CAP. 2.

GESTIUNEA STOCURILOR

2.1. SARCINILE GESTIONĂRII STOCURILOR

2.2. RESTRICŢIILE UNUI SISTEM DE GESTIUNE A STOCURILOR
2.3. NORMAREA STOCURILOR

Una dintre laturile activităţii operative în întreprinderile comerciale, de

alimentaţie publică şi de turism a cărei rezolvare este impusă, cu necesitate, de dinamica
şi sarcinile ei economice o constituie promovarea unui sistem raţional, eficient de
gestiune a stocurilor.
2.1. SARCINILE GESTIONĂRII STOCURILOR

Datorită dimensiunilor în continuă creştere ale activităţii de comerţ şi structurilor tot

mai complexe ale acesteia, gestiunea stocurilor de materii prime, materiale şi mărfuri
dobândeşte o actualitate incontestabilă.
Sarcinile gestionării stocurilor decurg din dublul caracter al procesului stocajului
care, pe de o parte este un proces economic cu rol esenţial în mecanismul circulaţiei, iar
pe de altă parte, o imobilizare de fonduri materiale şi băneşti importante. În consecinţă,
gestiunea stocurilor trebuie astfel concepută, încât să asigure, simultan, soluţionarea
următoarelor sarcini:
* Aprovizionarea neîntreruptă a producţiei sau a clienţilor reprezintă sarcina
esenţială a stocurilor de materii prime, materiale şi mărfuri în întreprinderile comerciale,
de alimentaţie publică şi de turism.
Realizarea acestei sarcini implică studierea evoluţiei viitoare a nevoilor întreprinderii
şi încheierea cu furnizorii a unor contracte de livrare a produselor în concordanţă cu
nevoile astfel stabilite (cantitativ, structural şi din punct de vedere al repartizării în timp),
încât să asigure existenţa în stoc a produselor solicitate, în momentul şi în cantităţile care
sunt necesare – cale sigură de realizare a obiectivelor întreprinderii.
* Evidenţa stocurilor reprezintă o altă sarcină, dintre cele mai complexe, a
gestiunii stocurilor. Gradul de complexitate, ca şi dificultatea soluţionării acestei sarcini
se explică şi prin faptul că presupune crearea şi exploatarea unui sistem informaţional
corespunzător, adaptat exigenţelor gestiunii stocurilor.
Problema evidenţei trebuie reconsiderată deoarece actualul sistem informaţional
satisface doar parţial nevoile specifice ale gestiunii stocurilor.
Evidenţa stocurilor trebuie concepută ca o activitate absolut obligatorie şi cu caracter
permanent pentru toate întreprinderile. În acest domeniu problema principală vizează
obligaţia fiecărui manager de a avea permanent evidenţa stocurilor şi structurării acestora,
de a lua măsuri operative de gospodărire raţională a stocurilor în funcţie de schimbările
care pot interveni, de a introduce un sistem operativ de urmărire a stocurilor, care să
permită luarea unor decizii corecte pe tot parcursul anului, ţinând cont de situaţia
concretă a stocurilor din fiecare întreprindere.
Constituirea unui astfel de sistem operativ de evidenţă a stocurilor, care să satisfacă,
în mod real, nevoile de informaţii pe care le presupun deciziile de coordonare a acestora,
este una din sarcinile complexe ale gestiunii stocurilor.
 * Accelerarea vitezei de rotaţie a mijloacelor circulante reprezintă o altă sarcină
a gestiunii stocurilor.
Prin asigurarea dimensiunilor şi structurii stocurilor, potrivit nevoilor reale ale
procesului de producţie de bunuri şi/sau servicii şi ale clienţilor, gestiunea contribuie la
reducerea timpului cât produsele sunt oprite (sub formă de stocuri în canalele de
distribuţie) determinând, în acest fel, scurtarea ciclului “aprovizionare – fabricaţie -
desfacere”.
Prin generalizarea preocupărilor privind gestiunea stocurilor se pot obţine, pe seama
accelerării vitezei de rotaţie a fondurilor, importante economii de fonduri la scara întregii
ţări.
* Creşterea eficienţei economice a întregii activităţi trebuie să constituie, în
sfârşit, obiectivul sintetic al gestionării stocurilor.
În esenţă, el poate fi atins prin reducerea cheltuielilor (dobânzi şi speze bancare,
perisabilităţi etc.) - rezultantă firească a accelerării vitezei de rotaţie a mijloacelor
circulante şi prin scurtarea timpului cât materiile prime, materialele şi mărfurile rămân în
întreprindere sub formă de stocuri.
Din aceste sarcini ale gestiunii stocurilor decurg unele “presiuni” pentru o anumită
mărime a stocurilor, după cum urmează:
“Presiuni” pt. stocuri mici:
♦ costurile de stocare
♦ spaţiile de depozitare
♦ riscul degrădarii mărfurilor pe durata stocării
♦ sezonalitatea unor produse
♦ imobilizarea unor fonduri băneşti
“Presiuni” pt. stocuri mari:
♦ asigurarea servirii neîntrerupte a clienţilor
♦ eliminarea rupturilor de stoc
♦ costurile de aprovizionare, transport, recepţie
♦ posibile rabaturi de la furnizori, atunci când se contractează loturi mari de marfă

2.2. RESTRICŢIILE UNUI SISTEM DE GESTIUNE A STOCURILOR

Gestiunea stocurilor se constituie într-un sistem complex de acţiuni care are drept
obiectiv final asigurarea materială a desfăşurări activităţii în condiţii de maximă eficienţă
economică.
Funcţionarea acestui sistem, măsura în care îşi realizează obiectivele, depinde de
restricţiile sistemului. În funcţie de natura, de conţinutul lor concret, acestea vor afecta în
mod diferit rezultatele gestiunii stocurilor.
Dacă prin gestiunea stocurilor se urmăreşte menţinerea celui mai mic stoc care să
asigure satisfacerea nevoilor întreprinderii (de materii prime, materiale şi mărfuri)
indiferent de evoluţia acestora, nu este mai puţin adevărat că dimensiunile cantitative şi
calitative ale stocului vor fi condiţionate de următoarele restricţii ce conturează cadrul
căruia i se subordonează gestiunea stocurilor.
A. Evoluţia nevoilor întreprinderii (previziunea lor)
Cunoaşterea evoluţiei viitoare a nevoilor întreprinderii, prin intermediul previziunii,
nu se rezumă doar la determinarea apriorică a acestora, în vederea planificării în timp a
acţiunilor care vor da întreprinderii posibilitatea să-i facă faţă ci, constituie, în aceeaşi
măsură, instrumentul reglării permanente a întregii activităţi economice, atunci când
nevoile întreprinderii evoluează altfel decât s-a anticipat iniţial.
Aceasta explică, în parte, de ce previziunea – componentă fundamentală a funcţiei
de planificare a conducerii a cunoscut, în ultimul timp, o evoluţie deosebită, atât în
privinţa sferei de cuprindere cât şi a tehnicilor utilizate.
Problemele ridicate de gestiunea stocurilor constau în determinarea unei astfel de
politici de aprovizionare care să asigure satisfacerea nevoilor viitoare; de aici, concluzia
inevitabilă că, eficacitatea gestiunii stocurilor depinde de posibilităţile întreprinderii, pe
de o parte, de a determina nevoile viitoare, iar pe de altă parte, de a stabili şi cuantifica
“legea” care guvernează abaterile sistematice ale acestora de la evoluţia lor normală.
În ceea ce priveşte modul concret de determinare şi satisfacere a nevoilor viitoare,
există două căi, ambele folosite în întreprinderile comerciale, de alimentaţie publică şi de
turism, în funcţie de natura şi destinaţia produsului cu care se face aprovizionarea
stocului: ambele căi au drept parametru iniţial nevoia care trebuie satisfăcută iar ca punct
final satisfacerea ei.
Astfel, dacă se are în vedere aprovizionarea stocului de materiale, obiecte de
inventar etc., nevoile întreprinderii se stabilesc având drept bază de calcul normativele de
consum, iar satisfacerea acestui gen de nevoi se realizează prin intermediul ciclului
operaţional din fig. 1a, în vreme ce aprovizionarea stocului de materii prime şi materiale
pentru bucătării, de exemplu, precum şi a stocului de mărfuri şi satisfacerea nevoilor
acestora se face utilizând ciclul de operaţii din fig. 1b.
Din analiza celor două cicluri de activităţi rezultă că previziunea este restricţia
fundamentală a sistemului de gestiune.
Activitatea de conducere a stocurilor presupune deci, determinarea cu regularitate a
cerinţelor pentru miile de produse de care întreprinderea are nevoie ceea ce presupune ca
previziunile, pe de o parte, să se realizeze printr-o rutină rapidă şi ieftină, iar, pe de altă
parte, să fie suficient de exacte pentru a justifica efortul făcut.
Metodele de previziune pe termen scurt, care răspund cel mai bine cerinţelor
gestionării ştiinţifice a stocurilor, sunt cele endogene bazate pe valorificarea statistică a
seriilor cronologice, pe căutarea legii care guvernează evoluţia fenomenului şi
determinarea potrivit acestei legi, a mărimii probabile pe care o va lua fenomenul într-un
moment viitor, precis determinat, ţinându-se cont de “vârsta” informaţiilor.
Acest din urmă aspect se impune pentru a se evita extrapolarea influenţei unor
factori care au încetat să mai acţioneze asupra fenomenului economic previzionat (durata
sejurului, mărimea cheltuielilor zilnice, cererea pentru o anumită marfă, de exemplu).
Apreciem că metoda nivelării exponenţiale – împreună cu celelalte metode care au
la bază principiile acesteia – este bine adaptată atât la imperativele gestiunii stocurilor cât
şi la acelea ale utilizării calculatoarelor electronice – fără de care e de neconceput
conducerea întreprinderii, în general şi a gestiunii stocurilor în special.

Figura nr. 1
Legendă comună

1. Istoric
2. Previziunea cererii
2a. Previziunea abaterilor aleatoare ale cererii
3. Calcul stoc de siguranţă
4. Situaţia stocului şi a comenzilor pe drum
5. Calculul necesarului
6. Planul de aprovizionare
7. Comenzi către furnizori
8. Aprovizionarea stocului
9. Comenzi de la beneficiari
10. Satisfacerea nevoilor
 B. Nivelul de serviciu
Pentru desfăşurarea unei activităţi rentabile, întreprinderile comerciale de
alimentaţie publică şi de turism trebuie să asigure aprovizionarea neîntreruptă a clienţilor
cu produsele solicitate deoarece cererea acestora nu se amână; întotdeauna o cerere
nesatisfăcută înseamnă o pierdere de vânzare şi, de ce nu, adesea, a clientului, care va
solicita altă unitate, altă staţiune sau chiar altă ţară pentru sejurul său2.
În aceste condiţii întreprinderea trebuie să facă totul pentru a satisface într-o
proporţie cât mai mare cererile clienţilor săi.
Aşa cum am văzut, contractele cu furnizorii se încheie pe baza previziunilor care
sunt, în ultimă analiză, valori medii, indiferent de metoda de calcul folosită. În aceste
condiţii, este de aşteptat ca nevoile efective ale întreprinderii să depăşească în jumătate
din cazuri valorile medii prevăzute. De fiecare dată când o astfel de eventualitate are loc,
se produce o ruptură de stoc, cu consecinţele cunoscute.
În aceste condiţii, dacă întreprinderile îşi elaborează planul de aprovizionare doar
pe baza previziunilor fără să ia nici o măsură suplimentară de protecţie, în multe cazuri
stocul va fi epuizat înaintea reaprovizionării sale.
Pentru preîntâmpinarea acestor situaţii “imprevizibile” întreprinderile sunt obligate
să constituie un stoc suplimentar care cu cât este mai mare, cu atât reduce riscul apariţiei
rupturii de stoc.
Nu se poate însă acumula un stoc de siguranţă ale cărui dimensiuni să poată
suprima în întregime riscul rupturii, datorită cheltuielilor de stocaj care sunt prohibitive,
astfel că, practic conducerea decide limitele maxime admise ale rupturii de stoc, de
exemplu, hotărăşte să limiteze rupturile de stoc la maximum 2% din comenzile primite
sau, altfel spus, stabileşte nivelul de serviciu al întreprinderii la 98%.
Deci, mărimea stocului de siguranţă depinde de mărimea nivelului de serviciu
(totdeauna în procente), care se poate exprima prin frecvenţa rupturilor de stoc (neţinând
cont de importanţa comenzilor neonorate – se foloseşte mai rar) sau prin proporţia
comenzilor satisfăcute (cantitativ, valoric sau faţă de numărul total de comenzi).
Decizia cu privire la mărimea nivelului de serviciu este totdeauna dificilă fiind
afectată de numeroşi factori, cum ar fi, de exemplu: valoarea unitară a produsului (de
aceasta depind fondurile financiare imobilizate), “rentabilitatea” produsului – afectează
costul unei rupturi de stoc etc..
După stabilirea de către întreprindere a nivelului de serviciu este necesară
determinarea dimensiunilor stocului suplimentar, de siguranţă, care însă, depinde nu
numai de mărimea nivelului de serviciu ci şi de erorile de previziune înregistrate în
trecut.
C. Costul stocajului
Realizarea obiectivelor economice ale întreprinderilor comerciale, de alimentaţie
publică şi de turism presupune existenţa unei baze tehnico-materiale adaptate profilului
întreprinderii, a unui personal calificat şi, evident, a unor fonduri circulante. Pe plan
2
problema se pune la fel şi în cazul produselor
economic, acestor premize le corespund costurile de o anumită structură şi mărime,
determinate, printre altele, şi de procesul stocajului, de politica de gestiune adoptată de
conducerea întreprinderii.
În consecinţă, deciziile ce vor avea drept obiectiv politica de gestiune a stocurilor
vor ţine cont de influenţa acestora asupra dimensiunilor şi structurii costurilor pe care le
antrenează.
Şi în cazul în care influenţa costurilor nu poate fi luată în consideraţie în mod
explicit (datorită, de exemplu, dificultăţilor de cuantificare) ele sunt totuşi avute în
vedere, apreciindu-se că o politică coerentă de gestiune va conduce în mod automat la
reducerea cheltuielilor cu stocurile).
Optimizarea dimensiunilor stocurilor are în vedere determinarea unei strategii astfel
încât cheltuielile prilejuite de procesul stocajului să fie minime; atingerea ţelului propus
se realizează prin “găsirea” răspunsurilor a următoarele două întrebări, cărora, anticipat, li
se ataşează costuri antagoniste (fig. 2) şi anume:
a) cu ce frecvenţă trebuie efectuată aprovizionarea – comanda - , respectiv
CÂND? Cu cât frecvenţa de aprovizionare (de comandă) este mai mare cu atât costurile
legate de această operaţie (costul de aprovizionare sau de lansare a comenzilor) sunt mai
mari;
b) cu ce cantitate de produse trebuie realizată, de fiecare dată, aprovizionarea,
respectiv CÂT? Cu cât cantitatea cu care se face aprovizionarea la o comandă este mai
mare cu atât costurile prilejuite de păstrarea produselor în stoc (costurile de stocaj) sunt
mai mari şi invers.
Analiza costului total din fig. nr. 2 ne prilejuieşte două constatări importante (prin
consecinţele lor).
În primul rând, după o spectaculoasă cădere a costului total, paralel cu creşterea
numărului de aprovizionări anuale constatăm că în limitele porţiunii A-B abaterile
numărului de aprovizionări de la mărimea optimă (20, în exemplul din fig. 2) nu
antrenează după sine modificări sensibile ale costului total.
Această constatare coroborată cu activitatea practică în care optimizarea stocurilor
nu poate fi totdeauna scopul real al gestiunii lor, datorită complexităţii deosebite a
problemei, ne conduce la concluzia că, fără atingerea optimului se poate ameliora totuşi
situaţia stocurilor prin introducerea unor reguli de raţionalizare a politicii de
aprovizionare.
În al doilea rând este interesant de analizat zona haşurată din figură.
Cu toate că sporirea numărului de aprovizionări duce la scăderea stocului şi, deci, la
accelerarea vitezei de circulaţie, în număr de rotaţii, costul total creşte odată cu numărul
de aprovizionări anuale şi cu accelerarea vitezei de rotaţie a stocului.
Această observaţie, prezintă o importanţă deosebită, deoarece ne conduce la
concluzia că principiul: “viteză mare de rotaţie = activitate eficientă” este adevărat numai
până la un punct (B, în fig. 2), după care, datorită creşterii costurilor, respectarea lui
devine ineficientă, dăunătoare.
 Figura nr. 2

D. Sistemul informaţional
De o mare importanţă pentru gestiunea stocurilor este sistemul informaţional.
Cunoaşterea permanentă şi sistematică a evoluţiei stocurilor, precum şi a tuturor
proceselor economice ce au legătură directă sau indirectă cu nivelul lor, reprezintă una
din premisele fundamentale ale conducerii ştiinţifice a acestora.
Activităţi economice ce au influenţă asupra nivelului stocurilor – cum ar fi:
determinarea necesarului de comandat (contractat), încheierea contractelor cu furnizorii,
aprovizionarea depozitului şi a unităţilor operative, urmărirea executării contractelor,
ieşirea produselor din stoc, inventarierea fizică şi/sau statistică a stocurilor, evidenţa
cheltuielilor prilejuite de activitatea de stocare etc. – generează informaţii care nu numai
că nu pot lipsi, dar trebuie să ajungă la conducere cu maximum de operativitate, având în
vedere că doar în acest fel este posibilă, pe de o parte, preîntâmpinarea abaterilor (de la
normal), şi pe de altă parte, sesizarea lor imediat ce s-au produs, în vederea reducerii
stocului în limitele normate (normate).
În general, pentru a răspunde tuturor sarcinilor impuse de gestiunea stocurilor,
sistemul informaţional trebuie să aibă următoarele caracteristici generale:
 * să fie uşor de instalat şi să aibă o configuraţie3 economică;
* să poată fi instalat în etape logice, succesive, care să uşureze evoluţia spre o
gestiune mai rafinată, pe măsura dezvoltării întreprinderii şi a experienţei utilizatorilor
sistemului;
* să furnizeze informaţiile necesare şi să realizeze previziunile;
* să permită controlul şi să dea “alarma” semnalând la timp dereglările notorii
şi să permită rectificarea obiectivelor;
* să ţină cont rapid de modificările provocate de evenimentele neprevăzute
care afectează regulile de decizie stabilite;
• să emită un plan general de aprovizionare, plecând de la previziunea
desfacerilor.

2.3. NORMAREA STOCURILOR

Gestiunea stocurilor înglobează toate activităţile care gravitează în jurul problemei

stocurilor, începând cu contractarea, continuând cu urmărirea realizării contractelor şi
până la supravegherea stocului aflat în întreprindere.
Pentru raţionalizarea (sau optimizarea) acestei activităţi se impune determinarea
unor unităţi de măsură, a unor obiective sau norme, care să servească atât la orientarea
aprovizionării cu produse a întreprinderii cât şi la evaluarea decalajului creat între
evoluţia reală a stocurilor şi obiectivul fixat.
Deci, prin intermediul normelor să se asigure stocul care să garanteze satisfacerea,
cu o probabilitate cunoscută (nivelul de serviciu propus), a tuturor nevoilor exprimate în
diferite compartimente ale întreprinderilor comerciale, de alimentaţie publică şi de
turism.
Stabilirea nivelului normat la stocurilor4 constituie punctul de plecare în
organizarea întregului sistem de gestiune a stocurilor, toate activităţile din întreprindere
fiind ulterior coordonate (dirijate) în funcţie de normele de stoc stabilite.
Elaborarea normelor de stoc este una dintre cele mai importante şi complexe
activităţi de conducere a activităţilor comerciale. Ea presupune existenţa unui personal
specializat, bine pregătit, a unui sistem informaţional capabil să furnizeze toate datele
necesare, cunoaşterea temeinică a tuturor factorilor specifici care au influenţă asupra
gestiunii stocurilor, respectiv: evoluţia cererii, modificări previzibile în nevoile clienţilor,
acţiuni de marketing previzibile ale concurenţei care pot schimba orientarea pieţei etc..
Expresia sub care apar normele de stoc poate fi diferită. Astfel, ele se pot concretiza
în stocuri medii lunare, stocuri în zile desfacere (zile acoperire, respectiv raportul dintre
stocul valoric într-o perioadă dată şi desfacerea medie zilnică), viteză de circulaţie

3
Prin configuraţie înţelegem totalitatea mijloacelor de culegere, prelucrare şi transmitere a informaţiilor
într-un sistem informaţional
4
Prin normare înţelegem stabilirea unui nivel raţional, optim, al stocurilor
(raportul dintre desfacerea anuală şi stocul mediu). Indiferent însă de modul în care este
exprimată norma de stoc, pentru determinarea ei, de-a lungul timpului, au apărut şi s-au
utilizat numeroase modele statistico-matematice.
Parametrii de bază ai normării stocurilor. Obiectivul normării îl reprezintă
stabilirea nivelului raţional, optim al stocurilor. Indiferent care aspect al stocurilor este
normat, trebuie stabiliţi parametri de bază ai normării, care nu reprezintă altceva decât
mărimile caracteristice prin intermediul cărora se caută răspuns la cele două întrebări pe
care le propune gestiunea stocurilor, respectiv, când şi cât să comande.
Cantitatea cu care urmează să se facă aprovizionarea – q – şi numărul de
aprovizionări – n – (respectiv, intervalele de aprovizionare) sunt cei doi parametri de bază
între care există relaţii cauzale, relaţii care au fost puse în evidenţă, pentru prima oară, cu
ajutorul modelului “Wilson” potrivit căruia atunci când cele două costuri sunt egale se
obţin mărimile optime, respectiv:

qm – este cantitatea optimă cu care trebuie să se facă aprovizionarea;

dz – ieşirea zilnică din stoc;
ca – costul de aprovizionare (de lansare);
cs – costul de păstrare în stoc;
Q – ieşirile totale din stoc în perioada T;
T – perioada totală pentru care se calculează norma de stoc.
În figura 3 este reprezentată evoluţia funcţiei costului total (C = f (q) ) pentru
diferite valori ale variabilei “q”.
 Figura nr. 3

O metodă de normare fără costuri. Optimizarea stocurilor este realizabilă în

măsura în care se poate cuantifica variaţia costurilor, lucru adesea deosebit de costisitor
ţinând cont de faptul că, în general, contabilitatea este orientată mai degrabă spre
repartizarea cheltuielilor şi a beneficiilor între compartimentele întreprinderii, decât spre
evidenţierea variaţiei costurilor pe unităţi şi produse.
În aceste condiţii, modelul pe care îl analizăm în continuare ne oferă posibilitatea
îmbunătăţirii gestiunii practicate, fără a realiza însă, prin intermediul lui, optimizarea
stocurilor.
Ştiind că, în general, costurile rămân neschimbate pe o perioadă îndelungată şi
acceptând ipoteza că sunt mai degrabă o caracteristică a fiecărei întreprinderi decât a
fiecărui produs, atunci putem introduce o regulă de raţionalizare folosind următorul
procedeu. Presupunând costul total de gestiune al stocului dat de expresia:

Ca * Q Cs * q
CT = + ,
q 2

unde costul de păstrare în stoc cs este egal cu P * I (P este preţul unitar iar i costul anual
de păstrare în stoc a unei unităţi de produs în % din preţul acesteia) atunci, derivând
costul total în raport cu q şi egalând cu zero, obţinem o altă expresie a formulei lui
Wilson.
Presupunând cantitatea reală de comandă egală cu cea economică,

N = numărul total de reaprovizionări al stocului;

Dar k fiind identic pentru toate articolele din stoc, atunci numărul total de aprovizionări
va fi:

Constanta k se calculează plecând de la observaţiile anterioare – tabelul 1 – şi va servi

ulterior la determinarea noilor cantităţi de comandă – tabelul 2 – care vor putea antrena o
diminuare a stocului mediu total şi deci, o reducere a cheltuielilor.

Calculul constantei “k”

Tabelul 1
Nr. de Preţ Desfacerea Cantitatea
Valoarea
reaprovizio- unitar anuală medie
Art.
nări – mii lei - – buc – √Qi * Pi comandată
stocului
mediu – lei
Ni Pi Qi qi = Qi/Ni
0 1 2 3 4 5 6
1 6 4 400 40 67 134
2 10 10 600 77,46 60 300
3 14 20 1600 178,89 114 1140
4 20 40 1880 274,26 94 1880
5 4 6 1000 77,46 250 750
6 8 12 2000 154,92 250 1500
Total 62 - - 811,57 - 5704

K = 811,57 / 62 = 13,09
Calculul parametrilor “normaţi” ai stocului
Tabelul 2
Stocul
Art. Qi / Pi √Qi / Pi qi recalculat Ni recalculat mediu
recalculat
1 100 10 131 3 262
2 60 7,75 101 6 505
3 80 8,94 117 14 1170
4 47 6,85 90 21 1800
5 166 12,91 169 6 507
6 167 12,91 169 12 1014
Total - - - 62 5258

Constatăm o scădere a valorii stocului mediu cu circa 8% în condiţiile aceluiaşi număr de

reaprovizionări (62), deci, putem afirma că, aplicarea în practică a rezultatelor “normării”
va determina o reducere a cheltuielilor totale, pe seama celor de păstrare în stoc.
Rezultatele vor servi la analiza “regulilor de aprovizionare” aplicate şi la
corectarea acestora, în sensul aplicării unor reguli coerente care să conducă la o gestiune
logică a stocurilor.