumea individului, prin
cadrul imediat al vieții lui (locul unde trăiește, locul unde muncește sau învață, etc.). Dacă
asemenea drepturi sunt golite de sens în aceste locuri, ele nu au nicio valoare nicăieri. Fără o
acțiune concentrată a cetățenilor pentru a asigura aceste drepturi în cadrul imediat al vieții lor,
în zadar vom căuta semne de progres în universul în care trăiesc.”3
Adoptarea Chartei ONU și, mai ales, a Declarației Universale a Drepturilor Omului va
declanșa un amplu proces care va face din drepturile omului o instituție de drept internațional
cu vocație internațională. Aceasta nu înseamnă că drepturile omului reprezintă astăzi o
valoare universal acceptată. Chiar dacă din organizația care le promovează efectiv – ONU –
face parte cavsitotalitatea statelor lumii. 4

1
Nicolae Purdă, Nicoleta Diaconu, op. cit., p. 13.
2
Adrian Năstase, op. cit., p 25.
3
Karel Vasak, Redacteur General, Les dimensions internationals des droits de l’homme. Manuel destine a
l’enseignement des droits de l’homme dans les universities, Unesco, Paris, 1978, p. 375.
4
Din 193 de state existente în lume, 191 sunt membre ONU, excepție făcând Vaticanul și Nioue.

3
 Există încă spații în care drepturile omului sunt privite cu reticență, considerându-se că
ele ar trebui abordate ”în contextul particularităților naționale și regionale și al fundalurilor
istorice, religioase și culturale variate”.1 Conform unor opinii, relativismul cultural presupune
valori care, departe de a fi universale, variază considerabil din diversele perspective culturale.
Prin urmare, și drepturile omului, departe de a fi universale, variază de lao cultură la alta.
Ceea ce pentru spațiul european, american și o parte a celui african reprezintă o reală valoare
unanim acceptată și promovată, pentru țările asiatice, în marea lor majoritate, reprezintă doar
un import neagreat și cu puține șanse de afirmare.2
O astfel de percepție devine o amenințare periculoasă pentru eficacitatea dreptului
internațional, în general, și pentru sistemul dreptului internațional al drepturilor omului, în
special. Așadar, dacă numai tradiția culturală determină sau nu respectarea normelor
internaționale de către un anumit stat, rezultă că abuzul și violarea drepturilor omului pot
devenii legitime. Este motivul pentru care normele proprii și principiile specificității culturale
trebuie plasate sub dreptul internațional public.3
În dreptul contemporan, omului i se recunosc anumite drepturi și libertăți ca individ, în
nume propriu, până ce această atribuire de drepturi să fie subordonată unor valori abstracte ale
societății. În același timp, omul este considerat nu în mod izolat, ci ca membru al unei
comunități umane, al unui popor. Numai în acest cadru personalitatea sa se poate dezvolta. El
nu poate să își exercite drepturile și libertățile împotriva altor persoane, împotriva intereselor
de ordin general ale comunității din care face parte.
În consecință, orice încălcare a drepturilor și libertăților omului față de una sau mai
multe persone trebuie să fie prevenită și eliminată.
Noțiunea de promovare a drepturilor omului a coexistat o lungă perioadă de timp cu
aceea ce progres/dezvoltare4. Unificarea terminologică, respectiv adoptarea universală a
termenului de promovare, s-a realizat relativ recent.
Promovarea drepturilor omului la nivel internațional implică activități circumscrise
cooperării statelor și orientate spre realizarea de acorduri privind măsuri noi care ar trebui
luate în domeniul drepturilor omului, adoptatea unor documente în legătură cu dimensiuni noi
ale unor drepturi sau chiar cu drepturi noiale omului, spre exemplu, dreptul la un mediu

1
S. P. Huntington, Ciocnirea civilizațiilor și refacerea ordinii mondiale, Editura Antet, București, 1998, pp.
280-290.
2
Ibidem.
3
Diana Ayton-Shenker, Drepturile omului și diversitatea culturală, Departamentul de informare al Națiunilor
Unite, DPI/1627/HR, martie 1995
4
Nicolae Purdă, Protecția drepturilor omului-mecanisme interne și internaționale, Editura Limina Lex,
București, 2001, p. 34.

4
natural sănătos. În cadrul acestor activități se înscriu și analizele, studiile, seminariile,
activitățile consultative în general, ca și orice alte măsuri în domeniul educației referitoare la
drepturile omului inițiate de organizațiile internaționale.1
Pot fi considerate ca forme de promovare a drepturilor omului rapoartele periodice
transmise de către state, în baza obligațiilor pe care și le-au asumat prin convenții
internaționale și care oferă o modalitate eficientă pentru un schimb util de informații și
experiență în acest domeniu.
În doctrină se face distincția între promovarea și protecția înternațională a drepturilor
omului. Dispozițiile Chartei ONU (art.1 pct.3, art. 13, 55-56), precum și alte documente în
acest domeniu, formează un cadru juridic general al colaborării înternaționale, menit să
contribuie la promovarea, încurajarea și favorizarea respectării repturilor omului. În
înfăptuirea acestor sarcini, statele sunt obligate să prezinte periodic rapoarte, iar organismele
de specialitate, pe baza unor asemenea rapoarte, organizează dezbateri internaționale și
publică studii, propune încheierea unor instrumente juridice internaționale, etc.2
Protecția internațională a drepturilor omului se înfăptuiește prin proceduri și
mecanisme internaționale care au atribuții de supraveghere, control sau chiar puteri
decizionale în aplicarea unor măsuri sancționatorii față de un stat care încalcă obligațiile
asumate privitoare la drepturile omului. Așa cum observa Gh. Moca, în practică, atribuțiile de
promovare și protecție se interferează, fiind adesea dificil să se fac delimitări clare în
exercitarea lor de către state sau organe și organizații internaționale.3
Protecția drepturilor omului poate fi considerată un concept cuprinzător, care
presupune un ansamblu de măsuri sociale, economice, politice, juridice, naționale și
internaționale, care au ca obiect recunoașterea, dezvoltarea și încurajarea promovării
respectării drepturilor și libertăților omului, fără deosebire de rasă, sex, limbă sau religie.
Dacă protecția drepturilor omului nu ar include componenta judiciară, atunci s-ar
rămâne în planul eticii, adică la nivelul bunului simț și, în ultimă analiză, s-ar lăsa câmp
deschis de acțiune arbitrarului, lucru incompatibil cu însăși esența conceptului.
În condițiile în care afirmarea personalității umane a devenit o condiție hotărâtoare a
dezvoltării și afirmării independente a fiecărei țări, protecția drepturilor omului devine un
concept general uman și acceptat.

1
Adrian Năstase, op. cit., p. 24
2
Gheorge Moca, Drept internațional public, UNEX-AZ, Universitatea Română de Științe și Arte, București,
1992, vol. 1, pp. 231-232.
3
Idem, p. 230

5
 BIBLIOGRAFIE

I. Cursuri, tratate, monografii

1. Ayton-Shenker, Diana, Drepturile omului și diversitatea culturală, Departamentul de

informare al Națiunilor Unite, DPI/1627/HR, martie 1995;
2. Huntington, P, Samuel, Ciocnirea civilizațiilor și refacerea ordinii mondiale, Editura
Antet, București, 1998;
3. Moca, Gheorge, Drept internațional public, UNEX-AZ, Universitarea Română de
Științe și Arte, București, 1992, vol. I;
4. Năstase, Adrian, Drepturile omului, religie a sfârșitului de secol, Institutul Român
pentru Drepturile Omului, București, 1992;
5. Purdă, Nicolae, Protecția drepturilor omului-mecanisme interne și internaționale,
Editura Lumina Lex, București, 2001;
6. Purdă, Nicolae, Diaconu, Nicoleta, Protecția juridică a drepturilor omului, Editura
Universul Juridic, București, 2007;
7. Vasak, Karel, Redacteur General, Les dimensions internationals des droits de
l’homme. Manuel destine a l’enseignement des droits de l’homme dans les
universities, Unesco, Paris, 1978.

II. Legislație

1. Charta ONU ;
2. Declarația Universală a Drepturilor Omului adoptată și proclamată de Adunarea
Generală a ONU prin rezoluția 217 A (III) din 10 decembrie 1948.