Sunteți pe pagina 1din 16

Introducere

Cuvinte cheie: Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, Convenția Europeană a


Drepturilor Omului, Tratatul de la Nisa, Tratatul de la Lisabona, Drepturi fundamentale.
Rezumat: Lucrarea de față e compusă din patru capitole, fiecare capitol are două sau trei
subcapitole, cu excepția celui de-al patrulea. De asemenea există o introducere, concluzii generale,
bibliografie și webografie. În acest studiu este prezentată descrierea generală a Cartei drepturilor
fundamentale, de la propunerea ca proiect în 1989 până în ziua de astăzi. De asemenea sunt
abordate obiectivele propuse odată ca proiect de lege și punctele realizate, fiind elucidate drept
funcții și responsabilități de care răspunde Carta. Nu am omis expunerea și descrierea structurii
Cartei care joacă un rol primordial în perceperea subiectului de față.
Drept surse în realizarea lucrării respective am consultat site-urile oficiale ale Uniunii Europene,
dar și literatură de specialitate care abordează tematica acestui document- Carta drepturilor
fundamentale a Uniunii Europene și în special autori cum ar fi: Bărbulescu Ioan Gheorghe,
Moroianu Zlătescu Irina, Selejan – Guţan Bianca, Fuerea Augustin etc. În egală măsură am consultat și
presa de specialitate și anume: Revista franceză de drept constituțional, Dreptul Deplin, Juridica, Revista de
Drept Comercial.

Termenul ,,Carta” provine de la latinescul ,,Charta” care reprezintă sistemul în care constituțiile
și, acolo unde este cazul, drepturile și libertățile care le însoțesc sunt acordate în mod suveran de
către monarhul aflat la putere.1
Uniunea Europeană este o realitate dinamică ce e responsabilă de progres și schimbare, depășind
noțiunea de structură statică rezervată statelor membre și organizațiilor internaționale clasice.
Procesul construcției europene se caracterizează tocmai prin mutația pe care a suportat-o natura sa
esențială, realizată printr-o continuă reformă. Metoda inițială, pe care era bazat procesul de
constituire a Uniunii Europene erau pașii concreți, fie ei formali sau informali ai lui Jean Monnet
ceea ce avea să ducă la obiceiul de ,,a simți” și ,,a lucra împreună”.2
Valorile esențiale în cadrul Uniunii Europene sunt: drepturile omului, democraţia şi statul de
drept. Introduse chiar în tratatele sale fondatoare, acestea au fost consolidate prin adoptarea unor
serii de documente, care au facilitat parcurgerea unor etape instituţionale. Astfel, istoria Uniunii
Europene poate fi subînțeleasă din evoluţia protecţiei drepturilor omului, ce a influenţat decisiv
forma, precum şi funcţiile actuale ale organizaţiei de față. În egală măsură, treptat, prin stabilirea
noilor reglementări, pași ce au condus la dezvoltarea Uniunii, au fost acordate noi garanţii în

1
Gaïa, Patrick, Carta drepturilor fundamentale ale Uniunii Europene, în ,,Revista franceză de drept constituțional ”
2/2004 (n° 58) , pp. 227-246
2
Bărbulescu, Iordan Gheorghe, UE de la național la federal, Editura Tritonic, 2005, p.41
1
privinţa drepturilor omului.3
După cum se menționează de cele mai dese ori în literatura de specialitate, impactul Cartei
drepturilor fundamentale a Uniunii Europene trebuie analizat prin intermediul obiectivelor și
scopurilor propuse în momentul elaborării sale, a inovaţiilor aduse în ceea ce privește protecţia
drepturilor pe care le consacră şi a statului ce i-a fost acordat, ce ar putea determina o nouă
intervenţie a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene pentru asigurarea forței sale juridice, dar mai ales
prin individualizarea poziţiei ce i-a fost atribuită ca urmare a includerii sale în conţinutul proiectului
Constituţiei Europene şi prin recunoaşterea sa ca având forţă juridică obligatorie prin Tratatul de la
Lisabona.

CAPITOLUL I. Procesul de consolidare a Cartei drepturilor fundamentale


1.1 Istoricul adoptării Cartei
În declarația comună a Parlamentului, Consiliului și Comisiei Europene din 5 aprilie 1977 s-au
facut referiri la jurisprudența dezvoltată după 1969 a Curții de justiție în materia drepturilor
fundamentale, la tradițiile constituționale comune ale statelor membre și la convenția Europeană a
Drepturilor Omului (CEDO). Alături de declarațiile Consiliului, având valoarea programelor
politice, declarația Parlamentului European relativă la drepturile și libertățile fundamentale, din 12
aprilie 1989, a deschis calea spre realizarea obiectivului unei Carte a drepturilor fundamentale,
codificată dupa modelul CEDO. Un proiect al drepturilor fundamentale înserat în decizia din 10
februarie 1994, privind „proiectul unei constitutii europene” a fost prezentat Parlamentului
European, el reluând, cu unele nuanțe, Declarația din 1989. Preambulul Actului Unic European
(A.U.E.) din 28 februarie 1986 și cel al Tratatului asupra Uniunii Europene (T.U.E.), semnat la 7
februarie 1992, introduc o revizuire a Tratatelor trimițând, deja, la raportul dintre legitimarea
democratică și izvoarele precitate ale jurisprudenței. Singura dispoziție convențională figurează în
art. 6, alineatul II din Tratatul asupra Uniunii sub forma unei obligații de respect a drepturilor
fundamentale. Propunerea unui catalog de drepturi fundamentale a apărut abia în concluziile
Consiliului European din 15 și 16 decembrie 1995 ca un punct aparte pe ordinea de zi a Conferinței
interguvernamentale din 1996.
La reuniunea Consiliului European de la Köln (4 iunie 1999) s-a decis, la propunerea guvernului
federal german, crearea unui organism special cu misiunea elaborării unei carte a drepturilor
fundamentale ale Uniunii Europene. Mandatul dat acestuia trebuia să conțină principiile comune ale
CEDO și tradițiile constituționale comune Statelor membre: drepturile fundamentale economice și
sociale care figurau in „Carta socială europeană” și în „Carta comunitară a drepturilor sociale

3
Moroianu Zlătescu, Irina, Drepturile omului - un sistem în evoluţie, Editura Institutul Român pentru Drepturile
Omului, Bucureşti, 2008, pp. 119-120
2
fundamentale ale muncitorilor” trebuiau, de asemenea, să fie luate în considerație.
Anume în cadrul reuniunii Consiliului European la Tampere (Finlanda) între 15 și 16 octombrie
1999 a fost stabilită compoziția grupului responsabil de redactarea Cartei, cea care va fi numită mai
târziu ,,Convenția”. Grupul respectiv era formal din 62 de membri, împărțiți după cum urmează: 15
reprezentanți ai șefilor de state și de guvern ai statelor membre, un reprezentant al Comisiei
Europene, 16 membri ai Parlamentului European desemnați de către acesta și 30 de membri ai
Parlamentelor naționale (câte 2 din fiecare stat membru). Acest grup și-a ales președintele, în
persoana domnului Roman Herzog, fostul președinte al Republicii Federale Germane. De asemenea
de față au fost și ,,observatori”, adică 2 reprezentanți ai Curții de Justiție a Comunităților Europene,
un reprezentant al Consiliului European și un reprezentant al Curții de la Strasburg. Președintele și
vice-președinții constituie ,,prezidiul”. 4
În cadrul acestei reuniuni, șefii de stat sau de guvern au considerat că statutul ar trebui să conţină
principiile generale stabilite şi formulate în cadrul Convenţiei Europene sau rezultate din tradiţiile
constituţionale comune ale statelor membre. De asemenea, Carta socială europeană, prin enunţarea
drepturilor economice şi sociale ale cetăţenilor europeni, a avut un rol important alături de Carta
comunitară a drepturilor sociale fundamentale ale lucrătorilor. Totodată, documentul reflectă şi
principiile derivate din jurisprudenţa Curţii de Justiţie şi a Curţii Europene a Drepturilor Omului.
De asemenea, Convenţia a fost asistată de către un Birou compus din preşedintele Convenţiei şi
vice-preşedinţii desemnaţi de către membrii Parlamentului European, parlamentarii naţionali şi de
preşedintele Consiliului Uniunii. De asemenea, au fost invitaţi să asiste la lucrările Convenţiei, în
calitate de observatori, doi reprezentanţi ai Curţii de Justiţie a Comunităţilor Europene şi doi
membri ai Consiliului Europei, dintre care unul era reprezentantul Curţii Europene a Drepturilor
Omului. Comitetul economic şi social, Comitetul regiunilor şi Mediatorul European au fost invitaţi,
de asemenea, să îşi prezinte punctul de vedere în această materie.5
Președintele a renunțat la votul pe articole și a considerat adecvată regula consensului, în masura
în care, nu putea fi obținută unanimitatea. Potrivit concluziilor Consiliului European de la Tampere,
documentele de lucru au fost elaborate de comitetul de redactare și prezentate Convenției. Pentru a
asigura o eficacitate optimală, timpul de intervenție (luarea de cuvânt) al membrilor Convenției a
fost strict reglementat, fiind limitat la 3 minute pentru fiecare membru și numai la o singura
intervenție în privința unui articol. În egală măsură noua redactare a textului a fost elaborată pe baza
discuțiilor ținând cont de propunerile de modificare orale sau scrise, iar, fiecare articol s-a propus la
vot.

4
Cortes-Diaz, Claudia, Carta drepturilor fundamentale ale Uniunii europene, în ,,Dreptul Deplin” 2/2001 (n° 49) ,
p. 53-55
5
Selejan – Guţan, Bianca, Protecţia europeană a drepturilor omului, Ediţia a III-a revăzută şi adăugită, Editura C.H.
Beck, Bucureşti, 2008, p. 237
3
Textul proiectului Cartei a fost examinat de reprezentanții organelor Comunității Europene, ai
Comitetului economic și social, ai Comitetului regiunilor și a Mediatorului european; de asemenea,
proiectul a fost examinat de reprezentantul Consiliului Europei, de 66 organizații neguvernamentale
(ONG) și experți care lucrează în favoarea protecției și promovării drepturilor omului și care au fost
audiate la sesiunea din 12 mai 2000 a Convenției, însistându-se, mai ales, asupra raportului Cartei
cu drepturile sociale, asupra nediscriminării și principiului egalității.
Astfel, la 7 decembrie 2000, la Nisa a fost semnat textul Cartei drepturilor fundamentale a
Uniunii Europene, semnarea acestui document reprezentând unul dintre cele mai importante
momente pe drumul integrării europene, reafirmând convingerea semnatarilor că respectul
drepturilor omului, al valorilor fundamentale, constituie regula esenţială pe care se întemeiază
colaborarea statelor europene. Semnificaţia deosebită a acestui document, dar şi conţinutul
prevederilor sale, au determinat, încă din acel moment, pe unii specialişti să vadă în adoptarea sa un
pas în vederea elaborării Constituţiei Uniunii Europene.6
La acel moment, prin analiza prevederilor Cartei puteau fi identificate elemente de noutate, ce
reliefau totodată şi importanţa sa juridică. Astfel, încă din preambul, se face referire la păstrarea şi
dezvoltarea valorilor comune şi diversităţii culturilor, precum şi a tradiţiilor popoarelor Europei. De
asemenea, este de remarcat faptul că în preambul se găsesc idei referitoare atât la respectul
competenţelor şi sarcinilor Comunităţii, dar şi la principiul subsidiarităţii, la drepturile care rezultă
din tradiţiile constituţionale, la obligaţiile internaţionale comune ale statelor membre, la tratatele
comunitare, la Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale,
la Cartele sociale adoptate de Uniunea Europeană şi Consiliul Europei, precum şi la jurisprudenţa
Curţii de Justiţie a Comunităţilor Europene şi a Curţii Europene a Drepturilor Omului.
În decembrie 2000, Carta drepturilor fundamentale ale Uniunii Europene a fost anexată
Tratatului de la Nisa, fără a i se conferi valoare juridică, dar cu o însemnată valoare politică. Încă de
la început Carta a fost chemată să răspundă unor problematici, precum asigurarea unui rol mai activ
al Uniunii Europene în lume ca apărătoare a drepturilor omului, fapt ce angaja UE ca un tot, în
condiţiile în care sistemul hibrid anterior s-a dovedit nefuncţional în a asigura un rol practic şi
simbolic la nivelul global al Uniunii Europene, în special în ceea ce priveşte pregătirea condiţiilor
impuse de adaptarea politicilor în domeniul drepturilor omului.
Astfel, introducerea ansamblului de prevederi socio-economice poate fi considerată definiţia
unui așa zis „spaţiu european”, construit în direcţia dezvoltării unui sistem european al drepturilor
omului, având o valoare politică şi identitară.7 În redactarea sa, a fost accentuată ideea că realizarea

6
Duculescu, Victor, Carta drepturilor fundamentale de la Nisa – un prim pas către Constituţia Europeană?, în
„Juridica”, Anul II, Iulie - August, Nr. 7-8 (2001), pp. 316- 320
7
Andreescu, Gabriel, Severin, Adrian, Un concept românesc al Europei federale, Editura Polirom, 2001, p. 25
4
acestei carte de drepturi implică şi găsirea de soluţii pentru numeroase probleme, cum ar fi:
justificarea necesităţii sale, în contextul existenţei unor alte documente internaţionale şi europene în
materie, identificare drepturilor ce presupun nevoia unei protecţii juridice, stabilirea statutului său
legal, eliminarea riscului unei neconcordanţe între diferitele sisteme de protecţie din cadrul şi din
afara Europei sau crearea de mecanisme pentru sancţionarea încălcărilor de drepturi.8
Înaintea înglobării Cartei în Tratatul constituţional, s-a dorit ca acest text să fie încorporat în
Tratatul de la Nisa, opoziţia a şase state membre UE: Marea Britanie, Irlanda, Danemarca, Finlanda,
Suedia şi Olanda, a făcut însă să rămână doar la nivel de document politic. Cu toate acestea, Carta
producea deja efecte politice (s-au făcut referiri la ea în rapoartele privind situaţia din Austria după
intrarea la guvernare a partidului lui Jorg Haider), normative (decurgând din angajamentele
Parlamentului European şi Comisiei Europene de a considera Carta ca element de referinţă în
adoptarea legislaţiei comunitare) şi chiar jurisdicţionale (dispoziţii ale Cartei se regăsesc în
deliberările Tribunalului de Primă Instanţă, dar şi în concluziile avocaţilor generali, care asigură
audierea preliminară a litigiilor deduse în faţa Curţii de Justiţie a UE).
După cum este menţionat în cadrul paragrafului 2 al articolului 6 din Tratatul de la Maastricht:
„Uniunea respectă drepturile fundamentale, aşa cum sunt ele garantate de Convenţia europeană a
drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, semnată la Roma, la 4 noiembrie 1950 şi aşa cum
rezultă ele din tradiţiile constituţionale comune statelor membre, în calitate de principii generale de
drept comunitar”. Aceste prevederi s-au păstrat şi în cadrul Tratatului de la Amsterdam, însă, din
acest moment, competenţa Curţii de Justiţie arată dorinţa autorilor Tratatului de a dezvolta, cel puţin
simbolic, protecţia drepturilor omului.
Prin reglementarea statutului său în Tratatul constituţional, Carta, al cărei conţinut nu a fost
modificat în raport cu textul elaborat de Convenţia condusă de Roman Herzog, ar fi dobândit atât
valoare juridică obligatorie, cât şi valoare constituţională, această prevedere având caracter de
noutate.

1.2 Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene prin prisma Tratatul de


la Lisabona
Potrivit Tratatului de la Lisabona, Uniunea Europeană se substituie Comunităţii Europene şi
dobândind personalitate juridică, devine fundamentată pe dispoziţiile a două tratate: Tratatul asupra
Uniunii Europene şi Tratatul asupra funcţionării Uniunii. Întregul ansamblu al dispoziţiilor
comunitare se subordoneaza unei singure organizaţii interguvernamentale, Uniunea Europeană,
dispărând cei trei piloni, dar menţinându-se specificitatea cooperării în domeniul politicii de
apărare, externe şi de securitate comune. De asemenea, Carta drepturilor fundamentale dobândeşte

8
Tinca, Ovidiu, Carta drepturilor fundamentale ale Uniunii Europene - document de referinţă în evoluţia
constituţională actuală a Comunităţii Europene, în „Revista de Drept Comercial”, Anul XII, Nr. 4 (2002), p. 20
5
forţă juridică obligatorie, devenind în acest mod accesibilă tuturor cetăţenilor europeni. Deşi aceasta
figurează în cuprinsul tratatului doar sub forma unui articol ce face trimitere la textul său şi la
dispoziţiile sale, Carta poate să contribuie în mod direct la consolidarea politicii Uniunii în materia
protecţiei drepturilor fundamentale.
Pe lângă recunoaşterea dreptului de iniţiativă a cetăţenilor, tratatul conferă competenţe sporite
deopotrivă parlamentelor naţionale şi celui european, extinde domeniile în care actele urmează a fi
adoptate prin procedura codeciziei şi întăreşte controlul politic exercitat de către Parlamentul
European.
Potrivit art. 6 al Tratatului de la Lisabona, Uniunea recunoaşte drepturile, libertăţile şi principiile
prevăzute în Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene din decembrie 2000, astfel cum a
fost aceasta adaptată la 12 decembrie 2007, având aceeaşi valoare juridică cu cea a tratatelor. Cu
toate acestea, „dispoziţiile cuprinse în Cartă nu extind în niciun fel competenţele Uniunii astfel cum
sunt definite în tratate”.
În plus, Tratatul reafirmă principiul protecţiei drepturilor omului ca principiu fundamental al
Uniunii: „Drepturile fundamentale, astfel cum sunt garantate prin Convenţia europeană pentru
apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale şi astfel cum rezultă din tradiţiile
constituţionale comune statelor membre, constituie principii generale ale dreptului Uniunii”. 9
Intrarea în vigoare a acestor prevederi înseamnă posibilitatea invocării în faţa Curţii de Justiţie, a
Tribunalului de primă instanţă, precum şi în faţa instanţelor naţionale ale statelor membre,
permiţând lidat, pe un dublu nivel, al respectului drepturilor fundamentale.
Este important de subliniat prevederea cuprinsă în alineatul 2 al art. 6 al Tratatului, conform
căreia „Uniunea aderă la Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor
fundamentale. Competenţele Uniunii, astfel cum sunt definite în tratate, nu sunt modificate de
această aderare” are ca efect asigurarea unui nivel dublu de protecţie a individului. Astfel, dacă
cetăţenii UE nu vor obţine câştig de cauză în privinţa încălcării drepturilor lor fundamentale în faţa
Curţii de Justiţie, se vor putea adresa Curţii Europene a Drepturilor Omului, invocând încălcarea
Convenţiei Europene. Această aderare se va realiza potrivit Protocolului anexat la Tratatului de la
Lisabona, care prevede că Acordul privind aderarea Uniunii la Convenţia europeană cuprins în art.
6 alin. 2 din Tratatul privind Uniunea Europeană, trebuie să reflecte necesitatea de a conserva
caracteristicile specifice ale Uniunii şi ale dreptului său în special în ceea ce priveşte modalităţile
speciale ale participării eventuale a Uniunii la autorităţile de control ale Convenţiei europene şi
totodată mecanismele necesare pentru a garanta că acţiunile formulate de statele nemembre şi

9
După cum prevede art. 6, alineatul 3 al Tratatului de la Lisabona.
6
acţiunile individuale sunt îndreptate în mod corect împotriva statelor membre şi, după caz,
împotriva Uniunii. 10
Convenţia s-a ghidat, de asemenea, după CEDO (Convenția Europeană a Drepturilor Omului) în
elaborarea proiectului de text, însă nu a putut-o prelua sau copia din mai multe motive. În primul
rând, nu acesta era mesajul de la Köln şi, în plus, conţinutul Convenţiei Europene a Drepturilor
Omului reprezintă doar circa o treime din textul Cartei drepturilor fundamentale a Uniunii Europene.
Având deja 50 de ani de activitate, CEDO este ușor învechită în ceea ce privește actualitatea
subiectului, nemaifiind în lumina evoluţiilor juridice, pentru ca textul acesteia să fie preluat. Acest
lucru a fost recunoscut de către Consiliul Europei care, după proclamarea Cartei drepturilor
fundamentale a UE, a decis să revizuiască CEDO. Convenţia a fost, de asemenea, preocupată de a nu
formula alte drepturi noi, având în vedere că avea sarcina de a analiza legislaţia existentă. Cu toate
acestea, a luat în consideraţie noi pericole cu vechile drepturi: declaraţiile privind traficul de fiinţe
umane, clonarea în scopul reproducerii, protecţia datelor, ajutorul juridic, buna administraţie, dreptul
azilului şi accesul la justiţie reprezintă dovezi tangibile pentru aceasta. În ultimul rând, CEDO nu era
de urmat ca exemplu, motivul suplimentar fiind faptul că aceasta este formulată în termeni care sunt
prea dificil de înţeles.
În decembrie 2009, odată cu intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona, Cartei Drepturilor
Fundamentale i-a fost conferită aceeași forță juridică obligatorie ca cea a tratatelor. În acest scop, carta a fost
modificată și proclamată pentru a doua oară în decembrie 2007.

1.3 Principalele norme ale Cartei drepturilor fundamentale


Carta drepturilor fundamentale însumează în cadrul unui singur document, pentru prima dată
în istoria Europei, întreaga arie a drepturilor şi anume drepturi civile, politice, economice şi
sociale, care se găseau anterior într-o varietate de instrumente legislative, cum ar fi legislațiile
naționale și cea de la nivelul UE, precum și în convenții internaționale ale Consiliului Europei,
Națiunilor Unite (ONU) și ale Organizației Internaționale a Muncii (OIM).11
Este important să menționăm că, în mod oficial, Carta își propune să reunțe la distincția, într-
o oarecare măsură chiar opoziția, între drepturile civile și cele politice (,,drepturi libertăți” și
drepturi garanții”), drepturile cetățenilor pe de o parte și drepturile economice și socială pe de
alta.12 Toate aceste distincții sunt structurate în 6 din cele 7 capitole ale sale (54 articole), al căror
titlu reprezintă valorile fundamentale ale Uniunii Europene, şi anume: demnitate, libertăţi,
egalitate, solidaritate, cetăţenie şi justiţie.

10
Selejan – Guţan, Bianca, ibidem, pp. 240-241.
11
Fuerea Augustin, Manualul Uniunii Europene, Ediţia a III-a revăzută şi adăugită, Editura Universul Juridic,
Bucureşti, 2006, pp. 72-73.
12
Gaïa, Patrick, ibidem, pp. 227-246
7
În preambul se afirmă scopul UE de promovare a unei dezvoltări echilibrate şi durabile a
Europei pe fundamentul respectării valorilor universale și indivizibile ale demnităţii umane,
libertăţii, egalităţii şi solidarităţii, întărind prin Cartă protecţia drepturilor fundamentale
corespunzătoare evoluţiei societăţii, progresului social şi dezvoltărilor în domeniul științelor și
tehnologiilor. Se evidențiază valorile comune si responsabilitatea pentru aspectele importante
spiritual si moral. Se accentueaza, în același timp, competențele și obiectivele actuale ale
societații europene, încât, să se țină cont de diferențele statelor membre și de drepturile omului,
regionale și internaționale. Cu toate acestea, în cadrul celor şase capitole de bază, Carta
marchează diferențe mai explicite între „drepturile cetăţenilor” şi „drepturile tuturor indivizilor”
de pe teritoriul UE.
De asemenea, Carta drepturilor fundamentale cuprinde şi numeroase dezvoltări în ceea ce
priveşte formulările, în raport cu documentele fundamentale ce au stat la baza elaborării ei. Se
poate remarca, totodată, întregul şir de prevederi înscrise în Capitolul IV, întitulat
„Solidaritatea”, care creează importante garanţii ale dreptului la muncă. Astfel, Carta aduce
dezvoltări prevederilor pe care le înscriu Carta Socială Europeană din 1961, adoptată la Torino şi
Carta Socială Europeană revizuită din 1996, adoptată la Strasbourg, ce permit statelor să se
angajeze numai cu privire la unele dintre prevederile acestor documente şi nu cu documentele ca
atare, în integralitatea lor. De altfel, Consiliul a aprobat la Nisa şi Agenda Socială Europeană, în
concordanţă cu deciziile Consiliului European de la Lisabona.
Carta drepturilor fundamentale este împărțită în șapte titluri, dintre care șase sunt consacrate
enumerării drepturilor, în timp ce al șaptelea clarifică domeniul de aplicare al Cartei și principiile
care reglementează interpretarea acesteia. O caracteristică importantă a Cartei este gruparea
inovatoare a drepturilor, prin care se renunță la distincția tradițională dintre drepturile civile și
politice, pe de-o parte, și drepturile economice și sociale, pe de altă parte. Carta face, totodată, o
distincție clară între drepturi și principii. În conformitate cu articolul 52 alineatul (5), acestea din
urmă urmează să fie puse în aplicare prin acte legislative suplimentare și devin semnificative
pentru instanțe doar în cauzele referitoare la interpretarea și legalitatea unor astfel de acte.

Partea de fond a Cartei este împărțită după cum urmează:

 Titlul I („Demnitatea”) susține dreptul la demnitatea umană, dreptul la viață și dreptul la


integritate al persoanei și reafirmă interzicerea torturii și sclaviei;

 Titlul II („Libertățile”) susține dreptul la libertate și respectarea vieții private și de familie,


dreptul la căsătorie și dreptul de a întemeia o familie și dreptul la libertatea de gândire, de
conștiință și de religie, de exprimare și de întrunire. Acest titlu afirmă, de asemenea, dreptul la
educație, dreptul la muncă, dreptul de proprietate și de azil;
8
 Titlul III („Egalitatea”) reafirmă principiul egalității și nediscriminării, precum și respectarea
diversității culturale, religioase și lingvistice. De asemenea, acesta prevede acordarea unei
protecții specifice drepturilor copiilor, ale persoanelor în vârstă și ale persoanelor cu handicap;

 Titlul IV („Solidaritatea”) garantează protejarea drepturilor lucrătorilor, inclusiv a drepturilor de


negociere și de acțiune colectivă, precum și a dreptului la condiții de muncă echitabile și
corecte. Acest titlu recunoaște, de asemenea, drepturi și principii suplimentare, precum dreptul
la securitate socială, dreptul de acces la asistență medicală și principiile protecției mediului și
protecției consumatorilor;

 Titlul V („Drepturile cetățenilor”) enumeră drepturile cetățenilor Uniunii: dreptul de a alege și


de a fi ales în Parlamentul European și în cadrul alegerilor locale, dreptul la bună administrare,
dreptul de petiționare, dreptul de acces la documente, dreptul la protecție diplomatică și
libertatea de circulație și de ședere;

 Titlul VI („Justiția”) reafirmă dreptul la o cale de atac eficientă și la un proces echitabil, dreptul
la apărare, principiile legalității și proporționalității infracțiunilor și pedepselor și dreptul de a nu
fi judecat sau condamnat de două ori pentru aceeași infracțiune.

Deși Carta reafirmă în cea mai mare parte drepturi care existau deja în statele membre și care au
fost recunoscute ca făcând parte din principiile generale ale dreptului UE, aceasta este, de
asemenea, inovatoare în unele privințe. De exemplu, handicapul, vârsta și orientarea sexuală sunt
acum menționate în mod explicit ca motive interzise de discriminare. Mai mult, Carta include unele
drepturi „moderne”, cum ar fi interzicerea clonării ființelor umane în scopul reproducerii.
Cu toate acestea, valoarea principală a Cartei nu rezidă în caracterul său inovator, ci în
recunoașterea explicită a rolului-cheie pe care drepturile fundamentale îl joacă în ordinea juridică a
UE. Astfel, Carta recunoaște în mod expres că Uniunea este o comunitate de drepturi și valori și că
drepturile fundamentale ale cetățenilor reprezintă piatra de temelie a Uniunii Europene.

 Titlul VII al Cartei include unele dispoziții generale care reglementează interpretarea și
aplicarea acesteia.13

Articolele 52 și 53 includ reglementări suplimentare ce confirmă importanța tradițiilor


constituționale naționale și a legislațiilor naționale. Primul dintre aceste articole prevede că
drepturile fundamentale trebuie interpretate în conformitate cu tradițiile constituționale comune
statelor membre, precum și cu cele ale CEDO, ținând seama, totodată, pe deplin de legislațiile și
practicile naționale. Articolul 53 afirmă în mod clar faptul că dispozițiile Cartei nu pot restrânge sau

13
Parlamentul European, http://www.europarl.europa.eu/atyourservice/ro/displayFtu.html?ftuId=FTU_1.1.6.html ,
România, 14.11.2016
9
aduce atingere nivelului de protecție a drepturilor fundamentale deja recunoscute de dreptul
Uniunii, de dreptul internațional (în special de CEDO) și de constituțiile statelor membre.
Deși Carta cuprinde un număr de drepturi, acestora nu li se acordă o protecție nelimitată. Într-
adevăr, articolul 52 permite restrângeri ale exercitării drepturilor, în măsura în care acestea sunt
prevăzute de lege, respectă substanța acestor drepturi și sunt proporționale și necesare pentru a
proteja drepturile altora sau interesul general. Mai mult, în timp ce unele drepturi sunt formulate în
termeni absoluți, altele sunt acordate „în conformitate cu dreptul Uniunii și cu legislațiile și
practicile naționale”, ceea ce înseamnă că domeniul de aplicare al acestor drepturi poate face
obiectul unor restrângeri suplimentare. Această dispoziție are drept scop menținerea nivelului de
protecție oferit în prezent, în domeniile lor de aplicare respective, de dreptul Uniunii, dreptul
statelor membre și dreptul internațional.14Carta se aplică în mod egal tuturor statelor membre ale
Uniunii Europene. Deși a fost adoptat un protocol pentru a clarifica aplicarea sa în cazul Regatului
Unit și al Poloniei, acesta nu limitează și nu exclude impactul său asupra ordinilor juridice din cele
două state membre, astfel cum a fost recunoscut în mod expres de către Curtea de Justiție.

CAPITOLUL 2. Obiectivele și realizările creatorilor Cartei


2.1 Obiectivele Cartei drepturilor fundamentale ale Uniunii Europene
Obiectivul Cartei a fost formulat la reuniunea de vârf a Consiliului European de la Köln. Acesta
era reprezentat de faptul de a se limita la drepturile individuale fundamentale, de a face legislaţia
existentă transparentă, de a transmite mesajul că toate instituţiile UE şi statele membre, atunci când
aplică legislaţia europeană, au obligaţia de a respecta drepturile fundamentale ale cetăţenilor, adică
cetăţenii Uniunii nu îşi pierd protecţia drepturilor lor fundamentale oferită de statul lor respectiv,
atunci când o responsabilitate este transferată, prin modificarea unui tratat, din sfera statelor
membre în cea a Comunităţii. După cum a fost formulat de fostul preşedinte al Germaniei federale
între anii 1994-1999, Roman Herzog, obiectivul Cartei a fost de a demonstra bazele intelectuale şi
juridice ale Uniunii Europene, adică de a pune în evidenţă faptul că Uniunea Europeană a fost de la
bun început un spaţiu cu valori şi legislaţie comune. Prin urmare, obiectivul a inclus şi include
transmiterea unui semnal cetăţenilor, lumii întregi, statelor candidate, precum şi vecinilor, că
ansamblul politicilor şi legislaţiei UE sunt angajate unor valori şi unei legislaţii comune şi sunt
obligate să respecte o legislaţie comună.
Prin drept fundamental al cetăţeanului Uniunii Europene trebuie înţeles „acel drept subiectiv,
care este esenţial pentru cetăţenii Uniunii şi care este înscris în Constituţia pentru Europa”15, ceea ce

14
Ungureanu, Diana, Tratatele fundamentale ale Uniunii Europene, Editura C.h. Beck, București, 2010, p. 354
15
Iancu, Gheorghe, Instituţii de drept constituţional al Uniunii Europene, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2007, p. 113
10
înseamnă că nu toate drepturile subiective de care beneficiază cetăţenii europeni sunt drepturi
fundamentale ale cetăţenilor Uniunii Europene, ci doar cele care îndeplinesc condiţiile cuprinse în
definiţia dreptului fundamental al cetăţeanului Uniunii Europene. Prin urmare, există o diferenţă
între sfera drepturilor subiective a cetăţenilor europeni şi cea a drepturilor fundamentale ale
acestora, prima fiind astfel mult mai mare.

2.2 Care însă nu a fost obiectivul Cartei?


Obiectivul nu a fost de a redacta o constituţie a Uniunii Europene. Aceasta va depinde de
evoluţiile viitoare. Cu toate acestea, urmând recomandarea lui Herzog, Carta a fost formulată în aşa
fel încât „să pară” că ar face parte dintr-o constituţie a UE. Este, astfel, formulată în termeni
potriviţi şi pentru o constituţie şi pentru un tratat. De asemenea nu s-a avut în vedere formularea de
drepturi fundamentale pentru statele membre, având în vedere că ele se bucură de propriile lor
drepturi fundamentale şi deţin propria lor suveranitate legislativă în acest scop. Nu a fost vorba nici
de transferul de responsabilităţi de la statele membre la nivelul Uniunii. Modificarea
responsabilităţilor este dreptul şi atribuţia doar a statelor membre şi poate fi făcută sub formă de
modificare la Tratatele de instituire a Uniunii Europene. În ultimul rând, obiectivul nu s-a referit la
formularea de noi drepturi, având în vedere că sarcina a fost, în final, ca legislaţia prezentă să
devină mai transparentă.

CAPITOLUL III. Funcțiile Cartei drepturilor


3.1 Prezentarea generală a funcțiilor și responsabilităților Cartei
Carta porneşte de la generoasa idee că UE plasează persoana în centrul acţiunii sale, instituind
cetăţenia Uniunii şi un spaţiu de libertate, securitate şi justiţie. Uniunea contribuie astfel la apărarea
şi dezvoltarea valorilor sale comune, cu respectarea diversităţii culturale şi a tradiţiilor popoarelor
Europei, precum şi a identităţii naţionale a statelor membre şi a organizării puterilor publice la nivel
naţional, regional şi local.
Carta stabileşte clar faptul că scopul său este acela de a proteja doar drepturile fundamentale ale
indivizilor în ceea ce priveşte acţiunile desfăşurate de instituţiile europene şi de statele membre în
aplicarea dreptului Uniunii Europene.
De asemenenea, Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene promovează demnitatea
umană, clarifică drepturile fundamentale ale cetăţenilor europeni, prezintă bazele intelectuale şi
juridice ale Uniunii Europene, pune în evidenţă Uniunea Europeană ca o comunitate de valori şi de
drept, este considerată declaraţia drepturilor fundamentale cea mai actuală în lume şi prima din noul
mileniu și garantează că toate instituţiile comunitare vor respecta aceste drepturi fundamentale.

11
Acest document esențial pentru buna funcționare a vieții sociale în cadrul UE recunoaşte că
fiecare persoană are dreptul de a beneficia, în ce priveşte problemele sale, de un tratament
corespunzător din partea instituţiilor Uniunii. Pe scurt, Carta drepturilor fundamentale a Uniunii
Europene a fost concepută în folosul tuturor.
Ea instituie măsuri de protecţie a persoanei împotriva puterii statului, precum şi drepturi sociale
fundamentale, fără a face promisiuni care nu pot fi ţinute. Textul specifică în mod clar faptul că
asemenea drepturi nu justifică acordarea de puteri UE, care nu au fost hotărâte de statele membre
prin modificări la tratate, precum şi faptul că limitările şi condiţiile dreptului comunitar trebuie
respectate.
Este important de menționat că, în egală măsură, Carta reafirmă respectarea competenţelor şi
îndatoririlor Uniunii, precum şi a principiului subsidiarităţii, precizând, totodată, că drepturile pe
care ea le conţine rezultă din tradiţiile constituţionale şi din obligaţiile internaţionale comune
asumate de statele membre, din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului și a
libertăților fundamentale, din Cartele sociale adoptate de Uniune şi de Consiliul Europei, precum şi
din jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene şi cea a Curţii Europene a Drepturilor
Omului.16 Exercitarea acestor drepturi presupune responsabilităţi şi îndatoriri faţă de ceilalţi, de
comunitate şi de generaţiile viitoare. Această legătură cu relaţia dintre drepturi şi îndatoriri este
stipulată în penultima propoziţie din preambulul Cartei drepturilor fundamentale, fiind exprimată
într-un mod grăitor: „beneficiul acestor drepturi implică responsabilităţi şi îndatoriri atât faţă de
terţi, precum şi faţă de comunitatea umană în general şi faţă de generaţiile viitoare".
Drepturile fundamentale ale omului, atât cele garantate de Convenţia europeană a drepturilor
omului, cât şi cele care rezultă din tradiţiile constituţionale comune ale statelor membre, fac parte
din dreptul UE ca principii generale. Se doreşte astfel o precizare clară că Uniunea recunoaşte, în
plus faţă de Cartă, drepturile fundamentale suplimentare prevăzute de cele două surse amintite mai
sus, în calitate de principii generale, ceea ce va permite Curţii de Justiţie să apeleze la aceste surse
din perspectiva evoluţiei viitoare.

3.2 Domeniul de aplicare a Cartei


Carta se aplică instituțiilor europene, cu respectarea principiului subsidiarității, și nu poate sub
nicio formă să extindă competențele și sarcinile stabilite pentru acestea de tratate. Carta se aplică,
de asemenea, statelor membre atunci când acestea pun în aplicare legislația europeană.

16
Baza de date a Uniunii Europene, http://eur-lex.europa.eu/legal-content/RO/TXT/?uri=URISERV%3Al33501 ,
România, consultată la 16.11.2016
12
 Domeniul personal de aplicare al Cartei se poate dovedi a fi foarte larg: majoritatea drepturilor
recunoscute în cadrul acesteia sunt acordate „tuturor”, indiferent de naționalitate sau statut. Este
important de menţionat faptul că pentru anumite drepturi înscrise în Capitolul V, prevederile
acestuia se referă nu numai la cetăţenii propriu-zişi ai Uniunii, ci şi la „orice persoană fizică sau
morală care este rezident sau are sediul statuar într-o ţară membră”. În acest sens, persoanele
care nu au cetăţenia Uniunii pot să se adreseze Mediatorului Uniunii sau să-şi exercite dreptul la
petiţionare.
 Domeniul material de aplicare al Cartei este definit în mod expres la articolul 51, care prevede
că dispozițiile sale se adresează numai instituțiilor și organismelor UE și statelor membre, atunci
când acestea acționează pentru a pune în aplicare legislația UE. Această dispoziție servește la
trasarea limitelor dintre domeniul de aplicare al Cartei și cel al constituțiilor naționale: Carta nu
este obligatorie pentru state decât atunci când acestea pun în aplicare dreptul UE. În plus, Carta
nu extinde autoritatea sau competențele Uniunii, asigurând astfel faptul că adoptarea sa nu
lărgește, în sine, competențele Uniunii în detrimentul competențelor statelor membre.

CAPITOLUL IV. Actualitatea subiectului


Carta drepturilor fundamentale a UE, care este în vigoare și are caracter juridic obligatoriu de
cinci ani, a ghidat procesul decizional al UE încă de la faza de proiect de act legislativ până la codul
de legi în adevăratul sens al cuvântului. Carta instituie drepturi fundamentale, precum libertatea de
expresie și protecția vieții private, care reflectă valorile comune ale Europei și moștenirea
constituțională a acesteia.
În pofida faptului că acest document oferă o gamă largă de drepturi cetățenilor Uniunii Europene
și nu numai, nu toți cunosc de existența acestui document privilegiat, ceea ce impune Comisia
Europeană să sensibilizeze opinia publică privind Carta, cazurile în care se aplică și rolul
instituțiilor UE în domeniul drepturilor fundamentale.
În cadrul sondajului realizat de Eurobarometru Flash în 2012 privind Carta drepturilor
fundamentale a UE, numărul cetățenilor care știu de existența Cartei a crescut (64% din toți
europenii, față de 48% în 2007). 45% din numărul scrisorilor primite de Comisie de la cetățeni
privind chestiuni legate de drepturile fundamentale se refereau la situații în care Carta se putea
aplica. 65% din europeni susțin că ar dori să afle mai multe despre organismele la care trebuie să
apeleze în cazul în care drepturile prevăzute de Cartă le sunt încălcate. 17
În acest context apare întrebarea : La ce mai exact servește Carta drepturilor fundamentale ale
Uniunii Europene ? Mai multe argumente apar drept justificare a adoptării acestui document:

17
Portalul EUROPA, http://europa.eu/rapid/press-release_IP-12-370_ro.htm , România, consultat la 16.11.2016
13
1. Lizibilitatea: Carta ar fi o transcriere îmbunătățită a Convenției Europene a Drepturilor
Omului. Această idee este contrazisă de numeroși juriști care susțin ideea că proiectul cartei s-
a concentrat pe textul drepturilor, ignorând condițiile și limitele acestora, comparativ cu
CEDO, care pune accent pe acestea, în special în cazul dreptului la libertate sau la securitate;
2. Unificarea, adică importanța faptului de a avea un text care prevede atât drepturile civile, cât și
cele economice și sociale. Acest argument este limitat în cazul în care Carta nu are valoare
juridică obligatorie;
3. Actualitatea - se referă în special la introducerea drepturilor referitoare la bioetică, ca de
exemplu interzicerea clonării ființelor umane (Art. 3, alineatul 2d).

În cele din urmă, putem menționa că problemele sunt mai degrabă de ordin politic decât juridic.
Politic deoarece Curtea de Justiție a Comunității Europene nu dorește să fie controlată de o altă
juridicție, un alt argument fiind faptul că drepturile omului nu sunt preocupația majoră și principală
a statelor membre, dar mai ales a instituțiilor comunitare.18

Concluzii generale

Carta drepturilor fundamentale are o importanţă majoră în cadrul Uniunii Europene, deoarece,
este unicul document în cadrul Comunității Economice Europene care întrunește ansamblul
drepturilor sociale, economice şi politice expuse în cadrul unui singur text dedicat tuturor cetăţeni
europeni și ale rezidenților de pe teritoriul Uniunii. Ea nu doar recunoaște o serie de drepturi
personale, civile, politice, economice și sociale ale cetățenilor UE și le înscrie în legislația
europeană. Importanța acestui document este în același timp conturată de ideea că este singurul text
de acest tip la nivel internaţional. Rolul Cartei a crescut progresiv pe parcursul timpului, având un
impact major asupra tuturor instituţiilor Uniunii Europene, inclusiv asupra tribunalelor europene.
Principalul rol al Cartei este de a garanta faptul că instituțiile UE respectă drepturile
fundamentale atunci când pregătesc noi acte legislative europene. Preocupările în materie de
drepturi fundamentale reprezintă acum o parte inerentă a pregătirii noilor acte legislative ale UE.
Carta reprezintă un punct de sprijin, integrarea sa în cadrul Tratatului de la Lisabona garantează
recunoaşterea deplină şi nelimitată a drepturilor fundamentale cuprinse în aceasta. De asemenea,
pentru prima dată într-un text internaţional principiul egalităţii este recunoscut în toate domeniile,
după cum este prevăzut în art. 23, expresie confirmând atenţia sporită de a promova la nivel
european egalitatea dintre bărbaţi şi femei.
Deşi iniţial s-a dorit a fi mai degrabă o recenzie a categoriilor de drepturi beneficiind de protecţie
comunitară, Carta drepturilor fundamentale impresionează prin maniera originală de prezentare a

18
Cortes-Diaz, Claudia, ibidem, pp. 53-55
14
conţinutului şi prin modul în care transpune în context unele din regulile de redactare şi prezentare a
documentelor internaţionale adoptate în această materie. Astfel, Carta consolidează toate drepturile
personale într-un text, implementând principiul indivizibilităţii drepturilor fundamentale. Modelul
european în consacrarea drepturilor fundamentale, spre deosebire de cel american, se distinge prin
preocupările sociale manifestate, chiar în mod variabil, de către fiecare din statele membre ale
Uniunii. Importanţa acordată drepturilor economice şi sociale în viaţa cotidiană, caracterul lor de
factor de echilibru în societăţile europene, dimensiunea socială a construcţiei comunitare reprezintă
argumente în favoarea afirmării indivizibilităţii drepturilor fundamentale.
În perspectivă, interesul Uniunii Europene este concentrat pe faptul că, prin instituţiile sale
democratice, să răspundă cerinţelor cetăţenilor săi, căci, în mod indiscutabil, statele membre ale
Uniunii s-au înscris, în cadrul conflictelor ce au loc pe arena internaţională, într-un proces de
reevaluare a opţiunilor în privinţa drepturilor lor şi de reaşezare a societăţii pe fundamental
democraţiei, cadru în care, respectul pentru drepturile omului trebuie să devină cel mai important
obiectiv, cu atât mai mult, cu cât, însăşi securitatea internaţională este legată de respectarea
drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului.
Putem concluziona afirmând că Uniunea Europeana este o comunitate de valori, fiind produsul
mai multor mari tradiţii religioase şi filozofice care tinde să asigure prosperitatea și bunăstarea
statelor sale membre. Cu acest prilej, putem spune, că anume Carta este documentul perfect care
poate asigura confortul, securitatea, libertatea cetățenilor europeni și a rezidenților acesteia.

15
Bibliografie

1. Andreescu, Gabriel, Severin, Adrian, Un concept românesc al Europei federale, Editura


Polirom, 2001
2. Bărbulescu, Iordan Gheorghe, UE de la național la federal, Editura Tritonic, 2005
3. Cortes-Diaz, Claudia, Carta drepturilor fundamentale ale Uniunii europene, în ,,Dreptul
Deplin” 2/2001 (n° 49)
4. Duculescu, Victor, Carta drepturilor fundamentale de la Nisa – un prim pas către
Constituţia Europeană?, în „Juridica”, Anul II, Iulie - August, Nr. 7-8 (2001)
5. Fuerea Augustin, Manualul Uniunii Europene, Ediţia a III-a revăzută şi adăugită, Editura
Universul Juridic, Bucureşti, 2006
6. Gaïa, Patrick, Carta drepturilor fundamentale ale Uniunii Europene, în ,,Revista franceză
de drept constituțional ” 2/2004 (n° 58)
7. Iancu, Gheorghe, Instituţii de drept constituţional al Uniunii Europene, Editura Lumina
Lex, Bucureşti, 2007
8. Moroianu Zlătescu, Irina, Drepturile omului - un sistem în evoluţie, Editura Institutul
Român pentru Drepturile Omului, Bucureşti, 2008
9. Selejan – Guţan, Bianca, Protecţia europeană a drepturilor omului, Ediţia a III-a revăzută şi
adăugită, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2008
10. Tinca, Ovidiu, Carta drepturilor fundamentale ale Uniunii Europene - document de
referinţă în evoluţia constituţională actuală a Comunităţii Europene, în „Revista de Drept
Comercial”, Anul XII, Nr. 4 (2002)
11. Ungureanu, Diana, Tratatele fundamentale ale Uniunii Europene, Editura C.h. Beck, București, 2010

Webografie
1. Baza de date a Uniunii Europene, http://eur-lex.europa.eu/legal-
content/RO/TXT/?uri=URISERV%3Al33501 , România, consultată la 16.11.2016
2. Parlamentul European,
http://www.europarl.europa.eu/atyourservice/ro/displayFtu.html?ftuId=FTU_1.1.6.html , România,
14.11.2016
3. Portalul EUROPA, http://europa.eu/rapid/press-release_IP-12-370_ro.htm , România, consultat la
16.11.2016

16