Sunteți pe pagina 1din 89

UNIVERSITATEA ECOLOGICĂ DIN BUCUREŞTI FACULTATEA DE INGINERIE MANAGERIALĂ ŞI A MEDIULUI DEPARTAMENTUL DE ŞTIINŢE INGINEREŞTI

TRADUCTOARE ŞI SISTEME DE ACHIZIŢIE A DATELOR

Titular curs:

- note de curs

Şef de lucrări dr. Florin Căldăraru

Bucureşti, Februarie 2012

1

I. INTRODUCERE

CUPRINS

II. CLASIFICAREA TRADUCTOARELOR

Pag. nr.

2

6

III. CARACTERISTICILE SI PERFORMANŢELE TRADUCTOARELOR 8

III.

1. Caracteristica statică şi parametrii principali

 

8

III. 2 Erori de măsură

 

11

IV. MODUL DE ALEGERE A UNUI TRADUCTOR

 

13

V. TRADUCTOARE PENTRU MONITORIZAREA ŞI MĂSURAREA MĂRIMILOR MECANICE

14

V.1

Traductoare pentru mărimi geometrice

 

14

V. 2 Traductoare de deplasare

14

V.2.1 Traductoare rezistive

14

V. 2.2 Traductoare inductive

15

V.2.3 Traductoare capacitive

17

V.2.4. Traductoare piezoelectrice

18

V.2.5 Taductoare ce se bazează pe detecţia radiaţiei luminoase

19

V.3. Traductoare pentru mărimi dinamice

21

 

V.3.1 Traductoare de viteză

 

21

V.3.2 Traductoare de turaţie

23

V.3.3. Traductoare de acceleraţie

32

V.3.4. Traductoare pentru măsurarea forţelor

34

V.3.5. Traductoare pentru măsurarea presiunii

35

V.3.6 Traductoare pentru măsurarea debitului

40

VI. TRADUCTOARE PENTRU MONITORIZAREA ŞI MĂSURAREA TEMPERATURII

47

VI.1. Traductoare termoelectrice (termocuple)

47

VI.2. Traductoare termorezistive

49

VI.

3. Traductoare bimetalice

 

52

VI.

4. Traductoare dilatometrice

53

VI.

5. Traductoare manometrice

54

VI.

6. Traductoare pirometrice

55

VII. TRADUCTOARE PENTRU MONITORIZAREA ŞI MĂSURAREA UMIDITĂŢII

57

VII.

1. Aerul umed şi parametrii săi

 

57

VII.2. Higrometrele cu fir de păr

59

VII.

3. Determinarea umidităţii aerului cu psihrometrul Assmannla

temperaturi peste 0°C

 

60

VII.

4.

Determinarea

umidităţii

atmosferice

cu

ajutorul

higrometrului

Aluard

 

61

VII.

5. Higrometre chimice

 

61

2

VIII.TRADUCTOARE INTELIGENTE. CIRCUITE DE PRECONCIŢIONARE. ACHZIŢII DE DATE ŞI CONTROL

 

63

VIII.

1. Structura generală a unui sistem de achiziţie şi comandă

63

VIII.

2. Cerinţe pentru configurarea hardware şi software a unui sistem de

achiziţie şi comandă

67

VIII.3. Interfeţe hardware de proces

70

VIII.

4. Sisteme de achiziţie de date (DAS)

71

VIII.

5. Sisteme de generare a datelor (DGS)

74

VIII.

6. Instrumentaţia virtuală

75

VIII.7. Arhitectura unui sistem de prelucrare numerică

76

VIII.

8. Principiile unui sistem distribuit şi ierarhizat

78

BIBLIOGRAFIE

3

I. INTRODUCERE Cuvintele “senzor” şi “traductor” sunt pe larg folosite în cadrul sistemelor de măsurare. Senzor se foloseşte foarte mult în zona americană, în timp ce noţiunea de traductor - frecvent folosită în zona europeană. Cuvântul “senzor” este derivat din cuvântul latin sentire care înseamnă “a percepe”, în timp ce “traductor” din transducere care înseamnă “a traversa”. Senzorii şi traductoarele sunt larg utilizaţi în toate domeniile ce implică dispozitive electrocasnice, dispozitive de automatizare, de monitorizare a mediului sau militare. O definiţie de dicţionar atribuie cuvântului “senzor” semnificaţia de “dispozitiv care detectează o schimbare într-un stimul fizic si o transformã într-un semnal care poate fi măsurat sau înregistrat”, în timp ce pentru cuvântul “traductor” definiţia este de “dispozitiv care transferã putere de la un sistem la altul în aceeaşi formã sau în una diferitã”. În principiu putem să configurăm un traductor ca în Fig. I.1.:

u putem să configurăm un traductor ca în Fig. I.1.: Fig. I. 1 Mărimile de intrare

Fig. I. 1 Mărimile de intrare şi ieşire al unui traductor

Deoarece semnalele cel mai uşor de măsurat sunt cele electrice, senzorii transformă un semnal neelectric într-unul electric. Se poate folosi cuvântul “senzor” pentru elementul sensibil însuşi, iar cuvântul “traductor” pentru elementul sensibil si circuitele asociate (cunoscute sub denumirea de adaptor). Dacă am folosi definiţia de mai sus ar trebui să includem în clasa traductoarelor şi actuatorii, ceea ce se efectuează mai rar. Dar de multe ori inginerii folosesc atât „senzor” cât şi „traductor” pentru orice dispozitiv ce transformă un semnal (sau energie) neelectric într-unul electric (definiţia ia în considerare numai

4

traductoarele care includ un senzor, nu şi cele care includ actuatorii). Acest mod de definire are următoarele avantaje tehnice:

traductoarele electrice pot fi proiectate pentru orice mărime neelectricã prin alegerea unui material corespunzător pentru elementul sensibil (datoritã structurii electronice a materiei, orice variaţie într-un parametru neelectric va avea ca efect o variaţie corespunzătoare a unui parametru electric);

datoritã posibilităţilor electronice de amplificare ale semnalului electric de ieşire rezultã cã energia acestuia nu este alteratã în procesul de măsurare;în prezent sunt disponibile un mare număr de circuite de condiţionare si prelucrare electronice; mai mult, în unele structuri monolitice de traductoare electronice sunt incluse astfel de circuite;

existã o mare gamã de opţiuni privind afişarea si înregistrarea informaţiei într- o manierã electronicã; de asemenea, astfel de opţiuni permit combinarea datelor numerice cu texte, respectiv prezentarea sub formã de grafice si diagrame;

transmisia semnalelor electrice este mult mai versatilã în comparaţie cu alte

categorii de semnale. Putem da următoarea definiţie: traductorul este acel dispozitiv care stabileşte o corespondenţă între o mărime fizicã (parametru de proces) variind într-un anumit domeniu prestabilit şi un semnal electric calibrat concordant unei stări / situaţii de măsurare. Schemă echivalentă a traductorului are forma:

măsurare. Schemă echivalentă a traductorului are forma: Fig. I. 2 Schema echivalentă a traductorului Atât în

Fig. I. 2 Schema echivalentă a traductorului

Atât în literatura de specialitate, cât şi în produsele de firmã, se întâlneşte noţiunea de traductor/senzor inteligent (smart sensor/transducer/transmitter),

5

referinţele tehnice făcându-se pentru cazul folosirii acestora prin intermediul unei magistrale de câmp. Evident, “inteligenţa” unui astfel de dispozitiv trebuie înţeleasă

prin organizarea traductorului în jurul unei unităţi procesoare (fie microprocesor, fie microcontroler), care, pe lângă asigurarea comunicaţiei prin intermediul magistralei de câmp, permite efectuarea unor operaţii suplimentare ca:

- funcţia de prelucrare (operaţii matematice de calcul, compararea cu limite de bunã

funcţionare, liniarizarea caracteristicii statice a elementului sensibil); - autoetalonarea, prin folosirea unor circuite de compensare automatã a influenţei mediului, corecţia erorilor de derivã a nulului, eliminarea erorilor sistematice, diminuarea erorilor aleatoare prin calculul unor valori medii;

- autotestarea, la pornire şi / sau periodicã, cu afişarea componentei / blocului defect. Numai funcţia de comunicaţie nu conduce automat la definirea traductorului

ca fiind unul inteligent (existã, în prezent, circuite care ataşate la ieşirea unui traductor clasic fac posibilã interfaţarea acestuia la o magistralã de câmp). Traductoarele sunt utilizate în procesele de măsurare şi în sistemele automate. Principalele obiective ale măsurării sunt: monitorizarea sau controlul unui proces, verificarea unor modele sau experimente. Traductoarele pot efectua toate sau

o parte din operaţiile ce stau la baza măsurării: detecţia, prelevarea, transmisia şi prelucrarea semnalului. În procesul de măsurare intervin:

a) măsurandul sau mărimea de măsurat – m;

b) unitatea de măsură – u; metoda de măsurare;

c) mijloacele de măsurare sau aparatele de măsurat;

d) etalonul;

e) sistemele de afişare;

f) sistemele de transmisie a semnalului măsurat.

Elementele a) – d) sunt obligatorii procesului de măsurare. Traductoarele pot

fi

incluse în mijloacele de măsurare sau aparatele de măsurat, în sistemele de afişare

şi

în sistemele de transmisie a semnalului măsurat. Sistemele automate includ:

a) mărimile de monitorizat – m i ;

b) mijloacele de detecţie;

c) sisteme de condiţionare de semnal;

6

d)

sisteme de achiziţie de date;

e) sisteme de transmisie a semnalelor detectate;

f) software pentru semnalizarea depăşirii unor praguri prestabilite pentru mărimile de monitorizat;

g) elemente de afişare a mărimilor monitorizate şi / sau semnalizare a depăşirii pragurilor;

h) actuatori pentru comanda unor operaţii, de ex. oprirea sistemelor mecanice. Traductoarele pot fi incluse în toate sistemele prezentate la punctele b) h).

7

II. CLASIFICAREA TRADUCTOARELOR

Criteriile după care se pot clasifica traductoarele sunt următoarele [1,2,3,4,5]:

a) După necesitatea existenţei unei surse auxiliare de activare pentru obţinerea semnalului de intrare se disting:

● traductoare active sau de tip generator (se utilizează o sursă auxiliară);

● traductoare pasive sau de tip parametric (nu se utilizează o sursă auxiliară). Traductoarele generator sunt operaţionale fără o sursă auxiliară de energie,

deoarece conversia se face pe baza energiei de intrare. Mărimea de ieşire este de

obicei

termoelectrice, fotoelectrice, de inducţie electromagnetică, electrochimice. Traductoare pasive au ca mărime de ieşire o rezistenţă, inductanţă sau capacitate electrică şi care necesită o sursă de energie auxiliară. b) După semnalul de ieşire distingem:

o tensiune electromotoare. Astfel de traductoare sunt traductoarele

● traductoare analogice (la care semnalul produs depinde continuu de mărimea de intrare);

● traductoare digitale (la care semnalul de ieşire variază discontinuu, după un anumit cod operaţie de codificare)

mărimea

măsurată:

c) O clasificare foarte răspândită a traductoarelor este în funcţie de

traductoare pentru mărimi mecanice (poziţie, vitezã, acceleraţie, forţă, cuplu, turaţie, presiune, debit, nivel, etc.);

traductoare de temperaturã;

traductoare de radiaţii;

traductoare de umiditate

După

principiul funcţional care stă la baza realizării părţii de intrare a

d)

traductorului:

• parametrice rezistive

• parametrice capacitive

• parametrice inductive

• generatoare cu acumulare de sarcină electrică

• generatoare cu generare de tensiune electrică / curent electric

8

e) În raport de mărimea de natură neelectrică măsurată pe cale electrică:traductoare pentru mărimi geometrice: rezistive, inductive, capacitive şi numerice de deplasare; cu radiaţii; de proximitate.traductoare pentru mărimi cinematice: de viteză; de acceleraţie; de şocuri şi vibraţii; giroscopice.traductoare pentru mărimi mecanice: elastice (tracţiune, compresie, îndoire, cuplu); tensometrice rezistive; cu coardă vibrantă; magnetostrictive; de forţă; de cuplu.

f) După funcţiile incluse:

clasice (nu includ microcontrolere, elemente de automatizare);

inteligente (includ microcontrolere, elemente de automatizare). Un traductor inteligent include un senzor analog sau digital, o unitate de procesare (de obicei un circuit de condiţionare a semnalului dat de senzor şi un microcontroler), software-ul adecvat, ce poate include precondiţionarea, calibrarea, semnale de atenţionare, în funcţie de cerinţele aplicaţiei şi circuite de comunicare a semnalului rezultat [5].

cerinţele aplicaţiei şi circuite de comunicare a semnalului rezultat [5]. Fig. II. 1 Tipuri generale de

Fig. II. 1 Tipuri generale de traductoare

9

III. CARACTERISTICILE SI PERFORMANŢELE TRADUCTOARELOR

III. 1. Caracteristica statică şi parametrii principali Caracteristicile funcţionale ale traductoarelor reflectă (în esenţă) modul în care se realizează relaţia de dependenţă intrare-ieşire (I-E) [3]. Performanţele traductoarelor sunt indicatori care permit să se aprecieze măsura în care caracteristicile reale corespund cu cele ideale şi ce condiţii sunt necesare pentru o bună concordanţă între acestea. Caracteristicile şi performanţele de regim staţionar se referă la situaţia în care mărimile de intrare şi de ieşire din traductor nu variază, adică parametrii purtători de informaţie specifici celor două mărimi sunt invarianţi. Caracteristica statică a traductorului este reprezentată prin relaţia intrare – ieşire (I-E):

y=f(x) în care y este mărimea de ieşire şi x cea de intrare. Caracteristica y = f(x) redă dependenţa I-E sub forma ideală deoarece, în

realitate, în timpul funcţionării traductorului, simultan cu mărimea de măsurat x, se

, ξn cât şi a celor

, νr care determină modificări nedorite ale caracteristicii statice

exercită atât efectele mărimilor perturbatoare externe ξ1, ξ2, ξ3,

interne ν1, ν2, ν3, ideale.

În afara acestor perturbaţii (nedorite), asupra traductorului intervin şi mărimile

de reglaj, notate prin C1,C2, C3,

, Cq . Aceste reglaje servesc la obţinerea unor

caracteristici adecvate domeniului de variaţie al mărimii de măsurat în condiţii reale

de funcţionare a traductorului. "ţinând seama de toate mărimile care pot condiţiona funcţionarea traductorului, acesta se poate reprezenta printr-o schemă funcţională restrânsă, ilustrată în Fig. III. 1.

funcţională r estrânsă, ilustrată în Fig. III. 1. Fig.III.1 Schema traductorului incluzând perturbaţiile

Fig.III.1 Schema traductorului incluzând perturbaţiile externe ξ1, ξ2, ξ3, νr şi mărimile de reglaj, notate prin C1,C2, C3,

10

,

ξn şi interne ν1, ν2, ν3,

, Cq

,

, Cq nu provoacă modificări nedorite ale caracteristicii

statice ideale şi sunt necesare pentru:

- alegerea domeniului de măsurare;

- prescrierea sensibilităţii traductorului,

- calibrarea internă şi reglarea zeroului. Mărimile perturbatoare externe cele mai importante sunt de natura unor factori de mediu: presiunea, umiditatea, temperatura , câmpuri electrice sau magnetice etc. Aceste perturbaţii (nedorite) pot acţiona atât asupra mărimii de măsurat, cât şi asupra elementelor constructive ale traductorului. Mărimile perturbatoare interne se datorează zgomotelor generate de rezistoare, de semiconductoare, frecări în lagăre, îmbătrânirea materialelor care-şi schimbă proprietăţile, variaţii ale parametrilor surselor de alimentare etc. Caracteristicile statice sunt determinate de legile fizice pe care se bazează funcţionarea elementelor componente din structura traductorului. Aceste caracteristici se deduc prin calcul sau experimental. Raportate la un domeniu larg de variaţie a mărimii de intrare, caracteristicile statice se obţin neliniare. Datorită avantajelor pe care le au caracteristicile liniare se procedează fie la limitarea funcţionării traductorului pe anumite zone ale caracteristicii (unde neliniaritatea este redusă), fie se liniarizează pe porţiuni caracteristica cu ajutorul unor dispozitive special introduse în structura traductorului. Astfel, caracteristicile statice liniare constituie o aproximare a caracteristicilor reale neliniare, aproximare acceptabilă pentru condiţiile de utilizare a traductorului. Sensibilitatea traductorului este dată de relaţia:

Reglajele C1,C2, C3,

S

y

x

Domeniul de măsurare este determinat de caracteristica senzorului utilizat şi de cerinţele aplicaţiei. Domeniul maxim este dat de punctele (x min , y min ) şi (x max , y max ). Ideal ar fi ca în acest domeniu senzorul utilizat să fie liniar, dar prin introducerea prelucrării cu ajutorul software-ului din microcontroler sau dintr-un calculator central de proces se poate utiliza senzorul şi într-un domeniu neliniar în următoarele condiţii:

variaţia mărimii de ieşire să fie suficient de mari pentru a putea fi transmise sau achiziţionate de microcontrolerul / calculatorul sau altfel afişate pe traductor;

11

în domeniul de măsurarea caracteristica statică să nu aibă maxime sau minime (funcţia y(x) să fie bijectivă);

erorile de măsură, respectiv valorile parametrilor din spaţiul ambiant sesizate de senzor să ducă la variaţii mult mai mici decât valoarea mărimii de măsurat.

Rezoluţia se defineşte la traductoare cu semnale de ieşire numerice (digitale),

a căror caracteristică statică este dată de o succesiune de trepte (Fig. III. 2).

statică este dată de o succesiune de trepte (Fig. III. 2). Fig. III. 2 Caracteristica statică

Fig. III. 2 Caracteristica statică a unui traductor numeric

Intervalul maxim de variaţie al mărimii de intrare necesar pentru a determina apariţia unui salt la semnalul de ieşire, se numeşte rezoluţie. Rezoluţia reprezintă un indicator de performanţă şi în cazul unor traductoare considerate (de obicei) analogice, cum sunt traductoarele pentru deplasări liniare sau unghiulare bobinate, la care variaţiile de rezistenţă (sau de tensiune - la montajele potenţiometrice) prezintă un salt la trecerea cursorului de pe o spiră pe alta. Pragul de sensibilitate este cea mai mică variaţie a mărimii de intrare care

poate determina o variaţie sesizabilă (măsurabilă) a semnalului de ieşire. Pragul de sensibilitate este important, întrucât condiţionează variaţiile minime la intrare care pot

fi măsurate prin intermediul semnalului de ieşire.

Factorii care determină pragul de sensibilitate sunt fluctuaţiile datorate perturbaţiilor interne şi externe: zgomotul în circuitele electrice, frecările statice şi jocurile în angrenaje pentru dispozitive mecanice. Calitatea traductoarelor este cu atât mai bună cu cât sensibilitatea S este mai mare, iar rezoluţia şi pragul de sensibilitate

sunt mai reduse.

12

Reproductibilitatea reprezintă proprietatea elementelor de a-şi menţine neschimbate caracteristicile statice şi dinamice pe o perioadă cât mai lungă de timp, în anumite condiţii de mediu. Timpul de răspuns reprezintă intervalul de timp în care un semnal aplicat la intrare se va resimţi la ieşirea elementului. Acest timp poate fi oricât de mic, dar niciodată nul.

III. 2 Erori de măsură Eroarea de măsură reprezintă diferenţa dintre rezultatul măsurării şi valoarea

reală (y=y măs y real ), în valoare absolută sau relativă. Valorile erorilor de măsură dau

precizia traductorului.

Erorile se pot clasifica după:

a) Cauza apariţiei erorilor:

Eroarea de interacţiune este provocată de faptul că senzorul traductorului exercită o acţiune asupra valorii reale a mărimii de măsurat, astfel încât valoarea efectiv convertită diferă de cea reală. Erorile de interacţiune pot apărea şi între diversele componente din structura traductorului.

Eroarea de model este determinată de faptul că se idealizează caracteristicile statice, ignorându-se anumiţi factori care le pot influenţa. Determinarea experimentală a caracteristicilor statice prin utilizarea unor etaloane cu precizie limitată, generează eroarea de model.

b) Caracterul variaţiilor şi valorilor pe care le pot lua:

Erorile sistematice se produc în acelaşi sens în condiţii neschimbate de repetare a

măsurării şi au valori constante sau variabile, după o lege determinată în raport cu

sursele care le generează.

Erorile aleatoare (întâmplătoare sau accidentale) variază imprevizibil la repetarea măsurătorii, putând lua valori diferite atât ca sens cât şi ca valoare.

Erorile grosiere (inadmisibile) afectează prea grav rezultatele măsurătorii, încât rezultatele nu pot fi luate în considerare. Aceste erori au două cauze:

funcţionarea incorectă a aparatelor;

13

– utilizarea unei metode incorecte de măsurare. Erorile absolute sunt pozitive (sau negative) şi sunt exprimate în aceleaşi unităţi de măsură cu mărimea măsurată. Erorile relative sunt date de raportul dintre valoarea erorii absolute şi valoarea măsurată, nu au unităţi de măsură, fiind date de cele mai multe ori în procente. La traductoarele cu ieşiri numerice, datorită faptului că adaptorul conţine un convertor analog-numeric (CAN), apare o eroare inerentă de metodă, numită

eroare de cuantificare, egală cu 1/2 din intervalul de cuantificare x, adică 1/2 din bitul cel mai puţin semnificativ (LSB). Reducerea acestor erori la valori acceptabile se face prin micşorarea lui x. Eroarea de cuantificare nu poate fi compensată soft, deoarece ţine de principiul fizic de măsură. Eroarea de zero este prezentată în Fig. III. 3. Eroarea de zero este dată fie de caracteristica senzorului, fie de caracteristica unui element de condiţionare de semnal (amplificator de exemplu), a cărui caracteristică statică nu porneşte din origine. Eroarea de zero se compensează soft, intern în cazul traductoarelor inteligente, sau extern, într-un software programat pentru un microcontroler sau computer la care este conectat traductorul.

sau computer la care este conectat traductorul. Fig. III. 3 Eroarea de zero IV. MODUL DE

Fig. III. 3 Eroarea de zero

IV. MODUL DE ALEGERE A UNUI TRADUCTOR Alegerea sau proiectarea unui traductor din subansamblele sale porneşte de la mărimea ce trebuie detectată.

14

Se stabileşte apoi domeniul maxim pe care trebuie să-l măsurăm. Acesta trebuie să fie inclus în domeniul de măsurare al traductorului. Un alt parametru esenţial este domeniul de temperaturi de stocare şi de lucru. Fabricantul furnizează aceste date, şi eventual se poate da caracteristica climatică. Sensibilitatea şi acurateţea traductorului sunt date esenţiale pentru alegerea unui anumit aparat. Trebuie stabilit de asemenea dacă traductorul vine în contact direct cu mărimea de detectat sau măsurat. Un traductor care este în permanenţă în contact cu mărimea de măsurat (substanţe solide, lichide sau gazoase) se deteriorează mai repede. Traductorul poate fi fix, montat într-un aparat sau mobil, pentru măsurători diverse (de ex. pe teren). În funcţie de locul de măsură trebuie stabilită clasa aparatului, în sensul că acesta poate sau nu funcţiona în condiţii dificile, ca temperatură, presiune şi umiditate ridicate, trebuie să prezinte o protecţie deosebită la praf, microo-organisme, mucegai, etc. Pe baza acestor date se stabileşte o clasă mai largă de traductoare ce pot fi utilizate. Ceilalţi parametrii s-ar putea să nu-i cunoaştem de la început. Pe baza unor măsurări se stabilesc rezoluţia necesară, dimensiunile geometrice maxime ale traductorului (ce trebuie să încapă în sistemul general) şi modul de montare, tipul traductorului (analogic sau digital) şi erorile maxime de măsură. Se compară datele rezultate în urma măsurătorilor cu cele ale traductoarelor din clasa stabilită anterior. În urma comparării datelor existente ar putea să rezulte că mai multe traductoare pot fi utilizate. Se stabilesc criterii suplimentare: puterea electrică absorbită, mărimea electrică de ieşire, tip de date de ieşire – analog sau digital, preţul optim, durata de viaţă şi modul în care se prelevează datele. În funcţie de aplicaţie s-ar putea ca circuitele de achiziţie de date, prelucrare, afişare să fie mai ieftine dacă sunt exterioare traductorului, sau este mai ieftin de cumpărat un traductor inteligent, ce să cuprindă toate aceste subansamble. Este sigur că un traductor integrat inteligent este mai fiabil.

15

V. TRADUCTOARE PENTRU MONITORIZAREA ŞI MĂSURAREA

MĂRIMILOR MECANICE

V.1 Traductoare pentru mărimi geometrice

Traductoarele mecanice de captare pot fi realizate în mai multe variante, adică:

palpator, pârghie, consolă, cuplaj indirect; acestea fiind prezentate în Fig. V. 1. (a, b,

c, d).

acestea fiind prezentate în Fig. V. 1. (a, b, c, d). Fig. V 1 Traductoare mecanice

Fig. V 1 Traductoare mecanice

V. 2 Traductoare de deplasare

Pentru măsurarea deplasărilor se utilizează o serie de traductoare cum ar fi:

traductoarele rezistive (potenţiometrice), inductive, capacitive, selsinele, traductoare

piezoelectrice, cu radiaţii, numerice, de proximitate, ş.a.

V.2.1 Traductoare rezistive

După cum se cunoaşte, variaţia rezistenţei e dată de:

După cum se cunoaşte, variaţia rezistenţei e dată de: R  l S unde:  –

R 

l

S

unde: – rezistivitatea electrică; l – lungimea conductorului;

S – secţiunea conductorului. Modificând lungimea

conductorului, practic se va modifica rezistenţa electrică R.

Fig. V. 2 Traductor rezistiv

Pentru măsurarea deplasărilor liniare se utilizează cu, precădere

potenţiometrul liniar Fig. V.2,. care se realizează prin bobinarea pe un suport izolant

16

a unui fir rezistiv pe care se deplasează un cursor ce e susţinut de o pistă de contact.

Rezistenţa de ieşire a potenţiometrului se modifică proporţional cu deplasarea

cursorului.

R

R

x l

x

unde: R – rezistenţa electrică a potenţiometrului; l – lungimea potenţiometrului, x –

deplasarea cursorului.

Deoarece măsurarea rezistenţei este greoaie, se alimentează potenţiometrul cu

o tensiune continuă stabilizată U tensiunea de ieşire a acestuia U x depinzând numai de

x, U şi l fiind constante.

Numai în cazul în care tensiunea de alimentare este stabilizată şi valoarea

curentului ce străbate potenţiometrul este redusă, traductorul reproduce corect

caracteristicile.

Pentru deplasări unghiulare se utilizează un potenţiometru de formă circulară,

obţinut prin bobinarea pe un suport izolant circular a unui fir rezistiv peste care

pe un suport izolant circular a unui fir rezistiv peste care alunecă un cursor, conform Fig.

alunecă un cursor, conform Fig. V.3.

Rezistenţa la ieşirea potenţiometrului şi

tensiunea de ieşire când acesta este alimentat la o

tensiune continuă stabilizată, depind numai de

unghiul α după relaţia:

R

x

R

max



x

şi

U

x

U

max



x

Fig. V.3 Traductor pentru deplasarea unghiulară

V. 2.2 Traductoare inductive

pentru deplasarea unghiulară V. 2.2 Traductoare inductive Fig. V.4 Traductor inductiv Funcţionarea traductoarelor

Fig. V.4 Traductor inductiv

Funcţionarea traductoarelor inductive are la bază variaţia geometriei circuitului

(cuplajului) magnetic în funcţie de măsurând, care se traduce într-o variaţie de

17

inductivitate proprie sau mutuală. Pentru cazul deplasărilor liniare mici (< 2 mm), uzual se folosesc traductoare inductive cu întrefier variabil (cu armătură mobilă). Una din aceste variante este prezentată în Fig.V.4. Circuitul magnetic se realizează dintr-o oală de permaloy 1 şi armătura mobilă 2. Bobina 4 se fixează în piesa 1, tija 3 fiind fixată în armătura mobilă 2. Prin l 1 şi l 2 s-au notat lungimile medii ale liniilor de câmp magnetic, iar d este distanţa dintre armătura mobilă 2 şi miezul magnetic 1. La modificarea distanţei d sub acţiunea unei deplasări, practic se va modifica inductanţa L a bobinei ce depinde de d. Deoarece, ca şi în cazul traductoarelor rezistive este dificil a se măsura variaţiile de inductanţă, practic se măsoară căderea de tensiune pe rezistenţa R. În cazul în care secţiunile circuitului magnetic se aleg într-un anumit mod, căderea de tensiune pe rezistenţa R este aproximativ egală cu mărimea de ieşire e şi este dată de relaţia:

U

R

e

 

 

U

R



R

R

2

S

 

N

2

 

L

 

l

1

l

2

2

d

 

rp

unde: U – tensiune de alimentare alternativă stabilizată; R L - rezistenţa electrică a bobinei; , rp – permeabilitatea magnetică absolută şi relativă a permaloyului; N – număr de spire; S – secţiunea circuitului magnetic.

număr de spire; S – secţiunea circuitului magnetic. Fig. V. 5 Traductor inductiv diferenţial Pentru cazul

Fig. V. 5 Traductor inductiv diferenţial

Pentru cazul deplasărilor mai mari de 2 mm în mod obişnuit se utilizează traductoare inductive diferenţiale cunoscute şi sub denumirea de transformatoare diferenţiale. În

18

cazul unor deplasări de până la 4 mm se utilizează traductorul inductiv diferenţial cu întrefier variabil, iar pentru deplasări de ordinul centimetrilor se utilizează traductoare inductive diferenţiale, cu miez magnetic mobil. Acestea se realizează constructiv prin bobinarea a două înfăşurări primare şi două secundare identice pe cele două carcase izolante ce se montează pe un tub din material nemagnetic ( plastic, textolit, alamă, ş.a.) în interiorul căruia se poate deplasa liber un miez magnetic ce se execută obişnuit din fier moale.

V. 2. 3 Traductoare capacitive Funcţionează pe principiul modificării capacităţii unui condensator atunci când variază fie distanţa dintre armăturile lui, fie dimensiunile armăturilor, fie constanta dielectrică a mediului dintre ele conform relaţiei:

C 

S

d

a mediului dintre ele conform relaţiei: C  S d Pentru deplasări mici, se utilizează traductoare

Pentru

deplasări

mici,

se

utilizează

traductoare capacitive la care se modifică distanţa dintre armături (Fig. V.6), armătura 1 fiind Fig.V.6. Traductor capacitiv suspendată elastic şi se poate deplasa paralel cu ea însăşi sub acţiunea forţei F (deplasării). Armătura 2 este fixă şi izolată electric faţă de suport. Între capacitatea traductorului şi deplasarea (x) a armăturii mobile există o relaţie de forma:

C

0.089

r

S

S

 x

[pF]

unde:

ε r - permitivitatea relativă a dielectricului dintre armături;

S s – suprafaţa de suprapunere a celor două armături; δ – distanţa dintre armături;

x – deplasarea de măsurat.

Sensibilitatea traductoarelor e dată de:

S

C



19

Pentru măsurarea unor unghiuri se utilizează traductorul capacitiv reprezentat schematic în Fig. V. 7, la care se modifică practic suprafaţa de suprapunere a

7, la care se modifică practic suprafaţa de suprapunere a Fig. V. 7 Traductor unghiular capacitiv

Fig. V. 7 Traductor unghiular capacitiv

armăturilor, una fiind fixă - 1 , cealaltă - 2 putându-se roti prin fixarea acesteia pe axul

3.

În funcţie de unghiul de rotire α a armăturii mobile se va modifica suprafaţa de suprapunere dintre cele două armături, valoarea capacităţii fiind dată de:

C

0.089

r

S

S

1

 

 

[pF]

notaţiile fiind cele anterioare, rezultă:

S

C



Cu menţiunea că există şi variante de traductoare capacitive la care se modifică dielectricul (acesta nu în sensul că se modifică poziţia dielectricului faţă de cele două armături), precizăm că toate traductoarele capacitive funcţionează în curent alternativ la frecvenţa de cel puţin 1 kHz. Traductoarele capacitive prezintă o foarte bună sensibilitate fiind utilizate frecvent pentru măsurări de deplasări rapide

V. 2. 4. Traductoare piezoelectrice Sunt traductoarele generatoare ce funcţionează pe principiul piezoelectric (magnetostrictiv). Acest fenomen constă în apariţia de sarcini electrice pe feţele unui cristal special în momentul în care asupra acestuia se exercită forţe (presiuni) mecanice, fenomen descoperit de fraţii Curie la sfârşitul secolului trecut. Iniţial, fenomenul a fost observat la cristalele de cuarţ (SiO 2 ) dar, proprietăţile piezoelectrice mai prezintă şi alte cristale ca: turmalina, oxidul de zinc, niobatul de litiu, titanul de bariu, plumb şi zirconiu, ş.a.

20

Fig. V. 8. Traductor piezoelectric În ultima perioadă se utilizează cu precădere titanatul de bariu

Fig. V. 8. Traductor piezoelectric

În ultima perioadă se utilizează cu precădere titanatul de bariu care este un material ceramic cu aspectul porţelanului, rezistent la solicitări mecanice şi termice care are un randament ridicat în funcţionare. Traductorul este alcătuit din unul din cristalele amintite, prelucrat în mod special (Fig. V.8.), pe feţele căruia se depune un strat subţire de argint coloidal cu scopul de a culege sarcinile electrice formate când elementul piezoelectric se supune unor deformaţii mecanice. Au avantajul unei inerţii reduse, sunt fiabile, nu necesită surse de alimentare, în schimb necesită amplificatoare deoarece tensiunea generată este foarte mică. Au dezavantajul unui preţ relativ ridicat.

V.2.5 Traductoare ce se bazează pe detecţia radiaţiei luminoase Există foarte multe tipuri de detectoare de deplasare ce includ o sursă de radiaţie şi un detector de radiaţie, utilizate pentru a detecta poziţia unui obiect. Sursa de radiaţie poate fi un LED (IRED) sau o diodă laser. Detectorul poate fi o celulă fotovoltaică cu geometrie specială sau o matrice de detectori (celule fotovoltaice sau CCD).

În Fig. V. 9 se dă schema de principiu a unui astfel de detector.

V. 9 se dă schema de principiu a unui astfel de detector. Fig. V. 9 Schema

Fig. V. 9 Schema de principiu a unui detector de proximitate bazat pe efect optic

21

Emiţătorul emite o radiaţie ce se reflectă pe obiectul a cărui poziţie dorim să o aflăm. O diodă LASER este de obicei de dorit, deoarece are o radiaţie bine focalizată şi de mare intensitate. Dacă aceasta nu este disponibilă radiaţia LED-ului este modulată pentru a face detecţia mai uşoară (se utilizează amplificatoare ce lucrează numai în curent alternativ, respectiv în impulsuri, astfel încât semnalele parazite date de radiaţia ambientală şi de zgomotul propriu al circuitelor electronice să fie eliminate. Astfel de traductoare sunt cele produse de firma Pulsotronic GmbH & Co.K.G. (Fig. V. 10). Acestea includ o diodă Laser, a cărei radiaţie este detectată de un receptor, la distanţe de până la 5 m. Semnalul la ieşire este proporţional cu suprafaţa din fasciculul diodei Laser nu este acoperită de obiectul a cărui dimensiune sau poziţie vrem să o măsurăm (Fig. V. 11).

dimens iune sau poziţie vrem să o măsurăm (Fig. V. 11). Fig. V. 10. Detectoare de

Fig. V. 10. Detectoare de poziţie cu diodă Laser produse de Pulsotronic GmbH & Co.K.G.

cu diodă Laser produse de Pulsotronic GmbH & Co.K.G . Fig. V. 11. Principiul de măsurare

Fig. V. 11. Principiul de măsurare ale detectoarelor de poziţie optice

22

V.3. Traductoare pentru mărimi dinamice

V.3.1 Traductoare de viteză

Pentru măsurarea vitezelor liniare în general se aplică metoda directă prin determinarea distanţei într-un anumit interval de timp sau, cronometrarea timpului de parcurgere a unei anumite distanţe.

Traductoarele descrise anterior pot fi utilizate direct la măsurători de viteză, dacă semnalul detectat este proporţional nu cu poziţia, ci cu variaţia ei în timp. Cele mai cunoscute sunt aparatele bazate pe principiul inductiv.

se dă schema de principiu a unui traductor inductiv pentru

măsurarea vitezei. Miezul este un magnet permanent 1, iar bornele (înfăşurările) 2 se leagă înseriate, astfel că efectele se vor însuma.

În Fig. V. 12

Tensiunea ce se induce într-o înfăşurare e dată de:

U



N

d

dt

unde: N – numărul de spire; Ф – fluxul creat de magnetul care este de forma Ф=Ф 0 f(x). Va rezulta că:

U

2

 

N

 

0

df(x)

dx

dx dt

În principiu, se poate observa că se poate utiliza ca

x 1 2 U
x
1
2
U

Fig. V. 12

traductor de viteză liniară, orice traductor de deplasare prin derivarea mărimii de ieşire. Această metodă se utilizează destul de rar, pe motivul că derivarea analogică măreşte nivelul perturbaţiilor în cazul frecvenţelor ridicate. Traductor de viteză liniară bazat pe măsurarea distanţei cu elemente fotosensibile. Mobilul se mişcă solidar cu rigla gradată (R). Reperele sunt fante echidistante cu Dx. Rigla se află între sursa de lumină (SL) şi elementul sensibil fotoelectric (ES). Schema de principiu a traductorului de viteză liniară utilizează principiul traductorului de deplasare incremental şi este prezentată în Fig. V.13

23

Fig. V.13 – Traductor numeric de viteză liniară bazat pe efect optic Impulsul de durată

Fig. V.13 – Traductor numeric de viteză liniară bazat pe efect optic

Impulsul de durată T este obţinut de la un generator de tact (GT) prin intermediul generatorului monoimpuls (GMI) la comanda “Start”. Poarta logică P (care reprezintă un circuit ŞI) este deschisă pe durata T, iar impulsurile generate de elementul sensibil şi formate prin circuitul formator de semnal (FS) sunt numărate de numărătorul N. Dacă pe durata T mobilul parcurge distanţa X, atunci numărul n înscris în numărătorul N, este direct proporţional cu viteza liniară v [4]. Un alt traductor de viteză liniară bazat pe cronometrarea timpului de parcurgere a unei distanţe cunoscute utilizând efectul optic este dat în Fig. V. 14. Se montează, paralel cu traiectoria mobilului (M) două sonde fotoelectrice SF1 şi SF2 (formate din emiţător şi receptor de flux luminos) în dreptul punctelor fixe

x 1 şi x 2 situate pe traiectoria mobilului. Distanţa dintre punctele (fixe) x 1 şi x 2 este L0. Pe mobilul M, ce se deplasează, se aplică o bandă reflectorizantă (BR).

se deplasează, se aplică o bandă reflectorizantă (BR). Fig. V.14. Traductor de viteză liniară bazat pe

Fig. V.14. Traductor de viteză liniară bazat pe efect optic

24

Când mobilul ajunge cu BR în dreptul reperului x 1 sonda SF1 dă un impuls care pune bistabilul B în starea " 1" logic (iniţial B se află în starea " 0 " logic), iar când ajunge cu BR în dreptul reperului x 2 , sonda SF2 dă un impuls care determină trecerea bistabilului în starea " 0 " logic. Notând cu t durata impulsului dat de bistabil (timp ce reprezintă durata în care mobilul parcurge distanţa L) şi raportând distanţa L la timpul t rezultă viteza liniară:

v= L/t.

V.3.2 Traductoare de turaţie În practică se urmăreşte de obicei măsurarea vitezei de rotaţie (cazul acţionărilor electrice, al automobilelor, etc.), vitezele liniare fiind convertite în viteze unghiulare pe baza relaţiei:

v = ·R

unde: v – viteza liniară; - viteză unghiulară; R – raza de rotaţie. Aceste traductoare convertesc turaţia într-un semnal electric calibrat, utilizând principiile de măsurare menţionate. O primă clasificare a traductoarelor de turaţie trebuie făcută după destinaţia

acestora în sistemele de reglare a turaţiei. Astfel, traductoarele de turaţie pot fi:

a) Traductoare analogice de turaţie, când acestea au semnalul de ieşire unificat

(curent continuu sau tensiune continuă) fiind utilizate în cadrul sistemelor de reglare analogică a turaţiei.

b) Traductoare numerice de turaţie, când acestea generează la ieşire semnale

numerice (într-un anumit cod) fiind utilizate în cadrul sistemelor de reglare numerică

a turaţiei. O altă clasificare a traductoarelor de turaţie se poate face după tipul (natura) elementelor sensibile. Din acest punct de vedere, traductoarele de turaţie sunt:

a) Traductoare cu elemente sensibile generatoare, la care semnalul de ieşire este o tensiune electrică dependentă de turaţie, obţinută pe baza legii inducţiei electromagnetice. Din această categorie, cele mai utilizate sunt tahogeneratoarele de

curent continuu sau de curent alternativ şi elemente sensibile cu reluctanţă variabilă.

b) Traductoare cu elemente sensibile parametrice, la care variaţia turaţiei modifică

un parametru de circuit electric (R, L, C), care modulează o tensiune sau un curent generat de o sursă auxiliară. Cele mai utilizate elemente sensibile în construcţia

25

traductoarelor de turaţie sunt cele fotoelectrice sau de tip senzori integraţi de proximitate, descrişi anterior. Tahogeneratoarele, sunt traductoare de turaţie (generatoare de curent continuu sau alternativ) care generează un semnal de tensiune proporţional cu viteza unghiulară. Tahogeneratoarele de curent continuu sunt minigeneratoare de curent continuu cu excitaţie constantă, în mod obişnuit fiind realizate dintr-un magnet permanent. Tensiunea generată şi culeasă de la periile acestuia este dată de:

E = ·k·Ф

unde: – pulsaţia; Ф – fluxul magnetic creat de magneţii permanenţi; k – constantă de etalonare (proporţionalitate). Această caracteristică este de obicei neliniară şi în zona vitezelor de rotaţie reduse comportarea lor devine necorespunzătoare, datorită unui număr limitat de lamele la colector. În Fig. V. 15 este dat un tahogenerator de curent continuu.

Fig. V. 15 este dat un tahogenerator de curent continuu. Fig. V.10. Tahogenerator de curent continuu

Fig. V.10. Tahogenerator de curent continuu

MP - magneţi permanenţi; SM – şunt magnetic; P - perii ; R - rotor; C - colector; K- carcasă

În cazul tahogeneratoarelor de curent continuu, tensiunea generată de acestea este de ordinul 2 ÷ 10 V / 1000 rot/min, având o aplicabilitate restrânsă. La funcţionarea în gol - caracteristica statică este liniară, exprimată prin relaţia :

E 0 = K Tg x n; unde: E 0 este tensiune electromotoare, n - turaţia [min/rot], iar K Tg - sensibilitatea tahogeneratorului, numită şi constanta tahogeneratorului.

26

Tahogeneratoarele de curent alternativ, sunt minigeneratoare sincrone monofazate, rotorul acestora fiind în mod obişnuit un magnet permanent. Tensiunea generată de acestea este redresată şi filtrată. Aceste tahogeneratoare pot fi de tip sincron sau asincron. Cele mai utilizate sunt tahogeneratoarele sincrone (datorită simplităţii constructive) şi se prezintă în cele ce urmează. Tahogeneratoarele sincrone de curent alternativ generează o tensiune sinusoidală monofazată a cărei valoare efectivă şi frecvenţă sunt dependente de turaţie. Constructiv, acest tahogenerator, este format din : stator realizat din tole de oţel electrotehnic pe care se află bobine, iar rotorul este construit din magneţi permanenţi – ce formează mai multe perechi de poli (Fig. V. 16.).

– ce formează mai multe perechi de poli (Fig. V. 16.). Fig. V.16. Tahogenerator de curent

Fig. V.16. Tahogenerator de curent alternativ

Domeniul turaţiilor de lucru este de 100 min /rot …5000 min/rot. Funcţionarea la turaţii mici este limitată de faptul că viteza de variaţie a fluxului magnetic nu este suficientă pentru încadrarea în limitele de eroare.

În domeniul de funcţionare (precizat anterior) tensiunea electromotoare generată este sinusoidală fiind dată de relaţia :

generată este sinusoidală fiind dată de relaţia : unde: n este turaţia în [rot/min]; W -

unde:

n este turaţia în [rot/min]; W - numărul de spire (pentru un pol); K w – o constantă ce

depinde de tipul înfăşurării; 0 - amplitudinea fluxului magnetic (rotoric).

Amplitudinea tensiunii poate fi de ordinul sutelor de volţi. Valoarea efectivă a tensiunii electromotoare induse este proporţională cu turaţia fiind exprimată prin relaţia:

27

Deoarece frecvenţa tensiunii e 0 ( t ) dep inde de turaţie, la funcţionare pe

Deoarece frecvenţa tensiunii e 0 ( t ) depinde de turaţie, la funcţionare pe impedanţă de sarcină (ZS) finită, liniaritatea poate fi afectată ajungându-se la erori inadmisibile. Ca urmare, în locul valorii tensiunii efective sau a valorii maxime a tensiunii se utilizează (pentru conversia turaţiei) frecvenţa tensiunii e 0 (t) dată de relaţia:

frecvenţa tensiunii e 0 (t) dată de relaţia: Traductoare de turaţie cu reluctanţă variabilă

Traductoare de turaţie cu reluctanţă variabilă Elementul sensibil la aceste traductoare este compus dintr-un magnet permanent - prelungit cu un miez de fier (pe care este înfăşurată o bobină) aflat la mică distanţă de periferia unui disc din material feromagnetic Fig. V.17. Discul este prevăzut cu fante (una sau mai multe) echidistante. Acesta este montat pe axul a cărui turaţie se măsoară.

Acesta este montat pe axul a cărui turaţie se măsoară. Fig. V.17. Traductoare de turaţie cu
Acesta este montat pe axul a cărui turaţie se măsoară. Fig. V.17. Traductoare de turaţie cu

Fig. V.17. Traductoare de turaţie cu reluctanţă variabilă

Magnetul, miezul de fier şi discul formează un circuit magnetic a cărui reluctanţă variază în funcţie de poziţia dinţilor discului faţă de miezul magnetic. Când un dinte al discului se află în prelungirea miezului, reluctanţa este minimă, iar când în

28

prelungirea miezului se află un spaţiu liber al discului, reluctanţa este maximă. Variaţia de reluctanţă duce la variaţia de flux magnetic prin bobină, ceea ce va induce

o tensiune u e (t) în bobină conform legii inducţiei electromagnetice:

(t) în bobină conform legii inducţiei electromagnetice: La o rotirea discului (cu o viteză suficient de

La o rotirea discului (cu o viteză suficient de mare încât derivata fluxului să poată crea o tensiune electromotoare sesizabilă) se obţine un număr de impulsuri egal cu numărul de dinţi de pe circumferinţa discului, Fig. V. 17. Frecvenţa (f) a tensiunii electromotoare induse în bobină este :

f = n x Z unde : Z este numărul de dinţi (fante), iar n – turaţia în rot/s. Elementele sensibile cu reluctanţa variabilă nu se pot utiliza la turaţii joase şi foarte joase, deoarece în aceste cazuri amplitudinea impulsurilor fiind dependentă de turaţie, poate să scadă sub pragul de sensibilitate al adaptorului. Creşterea sensibilităţii la turaţii mici este posibilă prin utilizarea unor discuri cu un număr mare de dinţi.

Traductoare de turaţie cu elemente fotoelectrice Aceste traductoare utilizează elemente sensibile de tip fotoelectric care detectează variaţiile unui flux luminos, dependente de viteza de rotaţie, folosind în acest scop un dispozitiv modulator acţionat de axul a cărui turaţie se măsoară (Fig. V.18.). După modul în care se obţin variaţiile fluxului luminos, dispozitivele modulatoare sunt de două tipuri:

a cu întreruperea fluxului luminos

b cu reflexia fluxului luminos.

În cazul întreruperii fluxului luminos, elementul sensibil este de forma celui din figura V.18-a fiind alcătuit dintr-o sursă de radiaţii luminoase (SL) în spectrul vizibil sau infraroşu şi un element fotoelectric (EF), între care se află un disc opac (D) prevăzut cu orificii (fante) echidistante aşezate pe un cerc concentric discului. Uneori discul D este transparent şi fantele sunt opace. Elementul fotoelectric (fotodiodă sau fototranzistor) şi sursa de radiaţii luminoase (SL) sunt aliniate pe o dreaptă paralelă cu axul discului şi care intersectează cercul cu orificii de pe disc. Când un orificiu se găseşte pe dreapta ce uneşte SL cu EF, radiaţia

29

luminoasă produce deblocarea elementului fotoelectric, iar când între EF şi SL se găseşte partea opacă a discului, elementul fotoelectric este blocat. Atât SL cât şi EF sunt prevăzute cu lentile de focalizare (L1 şi L2). Când discul se roteşte, orificiile sale trec succesiv prin calea de lumină dintre SL şi EF, obţinându-se impulsuri luminoase, care, ajungând pe EF, sunt convertite cu ajutorul unor circuite electronice, în impulsuri dreptunghiulare de tensiune compatibile TTL. Frecvenţa acestor impulsuri este egală cu viteza de rotaţie a discului (în rot/s) multiplicată cu numărul de orificii de pe disc. Rezultă o relaţie de dependenţă: f=n.z, în care z reprezintă numărul de orificii.

f=n.z, în care z reprezintă numărul de orificii. Fig. V. 18. Traductoare de turaţie cu elemente

Fig. V. 18. Traductoare de turaţie cu elemente fotosensibile

Elementele sensibile magnetic pentru traductoarele de turaţie Frecvent utilizat ca element sensibil magnetic în construcţia traductoarelor de turaţie este senzorul magnetic comutator, integrat, bazat pe efectul Hall. În Fig. V.19.a s-a prezentat un detector de turaţie cu senzor magnetic comutator (SMC) cu ecranarea câmpului magnetic, iar în figura 7.12.b este prezentat detectorul de turaţie cu senzor magnetic comutator ce funcţionează prin concentrarea câmpului magnetic.

30

Fig. V. 19. Traductoare de turaţie cu elemente sensibile magnetic Se observă că în Fig.

Fig. V. 19. Traductoare de turaţie cu elemente sensibile magnetic

Se observă că în Fig. V.19.a, ecranarea câmpului magnetic se obţine aşezând senzorul (SMC) şi magnetul M de o parte şi de alta a discului feromagnetic D, fixat pe axul a cărui turaţie se determină. Discul D este prevăzut cu o decupare mai mare decât suprafaţa activă a senzorului, iar SMC şi magnetul M sunt situaţi pe o axă comună paralelă cu axul A. Distanţa dintre SMC şi M se alege astfel încât atunci când centrul decupării se află pe axa comună a celor două elemente (SMC şi M) să fie atins pragul de deschidere (activare) a senzorului, iar când senzorul este ecranat de discul D, senzorul să se blocheze. Pentru o ecranare sau concentrare sigură a câmpului magnetic, grosimea discului trebuie să fie mai mare de 1 mm. În cazul detectorului din Fig. V.19.b, pe axul A a cărui turaţie se măsoară, este fixat tamburul T din material feromagnetic a cărui grosime trebuie să asigure prin decupare o fantă cu suprafaţa mai mare decât suprafaţa activă a senzorului magnetic comutator (SMC). Funcţionarea acestui detector se bazează pe concentrarea liniilor câmpului magnetic de către tamburul T, atunci când senzorul este plasat într-un câmp magnetic insuficient de intens pentru a realiza comutarea (deschiderea) lui. Astfel, când tamburul T se află în dreptul senzorului se depăşeşte pragul magnetic de deschidere a senzorului, iar când decuparea tamburului este în dreptul senzorului are loc blocarea acestuia, datorită dispersiei liniilor de câmp magnetic. Există traductoare inductive de turaţie care utilizează traductoare magnetorezitive, ce încorporează un element magnetorezistiv ca element sensibil. Principiul de funcţionare este cel prezentat în Fig. V.20. De la generatorul de semnal se generează un câmp de radiofrecvenţă în bobină, ce induce în dispozitivul în mişcare (obligatoriu un metal) curenţi turbionari de suprafaţă (curenţi peliculari).

31

Fig. V. 20. Principiul de funcţionare al traductorului inductiv cu curenţi turbionari Prezenţa curenţilor turbionari

Fig. V. 20. Principiul de funcţionare al traductorului inductiv cu curenţi turbionari

Prezenţa curenţilor turbionari se reflectă în impedanţa bobinei excitatoare in mod similar cu reflectarea in primarul unui transformator a sarcinii din secundarul transformatorului. Un prim efect este cel datorat disipării de energie prin efect Joule de către curenţii turbionari din cauza rezistivităţii materialului, ceea ce în caracteristicile bobinei excitatoare se manifestă prin creşterea rezistenţei electrice (o rezistenţă ce depinde de frecvenţă). Un al doilea efect al curenţilor turbionari este cel al micşorării inductanţei bobinei excitatoare fiindcă sensul curentului indus în material se opune variaţiei curentului inductor, micşorând variaţia fluxului magnetic prin bobină. Efectul este vizibil apropiind de bobina metale diamagnetice sau slab paramagnetice. Dacă apropiem de bobină metale feromagnetice ca fierul şi nichelul acest efect este mascat de creşterea inductivităţii datorită creşterii permeabilităţii magnetice a mediului. Dacă metalul introdus în câmpul magnetic este ataşat de un corp în mişcare, rezistenţa, respectiv inductanţa bobinei, depind de viteza de deplasare a corpului. Măsurând rezistenţa, respectiv inductanţa bobinei, se poate determina turaţia. Ca principiu de funcţionare putem analiza un disc Corbino [9], Fig. V. 21.

turaţia. Ca principiu de funcţionare putem analiza un disc Co rbino [9], Fig. V. 21. Fig.

Fig. V. 21. Discul Corbino

32

Dacă se aplică o tensiune electrică între cele două coroane circulare r i şi r 0 circulă un curent electric prin materialul magnetorezistiv aflat între cele două coroane. Dacă acesta este situat într-un câmp magnetic B, curentul se modifică, datorită apariţiei forţei Lorentz:

curentul se modifică, datorită apariţiei forţei Lorentz: unde v este viteza purtătorilor în materialul

unde v este viteza purtătorilor în materialul magnetorezistent, mobilitatea acestora, E şi B câmpul electric şi cel magnetic, respectiv. Din ecuaţia anterioară, rezultă viteza v:

respectiv. Din ecuaţia anterioară, rezultă v iteza v: Senzorii magnetorezistivi sunt realizaţi de obicei din

Senzorii magnetorezistivi sunt realizaţi de obicei din InSb.

V.3.3. Traductoare de acceleraţie

În tehnica de măsurare a acceleraţiilor se pot utiliza accelerometre:

piezoelectrice (de compresie, de forfecare, de forfecare, cu lamă în consolă); piezorezistive (cu amplificator mecanic, cu timbre tensometrice, cu fibre optice) şi cu reactive. Accelerometre piezoelectrice Sensibilitatea acestor traductoare poate fi exprimată prin:

- sensibilitatea de sarcină:

- sensibilitatea de tensiune:

S

S

Q

U

Q

a

U

a

[pC/m·s 2 ]

[mV/m·s 2 ] sau [mV/g]

(g – acceleraţie gravitaţională) Accelerometre piezoelectrice de compresie, Fig.V.22. se realizează constructiv dintr-o piesă a cărei vibraţie se măsoară şi o placă de bază 1 care reprezintă suportul a două pastile piezoelectrice 2 pe care se plasează masa seismică m s . Pretensionarea sistemului este realizată cu ajutorul resortului 3, întreg ansamblu fiind introdus în carcasa 4 şi prevăzut cu mufa de conectare 5.

33

Fig. V.22. Traductor accelerometric cu elemente piezoelectrice Traductoarele piezoelectrice sunt robuste, preiau undele

Fig. V.22. Traductor accelerometric cu elemente piezoelectrice

Traductoarele piezoelectrice sunt robuste, preiau undele longitudinale, au o frecvenţă de rezonanţă ridicată, dar, prezintă şi o sensibilitate transversală ceea ce face ca sensibilitatea totală să varieze în funcţie de unghiul de orientare între o valoare maximă şi minimă. Pentru reducerea influenţei sensibilităţii transversale, pe traductor se marchează direcţia pe care aceasta este minimă, fiind necesară respectarea acesteia la montare. Accelerometre piezoelectrice de forfecare sunt realizate constructiv sub formă cilindrică curent alternativ în figura V.23. sau sub formă prismatică triunghiulară. Sunt prevăzute cu o placă de bază 1, pastila piezo de formă cilindrică 2 care se fixează cu adezivul conductor 3, masa seismică m s 4 şi carcasa 5.La aceste traductoare, vibraţiile produc unde de forfecare în pastila piezoelectrică. Comparativ cu

unde de forfecare în pastila piezoelectrică. Comparativ cu Fig. V. 23. Traductor accelerometric de forfecare

Fig. V. 23. Traductor accelerometric de forfecare

accelerometrele de compresie, sensibilitatea acestor traductoare este redusă la variaţii de temperatură şi tensiuni mecanice din piesa de bază, prezentând o anumită fragilitate.

34

Accelerometre piezorezistive Funcţionează pe principiul modificării rezistenţei sub acţiunea unei deformaţii a unor timbre tensometrice. Principial, un astfel de accelerometru se realizează (Fig. V.24.) din masa seismică 1, suspendată de lama elastică 2 încastrată în suportul 3, deformaţia acesteia fiind măsurată cu timbrele tensometrice 4.

acesteia fiind măsurată cu timbrele tensometrice 4. Fig. V. 24. Accelerometru piezorezistiv Deoarece banda de

Fig. V. 24. Accelerometru piezorezistiv

Deoarece banda de frecvenţe începe de la zero, la măsurare pot să apară derive termice, modulului de elasticitate şi amortizării, iar modificarea temperaturii duce la variaţia modulului de elasticitate şi a amortizării. Faţă de accelerometrele piezoelectrice, cele piezorezistive prezintă avantajul unei impedanţe echivalente redusă, sunt mai puţin sensibile la influenţele exterioare, banda de frecvenţe începe de la zero, dar sunt mai puţin sensibile deoarece în circuitele de măsurare s-ar putea să apară derivă de zero de natură termică sau mecanică. Precizăm că există şi alte variante îmbunătăţite, iar circuitele de măsurare sunt cele utilizate la timbrele tensometrice. Traductoare cu fibre optice, Fig. V. 25, au în componenţă placa de bază 1, masa seismică 2, lama elastică 3. Pe partea mobilă (2,3) sunt plasate fibre optice multimod (receptor 4, emiţător 5) ultimul preluând fluxul luminos de la sursa 6.

iţător 5) ultimul preluând fluxul luminos de la sursa 6. Fig. V. 25. Traductor accelerometric pe

Fig. V. 25. Traductor accelerometric pe baza efectului optic

35

De masa seismică este legată rigid bara 7. Fluxul de lumină recepţionat va depinde de poziţia relativă dintre cele două fibre optice, având o caracteristică de transfer Gaussian şi se constată posibilitatea obţinerii unei variante diferenţiale a traductorului, obţinând sensibilităţi foarte mari.

V.3.4. Traductoare pentru măsurarea forţelor Pentru măsurarea forţelor se realizează convertoare de măsurare sub formă de capsule (capsule dinamometrice) care se montează în serie cu corpul de măsurat şi trebuie să suporte întreaga forţă, prezentând în acelaşi timp o variaţie de lungime cât mai mică. În funcţie de senzorii folosiţi capsulele dinamometrice pot fi rezistive, capacitive, inductive, magnetoelastice, piezoelectrice. De exemplu, capsula dinamometrică pentru solicitări de compresiune realizată cu senzori tensometrici prezintă un corp elastic (3) pe suprafaţa căruia sunt aplicaţi patru senzori tensometrici, doi în direcţie verticală (4), adică în direcţia forţei şi ei vor fi comprimaţi, ceilalţi doi în direcţie orizontală (5) care vor fi întinşi. Dilatarea sau comprimarea la care este supus acest corp sunt convertite de senzori în variaţii de rezistenţă, iar aceste variaţii sunt convertite în tensiune electrică prin intermediul unei punţi în regim neechilibrat. Pentru a asigura preluarea forţei axiale, contactul se realizează prin intermediul unei bile din oţel de rulment (1).

prin intermediul unei bile din oţel de rulment (1). Fig. V. 26 Traductor de forţă V.3.5.

Fig. V. 26 Traductor de forţă

V.3.5. Traductoare pentru măsurarea presiunii Întrucât presiunea se defineşte pe baza forţei, rezultă că cel puţin pentru anumite domenii metodele de măsurare vor fi asemănătoare cu cele pentru măsurarea forţelor; în acest sens se folosesc traductoare complexe ce conţin elemente sensibile elastice.

36

Pentru măsurarea presiunii în domeniile vaccum şi suprapresiuni, ca elemente sensibile elastice se folosesc membrane, tuburi şi pistoane cu resort. Membranele sunt plăci elastice de grosime mică, de formă circulară, încastrate pe margine; sub acţiunea unei presiuni asupra uneia din suprafeţele membranei se produce o deformaţie care poate fi măsurată prin metode electrice. Membranele pot fi plane, gofrate (suprafaţa cu profil ondulat) sau sferice. Membranele plane pot fi metalice (cu rigiditate mare) sau nemetalice (cu rigiditate mică), ultimele fiind de obicei foarte flexibile. La membranele rigide se măsoară de regulă deformaţia, iar la membranele semirigide şi flexibile se măsoară săgeata maximă, eventual multiplicată prin procedee mecanice. Ca materiale se folosesc oţelul inox, alpaca, bronzuri, alamă şi, respectiv, cauciuc, ţesături cauciucate, piele etc. O altă categorie de traductoare mecanice folosite la măsurarea presiunii o reprezintă tuburile Bourdon, care pot fi cu pereţi subţiri sau pereţi groşi, având forma unui arc de cerc cu deschiderea la centru de circa 240°; profilul tubului poate fi oval, eliptic sau în D (Fig. V. 27.). Sub acţiunea presiunii creşte raza de curbură, iar tubul se îndreaptă, producând o deplasare a capătului liber.

se îndreaptă, producând o deplasare a capătului liber. Fig. V. 27. Sensibilitatea maximă se obţine la

Fig. V. 27.

Sensibilitatea maximă se obţine la tuburile cu profil în D. Ele pot fi folosite atât pentru măsurarea presiunilor reduse (mm Hg) cât şi a presiunilor înalte, diferenţa constând în grosimea pereţilor. Trebuie menţionat faptul că traductoarele mecanice elastice sunt relativ sensibile la mărimile de influenţă ca: vibraţii şi şocuri, temperatură, umiditate, cuplul de fixare sau de strângere a traductorului; în timpul funcţionării lor pot apare derive de zero, cât şi variaţia sensibilităţii sau fenomene de histerezis.

37

Pentru compensarea variaţiilor cu temperatura se fac compensări termice sau se folosesc circuite de răcire. Durata de viaţă a acestor traductoare depinde de numărul de şocuri sau cicluri la care sunt supuse, dar şi de suprasarcină; membranele din siliciu ce apar în construcţia traductoarelor integrate au circa 105 cicluri de funcţionare. Elementele sensibile elastice transformă presiunea într-o deformaţie sau o deplasare; acestea trebuie convertite într-o informaţie electrică. Folosirea traductoarelor inductive este avantajoasă atunci când trebuie măsurate deplasări mari; de exemplu, în Fig. V. 28.a. este prezentată schema unui traductor de presiune pentru măsurarea fără contact a unei presiuni diferenţiale cu traductor inductiv diferenţial; de remarcat că, în acest caz, membrana traductorului poate fi şi gofrată, însă este de dorit ca zona din mijloc să fie plană. Pentru această construcţie pot fi întâlnite două situaţii:

1) membrana este magnetică; în acest caz traductorul este traductor inductiv diferenţial cu armătură mobilă; 2) membrana este nemagnetică, caz în care traductorul inductiv diferenţial funcţionează pe baza modificării curenţilor Foucault.

funcţionează pe baza modificării curenţilor Foucault. Fig. V. 28.a. Traductor de presiune inductiv cu membrană

Fig. V. 28.a. Traductor de presiune inductiv cu membrană

Folosirea traductoarelor capacitive are la bază faptul că o armătură poate fi chiar membrana, care este fixată de un corp, prin intermediul unui inel izolator;

presupunând că asupra ei acţionează presiunea p şi în interior este vid,

valoarea
valoarea

capacităţii va fi :

izolator; presupunând că asupra ei acţionează presiunea p şi în interior este vid, valoarea capacităţii va

38

Fig. V. 28.b. Traductor de presiune capacitiv Trebuie remarcat faptul că pentru aceste traductoare, mai

Fig. V. 28.b. Traductor de presiune capacitiv

Trebuie remarcat faptul că pentru aceste traductoare, mai ales la dimensiuni mici, variaţiile de capacitate sunt reduse, pe când capacităţile parazite pot fi deosebit de importante, motiv pentru care sunt mai puţin folosite in practică. Folosirea traductoarelor electrooptice este mai redusă în comparaţie cu cele prezentate anterior, deşi ea poate fi avantajoasă, deoarece permite eliminarea contactului cu elementul sensibil elastic. Schema unui asemenea traductor care poate avea dimensiuni de ordinul milimetrilor, este prezentată în Fig. V. 29.

de ordinul milimetrilor, este prezentată în Fig. V. 29. Fig. V. 29. Traductor de presiune cu

Fig. V. 29. Traductor de presiune cu membrană şi efect electrooptic

Elementul sensibil elastic - membrana - reflectă lumina adusă printr-o fibră optică de la o sursă de lumină; lumina reflectată este preluată de către o altă fibră optică şi adusă, la fotodetectorul FD. La apariţia unei presiuni p, membrana se deformează şi produce dispersarea fasciculului de lumină, ceea ce va conduce la scăderea fluxului de lumină ce ajunge la fotodetector. Metoda descrisă mai sus prezintă avantajul că partea electrică poate fi situată la distanţă apreciabilă de traductor, fapt ce permite reducerea nivelului de perturbaţii. Traductoare piezoelectrice de presiune Deoarece chiar termenul de piezoelectric are la bază noţiunea de presiune, este normal ca acest efect să stea la baza construirii unor traductoare pentru măsurarea presiunii. Se pot folosi două procedee de măsurare:

39

- folosirea efectului piezoelectric direct;

- dependenta frecvenţei proprii de rezonanţă de presiunea aplicată traductorului.

a) Traductoarele bazate pe efectul piezoelectric direct se realizează fie în formă plană (rondele), fie în formă cilindrică, din materiale piezoelectrice sau piezoceramice. Presiunea maximă ce poate fi aplicată pastilelor din cuarţ este 9500 bar, iar pentru materialele piezoceramice în jur de 8000 bar; valorile de mai sus trebuie considerate ca limite maxime, cele practice reprezentând doar 1/10- l/20 din valorile de mai sus în funcţie de interfaţa dintre pastilă şi electrod. Pentru a realiza un bun contact între pastilă şi electrod, paralelismul dintre suprafeţele lor trebuie să asigure o variaţie mai

mică decât 10 m, iar planeitatea să aibă abateri mai mici de 1 m, condiţii asigurate prin polizare fină. Orice neregularitate între cele două suprafeţe poate conduce la apariţia unor tensiuni mecanice mari, care să ducă la distrugerea materialelor piezoelectrice. Pentru a elimina eventualele goluri de aer care pot apare între rondelele piezoelectrice şi electrozi, ansamblul se pretensionează cu ajutorul unor resoarte; această pretensionare are ca efect şi îmbunătăţirea liniarităţii traductorului, cât şi posibilitatea măsurării unor presiuni mai mici ca presiunea atmosferică. Trebuie amintit însă faptul că această pretensionare de ordinul 500 - 1000 N depinde de temperatură, ceea ce va produce erori suplimentare la modificarea temperaturii. În vederea creşterii sensibilităţii se pot folosi mai multe rondele; pentru eliminarea efectelor datorate vibraţiilor ele se conectează astfel încât efectul presiunii să se însumeze, în timp ce efectul vibraţiilor să se anuleze (acest lucru este posibil dacă în interfaţă sunt doi electrozi separaţi galvanic între ei).

sunt doi electrozi separaţi galvanic între ei). Fig. V. 30. Traductor piezoelectric de presiune O formă

Fig. V. 30. Traductor piezoelectric de presiune

O formă constructivă mai avantajoasă care permite creşterea sarcinii şi simplificarea modului de conectare o reprezintă traductorul cu elementul piezoelectric

în formă tubulară, metalizat atât în interior cât şi in exterior. Aceste traductoare sunt

40

realizate de obicei din materiale ceramice (titanat de bariu, PZT etc.). O asemenea structură permite realizarea răcirii prin circulaţia unui jet de apă prin traductor. Domeniul de măsurare este cuprins între 1 mbar şi 1000 bari. Sensibilitatea traductoarelor piezoelectrice este cuprinsă între 0,05 pC/bar şi 1pC/bar, au o bună liniaritate, însă nu pot fi utilizate decât în regim dinamic (eventual cvasistatic). Există senzori cu piezoelectrici QCM (Quartz Micro Balance) ce oscilează la frecvenţe relativ joase (5 MHz), senzorii SAW (Surface Acoustic Wave) care oscilează la frecvenţe înalte (100 MHz), piezoelectrici cu cantilever pe siliciu, utilizaţi la spectrometria pe baze atomice. Detecţia substanţei din mediul înconjurător se face pe baza fenomenului de adsorbţie, care duce (prin schimbarea masei elementului care vibrează) la o schimbare a frecvenţei proprii de oscilaţie. Avantajele utilizării dispozitivelor cu piezoelectrici constau în factori de pierdere mici, posibilităţi variate de realizare, reproductibilitate şi posibilităţi numeroase de caracterizare. Faţă de alte tipuri de senzori de tip MEMS, senzorii care includ şi straturi piezorezistive au avantajul că sunt şi traductoare mecano-electrice, nemaifiind nevoie de alţi traductori (ca cei capacitivi, sau cu senzori optici). Aceasta duce la creşterea sensibilităţii senzorului (se pot detecta unităţi de masă de ordinul femtogramului), la miniaturizarea sa şi posibilitatea de a fi inclus într-un sistem portabil, datorită consumului mic de putere.

V.3.6 Traductoare pentru măsurarea debitului Debitul este cantitatea de fluid (lichid, vapor, gaz) care trece prin secţiunea unui conductor în unitatea de timp. Măsurarea debitului este o problemă legată de curgerea unui fluid; dacă curgerea are loc în straturi plan-paralele fără intersectarea acestora, ea se numeşte curgere laminară, iar dacă este rapid variabilă în ceea ce priveşte mărimile sale principale (viteză, presiune, moment cinetic) este curgere turbulentă. Nu există curgeri perfect laminare. De aceea, pentru a caracteriza o curgerea incompresibilă, izotermă - ceea ce presupune ca densitatea şi temperatura să fie constante - s-a introdus numărul lui Reynolds Re (număr adimensional) ce se calculează prin relaţia:

Re=uD/v unde: u reprezintă viteza caracteristică a fluidului printr-o conductă de diametru D, iar

41

v - vâscozitatea cinematică a fluidului definită ca raportul dintre vâscozitatea dinamică şi densitatea fluidului. Două curgeri pot fi considerate identice dacă au acelaşi număr Reynolds; se consideră că o curgere este laminară pentru Re<2200 şi turbulentă în caz contrar. Pentru curgeri mai complicate trebuie luaţi în considerare şi alţi parametri ca numărul lui Mach - (Ma) - egal cu raportul dintre viteza de curgere şi viteza de propagare a sunetelor prin mediul respectiv etc. De remarcat faptul că prezenţa traductorului în fluid poate influenţa curgerea acestuia, în special la viteze mici de curgere. Curgerea este caracterizată prin viteza de curgere, însă de cele mai multe ori în tehnică interesează debitul. Debitul poate fi volumic Q v dacă se defineşte ca fiind volumul ce trece printr-o secţiune S a conductei în unitatea de timp:

Q v =V/t=uS [m 3 /s, m 3 /h, l/s] sau debit masic Q m - reprezentând masa fluidului ce trece prin secţiunea conductei în unitatea de timp:

Q m =m/t=uS=Q v [kg/s, kg/h]

unde: m este masa fluidului, este densitatea fluidului, iar u reprezintă viteza unei particule din fluid. Atât la măsurarea vitezei, cât şi a debitului prezintă importanţă caracteristicile lichidului: caracterul curgerii, vâscozitatea, transparenţa, temperatura, conţinutul de impurităţi, existenţa suspensiilor etc., caracteristici ce stabilesc metoda de măsurare. Măsurarea debitului fluidelor se poate realiza ca urmare a modificării curgerii prin intermediul unui corp fizic sau prin intermediul unor fenomene care sunt influenţate de curgere. Debitmetrele diferenţiale Măsoară diferenţa de presiune p 2 -p 1 produsă de un dispozitiv de strangulare introdus în conducta prin care circulă un fluid. Diafragma normalizată se foloseşte pentru conducte cu D>50 m. (Fig. V. 31)

42

Fig. V. 31. Debitmetru cu diafragmă normalizată Ajutajul normalizat (Fig. V. 32) se foloseşte pentru

Fig. V. 31. Debitmetru cu diafragmă normalizată

Ajutajul normalizat (Fig. V. 32) se foloseşte pentru conducte cu diametrul D<200 mm, prin care circulă abur încălzit, abur cu presiune mare, lichide corozive.

abur încălzit, abur cu presiune mare, lichide corozive. Fig. V. 32 . Ajutaj normalizat Tubul Venturi

Fig. V. 32. Ajutaj normalizat Tubul Venturi se foloseşte când diametrul D al conductei este între 50 şi

500mm.

când diametrul D al conductei este între 50 şi 500mm. Fig. V. 33 Tubul Venturi Debitmetrul

Fig. V. 33 Tubul Venturi

Debitmetrul cu burduf Construcţia debitmetrului Este alcătuit dintr-o carcasă 1 cu ventil de suprasarcină 2, burduful 3, tija 4, supapa de suprapresiune 5 (negativă), supapa de suprapresiune 6 (pozitivă), arcul de compensare 7, acul indicator 8, axul 9, pârghia 10, elementul de ştrangulare 12 şi şurubul de reglare 11 pentru poziţia 0.

43

Funcţionarea debitmetrului Presiunile p 1 şi p 2 creează o diferenţă de presiune p 2 -p 1 care produce o deplasare axială a burdufului 3, preluată de tija 4 şi transmisă pârghiei 10. Aceasta rotindu-se transmite mişcarea axului 9 şi acului indicator 8. Arcul elicoidal 7 compensează acţiunea diferenţei de presiune ce s-a exercitat asupra burdufului.

diferenţei de presiune ce s -a exercitat asupra burdufului. Fig. V. 34. Debitmetru cu burduf Toate

Fig. V. 34. Debitmetru cu burduf

Toate traductoarele folosite la debitmetrele cu strangulare variabilă sunt construite astfel încât păstrează constantă căderea de presiune prin intermediul unui plonjor ce se poate deplasa în interiorul fluidului. 0 variantă a acestui tip de traductor o reprezintă rotametrul [10] (Fig. V. 35.).

fluidului. 0 variantă a acestui tip de traductor o reprezintă rotametrul [10] (Fig. V. 35.). Fig.

Fig. V. 35. Rotametrul

44

Rotametrele sunt aparate utilizate pentru măsurarea debitului lichidelor şi gazelor pe baza deplasării unui plutitor în interiorul unui tub tronconic gradat, dispus vertical cu secţiunea mică jos, prin care circulă fluidul de măsurat. Rotametrul este un debitmetru cu diferenţa constantă de presiune şi plutitor rotativ. Se utilizează mult în medicină, laboratoare, industria alimentară, dar în special în industria petrochimică şi oriunde trebuie controlate continuu debitele de lichide sau gaze. Componentele rotametrului sunt tubul tronconic şi plutitorul (flotorul, imersorul). Plonjorul este plasat într-un tub de formă conică prin care circulă fluidul al cărui debit se măsoară. Asupra lui va acţiona, în afara greutăţii G şi a forţei arhimedice Fa, o forţă dinamică ascensională Fas care este proporţională cu pătratul vitezei de curgere u. Debitmetrele electromagnetice măsoară viteza de deplasare a fluidelor bune conductoare de electricitate, principiul lor de funcţionare bazându-se pe legea inducţiei. Schema de principiu a unui debitmetru electromagnetic este prezentată în Fig. V. 36. Tubul nemagnetic prin care are loc curgerea lichidului cu viteză v este plasat în câmp magnetic B realizat de către un electromagnet alimentat cu tensiunea u. Din cauza curgerii, în timpul de tranzit Dt, între electrozi va lua naştere o tensiune electromotoare dată de relaţia:

e= -(d/dt)(vt * d * B)

o tensiune electromotoare dată de relaţia: e= -(d/dt)(v  t * d * B) Fig. V.

Fig. V. 36. Debitmetru electromagnetic

45

unde B este inducţia câmpului magnetic, perpendicular pe direcţia de curgere , iar d - diametrul tubului. Deoarece tensiunea obţinută este redusă, de ordinul microvolţilor, pentru a se putea folosi detecţia sincronă se foloseşte un câmp magnetic alternativ B; în acest caz relaţia devine:

e= -vdBsinωt-vDtdωBcosωt . Din relaţia de mai sus se constată că tensiunea generată are două componente în cuadratură; cu ajutorul detecţiei sincrone se extrage doar prima componentă, realizând în acest fel şi o reducere a efectului perturbaţiilor. Întrucât se doreşte ca rezistenţa interioară a generatorului echivalent de tensiune să fie redusă, este necesar ca lichidul să fie conductor, condiţie satisfăcută pentru lichidele ce au conductivitate σ>10 -2 -1 m -1 (de exemplu, apele industriale satisfac această cerinţă). Această condiţie este necesară şi pentru ca răspunsul circuitului să fie rapid, adică constanta de timp RC să fie redusă. Domeniul de măsurare al acestor traductoare este cuprins între 10 m/s cu erori de ordinul 1% din domeniu şi având constanta de timp de circa 1 s. Aceste debitmetre asigură o serie de avantaje, şi anume: măsurarea nu depinde de caracteristicile fizice ale fluidului şi nici de repartiţia de viteze; traductorul nu are piese în mişcare şi deci nu realizează pierderi de presiune. De asemenea, prin alegerea corespunzătoare a materialelor componente, se poate asigura o rezistenţă sporită la acţiunea agenţilor chimici. Principiul de funcţionare a debitmetrelor termoanemometrice se bazează pe fenomenul de transport de căldură de către fluidul ce curge. Elementul încălzitor, care poate juca şi rolul de traductor de temperatură îl reprezintă un rezistor; în Fig. V. 37. a. este prezentată schema de principiu a unui debitmetru termoanemometric. În interiorul tubului în care are loc curgerea fluidului, sunt plasate traductoarele de temperatură T1 şi T2 care măsoară temperatura înainte şi după ieşirea fluidului din zona de încălzire a rezistorului R plasat în interiorul sau exteriorul conductei. Izotermele obţinute (Fig. V. 37. b.) au o formă diferită în cazul în care fluidul este static sau se află în stare de curgere, de aici rezultând că diferenţa de temperatură sesizată de cele două traductoare poate constitui o măsură a debitului. Funcţia celor două traductoare poate fi preluată de către rezistorul încălzitor obţinându-se anemometrul cu fir cald.

46

Fig. V. 37. Debitmetru termoanemometric 47

Fig. V. 37. Debitmetru termoanemometric

47

VI.

TRADUCTOARE

TEMPERATURII

PENTRU

MONITORIZAREA

ŞI

MĂSURAREA

Traductoarele de temperatură sunt dispozitive care funcţionează fie pe principiul generării unei tensiuni electromotoare, fie pe principiul convertirii temperaturii într-o variaţie a unui parametru al circuitelor electrice (de obicei rezistenţă) sau, cele mai simple convertesc temperatura într-o deplasare sau dilatare (gaz sau metal). Cele mai simple traductoare de temperatură sunt termometrele cu sau fără contact (reglabil sau nereglabil), ambele tipuri fiind cu mercur pentru temperaturi superioare temperaturii de îngheţ a acestuia (-38 o C), sau cu substanţe organice pure (alcooli de exemplu), pentru temperaturi mai scăzute sau pentru protecţie, ştiind că mercurul este foarte toxic; cele cu contact reglabil (Beckmann) având posibilitatea de modificare a temperaturii reglate cu o precizie mai mare. Contactul se realizează între coloana de mercur ce se dilată într-un tub capilar şi un electrod prevăzut cu un şurub de reglare la partea superioară. Curentul maxim din circuit nu poate depăşi 1 A , pentru curenţi mai mari fiind prevăzute dispozitive de amplificare (relee), iar domeniul temperaturilor este de 0 300 0 C cu o precizie de ±2%.

VI.1. Traductoare termoelectrice (termocuple) Termocuplele tehnice se realizează din două conductoare metalice sau aliaje diferite (termoelectrozi) sudate împreună la unul din capete; prin încălzirea locală a sudurii (joncţiunea de măsurare – capăt cald), prin efectul termoelectric direct (efectul Seebeck) se va genera o tensiune termoelectromotoare la capetele libere ale conductoarelor (joncţiunea de referinţă – capăt rece). Valoarea acestei tensiuni poate fie exprimată prin aproximarea polinomială de forma:

e = a(T 1 T 2 ) + b(T 1 T 2 ) 2 + c(T 1 T 2 ) 3 + … T 1 ,T 2 fiind temperaturile celor două capete. Materialele utilizate la realizarea termocuplelor pot fi conductoare sau semiconductoare, trebuind să asigure o sensibilitate ridicată şi stabilitate în timp la acţiunea agenţilor atmosferici. La denumirea unui termocuplu, primul material indică electrodul pozitiv pentru o diferenţă de temperatură pozitivă.

48

Prin menţinerea constantă a temperaturii joncţiunii de referinţă (capăt rece), de preferinţă la o valoare standardizată (0, 20, 50 0 C) numită temperatură de referinţă, tensiunea termoelectromotoare ce se va produce depinde, la acelaşi termocuplu, numai de temperatura sudurii (capătul cald). Menţinerea temperaturii la valoarea constantă este greu realizabilă, deoarece instalaţiile şi agregatele tehnologice la care se măsoară aceasta degajă cantităţi importante de căldură prin radiaţie. De asemenea, însăşi conductibilitatea termică a termocuplelor duce la încălzirea capetelor reci, uneori temperatura acestora atingând valori apreciabile de până la 100 – 200 0 C. Caracteristicile principale ale termocuplelor utilizate în practică, sunt redate sintetic în tabelul VI.1.

Tabelul VI.1.

TERMOCUPLU

Cod

DOMENIU DE TEMPERATURĂ[ 0 C]

SENSIBILITATEA μV/ 0 C

Chromel / Constantan

E

- 270… 870

70

valoare medie

Fier / Constantan

J

- 210… 800

52,9 la 0 0 C; 63,8 la 700 0 C

Cupru / Constantan

T

- 270…370

15 la 200 0 C; 60 la 350 0 C

Chromel / Alumel

K

- 270…1250

40

valoare medie

Platină- rodiu(13%) / Platină

R

- 50….1500

10

valoare medie

Platină- rodiu(10%) / Platină

S

- 50….1500

6,4 la 0 0 C; 11,5 la 1000 0 C

Platină- rodiu(30%) / Platină-

B

0………1700

6

valore medie

rodiu(6%)

 

Wolfram-reniu(5%) /

Wolfram-

 

0…2760

100

aplicaţii speciale

reniu(26%)

 

Horning [(Bi 95%;Sn 5%) / (Bi 97%; Sb 3%)]

-

< 100

13

valore medie

Schwartz [(Te 33%, Ag 32%, Cu

     

27%, Se 7%, S 1%) / 50%, Ag 2 Se 50%)]

Ag 2 S

-

< 100

> 1000 aplicaţii speciale

Siliciu “p” / Aluminiu

-

- 50….-150

44

Cupru / Paladiu

-

< 100

-

aplicaţii speciale

Termocuplele din materiale semiconductoare nu se folosesc în mod direct la măsurarea temperaturii deoarece siliciul prezintă o rezistenţă termică redusă dar, pot măsura alte mărimi ce au la bază măsurarea temperaturii diferenţiale, prezentând avantajul că pot fi realizate în tehnica circuitelor integrate.

49

In figura 3.67. se prezintă forma tehnologică a unui termocuplu cu siliciu de tip “p” / aluminiu, realizat din zone de siliciu “p” – 1 şi benzi de aluminiu – 2 şi SiO 2 –3, structură ce permite şi interconectarea la folosirea unor baterii de traductoare.

interconectarea la folos irea unor baterii de traductoare. Fig. VI. 1. Termocuplu pe siliciu (1), Al

Fig. VI. 1. Termocuplu pe siliciu (1), Al (2), SiO 2 (3)

Sensibilitatea acestor traductoare depinde de proprietăţile electrice ale semiconductoarelor şi de temperatură, fiind cuprinsă între 0,4 – 1mV/K pentru cazul folosirii unor baterii de traductoare. Principalele dezavantaje ale acestor traductoare constau în existenţa conexiunii termice realizată prin siliciu între joncţiunea caldă şi cea rece şi rezistenţa interioară mult mai mare decât la termocuplele metalice (de ordinul zecilor de kΩ). Cu toate că sensibilitatea termocuplelor este mai redusă decât a termorezistenţelor, ele sunt caracterizate de o serie de avantaje:

generează tensiuni electromotoare fără componenta de offset şi nu produc semnal de ieşire dacă nu există o diferenţă de temperatură;

nu interferează cu alte mărimi de influenţă, cu excepţia luminii şi a unor radiaţii nucleare ce pot produce transmutaţii (fierul şi nichelul sunt stabile la aceste fenomene; nu necesită polarizări iniţiale). Principalele dezavantaje ale temocuplelor constau în:

scăderea accentuată a sensibilităţii la temperaturi scăzute;

apariţia fenomenelor de evaporare, contaminare chimică sau chiar topirea la temperaturi ridicate;

limitarea pragului de sensibilitate datorită zgomotului termic propriu.

VI.2. Traductoare termorezistive Din această categorie fac parte cele metalice (termo-rezistenţele) şi cele semiconductoare (termistoarele).

50

La termorezistenţe, odată cu modificarea temperaturii (datorită variaţiei energiei interne proprii) materialele din care se confecţionează suferă o serie de schimbări ce se referă la structura cristalină, agitaţia termică ş.a., schimbări ce duc la modificarea rezistenţei electrice în raport cu temperatura. Această dependenţă poate fi exprimată cel mai simplu prin relaţia:

R = R 0 .(1 + α.ΔT) unde R 0 e rezistenţa electrică la 0 0 C, α e coeficientul de temperatură, iar ΔT este variaţia de temperatură. Elementul sensibil al termorezistenţei este realizat dintr-o înfăşurare plată sau cilindrică peste un suport izolant din mică, izoplac, ceramică, textolit, ş.a., cu un fir bobinat neinductiv pe suport şi fixat de acesta prin impregnare sau presare mecanică. Dependenţa cu temperatura a rezistenţei electrice se exprimă prin coeficientul de temperatură α al conductorului din care se execută înfăşurarea elementului sensibil şi definit ca mărime a variaţiei rezistenţei de 1 Ω la o variaţie de 1 0 C a temperaturii. Deoarece acest coeficient nu este dependent numai de natura materialului folosit, ci şi de valoarea temperaturii, se obişnuieşte a se lua în calcule o valoare medie stabilită pentru intervalul 0…100 0 C pe baza relaţiei:

α

R 100

100

R R

0

0

R 100 fiind rezistenţa electrică în ohmi la 100 0 C.

La alegerea materialelor din care se execută termorezistoarele se va ţine cont de următoarele criterii:

rezistivitate mare pentru reducerea gabaritelor;

coeficient de variaţie a rezistivităţii cu temperatura ridicată, ceea ce permite şi sensibilităţi ridicate;

caracteristica de transfer să prezinte o bună liniaritate pentru a nu utiliza circuite suplimentare de liniarizare;

bună stabilitate în timp şi la acţiunea agenţilor chimici;

puritate ridicată pentru o bună reproductibilitate;

preţ de cost redus. Toate aceste cerinţe nu pot fi îndeplinite simultan, în realizarea

termorezistenţelor folosindu-ce materiale ca: platina (-180 ÷ +600 0 C şi mai rar –200

÷ +1000 0 C), nichelul (-100 ÷ +250 0 C), cupru, wolfram, fier. Cele mai utilizate sunt

51

termorezistenţele din platină, care se folosesc şi ca etaloane de temperatură în intervalul 0 ÷ 600 0 C. Cu toate că nichelul are o sensibilitate mai mare decât platina, acesta are o aplicabilitate mai redusă deoarece se oxidează la temperaturi ridicate şi prezintă fenomenul de tranziţie la temperatura de 350 0 C ceea ce modifică accentuat rezistivitatea. În acelaşi timp, nichelul prezintă neliniarităţi importante. O foarte bună liniaritate şi sensibilitate o prezintă cuprul, dar domeniul de măsură este redus prezentând şi dezavantajul unei acţiuni chimice pronunţate, structura sa cristalină modificându-se în timp. Carcasa termorezistenţelor trebuie să asigure protecţia la acţiunea agenţilor externi, să preia rapid temperatura mediului de măsură, să permită măsurarea atât în curent continuu cât şi alternativ, să nu fie influenţate de fenomenul dilatării. Timpul de răspuns al acestor traductoare este de ordinul secundelor în apă şi de ordinul zecilor de secunde în aer, iar pentru reducerea influenţei conductoarelor de legătură se construiesc în variante cu 2, 3 sau uneori 4 borne de conectare. Cel mai simplu circuit de măsurare cu termorezistenţe este cel cu logometru magnetoelectric, dar se utilizează frecvent şi punţile de rezistenţe (Weathsone). Termistoarele sunt traductoare de temperatură realizate din material semiconductor, fenomenele de conducţie în acest caz fiind mult mai complexe. In faza iniţială au fost utilizate pentru temperaturi scăzute, între 1 ÷ 35 K (germaniu) şi <20 K (carbon), dar datorită perfecţionării tehnologiei siliciului, în ultima perioadă (în special în tehnica circuitelor integrate) acesta se foloseşte dopat cu impurităţi de tip “n”. Dependenţa de temperatură a rezistenţei pentru siliciu este:

R(T)

R

25

[(1

α (T

25)

β (T 25) ]

2

unde: T temperatura în 0 C; R 25 valoarea rezistenţei la 25 0 C; α = 7,8.10 -3 K -1 ; β = 18,4.10 -6 K -2 . Termistoarele de siliciu au o bună stabilitate pentru temperaturi între –50 ÷ +120 0 C. Până la 120 0 C, în mecanismul de conducţie intervine dopajul ce reduce mobilitatea purtătorilor de sarcină, pentru temperaturi mai mari, datorită ionizărilor termice, rezistenţa scade cu temperatura. Există temistoare a căror sensibilitate este superioară cu cel puţin un ordin de mărime faţă de termorezistenţe. Se execută din oxizi cu proprietăţi semiconductoare ca oxizii de mangan, nichel, cobalt, cupru, magneziu, zinc, aluminiu, fier, care sunt

52

măcinaţi şi apoi presaţi prin sinterizare la o temperatură ridicată, la extremităţi aplicându-se prin metalizare electrozi de legătură. Se realizează în forme miniaturizate de discuri, plachete, perle, cilindri şi permit măsurarea cvasipunctuală a temperaturii cu o viteză de răspuns ridicate. Domeniul de măsură poate acoperi plaja –200 ÷ 400 0 C, uzual fiind până la 200 0 C iar rezistenţa lor variază cu temperatura după relaţia:

R(T) A e

B

T

unde: T – temperatura absolută; A – constantă dependentă de dimensiuni şi forma constructivă (T→∞ => R = A, rezistenţa convenţională a termistorului); B – constantă caracteristică a materialului din care e confecţionate termistorul, cu valori între 2500 ÷ 5000 pentru temperaturi până la 200 0 C. În mod frecvent, dependenţa rezistenţei de temperatură se exprimă în funcţie de valoarea acesteia la temperatura de referinţă T 0 , adică:

R(T)

R(T )

0

e

B(

1

T

1

T

0

)

temperatură de referinţă fiind de 25 0 C. Aceste traductoare prezintă o serie de avantaje ca sensibilitate foarte ridicată, putând atinge rezoluţii până la 0,01 0 C.

VI. 3. Traductoare bimetalice Sunt materiale metalice fabricate din componente diferite, unite intim între ele

şi caracterizate de coeficienţi de dilatare termică liniară diferiţi. Bimetalul funcţionează pe principiul deformării la modificări de temperatură sau la orice alte modificări de stări şi de procese ce au la bază variaţii de temperatură.

alte modificări de stări şi de procese ce au la bază variaţii de temperatură . Fig.

Fig. VI. 3. Traductor bimetal

53

Schematic, în figura VI.3.a. se reprezintă un bimetal încastrat la unul din capete, iar în figura VI.3.b se prezintă caracteristicile de temperatură d = f(T) pentru bimetale cu lungimea de 100 mm şi grosimea lamelei d = 1 mm pentru bimetalele confecţionate din materialele indicate în tabelul VI. 2.

Tabelul VI. 2.

Nr.

Componentele bimetalului [%]

Încovoiere specifică k

Temperatura maximă [ 0 C]

Rezistivitatea [Ω mm 2 /m]

crt.

active

pasive

0÷200 0 C

300÷400 0 C

1

MnNi-Fe

36Ni-64Fe

0,195

Foarte

250

1,08

2

20Ni-6Mn74Fe

36Ni-64Fe

0,155

mică

250÷300

0,76

3

20Ni-6Mn74Fe

42Ni-58Fe

0,115

0,120

350÷400

0,68

4

20Ni-6Mn74Fe

46Ni-54Fe

0,095

0,095

400÷450

0,6

5

Ni

36Ni-64Fe

0,096

F. mică

250

0,16

6

20Ni-6Mn74Fe

Fe

0,06

0,06

600

0,26

Considerând că valoarea coeficienţilor de dilatare termică liniară a celor două lamele este α 1 şi α 2 , cu α 1 2 , sub acţiunea unei temperaturi, lamela se va încovoia spre partea cu coeficient de dilatare mai mic, valoarea deplasării d putând fi evaluată teoretic prin relaţia:

d

k

ΔT

2

L

x

unde ΔT – variaţia de temperatură, k – constantă dependentă de diferenţa între α 1 şi α 2 şi raportul modulelor de elasticitate ale lamelelor, x – grosimea bimetalului şi L – lungimea lamelei. Prin deformarea lamelei bimetalice se pot închide sau deschide contacte electrice fixe sau reglabile cu temperatura. Bimetalele sunt traductoare robuste, cu erori de măsurare ce nu depăşesc ±1%, fiind utilizate cu rezultate bune în plaja de temperaturi 50 ÷ +100 0 C. În aplicaţiile industriale traductoarele bimetalice sunt elemente esenţiale în cazul protecţiei la suprasarcini a maşinilor, transformatoarelor, conductelor electrice, şi de asemenea sunt utilizate la aparatele şi dispozitivele electrocasice (calorifere, perne, plite, uscătoare, fiare de călcat, etc.).

VI. 4. Traductoare dilatometrice Funcţionează pe principiul dependenţei dintre variaţiile de temperatură şi dilatarea termică a unei ţevi metalice.

54

Fig. VI. 4. Traductor dilatometric 1 – ţeava metalică, 2 – tijă de invar, 3

Fig. VI. 4. Traductor dilatometric 1 – ţeava metalică, 2 – tijă de invar, 3 – contact metalic

care se compune din ţeava

metalică – 1 (confecţionată obişnuit din cupru cu coeficient de dilatare termică liniară

mare şi o tijă – 2 confecţionată din invar (coeficient de dilatare redus). Prin intermediul unui dop, tija se sudează cu un capăt la fundul ţevii, iar celălalt capăt acţionează direct sau prin intermediul unui sistem de pârghii, una sau mai multe perechi de contacte – 3 ce se conectează în sistemul de reglare a temperaturii.

Un astfel de traductor e prezentat în Fig. VI. 4

VI. 5. Traductoare manometrice Funcţionează pe principiul variaţiei presiunii lichidelor şi gazelor la volum constant în funcţie de temperatură. Constructiv (Fig. VI. 5.) sunt realizate din rezervorul 1 umplut cu un lichid cu punct de fierbere ridicat, vapori sau gaze ce se introduc în mediul de măsură, tubul capilar – 2 şi resortul manometric – 3. Aceste părţi componente formează un sistem ermetic protejat faţă de corpul dispozitivului.

un sistem ermetic protejat faţă de corpul dispozi tivului. Fig. VI. 5. Traductor manometric 1 –

Fig. VI. 5. Traductor manometric 1 rezervor, 2 tub capilar, 3 resort manometric

Variaţiile de temperatură ale fluidului din rezervor vor produce variaţii de

presiune ale vaporilor de fluid şi deformarea proporţională a resortului manometric.

÷ +400 0 C, cu o

eroare de măsurare ce nu depăşeşte ±1,5%, fiind utilizate la scară redusă datorită construcţiei dificile şi preţului de cost ridicat.

Domeniul temperaturilor de lucru este cuprins între

50

55

VI. 6. Traductoare pirometrice Noţiunea de pirometrie derivă de la cuvântul grecesc “piro” (foc), referindu-se la măsurarea temperaturii pe baza unor metode fără contact, în concordanţă cu legile radiaţiei termice. Este cunoscut faptul că toate substanţele emit energie radiantă ce depinde de temperatura absolută a corpurilor respective, fenomenele de radiaţie termică fiind descrise de o serie de legi deduse din termodinamică. Aceste legi au fost verificate pentru un corp negru absolut, care este un emiţător sau receptor total al energiei radiante. Corpurile îndeplinesc în mai mare sau mai mică măsură această condiţie, fiind necesară introducerea unui coeficient de corecţie (emisivitatea) mai mic decât

unitatea, coeficient ce depinde de natura şi starea suprafeţei corpului, precum şi de lungimea de undă a radiaţiei. Pe baza legilor lui Planck, Wien şi Stefan-Boltzmann s-au realizat pirometrele ce permit măsurarea temperaturii prin intermediul energiei radiante în mai multe variante ca: pirometre cu radiaţie totală; pirometre monocromatice (cu bandă îngustă); pirometre cu filament; pirometre bicromatice. Radiaţia se propagă spre un traductor (fotodetector). Utilizarea pirometrelor

prezentând limitele inferioare ale intervalului de

temperatură pentru o parte din fotodetectoarele utilizabile.

este limitată, tabelul VI. 3

 

Tabelul VI.3.

Tip

Fotodiode

Fototranzistoare

 

fotodetector

Si

Ge

PbS

PbSe

InSb

HgCdTe

Temperatura minimă [ 0 C]

600

200

100

50

0

-50

Pirometrele de radiaţie totală au la baza funcţionării legea Stefan-Boltzmann şi implică utilizarea unui detector de bandă largă, semnalul electric obţinut la ieşirea fotodetectorului fiind proporţional cu puterea a patra a temperaturii, adică e = e 0* k * T 4 k fiind o constantă, iar e 0 emisivitatea medie. Principial, pirometrul cu radiaţie totală se realizează după schema prezentată în Fig. VI. 6. Corpul – 1 cu suprafaţa emisivă – 2 transmite radiaţia termică spre detectorul 3, cu ajutorul unei diafragme – 4 şi o oglindă concavă – 5.

56

Fig. VI. 6. Pirometr u cu radiaţie totală 1 – corp de măsurat, 2 –

Fig. VI. 6. Pirometru cu radiaţie totală 1 – corp de măsurat, 2 – suprafaţa emisivă, 3 detector, 4 – diafragmă, 5 – oglindă concavă

Pentru absorbţia totală a radiaţiilor de către detector, care poate fi un termocuplu, acesta va trebui să se înnegrească. La aceste traductoare, măsurarea temperaturii nu depinde de distanţa dintre suprafaţa emisivă şi pirometru (oglindă), cu condiţia ca suprafaţa vizată de pirometru să nu fie reflectantă. Existenţa unor reflexii suplimentare, de exemplu dacă corpul este executat din aluminiu, duce la apariţia unor erori de măsurare deoarece radiaţia reflectată pe corp poate interfera cu cea emisă de sursa care îl încălzeşte. Pirometrele cu bandă îngustă (monocromatice) fac uz de o serie de filtre optice şi detectoare şi prezintă o sensibilitate maximă pe axa filtrului optic doar pentru o anumită bandă a spectrului de radiaţie termică. Pirometrele bicromatice se realizează din două pirometre monocromatice care lucrează în două regiuni apropiate ale radiaţiei termice, în aşa fel încât emisivitatea să se poată considera constantă. Aceste pirometre pot măsura temperaturi în intervalul 700 ÷ 2000 0 C şi indicaţia lor nu depinde de natura corpului şi starea suprafeţei pentru cazul emisivităţilor cuprinse între 0,3 şi 1. Pirometrele sunt foarte mult utilizate în siderurgie (metalurgie) pentru măsurarea temperaturii şarjei în cuptoare, furnale etc. Mai există traductoarele speciale (termometre) cu semiconductoare (cu una sau două diode), termometrele bazate pe măsurarea zgomotului de fond ş.a.

57

VII.

UMIDITĂŢII

TRADUCTOARE

PENTRU

MONITORIZAREA

ŞI

MĂSURAREA

VII. 1. Aerul umed şi parametrii săi Aerul umed este amestecul de aer uscat şi vapori de apă, a căror concentraţie determină felul climei, valorile temperaturii, variaţiile acesteia. Vaporii de apă pot fi saturanţi, şi în acest caz aerul umed este saturat, sau nesaturanţi şi atunci aerul umed este nesaturat. Conţinutul de vapori de apă se exprimă în termeni de presiune sau de densitate. Presiunea de echilibru a vaporilor, e, este presiunea parţială a vaporilor aflaţi într-un volum oarecare de aer umed. Aerul umed devine saturat când conţinutul său de vapori de apă este în echilibru dinamic cu suprafaţa de apă sau de gheaţă cu care se află în contact, adică atunci când rata de condensare a vaporilor devine egală cu rata de evaporare. Presiunea parţială a vaporilor de apă din aerul umed saturat poartă numele de presiune de echilibru sau de saturaţie. Dacă presiunea acestuia este p, atunci presiunea aerului uscat va fi p e. Valoarea presiunii de echilibru depinde de faza în care se află apa şi de forma şi temperatura suprafeţei de evaporare. Când suprafaţa este plană presiunea de saturaţie a vaporilor are valoarea maximă, Eplan. Pentru o suprafaţă sferică presiunea de echilibru este mai mică, , Eplan > Esf. Pentru o temperatură dată, presiunea maximă a vaporilor în raport cu apa este mai mare decât în raport cu o suprafaţă identică de gheaţă, Eapă > Egheaţă. Altfel spus, aerul se saturează mai repede dacă este în contact cu gheaţa sau aerul saturat în raport cu apa este suprasaturat în raport cu gheaţa. În plus, presiunea de echilibru a vaporilor depinde de temperatura suprafeţei cu care se află în contact. Umiditatea relativă, U, este mărimea fizică, exprimată în procente, ce reprezintă raportul dintre presiunea parţială a vaporilor de apă la momentul observaţiei (presiunea reală) şi presiunea maximă de echilibru în raport cu o suprafaţă plană a vaporilor, corespunzătoare temperaturii la care se face observarea. Această mărime arată cât de aproape de saturaţie este aerul umed nesaturat. Umiditatea relativă poate creşte in doua moduri: prin creşterea cantităţii de vapori de apă şi deci a presiunii parţiale a acestora (de exemplu aşa cum se poate petrece deasupra

58

întinderilor de apă) sau prin variaţia temperaturii. Pentru o particula de aer umed al căror conţinut de vapori este constant o descreştere în temperatura aerului determină o creştere în umiditatea relativa si invers. În troposferă se atinge rareori o umiditate de peste 100%. În nori, în schimb, are loc foarte des fenomenul de suprasaturaţie. Umiditatea absolută, a, este mărimea fizică ce măsoară masa vaporilor de apă (m v ) conţinută în unitatea de volum a aerului umed (V au ):

în unitatea de volum a aerului umed (V a u ): Deoarece vaporii de apă din

Deoarece vaporii de apă din aerul umed nesaturat pot fi aproximaţi cu un gaz ideal, se poate scrie legea gazelor ideale:

cu un gaz ideal, se poate scrie legea gazelor ideale: Din această cauză umiditatea relativă la

Din această cauză umiditatea relativă la temperaturi diferite variază, pentru aceeaşi cantitate vapori de apă, ca în Fig. VII. 1.

aceeaşi cantitate vapori de apă, ca în Fig. VII. 1. Fig. VII. 1. Variaţia umidităţii relative

Fig. VII. 1. Variaţia umidităţii relative cu temperatura

59

Punctul de rouă, τ, este temperatura la care ar trebui răcit aerul umed la presiune constantă şi conţinut constant de vapori, pentru a se obţine saturarea sa în raport cu o suprafaţă plană de apă pură. Presiunile parţiale ale aerului p a , respectiv ale vaporilor de apa p v sunt:

p a = p * r a ; p v = p * r v

in care: p este presiunea totala a aerului umed, iar r a si r v sunt participaţiile

volumice ale aerului uscat si respectiv ale vaporilor de apa. Traductoarele pentru măsurarea umidităţii atmosferice, numite higrometre, se împart în mai multe categorii după fenomenele pe care se bazează:

1. Higrometrele cu fir de păr se bazează pe proprietatea părului degresat de a

se lungi când absoarbe vapori de apă.

2. Higrometrele de condensare se bazează pe determinarea punctului de rouă

(de aburire). Răcind un corp în atmosferă, el se va aburi la temperatura pentru care presiunea valorilor saturaţi este egală cu presiunea actuală a vaporilor de apă.

3. Psihrometrele sunt bazate pe viteza de evaporare a apei care depinde de

deficitul higrometric, care este dat de diferenţa dintre presiunea vaporilor saturanţi si

presiunea reală a vaporilor de apă.

4. Higrometrele chimice sunt bazate pe absorbţia vaporilor de apă dintr-un

volum cunoscut de aer cu ajutorul unor substanţe chimice (higrometrele chimice se utilizează şi pentru măsurarea umidităţii în construcţii, industria alimentară ş.a. pentru verificarea finalizării unui proces).

VII.2. Higrometrele cu fir de păr Sunt traductoare care indică direct valoarea umidităţii aerului la un moment

dat. Se bazează pe principiul modificării lungimii unui material higroscopic (fir de păr degresat), în funcţie de variaţiile umidităţii aerului. Modificările lungimii firului de păr sunt transmise printr-un resort la un ac indicator, care se deplasează în faţa unui

cadran etalonat în valori ale umidităţii relative a aerului, de la 0

100% (Fig. VII. 2).

60

Fig. VII. 2. Schema unui higrometru cu fir de păr VII. 3. Determinarea umidităţii aerului

Fig. VII. 2. Schema unui higrometru cu fir de păr

VII. 3. Determinarea umidităţii aerului cu psihrometrul Assmann la temperaturi peste 0 °C Traductorul este constituit din două termometre, unul obişnuit, denumit termometrul uscat şi altul, termometrul umed, având rezervorul acoperit cu o pânză subţire, tifon de obicei, umezită cu apă distilată (Fig. VII. 3.). Întrucât viteza de evaporare a apei de pe tifon, deci intensitatea răcirii, variază cu viteza de ventilaţie, dar tinde către o valoare limită pentru viteza de ventilaţie superioare valorii de 2,5 m/s, psihrometrul de faţă (de tip Assmann) este prevăzut în partea superioară cu un aspirator cu arc (morişca psihrometrului). Aspiratorul asigură viteza de ventilaţie necesară pentru ambele termometre. Rezervoarele termometrului sunt protejate radiativ de câte două ecrane metalice cilindrice care reduc la minimum influenţa alteratoare a câmpului radiativ exterior.

care reduc la minimum influenţa alteratoare a câmpului radiativ exterior. Fig. VII. 3. Psihrometrul de tip

Fig. VII. 3. Psihrometrul de tip Assmann

61

VII. 4. Determinarea umidităţii atmosferice cu ajutorul higrometrului Aluard Higrometrul Aluard este un higrometru de condensare. El reprezintă o cutie de metal cu un perete lustruit, pe care îl răcim prin evaporarea intensivă (forţată) a eterului. În momentul în care temperatura cutiei de metal a atins valoarea pentru care

vaporii de apă din atmosferă devin saturaţi, pe pereţii cutiei apare o abureală: s-a atins temperatura punctului de rouă. Citim în tabel presiunea vaporilor saturaţi corespunzătoare temperaturii de aburire şi obţinem astfel pe p v , apoi citim presiunea

p s corespunzătoare temperaturii atmosferei; raportul dintre ele ne va da umiditatea relativă.

raportul dintre ele ne va da umiditatea relativă. Fig. VII. 4. Higrometrul Aluard Higrometrul Aluard este

Fig. VII. 4. Higrometrul Aluard

Higrometrul Aluard este alcătuit dintr-un rezervor metalic A (Fig. VII. 4.) în jurul căruia se află o placă metalică B. Atât suprafaţa rezervorului A cât şi a plăcii B sunt lustruite identic pentru ca prin diferenţa de reflexie a luminii să se poată observa cea mai mică aburire. Rezervorul are la partea superioară o pâlnie P pe unde se toarnă eterul, un termometru T şi două tuburi cu robinetele r 1 şi r 2 , unul la stânga şi altul la dreapta. Prin tubul din dreapta suflăm aer ca să mărim viteza de evaporare a eterului şi astfel temperatura lui să scadă. Tubul al doilea serveşte pentru ieşirea vaporilor de eter.

VII. 5. Higrometre chimice Higrometrele chimice sunt de două tipuri: unele se bazează pe absorbţia apei în substanţe higroscopice şi pe măsurarea masei acestora (la calibrarea se corelează valoarea variaţiei masei substanţei higroscopice cu variaţia umidităţii), celelalte se bazează pe reacţia unei substanţe cu apa. Higrometrele chimice sunt mai rar utilizate pentru măsurarea umidităţii aerului, dar sunt utilizate în determinarea umidităţii a

62

diferitelor materiale din construcţii, industria alimentară, etc. datorită preciziei acestor traductoare. Un astfel de higrometru este traductorul cu carbura de calciu. Este un instrument pentru măsurarea exactă a conţinutului de umiditate din stratul suport (placa beton, sape de ciment sau ipsos, tencuieli). Apa conţinută în proba de material testat intră în reacţie chimică cu carbura de calciu (carbid) şi în interiorul higrometrului se formează un gaz, acetilena, care determină creşterea presiunii care este afişată pe un manometru. Carbura de calciu reacţionează violent cu apa eliminând acetilenă:

CaC 2 + 2 H 2 O → C 2 H 2 + Ca(OH) 2 Astfel 1 g de CaC 2 dă 349 ml de acetilenă.

63

VIII. TRADUCTOARE INTELIGENTE. CIRCUITE DE CONDIŢIONARE. ACHIZIŢII DE DATE ŞI CONTROL

Un traductor inteligent (smart transducer/transmitter), este un traductor care este organizat în jurul unei unităţi procesoare (fie microprocesor, fie microcontroler), care, pe lângă asigurarea comunicaţiei prin intermediul magistralei de câmp, permite anumite funcţii implementate în aceste elemente de prelucrare numerică. De exemplu, putem avea funcţii de autocalibrare, funcţii de liniarizare, funcţii de memorare suplimentare, funcţii de reconfigurare a funcţionării, funcţii adaptive on-line de lucru

a traductorului, funcţii speciale (configurate corespunzător) de alarmare şi protecţii. De multe ori un traductor inteligent include şi element de execuţie, elementul de prelucrare numerică poate implementa funcţiuni diverse, în principiu de adaptare cât mai bună a informaţiei primită de la interfaţa de proces. Numai funcţia de comunicaţie nu conduce automat la definirea traductorului

ca fiind unul inteligent (existã, în prezent, circuite care ataşate la ieşirea unui traductor clasic fac posibilã interfaţarea acestuia la o magistralã de câmp). În tehnica conducerii proceselor s-au dezvoltat tot mai mult algoritmi complecşi de conducere, algoritmi ce au nevoie de foarte multe informaţii despre procesul respectiv şi totodată prelucrarea acestor informaţii este foarte complexă şi trebuie realizată în timp real. Acest lucru impune distribuirea pe orizontală a sarcinilor care trebuie realizate de către mai multe echipamente inteligente (sisteme cu microprocesor), ceea ce corespunde la împărţirea procesului respectiv în mai multe subprocese oarecum independente. Această independenţă este relativă în sensul că, pentru a avea un control de ansamblu asupra procesului trebuie ca aceste subprocese să fie coordonate dintr-un punct central. În acest fel a apărut ideea ierarhizării algoritmilor de prelucrare (pe verticală), cu scopul ca în final, procesul complex să fie condus cu maximum de performanţă. Oricum, primul pas în abordarea unei automatizări complexe este sistemul de achiziţie a informaţiilor de la proces şi sistemul de generare de comenzi către proces

şi abia apoi apare necesitatea, din analiza reală, a ierarhizării prelucrării de informaţie.

64

VIII. 1. Structura generală a unui traductor inteligent În momentul actual, datorită dezvoltării pe scara largă a microprocesoarelor, sistemele cu microprocesor intervin tot mai mult în cadrul interacţiunii dintre om şi mediul extern. Prin mediul extern se poate înţelege mediul industrial, mediul economic, mediul medical, mediul social şi enumerarea poate continua. Sistemele de calcul moderne nu pot fi concepute (nu au utilitate) fără comunicarea cu mediul extern, comunicare ce presupune primirea de la mediu şi returnarea către mediu a informaţiilor. Acest flux de informaţie devine tot mai complex pe măsura trecerii timpului şi este strict legat de dezvoltarea tehnologică. În particular, interfaţa cu mediul extern are o importanţă esenţială în cadrul sistemelor informatice industriale, referindu-ne în special la sistemele de conducere a proceselor cu ajutorul unor structuri organizate în jurul unui microprocesor. Într-un sistem cu microprocesor, memoria operativă si microprocesorul constituie părţile principale şi astfel fluxul de informaţii este orientat între acestea şi exterior. Pentru realizarea sarcinilor sale, procesorul dispune de un program cu ajutorul căruia prelucrează informaţiile primare, iar rezultatele prelucrării sunt transmise în exterior. Conexiunea cu exteriorul se realizează prin intermediul unor echipamente (denumite generic periferice) ce realizează practic interfaţa cu procesul respectiv. Noţiunea generală de interfaţă de proces este de fapt conexiunea (hardware si software) cu traductoarele şi elementele de execuţie ce sunt conectate direct la procesul respectiv. Aceste informaţii achiziţionate reprezintă, pentru sistemul de prelucrare, chiar procesul respectiv, deoarece, ceea ce există în realitate dincolo de traductoare(în interiorul procesului) sunt de fapt informaţii pe care doar le bănuim, chiar dacă s-a încercat întotdeauna să se dezvolte modele matematice cât mai exacte de caracterizare a fenomenului respectiv. Datorită hazardului care intervine în orice proces (fenomen), informaţiile certe de care dispunem sunt de fapt cele furnizate de către traductoare. Astfel, traductorul devine un element extrem de important în orice sistem de achiziţie. Într-un mod similar, elementul de execuţie reprezintă modul de interacţiune între sistemul de comandă şi proces. Schema-bloc generală a unui traductor inteligent, cu senzor, adaptor (sistem de

condiţionare semnal), microprocesor (P) şi element de execuţie este prezentată în Fig. VIII. 1.

65

Fig. VIII. 1. Schema bloc a unui traductor inteligent Domeniile de semnal unificat pentru standardizarea

Fig. VIII. 1. Schema bloc a unui traductor inteligent

Domeniile de semnal unificat pentru standardizarea mărimilor electrice (tensiune, curent) sau pneumatice (presiune). Aceste mărimi de ieşire sunt în principiu: (4-20 mA); (0-10 V); (0.2-1 barr). Pe lângă aceste domenii de bază, mai sunt disponibile şi alte domenii, cum ar fi cele diferenţiale (-1V…+1V); (- 5mV…+5mV); etc. adică nu întotdeauna domeniul semnalelor furnizate de traductor sunt standardizate şi de aceea este nevoie de anumite funcţiuni în cadrul unui bloc de condiţionare de semnal. Deşi traductoarele cu mărime de ieşire pneumatică, ca şi interfeţele hardware de proces pneumatice, încep să aibă o răspândire mai redusă în momentul actual, totuşi ele sunt indispensabile în mediile cu pericol de explozie, dar şi în procesele

unde sunt cerinţe critice legate de siguranţa în funcţionare. Această ultimă idee se referă la faptul că o aceeaşi mărime fizică se poate măsura pe baza unor principii diferite (legat de natura semnalelor), astfel încât o avarie pe partea electrică să nu pună în pericol pierderea informaţiei despre mărimea fizică măsurată. Elementul de execuţie reprezintă modalitatea de a putea interveni în procesul respectiv. La momentul actual începe să se încetăţenească ideea (puţin improprie) de traductoare şi elemente de execuţie numerice. Schema-bloc principială este prezentată

Ca idee, elementul sensibil este influenţat direct de către mărimea

fizică de proces. Semnalul respectiv este prelucrat de adaptorul analogic şi după aceea

în Fig.VIII. 2

este prelucrat de către un element de prelucrare numerică. Astfel, informaţia despre mărimea fizică respectivă este tradusă direct într-o mărime numerică ce este apoi

66

transmisă blocului următor - interfaţa hardware de proces. Într-un mod asemănător stă lucrurile şi în cazul elementelor de execuţie.

stă lucrurile şi în cazul elementelor de execuţie. Fig. VIII.2. Schema de cuplare traductor – interfaţă

Fig. VIII.2. Schema de cuplare traductor – interfaţă – element de execuţie

Datorită prezenţei “elementului de prelucrare numerică” la nivel de traductor şi element de execuţie, se poate susţine ideea de traductor şi element de execuţie numeric. Denumirea este puţin improprie, deoarece în general, blocul element de prelucrare numerică se găseşte de obicei în nivelul superior, adică în interfaţa hardware de proces. Totuşi, datorită faptului că elementul de prelucrare numerică are ca funcţiuni principale cele legate de mărimea fizică măsurată sau acţionată, se poate considera ca făcând parte din nivelul de jos, adică nivelul de proces. Având această abordare, complementată de flexibilitatea unui element de prelucrare numerică, se poate extinde noţiunea la traductor sau element de execuţie inteligent. Elementul de prelucrare numerică ataşat direct traductorului analogic stă la baza unui nou concept, cel de protecţie numerică. O parte din vechile protecţii pe principii pur analogice sunt înlocuite în anumite cazuri cu astfel de protecţii numerice, care sunt preferate datorită flexibilităţii de implementare, dar şi faptului că prelucrările de date sunt multiple, adică se pot face diagnoze nu numai asupra mărimii fizice prelucrate efectiv, dar şi asupra contextului apariţiei defectului. Caracteristica unei astfel de abordări este faptul că o parte din decizii sunt luate la nivel jos (foarte aproape de nivelul senzorului) şi sunt transmise prioritar direct elementului de execuţie şi abia după aceea mai departe către interfaţa hardware de proces.

67

O problemă importantă care trebuie luată în calcul este timpul de răspuns al

unui astfel de traductor numeric (protecţie numerică), deoarece conversia A/N (analog

– numerică) şi N/A (numeric – analogică) poate introduce un timp suplimentar, care

trebuie să se încadreze în specificaţiile procesului (parametrului) respectiv. Prin

anumite artificii hardware sau software se pot respecta cerinţele de “timp real” pentru

anumite aplicaţii, dar pot exista aplicaţii ce nu se pretează abordării prin protecţii

numerice.

VIII. 2. Elemente de condiţionare a semnalelor

Rolul elementelor de condiţionare a semnalelor este acela de a compatibiliza

semnalul dat de senzor cu cel de intrare în sistemul de achiziţie de date.

Condiţionarea semnalului poate avea rolul de:

-

Amplificare – aplicată de obicei dacă semnalul de la ieşirea senzorului este

mai mic de 100 mV/ 10 A; astfel se modifică rezoluţia.

-

Filtrare reducerea / eliminarea zgomotului; se face cu filtre trece jos pentru

semnale lent variabile, sau cu un sistem de tip lock-in.

-

Izolare – eliminarea tensiunilor tranzitorii înalte şi a zgomotului de fond;

necesară în cazul în care masa sistemului hardware pentru achiziţie este

diferită de masa circuitului senzorului, respectiv a elementelor de execuţie.

-

Excitaţie – pentru senzori care solicită sursă externă de putere (termistori,

senzori rezistivi)

-

Multiplexare – utilă în cazul în care se măsoară mai multe semnale lent

variabile, dar reduce frecvenţa maximă de achiziţie.

VIII.

2.1.Circuite pasive de condiţionare a semnalelor

O serie de semnale electrice prezintă o natură sau un nivel energetic care

necesită sau permite o condiţionare parţială sau totală realizabilă cu circuitele electrice

pasive. Astfel este cazul senzorilor parametrici, când pentru conversia în tensiune este

suficient sau necesar iniţial un montaj potenţiometric sau în punte.

VIII.2.1.1. Circuit de condiţionare potenţiometric

Montajul potenţiometric reprezintă soluţia cea mai simplă de conversie în

tensiune a mărimii de ieşire a unui senzor parametric rezistiv. Spre deosebire de

montajul în punte, prezintă inconvenientul că variaţia utilă de semnal este suprapusă

68

peste o componentă continuă de valoare considerabilă care trebuie eliminată ulterior. În Fig. VIII. 3. este dat un montaj potenţiometric pentru senzorii TGS (senzor pentru detectarea gazelor toxice, realizat pe SnO 2 ) şi pentru un termistor Th.

toxice, realizat pe SnO 2 ) şi pentru un termistor Th. Fig. VIII. 3. Circuit de

Fig. VIII. 3. Circuit de condiţionare potenţiometric.

În prezenţa mărimii neelectrice de intrare sau la modificarea acesteia faţă de valoarea de referinţă considerată, apare o variaţie a tensiunilor de ieşire V RL , respectiv V ref . Aceste tensiuni au o valoare fixă, peste care se suprapune o tensiune ce depinde de variaţia măsurandului, iar valoarea sa se poate corela cu valorile măsurandului la calibrare.

VIII. 2. 1.2. Circuit de condiţionare în punte

Schema de principiu a unui montaj în punte este reprezentată în Fig. VIII. 4., unde R x reprezintă rezistenţa senzorului, R L – rezistenţa de sarcină a senzorului, iar montajul permite ajustarea divizorului R 1 , R 2 astfel încât tensiunea 0 = V 0 , adică

 0 =0, în condiţiile standard de măsură (de exemplu 25 o C, în cazul măsurării unei

temperaturi, R x fiind un termistor). Orice variaţie a măsurandului face ca  0 să nu mai fie nul, iar valoarea sa se poate corela cu valorile măsurandului la calibrare.

valoarea sa se poate corela cu valorile măsurandului la calibrare. Fig. VIII. 4. Circuit de condiţionare

Fig. VIII. 4. Circuit de condiţionare în punte

69

VIII. 2. 2. Circuite cu amplificatoare de instrumentaţie Amplificatorul de instrumentaţie (AI) este tipic pentru aparatura de măsurare. Condiţia esenţială care trebuie îndeplinită de un amplificator pentru a intra în categoria AI este ca intrare să fie diferenţială. Această condiţie este necesară pentru a se asigura rejecţia tensiunilor de mod comun (tensiuni continue ce apar atât în prezenţa cât şi în absenţa măsurandului), care pot fi tensiuni parazite sau tensiuni de mod comun care apar implicit atunci când se efectuează diferenţa a două tensiuni de semnal, cum ar cazul măsurării tensiunii de dezechilibru dintr-o punte. AI este un ansamblu constituit din etaje de amplificare diferenţiale, realizate cu reţele rezistive de precizie, calibrate şi stabile, prevăzute în mod obligatoriu cu reacţie negativă, care poate fi de tensiune sau de curent. AI cu reacţie negativă de tensiune pot fi realizate ca structuri, având la bază un amplificator operaţional (AO amplificator de tensiune cu amplificare teoretic infinită, rezistenţă de intrare teoretic 0 şi rezistenţă de intrare teoretic infinită), cu componente discrete sau sub formă de circuite hibride cu amplificare variabilă prin comenzi electrice. În Fig. VIII. 5. este dată o schemă de condiţionare de semnal pentru doi senzori (pentru gazele NO 2 şi CO) cu AO. Spre deosebirea de acestea, AI cu reacţie negativă de curent sunt realizate numai sub formă de circuite integrate (monolitice) cu amplificare de asemenea variabilă.

(monolitice) cu amplificare de asemenea v ariabilă. Fig. VIII. 5. Circuit de condiţionare cu amplificatoare

Fig. VIII. 5. Circuit de condiţionare cu amplificatoare operaţionale

70

VIII. 2. 3. Circuite cu amplificatoare cu izolare galvanică Principiul de construcţie şi funcţionare AI fără izolare galvanică asigură numai rejecţia tensiunilor de mod comun specifice semnalelor interne, care se sunt predictibile şi se pot încadra în parametrii de funcţionare ai AI. În cazul tensiunilor parazite exteriore, deoarece acestea pot atinge valori de ordinul kilovolţilor, sunt necesare AI cu izolare galvanică (AIG). AIG prezintă un etaj de intrare şi unul de ieşire, izolate galvanic între ele, pentru ca acestea să poată fi conectate la puncte de masă cu potenţiale mult diferite între ele. Transmiterea informaţiei între cele două părţi separate galvanic ale AIG se poate realiza prin câmp magnetic: cuplaj prin transformator sau optic: cuplaj prin optocuplor. Totodată, celor două părţi separate galvanic trebuie să li se transmită şi energie de alimentare, care se realizează de regulă prin transformator izolator. Schema de principiu a unui AIG cu transformator este reprezentată în Fig. VIII. 6. de unde se poate observa existenţa a trei blocuri distincte, izolate galvanic între ele:

• blocul (1), constituit din amplificatorul de intrare, A.IN şi blocul de alimentare al circuitelor de intrare, BA.IN; • blocul (2), constituit din amplificatorul de ieşire, A.OUT şi blocul de alimentare a circuitelor de ieşire, BA.OUT; • blocul (3), constituit dintr-o sursă de curent continuu, E şi un oscilator care transmite, constituit dintr-o sursă de curent continuu, E şi un oscilator care transmite, prin intermediul transformatorului TR, energie de alimentare blocurilor BA.IN şi BA.OUT, asigurându-se separarea galvanică şi din acest punct de vedere.

se separarea galvanică şi din acest punct de vedere. Fig. VIII. 6. Schem ă de circuit

Fig. VIII. 6. Schemă de circuit de amplificare cu izolare galvanică prin transformator

71

Izolaţia dintre cele trei blocuri este proiectată să reziste la tensiunile:

• între blocul (1) şi blocurile (2) sau (3): 2…5 kV;

• între blocul (2) şi blocul (3): 0,3…1 kV.

Impedanţa de izolaţie dintre cele trei blocuri reprezintă o rezistenţă de izolaţie în paralel cu o capacitate parazită, cu valoarea tipică de 10 12 Ω /10-15 pF. AIG cu cuplaj prin optocuplor Acest tip de AIG se utilizează când este necesară o bandă de frecvenţă mai mare, iar precizia, liniaritatea şi stabilitatea nu sunt critice, prezentând avantajul simplităţii şi a unui gabarit mai redus. Pentru a se elimina neliniaritatea optocuploarelor, datorată în special diodei electroluminiscente (LED) se utilizează scheme cu reacţie, cu două optocuploare identice sau unul singur constituit dintr-o sursă de lumină unică şi două fotodetectoare (fototranzistoare, fotodiode, fotorezistenţe), conform Fig. VIII. 7.

fotodiode, fotorezistenţe), conform Fig. VIII. 7. Fig. VIII. 7. Schemă de circuit de amplificare cu izolare

Fig. VIII. 7. Schemă de circuit de amplificare cu izolare galvanică prin optocuplor

72

VIII. 3. Interfeţe hardware de proces Arhitectura unei interfeţe hardware de proces conţine următoarele blocuri funcţionale:

- Sistem de achiziţie de date analogice (DAS-Data Acquisition Sistem)- este destinat preluării datelor în formă analogică, ce provin de la traductoare.

- Sistem de generare de date analogice (DGS-Data Generating System)- este principalul mijloc prin care se obţin comenzi în formă analogică ce vor fi transmise către proces. Aceste semnale, astfel obţinute vor fi aplicate elementelor de execuţie cu scopul influenţării procesului respectiv.

- Intrări/Ieşiri numerice (DIO-Digital Input/Output) - se utilizează la conectarea cu echipamente numerice sau la interfaţarea cu elemente de comutare comandate electric.

- Sistem cu microprocesor - reprezintă unitatea de calcul care poate realiza atât procesarea locală a datelor, cât şi comunicarea cu alte sisteme. Prin sistem cu microprocesor se înţelege o arhitectură de calcul mono- sau multi- procesor, organizată în jurul unui microprocesor sau microcontroller.

în jurul unui mi croprocesor sau microcontroller. Fig. VIII. 8. Traductorul cu interfaţa hardware de proces

Fig. VIII. 8. Traductorul cu interfaţa hardware de proces (microcontroler)

Un sistem de instrumentaţie modern este de neconceput fără o unitate de control echipată cu microprocesor. Tehnicile de interfaţare actuale impun controlere inteligente (ce funcţionează pe baza unui program), cu putere de calcul mare şi

73

totodată cu viteze de lucru mari, necesare lucrului în timp real. Structura principială a unei interfeţe hardware de proces este prezentată in Fig. VIII. 8.

VIII. 4. Sisteme de achiziţie de date (DAS) Aceste sisteme sunt o componentă esenţială a unei interfeţe de proces şi au o arhitectură concepută ţinând cont de raportul performanţă / preţ şi de specificul aplicaţiei pentru care se realizează. Structura unui sistem de achiziţie monocanal este prezentat în Fig. VIII. 9. Convertorul Analog/Numeric este partea esenţială a unui DAS, iar la limită(depinzând de aplicaţie) poate fi cea mai simplă formă a sa. Pe lângă convertor, un DAS mai conţine şi circuite de condiţionare a semnalelor(programabile sau nu). În principiu, un DAS este caracterizat de: rezoluţia conversiei, numărul de canale analogice de intrare, rata de eşantionare/canal, rata de transfer a DAS, posibilităţi de condiţionare a semnalelor de intrare.

posibilităţi de condiţionare a semnalelo r de intrare. Fig. VIII. 9 . Interfaţa hardware de proces

Fig. VIII. 9. Interfaţa hardware de proces

Structura prezentată în Fig. VIII. 9., poate avea o singură intrare analogică asimetrică, diferenţială, care în forma cea mai simplă poate fi format doar dintr-un convertor A/N şi o interfaţă minimală. Blocul de condiţionare realizează funcţii cum ar fi: atenuare/amplificare programabilă, compresie/expandare, axare, filtrare, etc. Cu excepţia scalării (atenuare/amplificare), toate celelalte operaţii se pot realiza numeric. Circuitul de eşantionare şi memorare (SCH) asigură menţinerea constantă a semnalului pe durata conversiei. Rezoluţia şi rata conversiei impun alegerea convertorului A/N şi a circuitelor de comandă.

74

Fig. VIII. 10. DAS-multicanal cu multiplexa re numerică DAS-multicanal cu multiplexare num erică prezentat în

Fig. VIII. 10. DAS-multicanal cu multiplexare numerică

DAS-multicanal cu multiplexare numerică prezentat în Fig. VIII. 10. constă din mai multe DAS monocanal ce pot funcţiona atât independent, cât şi corelat, prin comenzi adecvate, furnizate de o logică de control. Avantajul acestei structuri este că se pot prelua semnale la frecvenţe de eşantionare apropiate de cele permise de convertoare. Un alt avantaj se poate concretiza în aplicaţii cu transmitere la distanţă a informaţiei convertite, de exemplu multiplexarea numerică se poate realiza şi în camera de control. DAS-multicanal cu multiplexare analogică şi eşantionare simultană, prezentat în Fig.VIII.11. este utilizat în aplicaţii cu rată de achiziţie medie. Convertorul trebuie să aibă o rată de eşantionare suficient de mare pentru a prelua valorile memorate în circuitele de eşantionare şi memorare, fără ca acestea să se altereze semnificativ. Dezavantajul costului mai ridicat al convertorului A/N (care trebuie să fie mai rapid) este compensat de faptul ca se utilizează doar un singur circuit. Deoarece este posibil ca procesorul(sau programul de achiziţie - când este vorba de PC) să nu fie suficient de rapid, aceste sisteme de achiziţie utilizează memorii tampon ce sunt încărcate sub controlul logicii proprii. Ulterior, eşantioanele pot fi preluate din aceste memorii prin program.

75

Fig. VIII. 11. DAS- multicanal cu multiplexare analogică şi eşantionare simultană DAS- multicanal cu multiplexare

Fig. VIII. 11. DAS-multicanal cu multiplexare analogică şi eşantionare simultană

DAS-multicanal cu multiplexare analogică şi eşantionare secvenţială reprezintă o simplificare a structurii precedente şi poate fi utilizat acolo unde interesează corelaţia temporală a semnalelor de la intrările analogice. Structura este prezentată în Fig. VIII. 12.

analogice. Structura este prezentată în Fig. VIII. 12 . Fig. VIII. 12. DAS- multicanal cu multiplexare

Fig. VIII. 12. DAS-multicanal cu multiplexare analogică şi eşantionare secvenţială

În această structură, pentru a ridica viteza de achiziţie, în timp ce eşantionul unui canal este convertit, multiplexorul selectează următorul canal. Blocul de control şi sincronizare asigură secvenţierea corectă a operaţiilor de eşantionare, conversie şi multiplexare, permiţând şi furnizarea unor informaţii de stare corespunzătoare.

76

Selecţia canalului se poate face software, sau cu o logică suplimentară de autoscanare. Acest tip de DAS este mai răspândit datorită unui raport mai bun performanţă/cost, dar şi a faptului că pot fi realizate multe clase de aplicaţii şi în domenii foarte variate. În momentul actual, multe firme produc sisteme de achiziţie cu multiplexare analogică şi eşantionare simultană integrate, de exemplu MAX 155/156, care este un DAS pe 8 biti, interfaţabil direct cu microcontrolere, configurabil software, 8 canale de intrare şi o viteza medie de 3,6µs/eşantion. Un alt exemplu este circuitul MAX 180/181, care reprezintă un DAS multicanal (8/6 canale) cu multiplexare analogică şi eşantionare secvenţială, pe 12 biţi, interfaţabil direct cu microcontrolere, configurabil cablat şi cu o viteză de conversie de 100 kHz. Structurile DAS prezentate sunt doar principiale, şi în funcţie de aplicaţie se pot realiza diferite artificii de implementare cu scopul creşterii performanţei sistemului şi nu în ultimul rând al uşurinţei de lucru cu acestea din punct de vedere al migrării spre prelucrare numerică. În conformitate cu posibilităţile tehnologice de astăzi, o anumită arhitectură care a fost testată se poate realiza şi în tehnologie monolitică, noul cip integrând toate funcţiunile suplimentare proiectate. Magistrala locală reprezintă modul de conexiune a unui DAS cu sistemul cu microprocesor. Este folosit termenul de magistrală mai ales pentru faptul că semnalele vehiculate sunt semnale logice.

VIII. 5. Sisteme de generare a datelor (DGS) În principiu, un sistem de generare a datelor (DGS) are drept scop furnizarea semnalelor electrice necesare comenzii elementelor de execuţie necesare controlului unui proces. Parametrii care caracterizează un astfel de sistem sunt: rezoluţia semnalelor de ieşire, numărul canalelor analogice, rata de generare, timpul de stabilire pe fiecare canal, etc. DGS - cu distribuire numerică - conţine câte un convertor N/A pe fiecare canal şi o logică numerică, ce asigură distribuţia eşantioanelor numerice în registrele numerice Buffer Canal1 (BC1a) asociate fiecărui canal de ieşire, ca în Fig. VIII. 13., unde semnificaţia blocurilor este următoarea:

77

FCi-filtru de ieşire pentru canalul i CNAi-convertor Numeric/Analogic pentru canalul i BCia, BCib-buffer pentru canalul i (registru numeric)

i BCia, BCib-buffer pentru canalul i (registru numeric) Fig. VIII. 13. DGS- cu distribuire numerică În

Fig. VIII. 13. DGS-cu distribuire numerică

În cazul în care momentul schimbării datelor de ieşire trebuie să fie acelaşi pentru toate canalele, se prevede un registru tampon suplimentar BCib pentru fiecare canal, iar încărcarea se face simultan. Filtrele FCi au rolul de netezire, şi în cazul în care rata de generare este constantă, filtrele sunt fixe, altfel ele trebuie să fie acordabile. DGS cu distribuire analogică - folosesc circuite de eşantionare şi memorare pentru reţinerea valorii analogice a ieşirii, până la înscrierea unui nou eşantion. În acest caz este necesar ca baleierea ieşirilor să se facă suficient de rapid, pentru a permite reîmprospătarea memoriei analogice (condensatoarele circuitelor de eşantionare şi memorare). Datorită scăderii preţului de cost al convertoarelor N/A, prima soluţie s-a impus în majoritatea sistemelor de instrumentaţie actuale. Avantajul acesteia este simplitatea comenzii (realizată numeric) şi adaptarea simplă la structurile bazate pe microprocesoare şi microcontrolere. Un exemplu de DGS multicanal în varianta monolitică MAX547, conţine 8 convertoare N/A pe 13 biţi cu ieşire în tensiune.

78

VIII. 6. Instrumentaţia virtuală Adoptarea rapidă a sistemelor de calcul (sisteme cu µP) din ultimii ani în cele mai diverse domenii, a revoluţionat puternic instrumentaţia pentru testare, achiziţie de date(măsurări), şi automatizări. Ca rezultat major al acestei dezvoltări a apărut conceptul de "instrumentaţie virtuală", care oferă: productivitate legată de implementarea specifică aplicaţiei, acurateţe şi performanţă. Un instrument virtual constă dintr-un computer (realizat la nivel de standard industrial sau nu), echipat cu un software de aplicaţie puternic, hardware pentru achiziţie gestionat de un driver software potrivit, şi unitatea fizică (procesul) supusă testului care este văzută prin senzorii cu care este echipată. Instrumentaţia virtuală reprezintă o schimbare fundamentală de la sistemele de instrumentaţie tradiţionale, centrate pe prelucrări hardware către sistemele centrate pe prelucrări software, care exploatează posibilităţi ca: puterea de calcul, flexibilitatea, modul de prezentare a rezultatelor, conectivitatea celor de acum populare Desktop Computer sau Workstation. Cu toate că tehnologia circuitelor integrate a cunoscut o dezvoltare deosebită în timp, nivelul software rămâne un mecanism puternic chiar de construire a nivelului hardware pentru crearea de instrumentaţie virtuală, furnizând modalităţi de îmbunătăţire semnificativă şi reduceri de costuri. Cu ajutorul instrumentaţiei virtuale se pot construi sisteme de măsură şi automatizare care răspund exact nevoilor aplicaţiei respective, în comparaţie cu instrumentele tradiţionale care aveau un număr limitat de funcţiuni (cele definite de către producător). Instrumentele tradiţionale de sine-stătătoare, cum ar fi osciloscoape şi generatoare de semnal, sunt proiectate pentru a realiza unul sau mai multe taskuri specifice, definite de către producător. Pentru un instrument virtual, în virtutea folosirii unui sistem cu µP şi a unui software potrivit, apare avantajul ultimelor tehnologii incorporate în PC-uri. Aceste avantaje tehnologice şi de performanţă includ procesoare puternice dar şi sisteme de operare cu puternice facilităţi de timp real. Pentru un sistem de instrumentaţie virtuală, nivelul software combinat cu un nivel hardware adecvat, realizat eventual modular, creează sistemul în ansamblu în conformitate cu cele mai variate cerinţe de aplicaţie.

79

VIII.7. Arhitectura unui sistem de prelucrare numerică La nivel de schemă-bloc, arhitectura principială a unui sistem de reglare

numerică (buclă de reglare numerică) ce funcţionează în timp real, este cea dată în Fig. VIII. 14. unde elementele componente reprezintă:

- Traductoare

T1,

,Tn

- – Elemente de execuţie

- C.C.S. – circuite de condiţionare de semnal (filtrare, liniarizare, izolare galvanică)

- C.A.D. circuite de adaptare a deciziilor

- CAN12 – convertor analog/numeric pe 12 biţi

- CNA12 – convertor numeric/analogic pe 12 biţi

E1,

,En

- CNA12 – convertor numeric/analogic pe 12 biţi E1, ,En Fig. VIII. 14 . Sistem de

Fig. VIII. 14. Sistem de reglare numerică

În industrie, uzual sunt folosite conversii pe 12 biţi si numai pentru aplicaţii speciale conversii pe un număr mai mare de biţi

80

După cum se poate observa din structura de mai sus, implementarea unui algoritm numeric de reglare are avantajul că are la dispoziţie toate datele achiziţionate din proces în timp real, deoarece acest nivel este primul nivel după traductor. Flexibilitatea unui astfel de structuri este dată de faptul că există posibilitatea modificării algoritmului numeric(la nivel software) fără o modificare hardware importantă, dacă cerinţele de control a procesului de modifică. Blocurile “NORMARE/PRELUCRARE” şi “DENORMARE/PRELUCRARE” reprezintă operaţia de transformare a domeniului mărimii de ieşire din unităţi CAN şi

CNA (adică din domeniul 0

4095

pe 12 biţi) în unităţi de măsură pentru mărimile

fizice (de ex.: 0

2000

o C; 0

380

V), sau cel mai probabil în domenii procentuale

0

Blocul limitare reprezintă blocul ce adaptează informaţia de ieşire din algoritmul numeric la condiţiile reale ale procesului(rezultatul poate fi un număr şi în interiorul sistemului cu microprocesor se pot reprezenta numere destul de mari în comparaţie cu realitatea semnalului din proces).

100

%.

VIII. 8. Principiile unui sistem distribuit şi ierarhizat Având la bază microprocesorul, echipamentele numerice pentru conducerea proceselor industriale au început să completeze, dar să şi înlocuiască tot mai mult echipamentele analogice. Unul dintre avantajele acestor echipamente numerice, pe lângă flexibilitatea legată de acţiunea de conducere a proceselor, este şi faptul că se pot interconecta foarte uşor unul cu altul prin linii de comunicaţie industrială. Pornind de la acest lucru, pentru asigurarea cerinţelor legate de siguranţa în funcţionare, creşterea fiabilităţii sistemului de conducere, creşterea vitezei de prelucrare a informaţiilor din ce în ce mai complexe, conducerea optimală a proceselor industriale, s-au construit sisteme distribuite şi ierarhizate de conducere. Împărţirea procesului în subprocese (distribuirea) se realizează în conformitate cu elementele grupate funcţional ale procesului, dar în primul rând pentru a se respecta restricţiile de timp real. Prin prelucrarea în paralel de către mai multe echipamente a informaţiilor din proces, se obţine un timp total de prelucrare mai mic (se tinde către restricţia de timp real) şi totodată se obţine o reducere a complexităţii echipamentului, ceea ce conduce la o fiabilitate mai mare pentru echipamentele de automatizare în ansamblu.

81

Ierarhizarea algoritmilor de prelucrare a informaţiei pe verticală se realizează în sensul că algoritmii complecşi (consumatori de timp) se depărtează de conducerea directă a procesului, pe când algoritmii mai simpli sunt mai aproape de nivelul conducerii directe a procesului. O posibilă structură distribuită şi ierarhizată pe 5 nivele este prezentată în Fig. VIII. 15. În cadrul acestei structuri se poate observa modularitatea ansamblului, în care comunicaţia între echipamente de acelaşi nivel şi între nivele se realizează prin magistrale specializate tocmai pentru a creşte viteza de vehiculare a informaţiei. Prin această conducere distribuită se asigură o distribuţie a sarcinilor şi totodată o specializare a echipamentelor sau programelor de conducere, ceea ce permite prelucrarea în paralel a informaţiei, conducând la creşterea vitezei de lucru a ansamblului. Deşi viteza de lucru a procesoarelor a ajuns să fie destul de mare, adică timpi de prelucrare foarte mici, totuşi creşterea vitezei de prelucrare a ansamblului ce formează un proces complex nu se mai poate face decât prin prelucrarea distribuită şi realizarea în paralel a mai multor sarcini. Pentru realizarea acestor cerinţe, odată cu dezvoltarea sistemelor numerice bazate pe o structura mono sau multi procesor, s-au dezvoltat arhitecturi de sisteme ierarhizate şi distribuite cu mai multe sisteme de calcul grupate pe mai multe nivele ierarhice.

cu mai multe sisteme de calcul grupate pe mai multe nivele ierarhice. Fig. VIII. 15. Proces

Fig. VIII. 15. Proces ierarhizat pe 5 nivele

82

Fiecare nivel realizează o categorie de sarcini specifice şi totodată asigură specializarea nivelelor atât ca echipamente hardware cât şi ca programe de aplicaţie. Nivelul 0: Reprezintă nivelul de bază ce corespunde echipamentelor de achiziţie şi prelucrare primară a semnalelor (datelor) şi elementele de execuţie ce intervin direct în instalaţia tehnologică. Aceste echipamente asigură informaţiile necesare funcţionării celorlalte nivele şi transmit comenzile elaborate direct către instalaţia tehnologică. De fiabilitatea şi precizia acestor elemente depinde funcţionarea tuturor

celorlalte nivele. Datorită faptului că aceste echipamente (traductoare şi elemente de execuţie) sunt plasate în instalaţia tehnologică, acestea trebuie alese astfel încât să îndeplinească următoarele cerinţe:

- să aibă o fiabilitate ridicată şi să fie adaptate condiţiilor de lucru(umiditate, pericol de explozie, vibraţii, praf, temperatură ridicată, câmpuri electromagnetice )

- să fie dublate sau chiar triplate (eventual pe principii diferite de măsură) traductoarele din punctele importante de măsură ale procesului.

- elementele de execuţie trebuie dotate şi cu elemente de măsură independente pentru a ne asigura că o valoare a comenzii transmise a fost într-adevăr realizată. Nivelul 1: Reprezintă nivelul de conducere directă a procesului şi asigură funcţiuni de reglare automată a parametrilor tehnologici prin bucle de reglare în circuit închis sau deschis(comenzi secvenţiale) pe baza sarcinilor primite de la nivelele superioare. Acesta este nivelul care trebuie să asigure conducerea în timp real al procesului. Din această cauză se preferă controlul unui număr mic de bucle de reglare cu o aceeaşi unitate centrală, astfel încât la apariţia unei defecţiuni, funcţiile sale să poată fi preluate de către operator (se poate trece pe comandă manuală) sau de celelalte nivele superioare. Numărul mic de bucle de reglare se datorează şi faptului că trebuie îndeplinite condiţiile de timp real. Nivelele 2 şi 3: Prin aceste nivele se asigură procesului determinarea unor condiţii optime de lucru, prezentând următoarele funcţiuni:

- conducerea optimă a procesului, în principiu bazată pe modele matematice ale instalaţiilor în regim dinamic sau staţionar.

83

- se asigură condiţii de performanţă optimă pentru instalaţie în funcţie de restricţiile globale sau apărute pe parcursul funcţionării.

- se determină mărimile prescrise ale buclelor de reglare şi se transmit nivelului 1.

- se poate realiza conducerea adaptivă la nivel de bucle de reglare bazate pe estimarea valorii parametrilor procesului, precum şi parametrii optimi ai legilor de reglare pentru regulatoare şi transmiterea acestora către nivelul 1.

- coordonarea optimă a instalaţiilor tehnologice şi a secţiilor bazată pe planul de producţie, materii prime şi consumuri energetice.

- monitorizarea performanţelor instalaţiilor, rapoarte, statistici privind starea utilajelor şi a opririi lor.

- detectarea şi localizarea defectelor în utilajele tehnologice, în echipamentele de automatizare, sau în transmisia şi prelucrarea datelor. Detecţia se poate realiza fie prin compararea valorilor măsurate cu nişte limite date, fie prin simularea funcţionării bazată pe modelul matematic al instalaţiei şi compararea cu valorile reale, eventual prin semnale test trimise către instalaţie şi către echipamentele de automatizare şi compararea răspunsului cu modelul cunoscut. Nivelul 4: Acest nivel corespunde managementului tehnic al uzinei şi realizează funcţiuni legate de gestiunea ansamblului de instalaţii ce prelucrează fluxul tehnologic al procesului.

84

Bibliografie

1. Constantin Sărmăşanu – Senzori şi traductoare - Note de curs

2. Transducers - Application Notes

3. David Valeriu - Măsurări electrice I – Iaşi 2009

4. Senzori şi traductoare note de curs -

5. Smart Transducer Interface Specification, (2007, June 30)

6. Chiver Olivian Traductoare - Note de curs

7. A. Chiciuc, I. Sobor - Unitati şi prefixe SI – manuale metrologice

8. BIPM Bureau International des Poids et Mesures http://www.bipm.org/fr/si/base_units/

9. G Giuliani, (2008). "A general law for electromagnetic induction". EPS 81 (6):

10. Mihaela Pintea “Reglarea automată a parametrilor proceselor tehnologice” Material de predare - Tehnician în automatizări Nivel 3, 2009

11. Sonntag, D., 1994: “Advancements in the field of hygrometry” Zeitschrift für Meteorologie, Volume 3, Number 2, pp. 5166

12. Wexler, A. (ed.), 1965: “Humidity and Moisture” Volumes 1 and 3, Reinhold, New York.

13. Branduşa Pantelimon, Constantin Iliescu “Măsurarea electrică a mărimilor neelectrice” Universitatea Politehnica Bucuresti 1997

14. Alimpie Ignea “Măsurarea electrică a mărimilor neelectrice” Editura de Vest, Timişoara 1996

15. Nicolae Marius Bârlea “Fizica senzorilor” Editura Albastră , Cluj 2000

16. Lucian Ciobanu “Senzori şi traductoare” Editura MATRIX ROM, 2006

17. Valer Dolga “Senzori si traductoare” Editura Eurobit, Timişoara, 1999

18. T. Madarasan B., Apahidean I., Ghiran I., Teberean P., Unguresan B., Duma M., Balan “Îndrumător pentru lucrări de termotehnică şi maşini termice” Cluj