EROAREA JUDICIARĂ

MECANISME ȘI IMPLICAȚII PSIHOLOGICE

14.1. Izvoare și surse de eroare în demersul judiciar.

Una din problemele cu consecinţe grave în viaţa societăţii, în viaţa familiei şi la nivelul
individului, este reprezentată de erorile judiciare.
Imperfecţiunea organelor noastre de recepţie, existenţa unor elemente de diferenţiere sub raportul
însuşirilor de percepţie, memorare şi verbalizare de la un individ la altul, survenirea între momentul de
recepţie a informaţiilor şi cel al reproducerii, a unui coeficient de alterare a faptelor memorate datorită
unei serii de factori, a prezumţiei contestabilă privind sinceritatea individului, precum şi marile
dificultăţi ridicate de aprecierea bunei sau relei- credinţe a unei persoane la momentul întocmirii unui
act care serveşte ca probă, constituie, cu toate, aspecte de care judecătorul va trebui să ţină seama atunci
când apreciază probele şi când deliberează.
De aceea, ţinând seama de toate aceste posibilităţi de deviere de la realitate, se impune utilizarea,
pe întreaga durată a administrării şi evaluării probelor a acelor procedee elaborate de practica judiciară,
în cunoaşterea deplină a legităţilor psihologice, care să îngăduie judecătorului să identifice mai întâi,
posibilităţile obiective sau subiective de eroare, să atenueze sau să înlăture apoi consecinţele factorilor
de alterare a adevărului, cu alte cuvinte, să evalueze exact, în ansamblul probelor, veridicitatea.
Complexitatea activităţii de înfăptuire a justiţiei – de la activitatea organelor de poliţie, a
parchetelor şi până la activitatea instanţelor judecătoreşti – problemele ridicate pe parcursul acestei
activităţi pot, în concurs cu anumite împrejurări, să determine erori judiciare.
In sens filosofic, prin eroare înţelegem concluzia care, datorită limitelor cunoaşterii, observaţiei
superficiale, experimentului organizat în mod defectuos, nerespectării legilor logice, nu reflectă
adevărat, veridic, realitatea obiectivă.
Prin eroare judiciară înţelegem perceperea, interpretarea, sancţionarea greşită, cu bună- sau rea-
credinţă, a datelor faptice şi juridice ridicate în cadrul procesului de înfăptuire a justiţiei.

A. La nivelul organelor de cercetare (organe de poliţie şi organe ale parchetului)

a) Unele din cauzele obiective ale erorilor expertizei criminalistice se pot datora:

-expertului care nu are cunoştinţe temeinice în domeniul ştiinţei criminalistice şi al metodelor de

expertiză pe care le utilizează, superficializate în activitatea de cercetare, efectuând examinări
incomplete sau de suprafaţă, imprudenţa sau neglijenţa în exercitarea atribuţiilor sale;
-calităţile judecăţilor expertului criminalist influenţate de vanitate şi orgoliu, de înclinarea spre cazuri
rare, spre concluzii lipsite de logică, spre păreri preconcepute;
-fetişizări ale tehnicii, întrucât, în pofida progresului tehnic, riscul de a greşi în investigaţii, persistă;

Document1 1
-aplicării tehnicii, nu ca mijloc de cercetare, ci ca un ţel, fără a fi permanent supusă spiritului critic şi
gândirii creatoare a expertului;
-întreruperii repetate a expertului criminalist de la executarea cu continuitate a cercetărilor ştiinţifice de
laborator;
-participării expertului criminalist la realizarea unor acte de urmărire penală, care îl pot influenţa în
concluziile formulate;
-depăşirii competenţei profesionale sau încercării de a rezolva prin expertiză probleme de ordin juridic;

b) Dintre cauzele subiective care pot genera erori în expertiza criminalistică, importante sunt:
-teama de răspundere;
-neîncrederea în sine;
-atitudinea temerară;
-lipsa de organizare a activităţilor;
-comportamentul birocratic.

A. În continuare vom analiza câteva categorii de erori care pot apărea în expertiza criminalistică:

1. Erori produse ca urmare a ridicării şi ambalării necorespunzătoare a urmelor sau a corpurilor

delicte.

O simplă ridicare a urmei-materie de pe obiectul purtător, executată în mod necorespunzător, face

ca în materialul recoltat să apară unele componente organice sau anorganice străine acesteia, care vor
conduce uneori la imposibilitatea separării lor de componentele caracteristice urmei în litigiu şi deci la
formularea unei concluzii eronate.
Acelaşi deznodământ nedorit îl poate produce şi o ambalare necorespunzătoare a urmelor în litigiu.
Cel mai adesea, erorile se produc ca urmare a ambalării în acelaşi loc a urmei în litigiu cu probele de
comparaţie.
O altă sursă de eroare o poate constitui şi contaminarea produselor în litigiu în procesul pregătirii
în laborator, în vederea examinării. În aceste împrejurări, din lipsa unei metodologii specifice de
preparare a probelor pentru expertiză ori din neglijenţa expertului criminalist, se poate ajunge la
contaminarea probei în litigiu pe plan calitativ sau cantitativ cu o serie de elemente străine, îngreunându-
se formarea unei concluzii juste.

Document1 2
2. Erori produse prin neexaminarea probelor în aceleaşi condiţii.

În majoritatea expertizelor criminalistice se folosesc şi mijloace tehnice (spectrometru,

spectrografe, gazocromatografe, laseri, microscoape şi calculatoare electronice) care, în ipoteza unei
simple modificări a parametrilor tehnicii de lucru în examinarea modelelor de comparaţie faţă de
parametrii utilizaţi în cercetarea probelor în litigiu, conduce în mod sigur la instalarea unei erori în
concluziile formulate.

3. Erori produse prin neexaminarea originalului.

Expertul este obligat să efectueze examinarea urmei după originalul urmei sau probei în litigiu,
căci altfel se ajunge lesne la erori.
Expertiza grafică nu trebuie efectuată niciodată după copii xerox, deoarece în cazul existenţei
ştersăturii, răzăturii, trăsăturile, urmele de apăsare etc. nu apar ca pe original, şi deci nu pot fi percepute,
examinate şi puse în evidenţă în cuprinsul expertizei criminalistice.

4. Erori produse prin compararea urmei cu obiectul creator de urmă

Regula potrivit căreia urma infracţiunii nu se compară cu obiectul creator, ci cu o urmă creată în
mod experimental cu ajutorul acestuia, este de natură să genereze erori dacă este încălcată.

5. Erori produse ca urmare a nefolosirii tuturor mijloacelor şi metodelor de expertiză.

Pe baza unei practici îndelungate, este necesar să se sublinieze că examinarea aceleiaşi urme cu
ajutorul tuturor posibilităţilor oferite de ştiinţă constituie, în expertiza criminalistică o garanţie a stabilirii
adevărului ştiinţific, deci o cale sigură de înlăturare a erorii şi a implicaţiilor ei nefaste în procesul
judiciar.

6. Erori produse în procesul constatării şi interpretării caracteristicilor identificatoare.

Ca urmare a neevaluării totale a caracteristicilor identificatoare generale şi individuale oferite de

proba în litigiu şi de modelele de comparaţie, pentru obţinerea întregii cantităţi de informaţie ştiinţifică,
se poate instala eroarea în condiţiile expertului.
Se poate vorbi de funcţia de preponderenţă a unor părţi izolate asupra ansamblului imaginii
obiectului examinat.

Document1 3
 O sursă de eroare în expertiza criminalistică poate fi introducerea de către expert a unor
caracteristici foarte relative sau nespecifice în complexul de caracteristici care urmează a fi cercetate
pentru formularea concluziei.

7. Erori produse din cauza aprecierii necorespunzătoare a detaliilor nesemnificative.

Unele detalii găsite într-o urmă supusă expertizei pot fi uneori nesemnificative, determinând
concluzii în cercetarea de laborator a acestora, mai ales atunci când expertul nu reuşeşte să le aprecieze
ca atare şi să stabilească cum au acţionat asupra lor agenţii modificatori.

Detaliile relevante în urmă sau proba în litigiu pot constitui caracteristici cu valoare identificatoare
numai dacă au o frecvenţă constantă. Atunci când un detaliu nu are o repetabilitate constantă, trebuie
apreciată de expert ca un amănunt accidental. Este important pentru expert să reţină că un detaliu poate
deschide, uneori, o nouă pistă de cercetare.

8. Erori de măsurare sau de calcul.

Măsurarea şi calculele sunt făcute de către expert în etapa intuitivă. În momentul în care începe să-şi
pună întrebări, trece în faza raţionamentului necesar unei cercetări ştiinţifice. Ca atare, orice greşeală,
făcută de expert în activitatea de măsurare ori în calcule, va produce eroare şi în raţionamentele
întemeiate pe acesta.

9. Erori de logică:

 erori de logică formală (aprecierea incorectă a deducţiilor);

 erori materiale (relatarea greşită a faptelor);
 erori verbale sau scrise (folosirea eronată a termenilor);
 erori produse prin nerespectarea principiilor de bază ale demonstraţiei;
 erori generate de raţionamente greşite, datorate confuziei în delimitarea categoriilor filosofice:
necesar-întâmplător, posibil-real, identitate-asemănare;
 erori datorate nerespectării raportului logic cauză-efect etc.

Document1 4
10. Erori produse prin aprecieri subiective:

 informaţiile însoţitoare actului procedural de dispunere a expertizei;

 forţa sugestivă a unor date preliminare;
 teama de a contrazice o apreciere aproape stabilită sau grija de a nu dezamăgi;
 netemeinicia concluziilor poate fi rezultatul crizei de timp;
 lipsa posibilităţii unei examinări prealabile a probei asupra căruia expertul este chemat să se
pronunţe;
 confruntarea personală a expertului cu inculpatul în faţa tribunalului;
 necesitatea unei continue perfecţionări în ceea ce priveşte pregătirea de specialitate şi gradul de
obiectivitate;
 necesitatea nuanţării unor aprecieri;
 formularea unor concluzii de mare probabilitate etc.

11. Erori produse prin examinarea unui scris sau a unei voci în limbi străine.

Expertul nu trebuie să procedeze niciodată la compararea grafică a două manuscrise străine, dacă
nu are la dispoziţie cel puţin modelele alfabetice ale ţării respective. Este indicat ca cercetarea să fie
făcută de un expert criminalist din zona lingvistică respectivă, care cunoaşte bine limba.

12. Erori produse prin neefectuarea experimentelor.

Neefectuarea experimentelor este de natură să pună pe expert în imposibilitatea de a formula o

concluzie exactă şi uneori poate chiar să determine instalarea erorii.
Eroarea poate să apară şi atunci când expertul face experimentul impus, dar nu respectă principiul
potrivit căruia aceleaşi cauze produc, în aceleaşi condiţii, aceleaşi efecte. În aceste situaţii, eroarea poate
apărea datorită diferenţelor survenite între caracteristicile urmei în litigiu şi a modelului de comparaţie
ca urmare a condiţiilor diferite în care au fost create.

13. Erori produse ca urmare a imperfecţiunii unor metode de expertiză criminalistică.

Timpul foarte scurt în care au pătruns în expertiza criminalistică un număr mare de metode, relativ
recente, ale ştiinţei şi tehnicii, printre care: spectografia, spectrofotometria, difracţia şi absorbţia, filtrul

Document1 5
optic etc., nu a permis efectuarea unei game largi de experimente şi, deci, unele dintre aceste metode de
investigare ştiinţifică pot prezenta şi unele imperfecțiuni.
Se impune, atunci când proba în litigiu permite, ca expertul să efectueze mai multe examinări
repetate pentru a se evita orice posibilitate de eroare.

B. La nivelul instanţelor judecătoreşti:

1. Cazurile în care o persoană este condamnată pentru o crimă care nu a fost săvârşită;

2. Mai frecvente sunt cazurile de condamnare a unui nevinovat în locul adevăratului vinovat;
■ fie pentru că justiţia a tras, din elemente exacte, concluzii eronate;
■ fie că în concluziile sale, justiţia s-a sprijinit:
- pe o precunoaştere mincinoasă a faptei;
- pe documente apocrife;
- pe declaraţiile inexacte ale unor martori mincinoşi sau chiar de bună-credinţă;
- pe expertize defectuoase.

3. Situaţiile când răspunderea pentru eroarea judiciară revine justiţiei care a neglijat să lămurească toate
aspectele unui proces care părea simplu, reducând ancheta la minimum.
Când pe fondul coincidenţei în ansamblu a unor acte, depoziţii, se constată existenţa unor elemente
care nu se conciliază, a unor contradicţii, lucrurile se prezintă diferenţiat.
Se ştie că orice nepotrivire, orice contradicţie între doi termeni probează falsitatea unuia dintre ei.
Tot astfel, orice inconcordanţă între două elemente ale depoziţiilor succesive prestate de acelaşi martor
probează falsitatea uneia dintre ele, după cum este posibil ca falsitatea să se răsfrângă asupra ambilor
termeni, atunci când atât prima, cât şi cea de-a doua depoziţie, între care se constată contradicţii, sunt
contrafăcute. Cel mai frecvent însă, existenţa unei contradicţii între depoziţiile succesive ale aceluiaş
martor indică falsitatea uneia dintre ele, cel puţin în acele elemente asupra cărora poartă contradicţia.
Operaţia de aprecierea a depoziţiilor succesive între care se constată existenţa unor contradicţii
presupune, pe de o parte, identificarea cauzei contradicţiei, iar pe de altă parte, precizarea caracterului,
a întinderii, adică a măsurii în care se răsfrânge asupra mărturiei.
Contradicţiile dintre depoziţiile succesive ale aceluiaşi martor se poate datora fie bunei-credinţe,
fie relei-credinţe a martorului.

Document1 6
 Când între declaraţiile martorului de bună-credinţă se constată nepotriviri, contradicţiile îmbracă
forma erorii, a greşelii involuntare. Când martorul este de rea-credinţă, contradicţiile îmbracă forma unei
atitudini deliberate, adică a minciunii.
Consecinţele care decurg de aici asupra aprecierii unor atare mărturii diferă după cum contradicţia
se datorează erorii sau minciunii.
Când contradicţia dintre depoziţii se datorează erorii în care s-a aflat martorul, reţinerea sau
îndepărtarea mărturiei din ansamblul probelor depinde de caracterul, de întinderea şi modul în care se
răsfrânge aceasta asupra depoziţiei.
Mărturia este divizibilă, în sensul că, organele judiciare pot aşeza la baza convingerii lor acele
părţi considerate că reflectă adevărul şi îndepărtează pe celelalte. De aceea, dacă efectele erorii sunt
limitate, dacă poartă asupra unor circumstanţe secundare, lipsite de importanţă, acestea nu sunt de natură
a se răsfrânge, a discredita întreaga mărturie, deoarece, pe de o parte, martorul ar fi putut să greşească
asupra unor împrejurări şi să afirme adevărul cu privire la celelalte, iar pe de altă parte, pentru că ar fi
greşit ca dintr-o eroare de minimă importanţă să se deducă în final că tot atât de bine martorul ar fi putut
să se înşele, să greşească şi asupra celorlalte aspecte.
Dimpotrivă, dacă eroarea este grosieră, vădită, dacă priveşte un element intrinsec, adică este de
natură a modifica datele în care se circumscrie, aceasta se răsfrânge asupra întregii mărturii. Pentru a
produce astfel de consecinţe, eroarea trebuie să poarte asupra unor împrejurări esenţiale, care, datorită
importanţei lor, în mod necesar trebuie să fi fost percepute şi păstrate în memoria martorului.
Nu numai caracterul şi întinderea erorii trebuie luate în considerare la aprecierea mărturiilor
discordante, ci şi aspectul cantitativ, numărul lor. Dacă existenţa unei singure erori parţiale, în general,
nu este de natură a se răsfrânge asupra întregii mărturii, existenţa unui număr sporit de contradicţii, chiar
cu efect limitat la anumite împrejurări, este de natură a pune sub semnul întrebării veridicitatea întregii
mărturii.
Situaţia este sensibil modificată atunci când martorul, între ale cărui depoziţii există contradicţii,
revine, retractează una dintre ele. Reţinerea depoziţiei în întregime sau numai în acele părţi cu privire la
care nu se constată contradicţii, depinde de încrederea pe care o formează organului judiciar explicaţia
dată de martor cu privire la cauza contradicţiei, de măsura în care această explicaţie se armonizează cu
celelalte probe.

14.2. Motivul cercetării judecătoreşti ca sursă de eroare. (Instanţa vis-â-vis de

eroare judiciară).

Unul din aspectele esenţiale care condiţionează pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti este
convingerea intimă.
Intima convingere reprezintă starea psihologic-intelectuală şi moral-afectivă a persoanelor
chemate să aplice legea bazată pe buna lor credinţă şi în deplin acord cu conştiinţa lor morală, după care

Document1 7
aceste persoane stabilesc adevărul într-un proces, în raport de dispoziţiile legale în vigoare şi aplică
consecinţele prevăzute de lege la situaţia de fapt stabilită.
Judecătorul este supus unor exigenţe cât priveşte pregătirea profesională, cunoaşterea dispoziţiilor
de drept material şi procesual, a drepturilor fundamentale ale omului. El trebuie să aibă în vedere valori
umane perene: adevăr, dreptate, bună-credinţă etc. I se cer, aşadar, nu doar cunoştinţe interdisciplinare,
ci şi calităţi morale.
Legislaţia noastră asigură cadrul personal adecvat formării intimei convingeri. După închiderea
dezbaterilor în fond are loc deliberarea completului de judecată. Deliberarea are caracter secret, la ea
participând numai membrii completului. Judecătorii vor avea în vedere chestiunile de fapt şi apoi pe cele
de drept, după care judecătorii sunt obligaţi să-şi spună părerea, ultimul cuvânt avându-l preşedintele,
pentru a nu-i influenţa pe cei care au o mai mică experienţă. Este posibil ca în cadrul completului de
judecată să existe o opinie separată, caz în care judecătorul aflat într-o asemenea situaţie, va trebui să o
motiveze. Opinia separată, bine argumentată, va dovedi în acest caz forţa convingerii intime, simţul
moral, etic şi juridic, curajul propriei opinii.
A abdica de la decizia pe care ţi-o impune intima convingere înseamnă să-ţi trădezi profesia, să
realizezi un act injust.
Trebuie arătat că dreptul subiectiv la intima convingere cunoaşte limite impuse de lege. Intima
convingere beneficiază şi de garanţii legale: separarea puterilor constituţionale în stat şi independenţa
judecătorilor care se supun, în luarea hotărârii numai legii. Independenţa judecătorilor este şi ea garantată
prin inamovibilitatea lor.
Din punct de vedere psihologic, garanţia convingerii intime este dată de respectarea de către
judecător a principiilor şi legilor de formare a probelor, a utilizării criteriilor psihologice. Sub aspect
etic, garantarea este dată de moralitatea şi buna-credinţă a judecătorului.
Încălcarea acestor garanţii este de natură să ducă la eludarea legii, să genereze erori judiciare cu
consecinţe nefaste asupra participanților la procesul judiciar şi care este de natură să ştirbească
credibilitatea într-o justiţie parţială, egală.
Intima convingere, ca sursă de eroare, vizează şi activitatea organelor de cercetare penală,
activitate care se reflectă
în actul prin care vor dispune: rezoluţie, proces-verbal, ordonanţă, organul de urmărire penală (fie
cel de cercetare, fie procurorul) va lua decizii în raport cu intima sa convingere.
În procesul judiciar un rol are şi avocatul a cărui intimă convingere nu trebuie să fie guvernată
numai de promovarea şi apărarea intereselor clientului, ci şi de norme deontologice.

Document1 8
14.3. Exemple de erori judiciare celebre în sistemul judiciar românesc.

14.3.1. Cazul Anca – cea mai mare eroare judiciară din Romania.

Teroarea se instaurase in Capitala, in anul 1977, identic ca in noptile in care teribilul ucigas
Ramaru colinda strazile pustii in cautarea poterntialelor victime. Astfel, cea mai mare eroare judiciara
a romanilor, careia i s-a spus “Cazul Anca”, debuta in cel mai mare oras al tarii cu o stare generalizata
de panica, pe un fond de isterie colectiva deja “asigurat” de efectele catastrofale ale seismului din 4
martie, scrie evz.ro.

Ziua de 8 iulie a acelui an a fost una care nu va fi uitata niciodata de lucratorii Militiei
bucurestene: la orele diminetii, in parcul Hipodrom era gasit un pachet care continea doua maini de
femeie sectionate, care fusesera invelite in folii de plastic.Militia a intrat in alerta maxima si cateva zeci
de echipaje au primit ordin sa se ocupe “in teren” numai de aceasta macabra descoperire. Mai precis,
ofiterii si subofiterii primesc ordin sa caute restul corpului bietei victime, o femeie tanara, ingrijita si
avand, probabil, o munca intelectuala.
Parti de cadavru erau infasurate in pantaloni barbatesti si folii plasticate, fiind transportate direct
in sacose si genti de voiaj. La scurt timp, mai precis in urmatoarele 4 zile, au fost identificate si alte
pachete, descoperirea cea mai oribila fiind facuta undeva in spatele Spitalului Coltea, intr-un WC: era
capul despartit de corp al numitei Anca Maria Rodica Broscatean, in varsta de 18 ani, care venise de
la Sibiu in Capitala pentru un examen de admitere la ASE.
Fata disparuse de la locuinta matusii sale pe 6 iulie, orele 16.00, cand plecase sa studieze listele
cu repartitiile candidatilor pe sali. Erau ani cand in facultati se studia temeinic, iar drumul acesta era
important. Pe 7 iulie, matusa anuntase disparitia nepoatei Anca Broscatean.

Document1 9
Asfixiata si violata

Examenul medico-legal constatase ca moartea fusese provocata prin astuparea cailor respiratorii
cu mana si asfixie mecanica, in laringele victimei fiind gasite bucati de hartie igienica. Victimei ii
disparusera diverse valori: cercei, un inel de aur si un ceas-bratara daruit de prietenul ei din Sibiu. De
asemenea, legistii au notat si faptul ca ucigasul avusese raport sexual cu victima. Ucigasul lucrase insa
“neglijent”: de pe o folie de platic a fost prelevata o amprenta a degetului mare.
Probele de care dispuneau organele de ancheta nu erau multe, dar constituiau o baza de plecare
pentru cercetari. Psihoza revenirii asasinatelor gen “Ramaru” a produs incidente care astazi ar smulge
zambete. La putin timp de la descoperirea coletelor din cazul Anca, la doar 200 m de locul unde fusesera
gasite mainile victimei au fost descoperiti doi saci plini cu carne insangerata. Militia a asigurat imediat
zona si o razie de amploare a fost desfasurata.
Pana la urma, spre stupefactia ofiterilor sositi la fata locului, s-a dovedit ca in saci erau… carcase
de porc. Niste hoti mai slabi de inger abandonasera in parc carnea furata dintr-un abator si fugisera,
speriati de masinile de patrulare ale Militiei.
Imediat, la ordinul presedintelui comunist Nicolae Ceausescu, primul loctiitor al comandantului
Inspectoratului General al Militiei, gen. maior Valeriu Buzea, a format o echipa de specialisti pe care
a coordonat-o personal. Ceausescu dorea stingerea rapida a oricarei stari de panica ce ar fi putut
amplifica nervozitatea populatiei. Zelul echipei Buzea, insa, avea sa distruga viata unor nevinovati si
avea sa arunce in derizoriu notiunea de “profesionalism” pentru criminalistica acelui moment.
Urgent, ofiterilor de la Inspectoratul General al Militiei li s-au alaturat procurorii de la
Procuratura Municipiului, supravegheati direct de Procuratura Generala. Echipa ii continea pe col.
Tudor Stanica (loctiitorul sefului Directiei Cercetari Penale), pe gen. maior Nicolae Chiriac (seful
Directiei Judiciare), pe col. Ion Angelescu (seful Institutului de Criminalistica), alti ofiteri superiori de
la Militia Municipiului. Volumul de munca a fost imens.
Au fost scotocite mii de imobile care se aflau in zona trasata de anchetatori ca fiind posibil adapost
pentru criminal, a fost creat un cerc de suspecti imens, aproape 2.000 de persoane fiind interogate dupa
preceptul „lampa-n ochi si pumnul in bot“. O mobilizare de forte care, prin rezultatele mediocre, a
confirmat proverbul “Un munte a nascut un soricel”.

„Cu lampa in ochi”

Intr-un tarziu,este retinut un anume Gheorghe Samoilescu, zis Sami (26 ani), taximetrist din
Bucuresti, al carui numar de telefon aparea in agenda fetei. Ancheta sa, debutata in 15 iulie, avea sa
dezvaluie unele amanunte despre ultima zi de viata a sibiencei. Sami a recunoscut ca o intalnise in
tramvaiul 26 si ca i-a facut propuneri indecente, drept pentru care ii lasase si un numar de telefon. Luat
la intrebari „cu lampa in ochi”, Samoilescu recunoaste ca ii luase victimei un lantisor, numind totodata
si persoana careia i-l vanduse.

Imediat, se elibereaza mandat de arestare pentru 30 de zile: prin aceste recunoasteri succesive,
taximetristul devenise principalul suspect. Dupa zile de ancheta „dura”, batut si impins spre epuizare
totala, Samoilescu a decis sa le dea militienilor „variante“ ale uciderii Ancai. Era o prima abdicare in
fata a doi procurori care doreau afirmarea in fata sefilor: Florin Dimitriu, procuror sef adjunct la

Document1 10
Procuratura Municipiului si procurorul Dan Ion Mirescu care, conform declaratiilor ulterioare ale lui
Samoilescu, si-a adus „contributia“ plina de zel pentru a indeplini „linia“ ceruta de gen. Buzea.

Parintii, morti din suparare

Pe langa tortura, epuizare prelungita si batai, Gheorghe Samoilescu a avut de indurat in acele
zile si doua vesti cumplite: nemaiputand indura rusinea si presiunea psihica, parintii sai s-au sinucis.
Caz cutremurator, mama vitrega a lui Gheorghe avea sa recurga la acest gest dupa ce se intorsese de
la ancheta desfasurata la Militie. Obosit, Samoilescu a recunoscut tot ce i se ceruse: da, el a omorat-o
pe Anca, infundandu-i pe gat hartie igienica, ciopartind-o in bucati si imprastiind coletele insangerate
prin Bucuresti.
Declaratia de recunoastere, mai aproape de „realitate“ decat prima, a fost inregistrata si
expediata Comandantului Suprem, Nicolae Ceausescu. Pentru „magnificii” judiciarului, cazul era ca
si rezolvat. In viziunea armatei de anchetatori din jurul lui, insa, tot ce declarase Gheorghe Samoilescu
era adevarat. Doar un „mic“ amanunt: probele, care lipseau cu desavarsire, dar care erau usor de
adunat.
Prin diverse metode (amenintari cu moartea, introducerea unui spion in celula, batai dupa
metodele Rotisorul, Macavela, Hamul sau Ruleta ruseasca), echipa Militiei a obtinut si aceste… probe.
Samoilescu a fost condamnat la 25 de ani de puscarie, din care a executat doar cinci deoarece, in 1981,
a fost descoperit adevaratul ucigas al tinerei Anca Broscuteanu.
Era vorba despre Cozmici Romca, un pictor ratat care mai omorase o femeie dupa acelasi “tipic”:
ucidere urmata de ciopartire si abandonare a resturilor umane. Samoilescu a fost eliberat dar, cu
sanatatea ruinata, cu parintii morti si respins de societate, el ajunsese doar o umbra a celui ce fusese.

14.3.2. Cazul Țundrea.

În 1992, Mioara Gherase, de 14 ani, era violată şi ucisă cu bestialitate. Anchetatorii, coordonaţi
de procurorul Ion Diaconescu, l-au aruncat după gratii pe Marcel Ţundrea, un vecin din sat al victimei.
În ciuda faptului că probele lipseau cu desăvârşire, Ţundrea a fost condamnat, iar după 12 ani de
detenţie a fost eliberat. A murit nereabilitat şi nimeni n-a plătit pentru chinurile suportate de bărbat
timp de peste 12 ani.

Document1 11
După 12 ani de groază,

Ţundrea, salvat de ADN La 16 iunie 1992, Mioara Gherasie, în vârstă de 14 ani, din Pogojeni -
Gorj pleca să spele rufele la râul de sub podul sătesc. N-a mai apucat, căci o minte criminală avea să-
i ia viaţa cu cruzime, nu înainte de a o viola cu bestialitate. În zadar a încercat micuţa să se smulgă din
mâinile bestiei cu chip de om care îi rupea hainele pentru a o batjocori. În timp ce ţipa după ajutor,
Mioara a fost redusă pentru totdeauna la tăcere: monstrul i-a introdus pe gât trei pietre de râu, iar
micuţa a murit asfixiată.
Din raţiuni greu de explicat chiar şi după 19 ani de la abominabila faptă, o altă dramă avea să
se consume în timp ce anchetatorii instrumentau dosarul de viol şi crimă. Ion Diaconescu, procurorul
de caz şi şef la acea vreme al Parchetului Tribunalului Gorj, îl arunca după gratii pe Marcel Ţundrea,
un consătean de-al fetei, fiind acuzat de viol şi omor deosebit de grav. Singura certitudine era că Mioara
a fost violată de un bărbat care avea grupa sangvină A2, care corespundea şi în cazul lui Ţundrea.

Alibiurile, neluate în seamă

Procurorul n-a luat în calcul nici faptul că Marcel Ţundrea, în vârstă de 42 de ani la acea vreme,
susţinea, cu dovezi, că la data şi ora violului şi crimei nu se afla în sat. N-a interesat pe nimeni alibiurile
invocate de cel pe care îl condamnaseră chiar înainte de a-l judeca. Un martor, care avea să devină cu
18 ani, principalul acuzat în acest caz, a susţinut la Parchet că Marcel Ţundrea i-ar fi mărturisit că el
a violat şi a ucis copila. Iresponsabilitatea procurorului Diaconescu a fost continuată de judecători,
care rând pe rând l-au condamnat nevinovat pe Marcel Ţundrea. După cinci ani de procese, Ţundrea
primea la 27 noiembrie 1997 verdictul final la Curtea Supremă de Justiţie: condamnat la 25 de ani de
închisoare. Sentinţa devenită cea mai mare eroare judiciară din Justiţia română a fost semnată de
judecătorii Dimitrie Onica, Emil Gherguţ şi Alexandrina Cochinescu.

Eliberat, dar mort înainte de achitare

Abia după 12 ani, Marcel Ţundrea a fost eliberat ca urmare a promovării unei revizuiri de către
procurorul Emil Moţa, fost şef al Parchetului Tribunalului Gorj după Ion Diaconescu. Moţa a susţinut
necesitatea realizării unui test ADN, probă care nu exista în România în 1992. Realizarea testului ADN
avea să scoată la iveală că Ţundrea stătea nevinovat la închisoare, iar principalul autor nu exista nici
măcar la nivel de bănuială printre anchetatori. În 2004, Marcel Ţundrea a fost eliberat din închisoare.

Ancheta de după anchetă

Anchetatorii au realizat proba ADN de pe tamponul luat de la fată, în 1992, şi păstrat la dosar.
Rezultatele au arătat că tamponul are urmele a două ADN-uri, unul posibil al fetei şi unul al celui care
a violat-o şi a ucis-o. Mioara Gherasie a fost exhumată, însă legiştii nu au reuşit să ia probe ADN din
oasele fetei, fiind foarte degradate.

Document1 12
 În aceste condiţii a fost comparat ADN-ul de pe tampon - presupus a fi al tinerei - cu cel al
fratelui şi al tatălui său. Fără dubiu a reieşit că ADN-ul aparţine fetei. Cel de-al doilea ADN a fost
comparat cu cel al lui Ţundrea, însă a reieşit, din nou fără dubiu, că nu aparţine bărbatului. Aşa a
început „vânătoarea" adevăratului autor al oribilei fapte.
Pentru Marcel Ţundrea a fost o uşurare. A cerut achitarea, dar n-a mai apucat s-o obţină. A
murit cu inima neîmpăcată, „ucis" de o Justiţie oarbă. La începutul anului 2011 a fost prins şi arestat
Gheorghe Avram (40 de ani), cel despre care procurorii Parchetului General spun că este adevăratul
autor, în baza probei care nu minte niciodată - testul ADN.

Document1 13