Sunteți pe pagina 1din 40

VICTIMA ŞI VICTIMOLOGIA

- POLITICI PENALE -

1
CUPRINS

SECŢIUNEA I – Victimologia ca ştiinţă .................................................. 3


1. Noţiunea şi obiectul victimologiei .......................................................... 3
2. Istoricul victimologiei ..............................................................................3
3. Metode şi tehnici de cercetare în victimologie .......................................4

SECŢIUNEA A II-A – Noţiuni introductive privind victima .................6


1. Conceptul de „victimă” ...........................................................................6
2. Clasificarea victimelor ............................................................................6
3. Reacţiile societăţii faţă de victimă: acuzarea şi apărarea sa ................. 9

SECŢIUNEA A III-A – Cuplul penal victimă-agresor ...........................10


1. Contradicţie privind existenţa cuplului agresor – victimă .....................10
2. Implicaţiile psihologice ale actului agresional privind agresorul şi
victima……………………………………………………….......................10

2.1. Implicaţiile psihologice ale actului agresional privind pe


agresor ..............................................................................................................
.........11
2.2. Implicaţiile psihologice ale actului agresional privind
victima .................................................... 11
3. Rolul victimei în comiterea infracţiunii ...................................................12
4. Victima ca sursă de identificare a agresorului ..........................................14

SECŢIUNEA A IV-A – Victima - analiză victimologică ........................15


1. Cauzalitatea victimală ..............................................................................15
2. Conştientul, inconştientul şi stilul victimal ..............................................16
3. Particularităţi ale grupelor şi subgrupelor victimale …............................17

3.1. Victimizarea femeii .........................................................................17

3.2. Victimizarea copilului .....................................................................18

3.3. Victimizarea persoanelor vârstnice .................................................19

2
3.4. Autovictimizarea .............................................................................19
4. Protecţia şi autoprotecţia împotriva victimizării ......................................22

SECŢIUNEA A V-A – Corelaţia victimologiei cu celelalte ştiinţe


sociale………………………………………………………………………23

Bibliografie.................................................................................................. 25

3
SECŢIUNEA I

VICTIMOLOGIA CA ŞTIINŢĂ

1. Noţiunea şi obiectul victimologiei1

Noţiune. Conceptul de „victimologie” derivă din latinescul victima


(victimă) şi logos (ştiinţă), adică ştiinţa care studiază victima.
În literatura de specialitate victimologia a primit mai multe definiţii.
Astfel ea reprezintă ştiinţa comportamentului şi personalităţii victimei
raportată la conceperea, realizarea şi consecinţele directe ale actului
agresional asupra victimei.2 J. A. R. Calderon defineşte victimologia ca fiind
disciplina care, în explicarea cauzelor, studiază victima fără a planifica şi
realiza o politică a victimei.
Conceptul de victimologie defineşte acţiunile victimei ca unic mod de
reparare, de recuperare a intereselor individuale, noile reguli şi principii
comportamentale adoptate de victimă, actele de voinţă, simţămintele,
constrângerea morală, fundamentele morale, dificultăţile de adaptare, sinteza
cauzalităţii agresionale, conexiunile în acţiunile agresivo-victimologice
precum şi conflictul acestora.
Întrucât victima există alături de un act agresional, determinarea
acestuia va releva identitatea manifestărilor victimale, evoluţia singulară a
acestora şi efectul social al victimizării. Modul în care victima percepe,
înţelege, acceptă sau respinge violenţa actului agresiv are valoare pentru
stabilirea lanţului cauzelor şi efectelor fenomenului victimal. Expunerea
exactă a elementelor şi laturilor actului agresional, a efectelor acestuia
asupra victimei reprezintă forme specifice de definire a victimologiei.
Obiectul de studiu. Potrivit lui G. Gulotta victimologia asigură studiul
victimei unui delict, al personalităţii sale, al caracteristicilor biologice,
psihologice, morale şi socio-culturale, al relaţiilor sale cu delincventul şi al
rolului pe care l-a jucat în geneza delictului. Ea relevă cauzalitatea şi efectele
agresiunii asupra victimei, ordinea în care se produc actele agresionale şi
limita reducerii acestora, respectiv actele agresionale cu un conţinut clar:
lezarea intereselor unei victime identificate sau care se va individualiza în
perioada producerii actului agresional prin legătura de cauzalitate şi efectul
victimal.

1
I. Tănăsescu, G. Tănăsescu, C. Tănăsescu, Criminologie (Agresologie. Victimologie. Detentologie),
Editura All Beck, Bucureşti, 2003, p. 137-142; N. Mitrofan, V. Zdrenghea, T. Butoi, Psihologie
judiciară, Casa de Editură şi Presă „Şansa” – S.R.L., Bucureşti, 1994, p. 69-71.
2
I. Tănăsescu, B. Florescu în I. Tănăsescu ş.a., op. cit., p. 138.

4
E. A. Fattah consideră că victimologia are ca obiect elaborarea printr-un
studiu aprofundat al victimei, al unui ansamblu de reguli generale, de
principii comune şi de un alt tip de cunoştinţe, putând contribui la
dezvoltarea, evoluţia şi progresul fenomenului criminal, al procesului
criminogen, a personalităţii şi caracterului periculos al delincventului.
Obiectul victimologiei este reprezentat de tulburările psiho-fizice (cu
excepţia celor de tip maladiv) – efecte ale actului agresiv care afectează în
mod direct echilibrul dinamic (biologic şi psihologic) al victimei. Analiza
victimologică se referă la situaţiile când agresorul are capacitatea de
comportare neafectată de boli (fizice sau psihice) în sensul că este conştient
şi responsabil de actul agresiv produs, dovedeşte o corectă auto-percepţie, o
capacitate bună de relaţionare socială, de rezolvare a conflictelor, de a trăi
vinovăţia. Dincolo de această situaţie interesează psihopatologia sau
psihiatria.

2. Istoricul victimologiei3

Studiul sistematic al victimei a fost propus, pentru prima oară, de către


avocatul român Beniamin Mendelshon în anul 1940 care, în lucrarea sa „The
Victimology” propune constituirea unei noi discipline ştiinţifice numite
victimologie. Mendelshon îşi începe cercetările în acest nou domeniu
pornind de la studiul victimelor infracţiunii de viol, adoptând conceptele şi
teoria psihanalizei freudiene. El pleacă de la constatarea că toate disciplinele
care au legătură cu delincvenţa studiază numai parţial realitatea pentru că au
în vedere doar agresorul, nu şi victima. Or, victima există, de multe ori
independent de infractor. Autorul introduce noţiunea de „complex
criminogen” care se compune din studiul criminalului în corelaţie cu studiul
victimei, şi cea de „cuplu penal”, format din cuplul antagonist criminal-
victimă în permanent conflict şi adversitate. Cea mai interesantă teză
introdusă de Mendelshon este „receptivitatea victimală” a unor persoane,
adică predispoziţia înnăscută a unora de a deveni victime.
Profesorul german de drept penal Hans von Hentig în volumul „The
Criminal and His Victim”, apărut în anul 1948, şi în lucrările sale ulterioare4
s-a ocupat de vulnerabilitatea presupusă a unor categorii de indivizi cum ar
fi cei foarte tineri, cei foarte bătrâni, imigranţi recenţi, membrii unor grupuri
minoritare, cei cu tulburări mentale. El a analizat fenomenul concret al
victimei, stabilind prenoţiuni şi concepte utilizate în victimologie,
3
I. Tănăsescu ş.a., op. cit., p. 142-154; N. Mitrofan ş.a., op. cit., p. 69-71; T. Bogdan, Probleme de
psihologie judiciară, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1973, p. 90-92.
4
„Zur Psychologie der Einzeldelikte” şi „Das Verbrechen”.

5
evidenţiind posibilităţile de interacţiune dintre infractor şi victimă, precum şi
rolul victimei în desfăşurarea acţiunii infracţionale. Din aceste cosiderente
unii autori îl consideră pe H. von Hentig iniţiatorul victimologiei ca ştiinţă
distinctă5.
Între 1947-1961, Şcoala de la Mainz dezvoltă caracteristicile victimale,
conţinutul specific al individualităţii victimale, esenţa etică a conflictului
agresional desprins din acţiunile comunităţii, necesitatea reintegrării sociale
a victimei, cercetarea caracteristicilor infractorilor.
În anul 1961, italianul Filippo Gramatica, în volumul „Principi di
difesa sociale”, elaborează profilaxia victimală după gradul de victimizare şi
capacitatea de recuperare individuală, restabilirea unor relaţii sociale şi a
interacţiunii noi stabilite cu comunitatea, edificarea unei structuri pentru
aplicarea sistematică a tratamentului victimal. În anul 1966, Ezzat Abdel
Fattah, în studiul „Quelques problemes posés à la justice pénale par la
victimologie”, evidenţiază modul în care actul agresional exercită o presiune
constantă şi puternică asupra victimei, obligând-o să participe, în orice mod,
la actul agresional.
Cercetările în domeniu au continuat şi s-au diversificat, victimologia
devenind, cu adevărat, o şiinţă individuală. În 1973 are loc, în Israel, primul
Colocviu Internaţional de Victimologie, după care au urmat şi altele,
punându-se bazele acestei ştiinţe noi.
Cercetările continuă şi individual, remarcându-se nume importante ca:
T. Sellin şi M. Wolfgang – „The Resurement of Delinquency” (1970), S.
Schafer – „Victimology. The Victim and His Criminal” (1977), W.
Middendorf – „Die Opfer des Betruges” (1988) etc.
Şcoala românească de victimologie continuă drumul început de
Mendelshon. Astfel, în 1985 criminologul Vasile Stanciu publică la Paris
volumele „Les droits de la victime” şi „Criminalitatea Parisului”. El
consideră că există victime prin definiţie: săracii, bolnavii, imigranţii,
persoanele cu un instinct slab de conservare şi propune o strategie de
prevenire a crimei prin preceptul defensivei şi al revendicării drepturilor
deoarece indivizii sunt victime ale mediului social. În anul 1988, psihologul
Tiberiu Bogdan editează, în colaborare, volumul „Analiza psihologică a
victimei. Rolul ei în procesul judiciar”. Aici analizează pe larg conceptele de
victimă, victimizare şi riscuri victimale, şi elaborează o concepţie structurală
despre identificarea agresorilor. Cercetările de specialitate sunt continuate de
alte nume importante din domeniu, criminologi, psihologi, medici legişti,
profesori universitari în ştiinţe juridice, magistraţi etc.: Aurel Dincu, Ion
5
Este vorba despre psihologul român Tiberiu Bogdan (în I. Tănăsescu ş.a., op. cit., p. 148) şi despre N.
Mitrofan, V. Zdrenghea, T. Butoi (în N. Mitrofan ş.a., op. cit., p. 73).

6
Gheorghiu-Brădet, Nicolae Mitrofan, Voicu Zdrenghea, Tudorel Butoi,
Constantin Păunescu, Iancu Tănăsescu, Rodica Mihaela Stănoiu, Gheorghe
Nistorescu, Costică Păun şi alţii, dovedind că victimologia este o ştiinţă
aflată în permanentă evoluţie.

3. Metode şi tehnici de cercetare în victimologie6

Victimologia este o ştiinţă care foloseşte procedeele de investigare


comune celorlalte ştiinţe sociale, pentru o cercetare juridică interdisciplinară.
Metodele de cercetare vor prezenta complexele interindividuale dintre
victimă şi agresor, acţiunea grupurilor sociale asupra fiecăruia dintre aceştia
şi chiar relaţiile dintre grupurile sociale cunoscute, scopurile acestor grupuri.
Consecinţele metodologice constau în explicarea fenomenelor globale,
corelaţia acestora şi perceperea evoluţiei stării agreso-victimale, creându-se
posibilităţi de previziune care definesc această stare.
Metoda logică. Metoda logică este reprezentată de procedeele şi
operaţiile specifice utilizate pentru stabilirea genezei şi a structurii
raporturilor interindividuale sau sociale apărute în sistemul de fenomene
agreso-victimale ca realităţi obiective. Orice acţiune-inacţiune agresională se
referă la un principiu de identitate, de apărare a unor interese care vor
califica acţiunea ca fiind pozitivă sau negativă, a cărui finalitate o
individualizează. Rezultă că la conflicte de valori şi atitudini asemănătoare
vor apărea efecte victimale asemănătoare. Când acţiunile-inacţiunile
agresive se degradează sau se amplifică, pentru a permite apariţia altor
atitudini din partea agresorului, acest fenomen se va repercuta şi la nivelul
efectelor victimale, păstrând conţinutul agresiunii.
Metoda tipologică. Această metodă stabileşte o mulţime de trăsături
constante existente permanent în cadrul fenomenului agreso-victimal,
analizând diferenţierea calitativă şi cantitativă a acestora şi eliminând
trăsăturile neesenţiale. Metoda stabileşte prototipuri de victimă în funcţie de
diferite criterii: mediul socio-cultural, tipologia valorilor afectate (fizic,
material, psihic, moral, religios, politic), modul de viaţă şi tipul de civilizaţie
frecventat, calculul coeficientului de intensitate al participării victimei la
agresivitate, volumul şi dinamica victimizărilor (global şi pe sectoare de
victimizare). Procesele de interacţiune agresor-victimă şi comportamentele
de grup ale victimelor vor fi apreciate şi delimitate în categorii de victime
dependente de: acţiunile-inacţiunile victimelor, particularităţile actelor şi
mijloacelor utilizate, consecinţele actelor victimizatoare, structura de
ansamblu a fenomenului victimal.
6
I. Tănăsescu ş.a., op. cit., p. 173-179.

7
Metoda clinică. Metoda explică fenomenul victimal ca fiind expresia
generalizată a cazurilor individuale de victimizare pentru a se stabili un
diagnostic şi a se prescrie tratamentul corespunzător fiecărei victime.
Această formulă se aplică pornind de la anamneza cazului de victimizare
pentru a se înţelege diversitatea cauzelor şi condiţiilor concrete pornind de la
trăsăturile de personalitate ale victimei. În baza diagnosticului se va stabili
un tratament de natură psiho-socială pentru reducerea efectelor victimale sau
pentru eradicarea lor prin evitarea antagonismelor dintre agresori şi victime
urmând ca, într-o fază ulterioară, să se identifice şi aplice măsuri de
integrare a victimei în raporturi normale, de natură familială, socială,
juridică şi religioasă.
Metoda comparativă. Această metodă propune ca după observarea,
înţelegerea şi discutarea elementelor şi factorilor incluşi în două fenomene,
acte, evenimente, să se procedeze la evidenţierea asemănărilor sau
deosebirilor dintre ele. Metoda se bazează pe ipoteza că esenţa elementelor
sau factorilor care compun un fenomen rezidă în asemănarea sau deosebirea
relativă sau radicală de un alt fenomen, în cadrul mai larg al relaţiilor umane.
Pentru explicarea fenomenului victimal potrivit acestei metode se recurge la
următoarele procedee:
• procedeul concordanţei presupune depistarea acelor elemente care se
regăsesc în două sau mai multe fenomene agreso-victimale, constituind
cauza generatoare sau condiţia lor favorizantă;
• procedeul diferenţelor identifică acele elemente specifice ale unui anumit
act sau fenomen, care nu se regăsesc în celelalte, constituind cauza
generatoare sau condiţia favorizantă unică;
• procedeul variaţiilor concomitente impune investigarea evenimentelor
anterioare producerii unui rezultat după criteriul că, ori de câte ori
fenomenul anterior se modifică în acelaşi mod cu rezultatul său, înseamnă
că primul este cauza secundului.
Metoda statistică. Metoda statistică apreciază fenomenul victimal în
funcţie de repetabilitatea cantitativă şi numerică a anumitor categorii
determinate de cauze, condiţii, evenimente etc. Studiind cazurile individuale
din care va rezulta modul cum s-a produs efectul victimal, se ajunge la o
cauzalitate singulară. Scopul metodei este de a culege informaţii pentru
compararea lor. Prin identificarea acestora se determină o anumită concluzie
statistică privind coeficienţii de dependenţă a fenomenului victimal de actele
agresionale. În acest mod se vor cunoaşte dimensiunile fenomenului
victimal, intensitatea şi structura efectelor victimale, periodizarea sau
mutaţiile acestora pentru un anumit cadru socio-teritorial.

8
SECŢIUNEA A II-A

NOŢIUNI INTRODUCTIVE PRIVIND VICTIMA

1. Conceptul de „victimă”

Din punct de vedere lingvistic cuvântul „victimă” are mai multe


semnificaţii: persoană care suferă chinuri fizice sau morale din partea unei
persoane, a societăţii etc.; persoană care suferă urmările unei întâmplări
nenorocite, cum ar fi boală, accident, catastrofă etc.; în antichitate victima
era un animal sau un om care urma să fie sacrificat unei zeiţe.
Pornind de la trăsătura definitorie a noţiunii, indiferent de disciplina
care o abordează – consecinţa negativă pe care o persoană o suportă în urma
unei întâmplări nefericite –, victimologia are propria ei definiţie prin care
explică noţiunea supusă analizei de faţă. Astfel, prin victimă se înţelege
orice persoană umană care suferă direct sau indirect consecinţele fizice,
materiale sau morale ale unei acţiuni sau inacţiuni criminale7.
Analizând definiţia se pot constata mai multe aspecte. Unul dintre ele ar
fi acela că victimă poate fi doar o fiinţă umană. Nu pot fi considerate victime
obiecte distruse de răufăcători sau instituţiile prejudiciate de activităţile
acestora. Însă nu orice fiinţă umană care suferă o consecinţă a unui act
criminal poate fi considerată victimă, pentru această calitate fiind necesar să
mai fie îndeplinită o condiţie: persoana care a suferit consecinţa să nu îşi fi
asumat conştient riscul, deci să ajungă jertfă în urma unei acţiuni sau
inacţiuni criminale fără să vrea. De aceea nu pot fi considerate victime
poliţiştii, care sunt răniţi sau îşi pierd viaţa în misiunile specifice, militari,
pompieri, iniţiatorul actului criminal sau infractorul care îşi pierd viaţa în
urma derulării lui, etc.
Pe de altă parte definiţia introduce o serie de elemente preţioase pentru
înţelegerea fenomenului victimal, precizând pe lângă consecinţele directe şi
pe cele indirecte, pe lângă consecinţele fizice sau materiale şi pe cele
morale, adesea mult mai importante ca primele. De asemenea este de
remarcat cuprinderea posibilităţii ca totul să se realizeze şi ca urmare a unei
inactivităţi de tip criminal.
Preocupări pentru victimă se întâlnesc în cadrul culturilor antice, atunci
când exista un sistem de compensaţii şi răscumpărări cu scopul de a menţine

7
T. Bogdan şi colab., Comportamentul uman în procesul judiciar, 1983, citat de N. Mitrofan, V.
Zdrenghea, T. Butoi, Psihologie judiciară, Casa de Editură şi Presă „Şansa” – S.R.L., Bucureşti, 1994, p.
69; şi de I. Tănăsescu, G. Tănăsescu, C. Tănăsescu, Criminologie (Agresologie. Victimologie.
Detentologie), Editura All Beck, Bucureşti, 2003, p. 134-135.

9
echilibrul între situaţia înfractorului şi a victimei. Ulterior justiţia va părăsi
aceste forme incipiente, pe măsura perfecţionării ei, figura centrală devenind
infractorul. Legea urmăreşte în cea mai mare parte depistarea şi pedepsirea
infractorului, victima având doar un rol secundar, acela de a se constitui ca
parte civilă, căci procesul sub aspect penal continuă chiar dacă victima nu se
constituie ca parte vătămată.

2. Clasificarea victimelor8

Încercarea de a clasifica sigur victimele nu este deloc uşoară.


Principalele dificultăţi care stau în calea unui asemenea demers pot fi
sistematizate astfel:
1. marea diversitate a infracţiunilor şi, în consecinţă, a victimelor;
2. victimele aparţin, chiar dacă cu ponderi diferite, tuturor categoriilor de
variabile: vârstă, sex, pregătire socio-profesională, pregătire culturală, rol-
status social, rol-status economic etc.;
3. diferenţe mari interindividuale în grupurile de victime în ceea ce priveşte
responsabilităţile şi rolul jucat de acestea în comiterea infracţiunii.
Cu toate acestea numeroşi autori au realizat diverse clasificări în funcţie
de numeroase criterii.
Un prim criteriu îl reprezintă categoria infracţională care generează
victime. Din acest punct de vedere putem avea victime ale infracţiunii de
omor, victime ale infracţiunii de vătămare corporală, victime ale infracţiunii
de lovituri sau alte violenţe cauzatoare de moarte, victime ale infracţiunii de
viol, victime ale infracţiunii de furt etc. Nu are importanţă natura
infracţiunii, dacă este prevăzută într-o lege generală sau specială etc.
Folosind relativ aceleaşi criterii A. Karmen identifică următoarele
categorii de victime: 1. copii dispăruţi; 2. copii maltrataţi fizic şi sexual; 3.
persoane în vârstă – victime ale crimei; 4. femei maltratate; 5. victime ale
actului sexual; 6. victime ale şoferilor aflaţi în stare de ebrietate.
Cele mai multe clasificări au în vedere criteriul privind gradul de
implicare şi de responsabilitate al victimelor în comiterea infracţiunii.
Astfel, Mendelshon diferenţiază următoarele categorii: 1. victima total
nevinovată (pruncuciderea); 2. victimă mai puţin vinovată decât infractorul
(ignorantă, imprudentă); 3. victimă tot atât de vinovată ca şi infractorul
(provocatoare); 4. victimă mai vinovată decât infractorul; 5. victima care
poartă responsabilitatea totală (agresoare); 6. victima înnăscută, simulatoare,
imaginară.
8
N. Mitrofan ş.a., op. cit., p. 71-78; I. Tănăsescu ş.a., op. cit., p. 143-148; I. T. Butoi, T. Butoi, Tratat
universitar de psihologie judiciară: teorie şi practică, Editura Pinguin Book, Bucureşti, 2006, p. 67.

10
Folosind acelaşi criteriu E. A. Fattah (1967) elaborează următoarea
clasificare: 1. victimă participantă, dispusă să suporte orice consecinţă din
spirit de aventură; 2. victimă latentă, lipsită de iniţiativă va aprecia
desfăşurarea agresivităţii într-un mod imprevizibil, putând reacţiona oricând
pentru a evita sau accepta eşecul actului victimizant; 3. victimă predispusă,
cu reacţii spre înclinaţii schimbătoare, rigide şi complexe care contrazice şi
încearcă să revină la vechile atitudini; 4. victimă provocatoare, fidelă unor
concepţii în care dispreţul şi sfidarea regulilor comportamentale îndeamnă la
acţiuni nesocotite, la schimbări de atitudini periculoase, euforice, isterice,
exaltate, melancolice; 5. victimă neparticipantă, care adoptă posibilitatea de
a-şi controla comportarea, acceptând doar actele cu semnificaţii cunoscute.
Aproximativ tot în baza acestui criteriu, L. Lamborn (1968) identifică
următoarele tipuri de întâlnire victimă-infractor: 1. iniţiere; 2. facilitare; 3.
provocare; 4. comitere, săvârşire; 5. cooperare; 6. instigare.
O interesantă clasificare la această categorie o realizează J. Sheley
(1979): 1. infractor activ –victimă; 2. infractor activ – victimă semiactivă; 3.
infractor activ – victimă activă; 4. infractor semipasiv – victimă activă; 5.
infractor pasiv – victimă activă. Această clasificare scoate în evidenţă foarte
clar care este rolul pe care îl poate juca victima în comiterea infracţiunii.
În anul 1977, criminologul american S. Schafer, în volumul
„Victimology. The Victime and His Criminal”, clasifică victimele astfel: 1.
victime fără relaţii anterioare cu criminalul, deci fără a-l cunoaşte, fapta fiind
imputabilă doar agresorului; 2. victime provocatoare, doar provoacă, cu
intensităţi deferite de la un caz la altul; 3. victime citatoare, când victima
iniţiază şi participă la actul agresional; 4. victime slabe sub aspect biologic,
conformarea executării acţiunii agresionale este rezultatul neputinţei
biologice de a se împotrivi; 5. victime slabe sub aspect social; 6. alte
victime; 7. victime politice.
Hans von Hentig elaborează următoarea clasificare pornind de la rolul unor
elemente situaţionale specifice victimelor în comportamentul lor: 1.
victime nevârstnice, psihologia acestora fiind afectată de lipsa de experienţă
socială şi de lipsa forţei fizico-morale care să le permită opunerea de
rezistenţă agresorului; 2. victime femei, care devin cu precădere subiectul
pasiv al infracţiunilor sexuale dacă sunt tinere sau al infracţiunilor motivate
material dacă sunt mai în vârstă; 3. victime vârstnice, care depind de
sănătatea mentală, de modul de implicare în realitatea înconjurătoare, de
gradul de adecvare a relaţiilor individuale psiho-voliţionale; 4. dependenţii
de alcool şi stupefiante, cei din urmă fiind expuşi în primul rând
autovictimizării; 5. imigranţii, psihicul acestora fiind afectat de probleme de
ordin comunicaţional, de lipsa mijloacelor materiale şi de ostilitatea

11
băştinaşilor; 6. etnicii care se confruntă cu problema integrării sociale din
partea lor, şi a discriminării rasiale din partea majoritarilor; 7. indivizii
normali dar cu inteligenţă redusă, nu au capacitatea de a anticipa rezultatele
acţiunilor lor în raport cu influenţele mediului; 8. indivizii temporar
deprimaţi la care prezenţa scopului în plan mental este redusă datorită lipsei
de voinţă şi a sentimentului de inferioritate; 9. indivizii achizitivi, starea de
relaţionare a acestora cu mediul fiind determinată de voinţa de a realiza
profituri în orice context se iveşte o oportunitate; 10.
desfrânaţii şi destrăbălaţii care devin vulnerabili faţă de manevrele
infractorilor datorită indiferenţei şi dispreţului relativ faţă de legi; 11.
singuraticii, care ajung să îşi modifice comportamentul prin absolutizarea
izolării în interpretarea tuturor proceselor psihice, suportând greu
singurătatea sunt foarte vulnerabili; 12. chinuitorii, care participă la un flux
de fapte psihice prin care denaturează regulile şi raporturile interindividuale,
devenind victimele acestora, fenomenul fiind mai des întâlnit în relaţiile de
familie unde unul din membrii, de regulă bărbat, îi victimizează pe ceilalţi
până când aceştia ajung la o stare de saturaţie şi ripostează; 13. indivizii
„blocaţi” şi cei nesupuşi. Primii sunt cei datornici, care nu îşi mai pot achita
datoriile pe căi legale, acceptând cu uşurinţă soluţiile ilicite ale unor
infractori. Nesupuşii sunt acei indivizi care nu se lasă uşor victimizaţi atunci
când sunt atacaţi. Ei reprezintă „victimele dificile” aflate în antiteză cu
„victimele uşoare”.
În anul 1970, în lucrarea „The Resurement of Deliquency”, T. Selling şi
M. Wolfgang, clasificând infractorii după gradul de victimizare, consideră
că există următoarele tipuri de victimizare: 1. victimizare primară, urmarea
oricărei agresiuni; 2. victimizare secundară, vizează situaţiile de păgubire a
unor societăţi comerciale; 3. victimizare terţiară, reflectă delictele care au ca
obiect convieţuirea socială sau administraţia publică; 4. participarea
mutuală, când infracţiunea se produce prin iniţiativa infractorului dar
victima adoptă fie o manieră relativ pasivă, fie o atitudine voluntară de a
păstra secretul victimizării: adulter, avort; 5. victimizarea juvenilă, priveşte
minorii.
Criminologul german Wolf Middendorf în lucrarea „Victima
înşelăciunilor”, publicată în anul 1988, prezintă tipologia victimelor în
funcţie de gradul de implicare a victimei în activitatea economică şi
afectivă astfel: 1. victimă generoasă, este dependentă de modul în care
infractorul reuşeşte să o impresioneze, punând accentul pe naivitatea şi
disponibilitatea materială a victimei; 2. victima „ocaziei bune”, când
infractorul oferă pentru comercializare, la preţuri modice, bunuri şi valori
sustrase sau devalorizate; 3. victima afectivităţii şi devoţiunii presupune

12
tendinţa primei categorii de a crede că psihicul său se află în relaţie cu
divinitatea astfel încât procedează la efectuarea de donaţii pentru purificare.
Cealaltă categorie de victime ia în considerare realitatea adiacentă a oricăror
simptome pentru realizarea mariajului sau a aventurii intime; 4. victima
lăcomiei, cade pradă necesităţilor sale materiale.
Îmbinând criteriul gradului de responsabilitate a victimei în comiterea
infracţiunii cu cel al reacţiei societăţii în raport cu victimele, A. Karmen
stabileşte două categorii de victime: acuzate şi apărate. În categoria
victimelor acuzate intră victimele împotriva cărora sunt dovezi de vinovăţie
împărţită cu infractorul. Tipurile de comportament de care pot fi făcute
vinovate victimele sunt în special cele de facilitare, precipitare şi provocare.
În cealaltă categorie se află victimele împotriva cărora nu există dovezi de
vinovăţie comună cu agresorul.
În sfârşit, în funcţie de poziţia şi situaţia victimei după comiterea
infracţiunii, putem diferenţia următoarele tipuri de victime: 1. victime
dispărute, sesizarea organelor judiciare fiind făcută de persoane cunoscute
victimei sau chiar de infractor; 2. victime decedate dar care nu sunt
dispărute, acestea furnizează informaţii despre autor în funcţie de modul în
care a fost comisă fapta, obiectele folosite, atitudinea victimei în timpul
actului agresional şi urmările vizibile ale acesteia etc.; 3. victime ce
supravieţuiesc agresiunii dar nu pot identifica infractorul din motive
obiective (fapta s-a comis pe întuneric, infractorul era mascat etc.), ele pot
oferi unele informaţii în legătură cu unele caracteristici fizice sau psihice ale
infractorului cum ar fi vocea, nervozitatea lui, precipitarea etc.; 4. victime ce
supravieţuiesc agresiunii şi care cunosc infractorul dar nu îl denunţă din
teama de răzbunare a acestuia; 5. victime care supravieţuiesc agresiunii şi
cunosc infractorul dar nu îl denunţă din motive ce ţin de viaţa lor particulară
(de exemplu agresorul e concubinul victimei căsătorite); 6. victime care
supravieţuiesc agresiunii, cunosc pe infractor dar refuză să îl denunţe,
încercând să-i găsească o justificare, inclusiv autoacuzându-se; 7. victime
care supravieţuiesc agresiunii şi care cunosc pe infractorul adevărat dar
denunţă o altă persoană pe care vor să se răzbune; 8. victime care
supravieţuiesc infracţiunii, cunosc infractorul şi, profitând de situaţie, pune
pe seama lui fapte pe care nu le-a comis (de exemplu victima unui viol
reclamă că făptuitorul i-a furat şi nişte bunuri, deşi el nu a făcut-o); 9.
victime care, profitând de o anumită situaţie, reclamă o infracţiune care nu a
avut loc, din dorinţa de răzbunare faţă de pretinsul infractor sau pentru a
profita de pe urma acestuia.

13
Practica judiciară a dovedit că tipologia victimelor este mult mai
complexă, iată de ce eforturile de sistematizare a acestei tipologii nu
corespund întrutotul.

3. Reacţiile societăţii faţă de victimă: acuzarea şi apărarea sa9

Societatea îşi creează şi ea o părere cu privire la victima unui fapt


reprobabil, părere ce va fi împărţită în două tabere: una acuzatoare, care va
reproşa victimei că a facilitat, precipitat sau provocat actul agresional, şi alta
protectoare, ce va incrimina doar pe infractor considerând că nu există scuză
pentru actul agresional. De altfel fenomenul a fost observat de către
specialiştii victimologi, propunându-se şi o clasificare după acest criteriu10.
Acuzarea victimei. Procesul de acuzare a victimei parcurge mai mulţi
paşi. În primul rând acuzatorii victimei presupun că există ceva rău cu
victimele, pentru că ele diferă în mod semnificativ de celelalte persoane care
nu au fost victimizate: fie atitudinea lor, fie conduitele, fie ambele se disting
în mare măsură de cei neafectaţi. În al doilea rând, acuzatorii presupun că
aceste diferenţe prezumate sunt sursa stării şi conduitei victimei, căci, dacă
ar fi fos ca şi ceilalţi, ele nu ar fi fost alese pentru atac.În al treilea rând,
acuzatorii argumentează că dacă victimele vor să evite suferinţe viitoare
trebuie să îşi schimbe modul lor de a gândi şi de a acţiona, să renunţe la
comportamentul licitativ care favorizează procesul victimizării lor.
Acuzarea victimei poate apărea în triplă ipostază:
a) Ca o explicare individualistă pentru problemele sociale, promovată
de doctrina „responsabilităţii personale”. Teoria pleacă de la convingerea că
indivizii umani au un anumit grad de control asupra evenimentelor petrecute
în viaţa lor. Victimele sunt condamnate pentru că au comis erori grave care
au dus la consecinţe negative. Aşa cum infractorii sunt condamnaţi pentru
încălcarea legii, şi victimele trebuie să răspundă pentru comportamentul lor
greşit.
b) Ca proces psihologic. Acuzarea victimei rezultă din credinţa într-o
„lume justă”, un loc în care indivizii obţin ceea ce merită şi merită ceea ce
obţin. Lucruri şi întâmplări rele apar numai pentru persoanele rele, oamenii
buni sunt recompensaţi pentru că ei respectă regulile. Deci, dacă cineva este
vătămat de un infractor, victima trebuie să fi făcut ceva rău de a meritat o
asemenea soartă. Acuzatorii din această categorie condamnă victimele
pentru a-şi asigura liniştea interioară căci imaginarea unei lumi în care acte

9
N. Mitrofan ş.a., op. cit., p. 74-77.
10
A. Karmen, Crime Victims. An Introduction to Victimology, în N. Mitrofan ş.a., op. cit., p. 70.

14
brutale şi fără sens pot fi produse de către oricine şi în orice moment este
deconcertantă şi ameninţătoare.
c) Ca un mod de a vedea al infractorilor. Infractorii recurg la acuzarea
şi denigarea victimei pentru a-şi justifica şi legitima actul agresiv, dar şi ca
un proces de desensibilizare care reduce sau chiar elimină în totalitate
sentimentele şi stările de vinovăţie, ruşine, remuşcare, mustrări de conştiinţă,
inhibiţii morale. Actele gresive devin posibile când victima este văzută ca
fiind fără valoare, sau ceva inferior umanului, ca o ţintă pentru ostilitate şi
agresiune, ca un proscris ce-şi merită maltratarea sau ca un act de justiţie
bazată pe răzbunare şi care trebuie apreciat, nu condamnat.
Apărarea victimei reprezintă o respingere a concepţiilor privind
acuzarea victimei. În primul rând, apărătorii consederă că acuzatorii
exagerează măsura în care facilitarea, precipitarea sau provocarea contribuie
la comiterea infracţiunii. În al doilea rând, apărătorii consideră că acuzatorii
confundă excepţia cu regula în ceea ce priveşte vinovăţia victimelor în
săvărşirea agresiunilor. „Vinovăţia” unui procent relativ mic de victime este
generalizată pentru toate victimele unei anumite categorii de infracţiuni. În
al treilea rând, apărătorii consideră că acuzatorii victimelor cer în mod
neraţional ca acestea să îşi schimbe modul de viaţă, fapt imposibil de cele
mai multe ori din diferite motive de natură financiară, socială, culturală, de
poziţionare în spaţiu etc. Astfel, celor mai mulţi indivizi le lipsesc
posibilităţile şi resursele pentru a-şi schimba mijloacele de călătorie, orele de
lucru, şcolile frecventate, vecinătăţiile în care trăiesc etc.De asemenea e
absurd să ceri renunţarea la libertăţile personale îndrăgite „de dragul”
infractorilor. În al patrulea rând, apărătorii au obiecţii legate de soliditatea
conceptelor acuzării privind deosebirile categorice dintre victime şi
nonvictime.
În cadrul apărării victimei pot fi identificate două perspective:
a) Blamarea criminalului. Acuzatorii infractorului neagă orice
încercare a acestuia de a schimba povara responsabilităţii actului reprobabil
de pe spatele lui pe umerii victimei. La fel ca acuzarea victimei, şi apărarea
victimei adoptă doctrina responsabilităţii personale pentru conduita
delictuală, dar această responsabilitate revine exclusiv făptuitorului, nu şi
victimei.
b) Acuzarea sistemului. Teoria acuzării sistemului nu vizează atât
contracararea acuzării victimei cât acuzarea sistemului social în care trăiesc
victima şi agresorul. În acord cu principiile blamării sistemului, nici
infractorul şi nici victima nu sunt vinovaţi, ambii, în grade diferite, sunt
„victime” ale culturii lor şi mediului înconjurător. În funcţie de acest punct

15
de vedere, rădăcinile problemei crimei sunt de găsit în instituţiile de bază pe
care este construit sistemul social.

SECŢIUNEA A III-A

CUPLUL PENAL VICTIMĂ–AGRESOR

1. Contradicţie privind existenţa cuplului agresor – victimă11

Majoritatea doctrinei acceptă existenţa unui cuplu penal agresor-victimă


aflat în permanent conflict şi adversitate. Cuplul are două aspecte: în faza
preinfracţională, elementele cuplului sunt sau indiferente sau (iar asta se
întâmplă în majoritatea cazurilor) se atrag reciproc (în cazul crimei
pasionale, a escrocheriei, a bigamiei etc.); în faza postinfracţională, cele
două elemente se resping reciproc, devenind elemente antagoniste.
Soluţionarea corectă a unei cauze penale se poate face numai prin analiza
bilaterală a acestui cuplu, în caz contrar orice soluţie corectă se va da numai
din eroare12.
Teorie nu este acceptată în mod unanim, fiind criticată sub mai multe
aspecte ce vor fi expuse în continuare.13
Teza este criticată pentru că presupune existenţa unei victime personale
în orice infracţiune, sau altfel spus presupune că oricărui act antisocial îi
corespunde o persoană fizică ce va suferi consecinţele actului. Or, e
cunoscut că numai o parte din infracţiuni au această caracteristică, şi anume
cele îndreptate împotriva persoanei. Infracţiunile îndreptate împotriva
bunurilor, dar mai ales cele îndreptate împotriva bunurilor unei colectivităţi
nedeterminate (omenirea) sau ale statului, ori infracţiunile fără subiect pasiv
(cum ar fi portul ilegal de însemne, falsificarea unor valori etc.) sunt lipsite
de o victimă personală.
Pe de altă parte, însă, nu orice acţiune care produce victime poate fi
socotită ca fiind voit provocată din partea altei persoane ce ar putea fi
considerată drept infractor. Cazurile de sinucidere, unele cazuri de accidente
etc., provoacă victime fără ca acestea să fie o urmare a unei acţiuni sau
inacţiuni din partea unei alte persoane.
În consecinţă, există acţiuni infracţionale fără victimă personală, aşa
cum există şi victime fără infractori. Întâlnirea dintre victimă şi infractor –

11
T. Bogdan, Probleme de psihologie judiciară, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1973, p. 90-93.
12
B. Mendelshon în T. Bogdan, op. cit., p. 91.
13
Critica este adusă de psihologul T. Bogdan.

16
cu toată frecvenţa cazurilor – formează o categorie de cazuri speciale,
nicidecum cazul general.

2. Implicaţiile psihologice ale actului agresional privind agresorul şi


victima14

Agresiunea şi fenomenul de victimizare pot fi analizate şi sub aspect


psihologic, al trăirilor individuale ce se regăsesc în comportamentul
agresorului şi al victimei, acestea fiind, în mod evident, diametral opuse.
Scopul analizei psihologice este circumscris şi el în cadrul scopului general
al victimologiei, şi anume determinarea cauzelor şi condiţiilor favorizante
ale fenomenului agreso-victimal şi adoptarea de măsuri potrivite pentru
protejarea victimei şi prevenirea fenomenului.

2.1. Implicaţiile psihologice ale actului agresional privind pe


agresor. Aceste implicaţii sunt foarte complexe şi presupun o tratare
interdisciplinară a subiectului. Datorită specificului lucrării de faţă vor fi
analizate doar acele implicaţii psihologice care au în vedere interrelaţia
agresor-victimă. Studiul integral al implicaţiilor psihologice ale actului
agresional cu privire la agresor este asigurat de alte două discipline:
criminologia şi agresologia.
Forma acţiunii agresionale este dependentă de conştiinţa individuală a
infractorului, de perspectiva sa asupra actului executat şi asupra cosecinţelor
sociale pe care el le va produce. Experienţa individuală agresională
determină şi ea adoptarea unor prototipuri acţionale, şi îndepărtarea altora, în
funcţie de găndirea sistematică a făptuitorului şi de sensibilitatea lui.
Intensitatea executării actului criminogen este dată de analiza, reflecţia
psihologică privind reuşitele şi defectele constatate în activitatea agresională.
Justificarea, contemplarea sau explicarea actului criminogen reprezintă o
formă de evaluare a propriilor posibilităţi pentru a stabili un modus
operandi. Astfel, fiecare infractor îşi crează un stil propriu de acţiune care îl
identifică.
Cunoscând că agresivitatea este rezultatul gândirii şi experienţei
individuale rezultă că în cadrul concepţiei agresionale se regăsesc şi
influenţele factorilor sociali. Sub un prim aspect societatea, cu regulile ei,
influenţeză, mai mult sau mai puţin, gândirea şi comportamentul oricărui
individ, le formează. Deci actul agresional va avea trăsături specifice
mediului socio-teritorial în care se produce. Dar factorii sociali influenţează
14
I. Tănăsescu, G. Tănăsescu, C. Tănăsescu, Criminologie (Agresologie. Victimologie. Detentologie),
Editura All Beck, Bucureşti, 2003, p. 155-162.

17
şi conduita infracţională din timpul desfăşurări activităţii delictuale şi de
după aceea. Agresorul adoptă tactica dedublării pentru a atenua rivalitatea cu
victima şi cu mediul social. Se recurge şi la repetarea unor false greşeli
pentru a schimba înţelesul actelor şi rezultatului acestora. O altă conduită de
adaptare la factorii sociali este aceea de schimbare a viziunii iniţiale despre
agresiune, pentru a obţine protecţia sau clemenţa societăţii şi abandonarea
tendinţei recuperării prejudiciului de către victimă. În cazul în care între
criminal şi victimă sunt stabilite reguli obişnuite de convieţuire, agresorul va
încerca statutul precis de comportare (format din reguli, principii, obiceiuri)
cu victima, în sensul impunerii normei de forţă, prin care să se prelungească
supunerea necondiţionată a victimei. Fireşte că agresorul îşi poate adapta
multe conduite la factorii sociali, aici fiind prezentate doar câteva dintre ele.
Agresorul îşi planifică şi realizează activitatea infracţională în funcţie
de experienţa şi gândirea individuală. Dar nu întotdeauna ceea ce se
planifică se poate transpune exact în realitate. Contradicţiile dintre intenţia
agresională şi rezultatele acesteia pot avea diverse cauze: modul în care a
fost gândit actul criminogen, necesitatea de a realiza acţiunea numai în
anumite limite, comportamentul victimei etc. Astfel, determinat de stările
afective ale victimei (voluptatea, pasiunea, exaltarea), care transced
excitaţiei individuale, agresorul poate fi depăşit de iniţiativa unor acţiuni
perverse ale victimei, care determină reacţiile macabre şi de sadism din
partea agresorului. Noile sinteze agresionale nu ar fi posibile dacă
sensibilitatea individului, structura sa interioară nu ar fi fost provocată de
şocul colaborării sau participării victimei la actul criminogen. În aceste
momente apar mânia, deznădejdea, o stare la limita dintre raţional şi
instinctual.
Referitor la motivaţiile actului criminal, acestea pot fi dintre cele mai
diverse: dorinţa de răzbunare, agresorul considerând fapta ilicită ca pe un act
de justiţie; ura, dusă la extrem; gelozia, motivul fiind preluat mai ales de
agresorii bărbaţi; motivaţia materială; discriminarea pe diverse criterii;
instinctul sexual necontrolat, uneori chiar patogen; rivalitatea dublată sau nu
de dorinţa de afirmare etc.

2.2. Implicaţiile psihologice ale actului agresional privind victima.


Pentru victimă a reacţiona nu înseamnă doar a înţelege şi a evalua forma
agresiunii şi intenţia agresorului. Reflectarea actului agresional în planul
psiho-volitiv al victimei determină dereglări de comportament, agitaţie, lipsa
de voinţă în acţiune. În plan afectiv emoţiile pozitive sunt înlocuite, total sau
parţial, cu reacţia de ură, dispreţ sau umilinţă. Comportarea victimei este
dominată de ideea că agresorul urmăreşte doar agresiunea în sine pentru

18
satisfacerea unor interese individuale. Ulterior victima îşi motivează propria
tendinţă prin tratarea cu simpatie sau emoţii altruiste faţă de agresor.
Unul din efectele victimizării este şi imposibilitatea psihică de a se
opune, inhibiţia. Efectul psihologic rezultat din lipsa de împotrivire a
victinei poate fi dăunător, experienţa individuală a victimei fiind înlocuită cu
o nouă stare subiectivă determinată de unele tulburări incomunicabile.
Personalitatea se va identifica cu evenimentul afectiv şi chiar dacă nu
cunoaşte nimic despre agresor, victima va putea identifica unele procedee de
acţiune agresională după elemente ca: figura infractorului, ritmul acţiunilor
sale, contradicţiile de comportament etc.
Perceperea şi reflectarea fenomenului agresional de către victimă se
produce sub trei aspecte: afectiv, intelectual şi volitiv. Reacţia victimei la
actul agresional se caracterizează prin atenuarea valenţelor intelective, prin
scăderea puterii de a preîntâmpina efectele agresionale, iar în plan afectiv,
prin trăirea unor stări ca frica, dezorientarea, ura, dispreţul, umilinţa. Aceste
trăiri pot declanşa reacţii care scapă raţionalului, determinând trecerea de la
o stare afectivă la alta, parţial sub influenţa instinctului de conservare.
Cunoaşterea fenomenului agresional nu se reduce doar la percepţii, ci
depinde şi de relaţiile victimei cu mediul care reflectă stilul şi finalitatea
agresională, de calităţi intelectuale, de perspicacitate, de tăria clităţilor
psihice (voinţă, curaj, caracter), de forţa fizică, de modul declanşării
efectelor actului violent etc. Adeziunea spontană, admiraţia, în special
reacţiile instinctului sexual, implorarea sau exorcismul determină decizia
victimei de a suporta autoritatea agresorului. Totalitatea cuvintelor, lumina,
întunericul, singurătatea generează confuzie, anulând reacţiile instinctuale,
deducţiile logice şi judecata victimei. Naivitatea determină o anumită
necesitate a reîntâlnirii cu agresorul şi uneori se poate ajunge la o adeziune
nejustificată a victimei faţă de agresivitate (cum ar fi împăcarea victimei cu
agresorul).
Se poate constata că, spre deosebire de agresiune, care poate fi un act
iresponsabil şi individual, reacţia victimei este dependentă de o mulţime de
condiţionări şi justificată, în mod confuz, de o anumită formă de reflectare a
conştiinţei individuale. Rezultă că, între agresiune şi reacţia victimei nu
există un echilibru deoarece apar reacţiile instinctuale ale victimei, care sunt
supuse incoerenţei şi greşelii. Spaima victimei devine dispreţ faţă de agresor,
ferocitate în actul de apărare pentru ca după un timp să se atenueze şi să se
convertească în acceptarea agresivităţii şi resemnarea în acţiune. Victima nu
poate înţelege agresiunea decât în limitele suferinţei biologice şi psihice, iar
trecerea timpului va distinge ceea ce este semnificativ şi ceea ce este
secundar în evenimentul criminogen.

19
În sfârşit, o altă caracteristică psihologică privind victimele este
sentimentul de solidaritate care se naşte pentru toate victimele unui singur
agresor care prin faptele criminogene a înfrânt demnitatea individuală a
acestor persoane. Victima are certitudinea că poate realiza prin propria
experienţă, prin propriul exemplu un motiv de apărare a mediului social în
care trăieşte, stimulând pentru aceasta solidaritatea împotriva agresivităţii.

3. Rolul victimei în comiterea infracţiunii15

Unul dintre cele mai importante aspecte ale victimologiei care ţin de
relaţia victimă – agresor se referă la faptul dacă victimele pot să împartă
responsabilitatea într-o anumită măsură cu agresorul în ceea ce priveşte
comiterea actului agresiv. Sub acest aspect opiniile în literatura de
specialitate sunt împărţite.
B. Mendelshon consideră că există o „receptivitate victimală”, adică
receptivitatea, predispoziţia înnăscută de a deveni victimă, adoptând teoria
biologicului a lui C. Lombroso cu privire la comportamentul uman deviant.
Aşa cum există diverse tipologii de personalităţi ale psihicului delincvent,
există şi personalităţi cu particularităţi victimale. Din punct de vedere psiho-
social corelaţia dintre delincvent şi victimă are patru aspecte: victima este
cauza delictului, de exemplu în cazul infracţiunii comise de soţ când
constată adulterul în flagrant delict; victima este pretextul infracţiunii, cum
ar fi cazul escrocheriilor; victima este rezultatul unui consens între ea şi
delincvent, de exemplu în cazul unei sinucideri în doi; victima este rezultatul
unei coincidenţe, de exemplu, infractorul pândind o persoană, loveşte din
eroare o alta.
Teoria este negată de alţi autori. T. Bogdan afirmă că victimele nu sunt
rezultatul unor cauze native cât a unor particularităţi individuale, stadiale,
momentane sau de morfofiziologie a analizatorilor. Se argumentează şi cu
date statistice: 61 % din catastrofele pe cale ferată se datorează insuficienţei
atenţiei distributive, la 50 % s-a constatat lipsa de prevedere, la 46 % s-a
relevat insuficienţă în însuşirea tehnicii profesionale etc. Pe de altă parte,
studiind rubrica de tâlhărie se poate stabili că victimele aparţin în mare
procentaj profesiei de factor poştal sau casier. Se poate oare deduce de aici
că aceştia au o receptivitate victimală nativă mărită faţă de alte persoane? În
sfârşit, teza biologistă conţine şi o altă contradicţie, tot de natură biologică.
Predispoziţia înnăscută spre a fi victimă presupune că o victima este
15
N. Mitrofan, V. Zdrenghea, T. Butoi, Psihologie judiciară, Casa de Editură şi Presă „Şansa” – S.R.L.,
Bucureşti, 1994, p. 69-71; P. Brânzei, G. Scripcaru, T. Piroźyński, Comportamentul aberant în relaţiile
cu mediul, Editura Junimea, Iaşi, 1970, p. 130-136; T. Bogdan, op. cit., p. 91-96.

20
„programată” să sufere consecinţele unor acte agresionale de un anumit
număr de ori pe parcursul vieţii sale. Or, o atare concepţie este cu totul
contrară instinctului de autoconservare, instinct primar care va împiedica
orice adult sănătos mental să repete o greşeală de un număr mare de ori. În
concluzie se arată că situaţia de victimă este o situaţie de moment. Numai
când trauma fizică sau psihică are un caracter deosebit de nociv şi de lungă
durată se poate vorbi de existenţa unui psihic victimal, dar acesta ţine deja
de patologic.
H. von Hentig, introducând noţiunea de „victimă activantă”, prin care
înţelege rolul jucat de victimă în declanşarea mecanismelor psihice latente
ale infractorilor, ajunge la concluzia că, direct sau indirect, şi victima poartă
o parte din vina delictului. La această concluzie au ajuns majoritatea
autorilor, semnalând însă că fenomenul victimal este mult mai complex
pentru a stabili reguli exacte.
Participarea victimei la actul agresiv apare, de cele mai multe ori, sub
patru aspecte: facilitarea, favorizarea, precipitarea şi provocarea.
Determinarea gradului de vulnerabilitate se face cu ajutorul a doi factori:
a) factori personali: se referă la trăsăturile particulare ale victimei care
favorizează comiterea infracţiunii: retardaţii mintal sau indivizii normali dar
cu un coeficient de inteligenţă redus, imigranţii, cei cu experienţă socială
redusă, persoanele cu handicap fizic, cele prea nevârstnice sau prea
vârstnice, femeile pentru infractori bărbaţi, minorităţile etnice pentru
xenofobi extremişti, naivitatea, încrederea, neglijenţa, sentimentele de
afecţiune pentru infractor etc.;
b) factori situaţionali: presupun existenţa anumitor perioade de timp
sau circumstanţe, conjuncturi ale mediului înconjurător care au determinat
sau favorizat infracţiunea: de exemplu, turiştii sunt un grup mai vulnerabil
care, datorită unor consideraţii legate de timp, bani etc., nu sunt dispuşi să
participe la soluţionarea unui proces penal în cadrul sistemului judiciar; pe
timp de noapte, în locuri aglomerate etc.
Cele mai întâlnite forme de vinovăţie ale victimei faţă de actul
agresional sunt facilitarea şi favorizarea, născute din naivitate, ignoranţă,
încredere, supraaprecierea forţelor proprii, adică din multitudinea posibilă de
factori personali şi situaţionali.
Cele mai grave forme sunt precipitarea şi provocarea. Precipitarea
constă în declanşarea acţiunii agresorului prin adoptarea unei conduite
conforme cu actul agresional, deşi între victimă şi agresor nu există relaţii
anterioare. De exemplu persoana care nu îşi încuie portiera autoturismului
sau femeia care umblă singură, seara, prin locuri puţin circulate şi cu o
costumaţie provocatoare.

21
Provocarea poate fi directă sau indirectă. Este directă atunci când
victima, anterior victimizării ei, a comis ceva, conştient sau inconştient, faţă
de infractor. De exemplu victima s-a comportat arogant faţă de viitorul
infractor, nu şi-a ţinut o promisiune dată, a avut relaţii cu soţul viitorului
infractor etc. Provocarea indirectă este situaţia în care trăirile şi reacţiile
victimei din timpul actului agresional amplifică agresiunea sau determină pe
agresor să comită fapte pe care iniţial nu le-a urmărit. Astfel, determinat de
stările afective ale victimei (voluptatea, pasiunea, exaltarea), care transced
excitaţiei individuale, agresorul poate fi depăşit de iniţiativa unor acţiuni
perverse ale victimei, care determină reacţiile macabre şi de sadism din
partea agresorului. Noile sinteze agresionale nu ar fi posibile dacă
sensibilitatea individului, structura sa interioară nu ar fi fost provocată de
şocul colaborării sau participării victimei la actul criminogen.
Boala patologică poate juca şi ea un rol important în săvârşirea actului
agresional. De exemplu în actele relaţionale de cuplu conjugal nesesizarea
unor trăiri patologice cu comportamente de tip psihotic, iar alteori
disimularea trăirilor de către autor, face ca victimele să fie din mediul
apropiat, aşa cum este victima delirului de gelozie la psihoticul alcoolic, a
delirului de otrăvire la schizofrenul paranoid etc. Trecerea la actul agresional
poate fi declanşată şi de stările pasionale distimice ale celor doi protagonişti
ai cuplului penal. În situaţii specifice, deseori victima creează ocazia unui
comportament aberant în contrast cu situaţiile nespecifice în care subiectul
comportamentului deviant caută şi creează ocazia actului de conduită
deviantă. În alte situaţii victima merge până acolo încât se confundă cu
agresorul, ca în cazul autodenunţării patologice în scop de expiaţie.

4. Victima ca sursă de identificare a agresorului16

În activitatea de identificare a infractorilor o importanţă deosebită o are


prima declaraţie dată de victimă în faţa organelor de urmărire penală.
Victima are rolul de „martor principal” pentru că a asistat la întregul
eveniment criminogen şi l-a cunoscut personal pe infractor. Victima va
păstra în memorie imaginea sau elementele de identificare specială a unei
persoane, atitudini şi expresii tipice ale infractorului sau ale unei anumite
categorii de comportament, modul specific de operare al autorului, toate
acestea fiind indicii care vor stabili cu rapiditate trăsăturile caracteristice ale
infractorului şi, în final, identificarea lui.
16
N. Mitrofan ş.a., op. cit., p. 100-103; I. Tănăsescu ş.a., op. cit., p. 182; T. Bogdan, op. cit., p. 95-96; I.
T. Butoi, T. Butoi, Tratat universitar de psihologie judiciară: teorie şi practică, Editura Pinguin Book,
Bucureşti, 2006, p. 65-67.

22
Victima poate oferi informaţii privind infractorul şi în cazul în care a
decedat, cel mai adesea atunci când între ea şi agresor au existat legături
anterioare comiterii delictului. Pornind de la cunoaşterea victimei, modul său
de viaţă, obiceiuri, trăsături morale şi comportamentale, se poate ajunge la
identificarea făptuitorului.
Din punct de vedere psihologic victima poate oferi puţine garanţii de
veridicitate în relatările ei, din mai multe motive, astfel:
• perceperea evenimentelor este determinată de înzestrarea psiho-intelectivă
a victimei, de afectivitatea, sugestibilitatea, imaginaţia şi personalitatea
victimei;
• victima este supusă unor trăiri emotive deosebit de puternice în timpul
săvârşirii actului infracţional, fapt care face ca perceperea actului şi
memorarea lui să se facă in condiţiile unei activităţi corticale conştiente
reduse, generând lacune perceptive şi memoriale;
• trecerea timpului afectează şi ea memoria şi, deci, redarea cu fidelitate a
evenimentelor;
• din dorinţa de răzbunare victima poate arăta un alt făptuitor decât cel real;
• din dorinţa de a-şi îmbunătăţi situaţia procesuală, unde adesea este şi parte
civilă, victima poate agrava situaţia infractorului, ajustând realitatea sau
punând pe umerii lui fapte pe care nu le-a comis;
• dacă victima are o participare concretă, activă, contradictorie sau chiar
iniţiatoare a actului agresional va încerca să ascundă acest aspect, omiţând
precizarea rolului său şi denaturând realitatea;
• însă cel mai important factor de denaturare sau ascundere a realităţii îl
constituie teama de infractor şi răzbunarea acestuia.
Cu toate viciile pe care le prezintă mărturia victimei, ea poate furniza
informaţii importante:
• date privind determinarea naturii juridice a actului agresional;
• date pentru stabilirea celui mai plauzibil mobil;
• date relative la circumstanţele esenţiale ale evenimantului (de loc, timp,
de comitere etc.);
• date care definesc personalitatea victimei: concepţia şi modul de viaţă,
calităţi, defecte, obiceiuri, starea de echilibru psihic sau tendinţe spre
agresivitate, izolare, depresie, alte vicii ascunse etc.;
• cercul de relaţii al victimei, mediile şi locurile frecventate. De o
importanţă deosebită este natura relaţiilor victimei cu mediul şi infractorul
(de prietenie, sociabilitate, agresiune, tensiune, ură etc.) şi legăturile ei cu
grupuri sociale ilicite sau îndoielnice;

23
• date privind mişcarea în timp şi spaţiu a victimei în perioada imediat după
comiterea agresiunii;
• date privind bunurile deţinute de victimă şi eventuala dispariţie a unora
dintre ele;
• date privind antecedentele morale, medicale, penale şi contravenţionale
ale victimei.
Aşadar victima poate fi o sursă importantă pentru identificarea
infractorului, chiar şi atunci când nu a supravieţuit agresiunii, fapt ce
justifică îndreptarea cercetărilor criminalistice şi înspre victimă nu doar către
infractor.

SECŢIUNEA A IV-A

VICTIMA – ANALIZĂ VICTIMOLOGICĂ

1. Cauzalitatea victimală17

Cauzalitatea victimală reprezintă o structură comportamentală


complexă a victimei care a jucat un rol oarecare în săvârşirea agresiunii, şi
care este determinată de interdependenţa unor factori obiectivi (economici,
politici, ideologici, religioşi etc.) şi a unor factori subiectivi (interese
individuale, sentimente de inferioritate, de superioritate, atitudinile şi
relaţiile interindividuale etc.). Cauzalitatea victimală este întotdeauna
concretă şi formează împreună cu mediul ambiental o totalitate, oferind
modele explicative ale agresiunii, ale efectelor victimale şi ale integrării
victimei în mediul social.
Factorii de risc conjunctural, relaţional şi natural. Clasificarea
factorilor de risc victimal este determinată de mediile socio-structurale de
provenienţă a victimelor, de tipologia valorilor lezate (fizice, morale,
religioase, politice), de condiţiile socio-economice în care trăiesc victimele,
de regulile de conduită acceptate de victime. Factorii de risc relevă şi gradul
concret de responsabilitate a victimelor în comiterea actului agresional.
a) Factorii de risc conjunctural (economici, politici, culturali), atât la
nivel individual cât şi la nivelul grupului au ca motivări discordanţele dintre
situaţia economico-socială a individului şi tendinţa modificării imediate a
acesteia. Natura acestor factori poate rezulta şi din nevoile obiective care
preocupă victima (libertinajul comportamental, viaţa de familie,

17
I. Tănăsescu, G. Tănăsescu, C. Tănăsescu, Criminologie (Agresologie. Victimologie. Detentologie),
Editura All Beck, Bucureşti, 2003, p. 180-183.

24
perfecţionarea individuală sau profesională), asigurând pluralitatea,
coexistenţa şi similitudinea modurilor comportamentale victimale.
b) Factorii de risc relaţional. Caracterul subiectiv al relaţiilor
individuale, în cadrul existenţei umane determină concordanţa dintre actul
agresional şi efectul victimal. În acest sens, relaţia victimei cu agresorul e
percepută în mod diferit de fiecare dintre aceştia, depinzând de condiţiile sau
de momentele variabile ale existenţei. Efectul victimal este mijlocit de
relaţia anterioară, simultană sau posterioară dintre victimă şi agresor,
reacţiile victimei fiind rezultatul acceptării sau refuzului scopului relaţiei, a
reflectării acestui scop în psihicul victimei. În mod receptiv, atitudinea
victimei şi a agresorului devine esenţială în comportamentele individuale şi
în stimulii, împrejurările sau stările care comandă aceste comportamente.
c) Factorii de risc natural. Comportamentul victimei este justificat în
mod obiectiv de modul de înţelegere a exigenţei sociale, modul de
determinare în raporturile interindividuale, de calităţile individuale de natură
psihică, morală şi intelectuală. Existenţa socială determină un anumit
comportament şi un anumit grad de înţelegere a existenţei. Înzestrarea
biologică, gradul de sănătate fizico-psihică şi apariţia unor necesităţi de
natură materială creează capacitatea sau incapacitatea de adaptare a victimei
la mediul social, la un conflict interindividual şi la urmările lui. În situaţie de
incapacitate gravă de adaptare este nevoie de intervenţia societăţii cu măsuri
de recuperare victimală. Aşadar factorii de risc natural îşi au sorgintea în
existenţa socială şi în viaţa psiho-morală a victimei.
Condiţiile favorizante ale producerii efectului victimal trebuie analizate
sub mai multe aspecte: psihologic, fiziologic, social, psihiatric şi
demografic. Cunoaşterea condiţiilor favorizante apariţiei victimizării nu se
reduce la analiza cauzelor (factorilor) ci trebuie stabilite şi intenţiile
individuale conştiente ale victimei de manifestare a acestora. Condiţiile
favorizante apar ca un produs al unui sistem complex de împrejurări care
ajută violenţa şi conflictul în dezvoltarea sa naturală, spre un anumit tip de
fenomen victimal în care se integrează. Aceste condiţii amplifică tensiunile,
conflictele şi antagonismele dintre victimă şi agresor, fără a declanşa actul
agresional, acest atribut revenind întotdeauna cauzelor. Continuitatea sau
discontinuitatea condiţiilor favorizante demonstrează relativitatea apariţiei
actului agresional şi a particularităţilor fenomenului agresional.

2. Conştientul, inconştientul şi stilul victimal18

18
I. Tănăsescu ş.a., op. cit., p. 184-185.

25
Voinţa directă a victimei, intenţia manifestată de a activa în raportul
agresional determină responsabilitatea acesteia, concepţia pe care s-a
fundamentat conţinutul victimizării. Acţiunile sau inacţiunile victimei pot fi
conştiente, circumscrise regulilor sociale, sau inconştiente, în afara voinţei
sale directe, modul de determinare a acestora regăsindu-se în scopul urmărit
de victimă. Fiecare acţiune va trebui să corespundă unui scop individual
astfel încât, dacă acest scop se regăseşte în urma fiecărei acţiuni-inacţiuni, ca
o particularitate constantă, va determina stilul victimal.
Conştientul victimal. Acţiunea-inacţiunea victimei, rezultat al raportului
dintre instinct şi inteligenţă, prezintă caracteristici diferenţiate de la individ
la individ, aflate într-o structură unitară, generalizatoare. În esenţa
comportamentală victimală se constată încercarea victimei de a anticipa
rezultatul acţiunii agresionale a infractorului.
Inconştientul victimal. Fixat în ereditate, inconştientul comportamental
stabileşte forma concretă de asimilare şi de integrare a individului în mediul
social. Relaţia instinctuală programată ereditar nu va putea fi prevăzută de
individ şi nu va reprezenta un comportament individual constant de natură
asociativ-previzibilă. În relaţia cu agresorul conduita victimei este dată de
structura conştient-inconştient. Voinţa victimei în răspunsul la agresiune
poate fi născută în baza coordonării inteligenţei şi experienţei personale, sau
poate fi înlăturată prin exerciţiul spontan al instinctelor.
Stilul victimal. Determinarea condiţiilor necesare adaptabilităţii victimei
la realitatea conflictului agresional va releva exerciţiul spontan sau măsura
adaptabilităţii la mediul respectiv. Trebuinţele, impulsurile, instinctele pot să
fie rezultatul unei programări ereditare sau a unei învăţări în stadiile
evoluţiei de adaptare la mediul înconjurător.
Inhibiţia victimală. Aptitudinea victimei de a evalua posibilităţile sale
de adaptare la conflictul agresional depinde şi de calitatea senzaţiilor şi
percepţiilor, şi de structura sistemului său nervos. Reacţia receptorilor
victimei este influenţată de intensitatea şi calitatea stimulentului. Victimele
care prezintă un grad de slăbiciune nervoasă îşi formează cu prioritate
reflexele negative, îşi impun condiţii stabil şi manifestă dificultăţi în
transformarea reflexelor inhibitorii în reflexe pozitive, astfel încât procesul
de inhibiţie este mai puternic decât procesul de excitaţie.
Cunoaşterea acestor elemente are importanţă şi pentru ştiinţa dreptului
poliţienesc. Lipsa de combativitate faţă de agresor, modalitatea de
conştientizare sau de nepercepere a stării victimale determină măsurile
preventive sau recuperatorii faţă de victimă. Conştientizarea efectului
victimal sau indiferenţa producerii acestuia poate explica raportarea victimei
faţă de exigenţele sociale. Atunci când diferenţele între activitatea

26
agresională şi atitudinea victimală sunt foarte greu de făcut un rol deosebit îl
are modul în care se poate individualiza inhibiţia victimei în realizarea unor
elemente care ajută, stagnează sau împiedică producerea unor efecte
antisociale.

3. Particularităţi ale grupelor şi subgrupelor victimale19

În raport de gradul de rezistenţă şi de supunere a victimei faţă de actul


agresional, precum şi de modul de acţiune ca răspuns la fapta violentă,
victimele pot fi grupate în grupe şi subgrupe victimale, astfel: grupele
victimale – victime minore, victime adulte, autovictime; subgrupe victimale
– victime după sex, victime după gradul de participare la agresiune,
victimizarea intrafamilială şi victimizarea socială, victime după categoriile
infracţiunilor. Fiecare grupă sau subgrupă are trăsături specifice constante.

3.1. Victimizarea femeii. Femeia face parte din categoriile de victime


cu cel mai mare grad de vulnerabilitate victimală, alături de copii şi bătrâni.
Spre deosebire de victimele de sex masculin care, datorită instinctului de
conservare, încearcă să evite, să combată sau să anihileze efectele agresiunii
practicând la răndul lor o agresiune, victimele de sex feminin, în general,
sunt stăpânite de sentimentul fricii, rezultată din ameninţările şi agresiunea
suferită care determină, de regulă, acceptarea efectului victimal. La acestea
se adaugă şi alte trăsături favorizante ale actului agresional: sensibilitate,
fineţe, emotivitate, forţă fizică limitată.
Dintre formele de victimizare a femeii cele mai des întâlnite, violul
ocupă un loc foarte important. Uneori acesta este însoţit şi de acte de
cruzime sau urmat de moartea victimei. Reacţia societăţii faţă de această
infracţiune este duală: pe de o parte se consideră că femeia are întotdeauna
un grad oarecare de vinovăţie, fie sub forma precipitării, fie chiar a
provocării directe, în timp ce tabăra adversă consideră că agresiunea începe
atunci când un bărbat continuă după ce femeia spune „nu”. Uneori este
destul de dificil de stabilit dacă există viol sau nu şi care este
responsabilitatea victimei în comiterea infracţiunii.20 Dar indiferent de
19
N. Mitrofan, V. Zdrenghea, T. Butoi, Psihologie judiciară, Casa de Editură şi Presă „Şansa” – S.R.L.,
Bucureşti, 1994, p. 78-100; I. Tănăsescu ş.a., op. cit., p. 186-189.
20
Spre exemplu, într-un prim caz, o femeie de 22 de ani intră noaptea târziu într-un bar de noapte plin cu
bărbaţi şi începe să bea şi să flirteze cu unii dintre patroni. Ulterior se comite violul. Suntem în prezenţa
unui caz tipic de „licitare” a infracţiunii, în care victimei i se pot reproşa ignoranţa faţă de pericol,
supraaprecierea capacităţii sale de a relaţiona cu şi de a înţelege mediul ambiental, stilul provocator. Toate
acestea nu justifică însă încălcarea libertăţii individuale a femeii. Întrucât comportamentul acesteia nu
reprezintă pentru agresori o constrângere fizică sau psihică, rezultă că atitudinea victimei nu poate fi
considerată nici circumstanţă atenuantă a agresiunii. Victima va putea fi sancţionată doar în planul relaţiilor

27
gradul de implicare a victimei în săvârşirea agresiunii, dacă se stabileşte
existenţa cu certitudine a delictului, înfractorul este vinovat şi trebuie
sancţionat, fapta nefiind scuzabilă pe motivul vinovăţiei victimei.
După M. Minovici există patru mari grupe de viol: prin constrângere
fizică, prin constrângere morală, violul prin aşa-zisele abuzuri de situaţie şi
violul profitând de stârile patologice fizice şi mentale ale victimei. Există şi
viol în timpul somnului hipnotic sau al somnului natural. Violul poate fi
comis de către un străin (55% din cazuri) sau de către cineva care a avut
relaţii anterioare cu victima (40% din cazuri). Raportul real ar putea fi însă
altul, având în vedere că victima unui viol comis de o cunoştinţă este
inhibată în a face plângere penală. După criteriul vârstei, situaţia statistică
este următoarea: 20-24 ani – 27%, 16-19 ani şi 25-34 ani – 25%, 12-15 ani –
11%, 35-49 ani – 7%. Din datele statistice rezultă de asemenea că sunt cu
risc crescut femeile cu situaţie materială modestă, din medii sociale
îndoielnice precum şi femeile care lucrează în domeniul prostituţiei. De
asemenea agresorii, în majoritatea cazurilor, au cu cel puţin cinci ani mai
mult decât victimele şi antecedente penale.
O altă formă de victimizare a femeii este maltratarea sau uciderea ei
de către soţ. Cauzele sunt multiple: conflicte intraconjugale, infidelitate,
gelozie, alcoolism, soţul bolnav psihic etc. Uneori ca urmare a agresiunii
soţiile pot comite ele însele infracţiuni, de regulă asupra soţilor. Într-o
asemenea situaţie stabilirea gradului de vinovăţie a celor doi membrii ai
cuplului penal este foarte dificilă. Pentru această operaţie trebuie să fie
cunoscută istoria relaţiilor dintre cei doi, frecvenţa conflictelor dintre ei,
motivaţia acestora. Victimizarea soţiei se poate datora în întregime conduitei
sociale.
Într-un alt exemplu, un tânăr convinge o tânără să meargă împreună în apartamentul lui. El începe să
se dezbrace, dar când el continuă să facă pregătirile sexuale, ea i-a şoptit „nu”. El persistă, considerând că
„regula” dragostei solicită ca bărbatul să fie mai agresiv, iar femeia să reziste, mai ales la început. El a
presupus din experienţa trecută că „nu” înseamnă „poate”, iar „poate” înseamnă „da”. Când ea a spus că nu
este pregătită pentru asta, el a interpretat protestul ca fiind o invitaţie de a fi mai categoric. Atunci el s-a
urcat deasupra ei iar ea s-a încordat foarte mult. Seara s-a terminat, bărbatul fiind convins că şi-a sedus
partenera, iar femeia că a fost violată.
Violul este definit ca fiind întreţinerea de relaţii sexuale, folosind constrângerea fizică sau psihică,
punând astfel victima în imposibilitate de a riposta, ori profitând de imposibilitatea victimei de a se apăra.
Pentru a determina existenţa unui viol în situaţii neclare, aşa cum este cazul exemplului de mai sus, trebuie
analizate intensitatea constrângerii pentru a stabili dacă victima a fost sau nu pusă în imposibilitate de a
riposta. De asemenea trebuie stabilit dacă victima a consimţit în mod indirect actul sexual. Sunt des
întâlnite cazurile în care femeia nu este de acord cu actul sexual în acel moment, dar îl acceptă pentru a nu
pierde relaţia cu partenerul. În sfârşit trebuie analizată perspectiva noţiunii de constrângere morală. Strict
juridic constrângerea morală conform art. 46 alin. 2 C. pen. presupune ameninţarea (şantajul) cu un pericol
grav care nu poate fi înlăturat altfel. În acest sens nu poate fi considerat un astfel de pericol teama de a
pierde relaţia cu partenerul. Pe de altă parte este necesară determinarea modului în care mecanismele
psihologice ale victimei afectează voinţa acesteia. Iată argumentele pentru care uneori graniţa dintre
existenţa şi inexistenţa violului este foarte fragilă.

28
ostile a soţului, dar poate exista şi o contribuţie, mai mică sau mai mare, a
soţiei, în sensul că ea poate provoca, direct sau indirect, prin răspunsurile sau
atitudinile sale, comportamentul violent al soţului. O caracteristică a
victimizării în familie este refuzul victimei de a renunţa la modul de viaţă
agresiv impus de soţ, renunţare ce s-ar putea produce prin separarea în fapt a
soţilor, pe o anumită perioadă, până la soluţionarea problemelor conjugale
sau prin divorţ. Atitudinea pasivă a victimei are patru mari argumente: copiii
au nevoie de ambii părinţi, dificultăţile financiare, opinia societăţii şi lipsa
sprijinului real din partea autorităţilor şi a legii. Întrucât familia este celula
de bază a societăţii, în cazul unor crize majore din viaţa unui cuplu este
necesar să se intervină cu psihoterapie conjugală şi consiliere familială.
Fireşte că femeile pot fi supuse oricărui tip de agresiune, aici fiind
analizate cele mai întâlnite dintre ele. Alte infracţiuni care au cu precădere
victime femei sunt: infracţiunile privind viaţa sexuală (celelalte decât violul)
şi tâlhăria.

3.2. Victimizarea copilului. Copiii fac parte din categoria persoanelor


cu o vulnerabilitate victimală crescută datorită particularităţilor
psihocomportamentale şi de vârstă specifice: lipsa posibilităţilor fizice şi
psihice de apărare, capacitatea redusă de anticipare a propriilor
comportamente şi ale altora, capacitatea redusă de înţelegere a efectelor şi
consecinţelor unor acţiuni proprii sau ale altora, capacitate redusă empatică,
imposibilitatea de a discerne între intenţiile bune şi rele ale altora, nivelul
înalt de sugestibilitate şi al credulităţii, sinceritatea şi puritatea
sentimentelor, gândurilor, intenţiilor, lipsa experienţei sociale etc. Datorită
acestor caracteristici ei pot fi uşor antrenaţi în acţiuni victimizante pentru ei,
pot fi înşelaţi cu promisiuni sau recompense, minţiţi, constrânşi să comită
acte ale căror consecinţe negative pentru ei şi pentru alţii nu le pot prevedea.
O formă specifică de victimizare a minorilor este bătaia şi incestul.
Bătaia este o măsură aplicată în special de către tată şi este considerată o
soluţie extremă de autoritate şi sancţionare. Adepţii bătăii susţin că ea este o
măsură educativă cu dublă valoare: retroactivă – durere fizică şi morală
pentru o conduită greşită, şi procativă, adică inhibarea pe viitor a unor astfel
de conduite. Rămân însă unele întrebări fără răspuns: cât timp trebuie să
dureze pentru a nu traumatiza fizic şi psihic, ce intensitate trebuie să aibă,
care este cel mai potrivit context de aplicare etc. Bătaia devine cu certitudine
un act agresional atunci când are drept consecinţe leziuni fizice, traume
psihice sau chiar moartea minorului. De la bătaia corectivă şi până la
maltratare poate fi doar un pas. Există şi situaţii de părinţi cu un
comportament neechilibrat, determinat de diverse cauze: mariaj instabil,

29
naşterea nedorită a copilului, copilăria violentă a părinţilor, copilul privit ca
o modalitate de satisfacere a propriilor nevoi, tulburări psihice,
impulsivitatea, lipsa de afectivitate, frustrarea socială, aşteptările lor de la
copil sunt nesatisfăcute etc.
Urmări deosebit de grave ale copilului îl produce şi incestul. Cel mai
adesea incestul este provocat de un tată care întreţine relaţii sexuale cu fiica
sa, sau de frate care abuzează sexual de soră. Celelalte cazuri (modalităţile
tată-fiu, frate-frate, mamă-fiu/fiică, soră-frate/soră) sunt mai rare, dar nu
absente. Incestul cu un minor este o formă a violului deoarece copilul nu are
discernământul necesar pentru a-şi da consimţământul.
Incidenţă foarte crescută în rândul victimelor minore au şi celelalte
infracţiuni sexuale. Privitor la această categorie de agresiune, Alex Thio
(1988)21 evidenţiază următoarele: între 9 şi 54 de procente pentru femei şi
între 3 şi 9 procente pentru bărbaţi au fost în timpul copilăriei victimele unui
abuz sexual; majoritatea agresorilor sunt bărbaţi şi a victimelor sunt femei;
în general infractorul şi victima se cunosc. Profilul agresorului din această
categorie se caracterizează printr-o relativă inhibiţie sexuală pe parcursul
vieţii, sunt blânzi, amabili şi pasivi, sunt mai puţin capabili de a întreţine
relaţii sexuale cu persoane de sex opus adulte, fiind anxioşi şi
necomunicativi în prezenţa acestora, cei mai mulţi comit agresiuni asupra
aceluiaşi copil pe o periadă mai lungă de timp, de asemenea îşi recunosc
vinovăţia mai uşor decât violatorii. Infracţiunile sexuale asupra minorilor
prezintă un grad ridicat de pericol social mai ales prin urmările de natură
psihică prin care rămâne marcat comportamentul victimei.
Minorul, fiind lipsit de experienţa de viaţă, este dependent de
temperament. Formarea cunoştinţelor despre ansamblul actelor agresionale
este posibilă numai în acele cazuri în care raporturile existente cu diferiţi
agresori, în perioada anterioară, au generat o formă de raţionare perceptibilă
în comportamentul victimei. Educaţia este condiţia necesară pentru a putea
preveni fenomenul victimal în rândul copiilor.

3.3. Victimizarea persoanelor vârstnice. Bătrâneţea prezintă o serie


de caracteristici specifice: predomină procesele involutive, diminuarea
potenţialului energetic şi a capacităţii vitale, accentuarea fenomenelor de
sclerozare, scăderea labilităţii funcţionale a organelor de simţ şi a sistemului
nervos, a mobilităţii. Din punct de vedere psihic apar modificări ca
sentimentul de depersonalizare, scăderea capacităţii de concentrare şi
distribuire a atenţiei, a rezistenţei la stres, sentimentul de insecuritate,
creşterea gradului de dependenţă interpersonală, slăbirea dinamismului
21
A. Thio, Deviant Behavior, în N. Mitrofan ş.a., op. cit., p. 89.

30
instinctiv etc. Dar între bătrâneţea cronologică şi cea psihologică nu există
întotdeauna concordanţă.
Infracţiunile privitoare la bătrâni au fost încadrate în două categorii :
crime de stradă (furt, tâlhărie) şi maltratarea de către persoane cunoscute.
Procesul de victimizare poate să apară în cadrul mediului familial, agresori
fiind rudele sau persoanele care îngrijesc bătrânii, sau în afara acestuia,
agresori fiind infractorii. Aceştia din urmă, profitând de capacitatea redusă a
bătrânilor de a se apăra, şi de unele caracteristici psihocomportamentale
specifice (credulitate, neglijenţă, uitare, confuzie), pot comite acte
infracţionale grave mult mai uşor. Situaţia este mult facilitată atunci când
victima trăieşte singură.
Cele mai întâlnite infracţiuni privitoare la persoanele vârstnice sunt
infracţiunile motivate material. În unele situaţii infractorii cunosc direct sau
indirect bunurile şi valorile pe care le posedă victima, precum şi locul unde
sunt depozitate. În altele ei acţionează în baza presupunerii că victima
trebuie să fi adunat asemenea valori pe parcursul vieţii, inclusiv pentru
înmormântare, caz întâlnit mai des în mediul rural unde bâtrânii îşi pregătesc
cele funerare din timp, inclusiv banii. Bărbaţii bătrâni sunt mai victimizaţi
decât femeile vârstnice, cei din mediul urban mai vulnerabili decât cei din
mediul rural iar riscul de victimizare creşte odată cu înaintarea în vârstă.
În a doua categorie de agresiuni care privesc cu precădere vârstnicii
intră diferite forme de maltratare a lor, cum ar fi: agresiunea fizică,
agresiunea psihică, exploatarea prin muncă, exploatarea financiară prin
înşelăciune şi furt, privarea de hrană, tratament medical etc. Maltratarea se
produce întotdeauna în familie, de către rude sau persoanele care îngrijesc
bătrânul, sau în instituţiile de asistenţă socială, de către personalul acestora.
Victima tipică este femeia bolnăvicioasă şi suferindă; victimele sunt izolate
social de prieteni, vecini. rude, care ar putea să intervină şi să pună capăt
procesului de victimizare; victimizatorii tind să devină suprasolicitanţi în
raport cu victimele care devin depresive, izolate, dependente; fii recurg cel
mai adesea la maltratarea fizică, iar fiicele la maltratarea psihică; în
majoritatea cazurilor victimele au fost şi ele părinţi abuzivi.

3.4. Autovictimizarea. Forma tipică, şi cea mai gravă, o reprezintă


suicidul (sinuciderea). Cu toate acestea autovictimizarea nu trebuie să se
confunde cu suicidul, pentru că ea presupune forme mult mai variate de
autoagresiune, de exemplu automutilările ori, în alt caz, vătămările corporale
autoprovocate de către deţinuţi cu scopul de a înlătura temporar regimul de
încarcerare.

31
G. Kaiser arată suicidul ca fiind o agresiune voită şi conştientă
orientată către propria persoană în scopul suprimării propriei vieţi. El are o
funcţie triplă: de exprimare a găndirii şi acţiunii individului; de represiune a
agresiunii; de suprimare a fiinţării victimei ca modalitate de realizare a
primelor două funcţii. Potrivit lui A. Thio, există trei categorii de suicid:
a) Suicidul-ameninţare. Indivizii care ameninţă cu suicidul vor mai
mult să trăiască decât să moară, ameninţările lor fiind folosite pentru a atinge
anumite scopuri. Actul suicidal va fi însă transpus în realitate atunci când
există un pericol real de a nu-şi realiza scopurile propuse.
b) Suicidul-tentativă. Se caracterizează printr-o mare ambiguitate.
Sinucigaşii din această categorie nu reuşesc de cele mai multe ori, la nivel
comunicativ, să-şi declare adevăratele intenţii. Ei arată altora doar cât sunt
de depresivi dar evită folosirea cuvântului sinucidere. Chiar şi atunci când
reuşesc o atare comunicare, cei care recepţionează mesajul nu îl iau în serios
datorită caracterului prea vag al acestuia. Cele mai întâlnite metode sunt:
tăiatul venelor, înghiţirea unei cantităţi mari de medicamente şi asfixierea cu
gaz în casă sau în maşină. Deşi metodele pot fi letale, ele mai păstrează o
speranţă pentru viaţă, mai mult chiar, cele mai dese tentative de suicid se
petrec în locuri sau conjuncturi în care salvarea este posibilă sau chiar
inevitabilă, astfel că, unii autori numesc asemenea tentative „drumul spre
viaţă şi nu spre moarte”. Studiile statistice arată că între suicidul-tentativă şi
cel reuşit există un raport invers: cele mai multe tentative aparţin femeilor şi
tinerilor; cele mai multe reuşite aparţin bărbaţilor şi bătrânilor.
c) Suicidul reuşit. Categoria cuprinde acele persoane care, încercând să
se sinucidă, nu au fost salvate la timp şi pe cele care au fost mai determinate
să moară. În aproximativ o treime din sinuciderile reuşite autorii lor au mai
avut tentative de suicid. De asemenea cei mai mulţi dintre ei au comunicat,
direct sau indirect, ideea lor suicidară altor persoane. Cele mai folosite
metode sunt împuşcarea cu arme de foc şi spânzurarea. Pornind de la notele
lăsate de sinucigaşi, se pot identifica cel puţin patru tipuri de sentimente
suicidare: sentimentul de scuză şi apărare în raport cu unele persoane22;
sentimente vindicative, de răzbunare pe alte persoane sau chiar pe sine23;
22
„Tom, te iubesc atât de mult dar tu mi-ai spus că nu mă vrei şi că nu mă iubeşti. Niciodată nu m-am
gândit că m-ai putea lăsa să merg pe acest drum dar acum sunt la sfârşitul lui, ceea ce constituie cel mai
bun lucru pentru mine. Tu ai atât de multe probleme iar eu mai adaug una la ele.
Tată, îţi produc atât de mult rău. Tu întotdeauna mi-ai vrut numai binele şi acum trebuie să crezi şi să
accepţi că acesta este.
Mamă, ai încercat atât de mult să mă faci fericită şi să faci acte de dreptate pentru toţi dintre noi. Şi eu te
iubesc foarte mult. Tu nu ai eşuat niciodată însă eu da... Te iubesc din toată fiinţa şi îmi pare atât de rău că
acesta este modul de a-mi lua rămas bun. Te rog, iartă-mă şi fii fericită. Soţia şi fiica”.
23
„Bill, tu m-ai omorât. Sper să fii fericit în inima ta, dacă ai într-adevăr aşa ceva, deşi eu mă îndoiesc. Te
rog lasă-l pe Rover cu Mike. De asemenea lasă-mi copilul în pace. Dacă nu, am să revin mereu, tot restul

32
sentimente de mărinimie şi generozitate faţă de lumea pe care o abandonează
cu scopul de a-şi dona averea, trupul pentru experimente, organele altor
bolnavi etc., tot aici regăsindu-se şi sentimentele de iertare faţă de
persoanele care au greşit sinucigaşului24; sentimente suprarealiste: tensiunea
puternică ce i-a condus spre suicid scade şi un calm copleşitor îi cuprinde.
Mulţi sinucigaşi care şi-au tăiat venele declară că nu au simţit durerea, alţii
au avut orgasm urmat de un sentiment liniştitor de relaxare şi un somn
adânc.
În ceea ce priveşte răspunsul persoanelor care au avut o oarecare
legătură cu sinucigaşul şi care ar fi putut prevedea şi preveni sinuciderea,
acesta constă, de cele mai multe ori în sentimentul de vinovăţie că nu au
prevăzut-o şi prevenit-o, că nu s-au comportat mai bine cu victima, că nu au
perceput din timp intenţiile acesteia.
Există două teorii consacrate care explică actul suicidal: teorii
psihiatrice şi cele sociologice. Primele consideră că boala mintală este
principala cauză a sinuciderii sau cel puţin un dezechilibru psihic. La acestea
se adaugă depresia, anxietatea morbidă, lipsa de speranţă, frustraţia adâncă,
experienţa traumatizantă din timpul copilăriei. Teoriile sociologice susţin că
nu există nimic rău cu sinucigaşii. Potrivit lui E. Durkheim există două
motive sociologice ale suicidului: probleme de integrare socială şi probleme
cu reglarea socială, respectiv cu constrângerea şi regulile grupului social
asupra individului. Pornind de la postulatele durkheimiene au fost elaborate
şi alte teorii moderne noi. A. Henry şi J. Short au elaborat teoria
trifactorială, conform căreia suicidul este determinat de trei categorii de
factori: sociologici, psihologici şi economici. Aceştia redau statutul
individului. Cu cât statutul este mai „înalt” cu atât individul este mai
predispus suicidului, pentru că are un superego, resimte mai greu crizele
sociale, economice etc. J. Gibbs şi W. Martin au elaborat teoria integrării
statutului, care afirmă că rata suicidului unei poulaţii variază invers cu
nivelul integrării statutului în acea populaţie. Nivelul integrării devine
măsurabil prin următoarele concepte: rata înaltă a suicidului; lipsa stabilităţii
şi durabilităţii sociale; lipsa conformităţii sociale la cerinţele societăţii;

vieţii tale. Tu ai fost un ticălos şi un crud. Dumnezeu nu a uitat şi nu uită asta. Şi te rog fără flori; ele nu ar
însemna nimic. De asemenea, păstrează-ţi banii. Vreau să fiu înmormântată în Potters Field, în acelaşi
cavou cu Betty... Tu ştii ce mi-ai făcut. Acesta este motivul pentru care am făcut-o. Este greşeala ta şi a lui
Ella, încearcă şi uită dacă poţi. Dar tu nu poţi... Soţia ta”.
24
„Marry, am fi putut să fim atât de fericiţi dacă ai fi continuat să mă iubeşti. Am fotografia ta în faţa mea.
Gândul că acum s-ar putea să fii în braţele altui bărbat este mult prea greu să-l suport. Eu îmi ofer viaţa
pentru indiscreţia ta.
Toate greşelile tale sunt uitate şi reamintesc toată bunătatea ta. Tu ştii că aş fi făcut asta când m-ai părăsit,
de aceea acum nu este o surpriză pentru tine.
Adio, dragă, te iubesc cu toată inima mea zdrobită. W. Smith”.

33
conflictele de rol, respectiv raportul dintre aşteptările societăţii de la un
individ şi realizările lui în acest sens; incompatibilitatea statutului, respectiv
poziţia pe care o ocupă individul în societate şi care generează conflictul de
rol; lipsa integrării statutului, respectiv măsura de ocupare a poziţiei
solicitate de către sociatate.
Suicidul este explicat şi prin prisma teoriilor fenomenologice care
operează cu înţelesurile şi semnificaţiile sinuciderii şi cu modul în care
persoana sinucigaşă acţionează în baza acestor înţelesuri. Una dintre acestea
este teoria înţelesurilor suicidare care consideră că indivizii, pentru a se
sinucide, atribuie anumite semnificaţii specifice actelor lor suicidare
(suicidul ca o cale de a transporta sufletul în altă lume, de a schimba
imaginea lor în ochii altora, de a obţine sentimentele altora, de răzbunare),
acestea fiind, la rândul lor, influenţate de înţelesurile generale pe care
societatea le acordă suicidului (suicidul are ca motiv depresia, dorinţa de a
scăpa de ceva neplăcut din viaţă, de moarte; ceva este rău în legătură cu
situaţia socială a sinucigaşului, iar cineva este vinovat; ceva este rău cu
însăşi persoana sinucigaşă). Altă teorie fenomenologică este teoria
procesului suicidar care, în opoziţie cu cea anterioară, consideră că
semnificaţiile suicidului tind să descurajeze sinucigaşul. Autorul teoriei, J.
Jacobs, identifică zece paşi în cadrul procesului de devenire a sinucigaşului:
1. indivizii se confruntă cu probleme neaşteptate, intolerabile şi insolvabile;
2. ei le văd, nu ca pe nişte incidente izolate, ci ca pe o verigă dintr-un şir
nesfârşit de probleme;
3. ei cred că moartea este singurul mod de a le rezolva;
4. această convingere se fundamentează pe izolarea lor socială; ei nu îşi pot
împărtăşi cu alţii problemele;
5. ei se străduiesc din greu să învingă prohibiţia societăţii împotriva
suicidului pe care au interiorizat-o atât de mult încât văd suicidul ca fiind
imoral;
6. ei reuşesc s-o învingă deoarece sunt deja foarte izolaţi social;
7. ei reuşesc s-o învingă şi prin autosugestionarea că prin suicid nu renunţă
la viaţa sacră;
8. ei rezolvă conflictul (raţional, psihologic, moral şi spiritual) definind
problemele ca fiind insolvabile în alt mod, deci suicidul devine o
necesitate, devine justificat;
9. definind suicidul ca singură soluţie, ei înlătură sentimentul de vinovăţie şi
răspundere;
10. pentru a fi siguri că nu vor fi pedepsiţi în altă viaţă, ei Îl roagă pe
Dumnezeu pentru iertare sau lasă o notă suicidară cerând
supravieţuitorilor să se roage pentru sufletul lor, apoi se sinucid.

34
Semnificaţia psiho-socială a suicidului este contradictorie deoarece are
la bază o criză de fundamente, victima acceptând raportarea
comportamentului individual la un comportament ideal absolut, care va avea
întotdeauna o semnificaţie iraţională. Victima suicidului îşi precizează
raporturile cu agresorul (mediul social sau un individ), şi aşa-zisa înţelegere
raţional-iraţional a existenţei deliberează în sensul negării acesteia, printr-o
viziune tragică, speculativă, iraţională.

§4. Protecţia şi autoprotecţia împotriva victimizării25

Măsurile care se pot lua pentru prevenirea şi limitarea sau chiar


eliminarea fenomenului victimal şi a efectelor sale se pot clasifica în două
categorii: măsuri de protecţie socială şi măsuri de autoprotecţie.
Măsurile de protecţie socială revin organelor şi autorităţilor statului.
Dintre acestea un rol important îl au organele judiciare responsabile cu
prevenirea infracţiunilor şi cu prinderea, judecarea şi sancţionarea
infractorilor. Aşa cum afirma S. L. Wrightsman, deţinerea infractorilor
deosebit de periculoşi în instituţii speciale asigură un nivel mai înalt de
securizare psihologică a cetăţenilor. Dar existenţa organelor judiciare,
aplicarea corectă şi promptă a normelor penale, sancţionarea infractorilor au
şi rol de prevenţie prin inhibarea comportamentului delictual la unii
potenţiali agresori. De aemenea o formă de protecţie a victimei este şi
indisponibilizarea bunurilor infractorului, confiscarea unor bunuri sustrase
de la victimă etc. pentru a garanta posibilitatea recuperării integrale a
prejudiciului de către victimă.
Protecţia socială împotriva victimizării este şi responsabilitatea
legiuitorului şi executivului. Activitatea organelor judiciare depinde de
actele normative ale Parlamentului, atât în ceea ce priveşte buna funcţionare
a lor cât şi eficienţa legii în prevenirea şi combaterea fenomenului
criminogen. Dacă legiuitorul este responsabil cu stabilirea politicii penale,
executivul are rolul de a pune în mişcare acele mecanisme administrative
care să o transpună în realitate. În funcţie de diferite domenii pot fi
identificate şi alte autorităţi de stat cu răspundere în protejarea victimelor, în
cazuri de victime minore, victime ale abuzului în familie, persoane cu
handicap etc. Asemenea măsuri pot fi: internarea în instituţii spitaliceşti sau
de ocrotire, asigurarea unui ajutor financiar până la încadrarea în muncă,
asigurarea reconversiei profesionale, consiliere, asigurarea pazei etc. În

25
N. Mitrofan ş.a., op. cit., p. 103-105; I. T. Butoi, T. Butoi, Tratat universitar de psihologie judiciară:
teorie şi practică, Editura Pinguin Book, Bucureşti, 2006, p. 67-70; I. Tănăsescu ş.a., op. cit., p. 164-166.

35
sfârşit nu trebuie neglijat nici rolul societăţii civile care, fiind mai motivată,
poate obţine rezultate semnificative.
Măsurile de autoprotecţie sunt cele care revin în sarcina persoanelor
particulare, care mai mult trebuie să fie rodul unor influenţe organizate, şi
mai puţin instinctuale. Asemenea măsuri pot fi: asigurarea intrărilor în
locuinţe şi imobile, evitarea locurilor periculoase, evitarea companiilor
îndoielnice, evitarea reclamei şi a publicităţii cu privire la situaţia materială
deţinută, evitarea introducerii persoanelor străine în casă, mai ales pentru cei
singuri (pericolul este nu doar de moment, ci şi de lungă durată prin faptul că
străinul poate afla valorile deţinute, locul unde acestea sunt depozitate etc.,
ceea ce poate trezi intenţia delictuoasă pentru viitor), ignorarea pietonilor
sau a străinilor care încearcă să angajeze o conversaţie, mai ales noaptea sau
în locuri retrase etc.
Tacticile de depăşire a situaţiilor de risc. Există situaţii în care
pericolul nu poate fi avitat total (de exemplu serviciul în tura de noapte). În
asemenea cazuri trebuie adoptate unele tactici pentru a minimaliza cât mai
mult posibil riscul de victimizare. Se pot aminti exemplificativ: plimbarea în
compania altora, în grup iar nu singur, evitarea implicării neînarmate în
anumite evenimente periculoase etc.
Prevenirea crimei prin proiectarea mediului înconjurător afirmă
importanţa creerii unui „spaţiu de apărare” prin „îngreunarea atingerii
ţintelor”: îmbunătăţirea sistemelor de închidere şi asigurare a intrărilor şi
ieşirilor, înălţarea gardurilor şi menţinerea supravegherii, a pazei. Acţiunile
de reducere a riscului pot fi individuale, colective, în colaborare cu alte
persoane, sau mixte.
Toate aceste tactici şi strategii nu pot fi evaluate cu uşurinţă privind
eficacitatea lor, deoarece este dificil de prevăzut situaţiile exacte, particulare
în care ele ar putea preveni acţiunile victimizante, şi asta pentru că există
modalităţi numeroase şi foarte variate prin care un infractor poate comite
aceeaşi faptă. Anumite strategii de reducere a riscului pot fi eficiente până la
un nivel clar observabil dar care nu poate fi şi prompt cuantificabil.

SECŢIUNEA A V-A

CORELAŢIA VICTIMOLOGIEI CU CELELALTE ŞTIINŢE


SOCIALE26
26
I. Tănăsescu, G. Tănăsescu, C. Tănăsescu, Criminologie (Agresologie. Victimologie. Detentologie),
Editura All Beck, Bucureşti, 2003, p. 162-172.

36
Victimologia şi politica penală. Politica penală reprezintă ansamblul de
reguli susceptibile să fie propuse legiuitorului sau care sunt efectiv folosite
de acesta, la un moment dat, într-o ţară determinată pentru combaterea
criminalităţii. Raportul dintre victimologie şi politica penală va determina
modalităţile de stabilire a compoziţiei victimizării (fizice, sexuale,
religioase, ideologice, geografice), formele jurisdicţionale de limitare a
victimizării, influenţa fenomenului victimizării, limitele pedepselor penale şi
rolul organelor judiciare în protejarea victimelor.
Victimologia şi agresologia. Dacă victimologia studiază
comportamentul victimei, agresologia analizează şi explică trăsăturile de
comportament ale agresorilor, individual sau în grup, modul în care se
produce agresiunea, determinările socio-individuale, precum şi ansamblul
fenomenelor agresionale, ca un cumul de comportări antisociale, şi influenţa
negativă a acestora asupra dinamicii sociale, economice, politice şi juridice.
Interacţiunea dintre victimologie şi agresologie presupune relevarea
atitudinii agresorului în realizarea actului, relaţiile interindividuale cu
victima (înainte, în timpul şi după agresiune), efectele actului agresional
asupra agresorului şi victimei. Victimologia şi agresologia studiază corelaţia
dintre comportamentul victimei şi agresorului, stimulii interni şi externi ce
determină comportamentele celor doi şi consecinţele sociale directe ale
acestora, calificând actul individual ca fiind agresional sau o consecinţă a
acestuia (efect victimal), explicându-i geneza.
Victimologia şi penologia. Penologia ca ştiinţă socială studiază
varietatea practicilor educative ale pedepsei penale, diversitatea mijloacelor
de investigaţie, a formelor de reeducare, a efectelor reformative ale pedepsei
asupra condamnatului, stabilind totodată echilibrul dintre pericolul social
concret produs de fenomenul infracţional şi sancţiunea ce trebuie aplicată
infractorului. Victimologia, limitându-se la analiza efectului victimal produs
de actul agresional, reclamă o diversificare a pedepselor penale, astfel încât
să se asigure actul preventiv de intimidare a posibililor infractori, cât şi
modul concret şi măsura pedepsei aplicată condamnatului pentru a se asigura
principiul moral de satisfacţie a victimei şi societăţii, şi principiul social de
obligare a infractorului de a suporta consecinţele coercitive ale pedepsei.
Victimologia şi psihologia. Fenomenul de victimizare se află într-un
raport nemijlocit cu psihicul victimei întrucât victima, în momentul
cunoaşterii agresorului, îşi pune în evidenţă afinităţile influenţând chiar stilul
relaţiei cu acesta, şi trăieşte o experienţă psihică complexă şi contradictorie,
ce cuprinde senzaţii, percepţii, raţionamente şi gânduri fugitive, sentimente
confuze şi antagonice. Victimologia, prezentând cunoaşterea şi convingerile

37
victimei, preia din psihologie modul cum se realizează comportamentul
individual (nesiguranţa, teama), geneza şi explicarea acestuia, precum şi
procesul psihic de adaptare progresivă a victimei la atitudinile şi tensiunile
din mediul înconjurător. Reglările sau dereglările socio-afective dintre
victimă şi agresor sunt determinate de trăsăturile psihice individuale şi de
tendinţele personalităţii fiecăruia. Psihologia va releva interacţiunea dintre
interesele contradictorii, sentimentele şi condiţiile de inhibare aflate într-o
relaţie reciprocă, determinate de nevoile şi aspiraţiile fiecărui participant, cu
scopul de a cunoaşte diferite variabile comportamentale şi interacţiunile
acestora.
Victimologia şi sociologia. Sociologia integrează efectul victimal în
împrejurările concrete ale actelor agresionale, explicând frecvenţa şi
intensitatea acestora, pornind de la abstract la concret, ţinând seama şi de
conflictele şi disputele dintre agresori şi victime. Stabilind legătura dintre
efectele victimale, evidenţa şi dependenţa acestora de cauze precizate sau
care se pot preciza, se va deduce motivaţia actelor agresionale, atât ca
manifestare singulară cât şi ca fenomen social. Atunci când agresivitatea nu
se poate explica prin raportare la individual, sociologia va integra actele
agresionale într-un ansamblu justificat de cauzalitatea istorică a fenomenului
agresional.
Victimologia şi criminologia. Cea mai importantă interacţiune a
victimologiei cu celelalte ştiinţe sociale priveşte criminologia. Mult timp
victimologia nu a existat ca ştiinţă individuală, fiind considerată un capitol al
criminologiei. Dar, încă de la începuturile victimologiei s-a arătat că aceasta
nu este o parte a criminologiei, ci o ştiinţă paralelă cu aceasta, sau chiar
reversul ei.27 Criminologia este ştiinţa care studiază cauzele şi condiţiile
criminalităţii, efectele criminalităţii asupra victimelor dar şi asupra societăţii,
strategia de apărare socio-umană. Raportul dintre victimologie şi
criminologie se regăseşte sub două importante aspecte: prin cercetările
specifice, criminologia oferă explicaţii cu privire la actul criminogen care
permit adoptarea unor măsuri şi instrumente necesare în scopul reducerii
criminalităţii şi diminuării riscului victimal; criminologia stabileşte cauzele
şi condiţiile producerii infracţiunilor, oferind informaţii utile în stabilirea
strategiilor de prevenţie şi apărare individuală şi de grup.
Victimologia a apărut ca o necesitate socială. Ideea că problema crimei
poate fi soluţionată numai prin studiul delincventului este totalmente greşită.
Separarea delincventului de victimă este o eroare. Nici un proces penal nu
poate exista fără cuplul agresor-victimă. Soluţionarea corectă a unei cauze
27
B. Mendelshon în T. Bogdan, Probleme de psihologie judiciară, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1973, p.
92.

38
penale se poate face numai prin analiza bilaterală a acestui cuplu, în caz
contrar orice soluţie corectă se va da numai din eroare28. Studiul empiric al
victimei, din trecut, a fost înlocuit cu unul sistematic de către o nouă ştiinţă –
victimologia.

28
B. Mendelshon în T. Bogdan, op. cit., p. 91.

39
BIBLIOGRAFIE

1. Tiberiu BOGDAN - Probleme de psihologie judiciară, Editura Ştiinţifică,


Bucureşti, 1973;
2. Petre BRÂNZEI, Gheorghe SCRIPCARU, Tadeusz PIROŹYŃSKI -
Comportamentul aberant în relaţiile cu mediul, Editura Junimea, Iaşi,
1970;
3. Ioana-Teodora BUTOI, Tudorel BUTOI - Tratat universitar de
psihologie judiciară: teorie şi practică, Editura Pinguin Book, Bucureşti,
2006
4. Nicolae MITROFAN, Voicu ZDRENGHEA, Tudorel BUTOI -
Psihologie judiciară, Casa de Editură şi Presă „Şansa” – S.R.L., Bucureşti,
1994
5. 5. Iancu TĂNĂSESCU, Gabriel TĂNĂSESCU, Camil TĂNĂSESCU -
Criminologie (Agresologie. Victimologie. Detentologie), Editura All Beck,
Bucureşti 2003.

40