În paginile anterioare am subliniat faptul că, pentru a devein activă şi a-şi produce
efectele, norma juridică cuprinsă într-un act normativ trebuie să fie adusă la cunoştinţtă
oamenilor.
Nici un sistem de drept nu admite scuza necunoaşterii legilor, întrucât acestea au fost
facute publice într-un limbaj clar, natural, într-un stil potrivit destinatarilor.
Organele legiuitoare trebuie să aibă în vedere faptul că destinatarii normelor juridice
sunt oameni cu nivele de cultură diferite, cu posibilităţi mai mult sau mai puţin limitate de
înţelegere a mesajului pe care doreşte să-l transmită.
Pentru a preveni situaţiile dificile ce pot să apară în aplicarea normelor juridicce ca
urmare a utilizării unui limbaj complicat, preţios şi pretenţios, presărat prea abundent cu
neologisme şi expresii academice, înţeles cu oarecare greutate chiar şi de jurişti, legiuitorul
trebuie să procedeze aşa cum foarte plastic se exprima Ihering „legiuitorul trebuie să gândească
ca un filozof şi să se exprime ca un ţăran”.
Măiestria, arta legiuitorului constă în capacitatea lui de a redacta clar, concis,
neechivoc, simplu şi direct textele legilor. Redactat, concis şi riguros textul legii va fi înţeles
corect de către oricine. Redactarea în stil stufos, alambicat, cu propoziţii întortochiate şi care
utilizează termeni ce nu sunt explicaţi nici în dicţionare, riscă să transforme activitatea legislativă
în cu totul altceva.
Principiul accesibilităţii impune din partea legiuitorului respectarea următoarelor
cerinţe:
a) În primul rând să aleagă forma exterioară corespunzătoare reglementării pe
care doreşte să o elaboreze. Forma exterioară este cea care dă valoare şi forţă juridică actului
elaborat, stabileşte poziţia acestuia în sistemul actelor normative şi determină corelaţia lui cu
celelalte reglementări. Alegerea formei exterioare depinde de natura (de felul) relaţiilor pe care
actul normative le reglementează (relaţiile economice, politice, sociale, cultural etc.).
De exemplu, dacă relaţiile care urmează a fi reglementate fac parte din “domeniul
legii”, este obligatoriu ca ele să capete consacrare juridică prin lege şi nu prin alt act normativ.
Organizarea învăţământului, regimul juridic al proprietăţii, organizarea partidelor
politice etc., nu pot fi reglementate decât prin legi.
De altfel, păstrarea autorităţii şi poziţiei legii în sistemul de reglementare a relaţiilor
sociale este fundamentală şi definitorie pentru un stat de drept.
Distinsul jurist şi sociologz francez Jean Carbonnier nota, cu o vădită amărăciune
“Legea nu mai are azi semnificaţia de altădată, ea nu mai este acea maximă de conduită
universală, ci un procedeu de guvernare, fapt de natură să-i afecteze autoritatea”. Afirmaţia
vizează, în opinia noastră, cel puţin două aspecte: în primul rând faptul că prin lege sunt
reglementate relaţiile care, în mod firesc ar trebui să le gasim în alte categorii de acte normative
şi în al doilea rând faptul că domenii care ţin în exclusiv de lege sunt reglementate prin
ordonanţe sau ordonanţe de urgenţă ale Guvernului. Se produce inevitabil procesul de
demonetizare, de devalorizare a legii.
b) În al dilea rând, legiuitorul trebuie să aleagă modalitatea de reglementare, adică
metoda de a impune subiectelor de drept conduita prescrisă, cuprinsă în norma juridică.
Acest lucru depinde de specificul relaţiilor sociale, de caracteristicile subiectelor, de
natura intereselor ce urmează a fi satisfăcute şi de valorile pe care normele juridice le protejează.
În mod deliberat, legiuitorul alege un gen de conduită şi o metodă specifică de
reglementare.
În domeniul reglementărilor specifice dreptului civil, de exemplu, legiuitorul
utilizează norme juridice permise, pe când în materiea dreptului penal sau administrativ face apel
la normele imperative (prohibitive). Sunt utilizate