Universitatea Titu Maiorescu-Bucureşti

Prof.univ.dr. Nicolae VOICULESCU

PROTECŢIA INTERNAŢIONALĂ A
DREPTURILOR OMULUI
-Note de curs şi texte reprezentative-
În societatea contemporană existenţa drepturilor omului şi garantarea lor
este în multe regiuni ale lumii un lucru normal. Meritul acestei stări de fapt
revine şi activităţii prodigioase pe care organizaţiile internaţionale cu
vocaţie universală sau regională au depus-o cu deosebire în ultimele
decenii.

De realizările pe care aceste organizaţii le-au avut şi le au în acest domeniu

se bucură şi românii, dat fiind că România este integrată în toate sistemele
internaţionale de protecţie a depturilor omului.

De aceea, este necesar ca orice cetăţean, şi cu atât mai mult cei ce urmează
studii de specialitate juridică, să cunoască cele mai importante documente
internaţionale, precum şi specificul mecanismelor de protecţie şi control,
pentru a putea fi valorificate cât mai eficient pe plan intern.

Aceste note de curs nu sunt redactate astfel încât să cuprindă în mod

exhaustiv informaţia referitoare la normele şi mecanismele de protecţie a
drepturilor omului existente.

Ne-am propus doar să facem o sinteză a acestora, suficientă însă să ghideze

studenţii în demersurile lor proprii de studiu şi cercetare, astfel încât în mod
euristic să le înţeleagă şi să le asimileze întru beneficiul propriei lor
formări civice.

Prof.univ.dr.
Nicolae Voiculescu
 CUPRINS

Unitatea de învăţare I DREPTURILE OMULUI ÎN SISTEMUL

ORGANIZAŢIEI NAŢIUNILOR UNITE

I.CARTA ORGANIZAŢIEI NAŢIUNILOR UNITE…………………………………

…………….7
II. DOCUMENTE ADOPTATE DE ORGANIZAŢIA NAŢIUNILOR
UNITE…………………….9
Declaraţia Universală a Drepturilor Omului
(1948).......................................................... ...............10
Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi
politice……………………………………….14
Pactul internaţional cu privire la drepturile economice, sociale şi
culturale………………………..17
Convenţia internaţională privind eliminarea tuturor formelor de discriminare
rasială……………..19
Convenţia împotriva torturii şi altor pedepse ori tratamente cu cruzime, inumane sau
degradante…………………………………………………………………………………………..
.20
Convenţia asupra eliminării tuturor formelor de discriminare faţă de
femei……………………….22
Convenţia cu privire la drepturile copilului
………………………………………………………..23
II. MECANISME ŞI PROCEDURI DE PROTECŢIE A DREPTURILOR OMULUI SUB
EGIDA
ECOSOC ..........................................................................................................................................
25
Sarcini de învăţare (întrebări de control)……………………………………………… …………
30
Bibliografie
……………………………………………………………………………...................31

Unitatea de învăţare II Organizaţia Internaţională a Muncii (O.I.M.)

 I. Istoric; domenii de
activitate ...........................................................................................33
II. Structura O.I.M.
……………………………………………………………………….34
III. Normele internaţionale în domeniul muncii
………………………………………….35
IV. Codul internaţional al muncii – conţinut
……………………………………………….33
V. Mecanisme de control
…………………………………………………………………..42
Sarcini de învăţare (întrebări de control)………………………………………………
………….45
Bibliografie
…………………………………………………………………………………………46

Unitatea de învăţare III CONSILIUL EUROPEI

I. NOŢIUNI INTRODUCTIVE
…………………………………………………………..48
II. CONVENŢIA EUROPEANĂ A DREPTURILOR OMULUI (1950)
………………..51
a. Caracteristici generale
……………………………………………………….......................51
b. Drepturi şi libertăţi garantate
……………………………………………………………….52
c. Condiţii de exercitare ………………………………………………………………………
60
d. Mecanismul de protecţie a drepturilor omului instituit de Convenţia europeană a
drepturilor omului - Curtea europeană a drepturilor omului
……………….................................62
III. CARTA SOCIALĂ EUROPEANĂ (1961) ŞI CARTA SOCIALĂ EUROPEANĂ
REVIZUITĂ (1996) ……………………………………………………………………
69
IV. ALTE CONVENŢII ALE CONSILIULUI EUROPEI
Convenţia pentru prevenirea torturii şi a pedepselor şi tratamentelor inumane sau degradante
………………………………………………………………………………………………………
82
Convenţia cadru pentru protecţia minorităţilor naţionale
…………………………………………..83
Convenţia europeană privind lupta împotriva traficului de fiinţe umane
…………………………..84
Sarcini de învăţare (întrebări de control)………………………………………………………….
86
Bibliografie
……………………………………………………………………………....................86

UNITATEA DE ÎNVĂŢARE IV UNIUNEA EUROPEANĂ

 I. Uniunea Europeană - repere
istorice ...............................................................................89
II. Carta drepturilor fundamentale ale Uniunii Europene (2000)
………………………….92
III. Carta Comunităţii privind drepturile sociale fundamentale ale lucrătorilor (1989)
……96
IV. Libera circulaţie a persoanelor şi a forţei de muncă
…………………………………98
Sarcini de învăţare (întrebări de control)
………………………………………………………….119
Bibliografie
………………………………………………………………………………………..119
Teme referate la disciplina Protecţia internaţională a drepturilor omului. Jurisprudenţa Curţii
europene a drepturilor omului
……………………………………………….................................121
BIBLIOGRAFIE
GENERALĂ .......................................................................................................123

ANEXE

DECLARATIA UNIVERSALA A DREPTURILOR OMULUI

……………………....................126

PACTUL INTERNAŢIONAL CU PRIVIRE LA DREPTURILE CIVILE ŞI

POLITICE........................................................................................................................................1
31
PACTUL INTERNAŢIONAL CU PRIVIRE LA DREPTURILE ECONOMICE, SOCIALE ŞI
CULTURALE .................................................................................................................................1
47
CONVENŢIILE ORGANIZAŢIEI INTERNAŢIONALE A MUNCII RATIFICATE DE
ROMÂNIA ...................................................................................................
..................................156
Convention de sauvegarde des Droits de l'Homme et des Libertés fondamentales, telle q u'amendée
par les Protocoles nos 11 et 14
…………………………………………………………………………..158
N O T Ă în atenţia persoanelor ce doresc să se adreseze CURTII EUROPENE A
DREPTURILOR OMULUI
………………………………………………………………………………………….175
Model cerere către CURTEA EUROPEANA A DREPTURILOR OMULUI……………………180
CARTA DREPTURILOR FUNDAMENTALE ALE UNIUNII
EUROPENE(2000) ...................189
 Unitatea de învăţare I
DREPTURILE OMULUI ÎN SISTEMUL
ORGANIZAŢIEI NAŢIUNILOR UNITE

 Titlul unităţii
 Cuprinsul unităţii
 Obiectivele învăţării
 Conţinutul unităţii (sinteze teoretice, exemple)
 Sarcini de învăţare
 Bibliografie

Cuprinsul unităţii

Organizaţia Naţiunilor Unite are un rol deosebit de important în ceea ce priveşte

promovarea internaţională a drepturilor pe de parte prin adoptarea unor documente
esenţiale în materie, iar, pe de altă parte, prin numeroasele organe principale şi
subsidiare de control structurate în cadrul ei.

În cuprinsul acestui capitol sunt prezentate documente fundamentale adoptate în

cadrul Organizaţiei Naţiunilor Unite, cum sunt Carta O.N.U., Declaraţia Universală a
Drepturilor Omului, Pactele internaţionale cu privire la drepturile omului din 1966,
convenţiile privind eliminarea tuturor formelor de discriminare rasială, împotriva torturii şi
altor pedepse ori tratamente cu cruzime, inumane sau degradante, eliminarea tuturor
formelor de discriminare faţă de femei, ori cea cu privire la drepturile copilului. Cu această
ocazie, se trec în revistă prevederile eseneţiale ale acestor documente, precum şi mecanismele
de control instituite de acestea.

De asemenea, sunt prezentate mecanismele şi procedurile de protecţie a drepturilor

omului dezvoltate sub egida Consiliului Economic şi Social al O.N.U. (ECOSOC).

Obiectivele învăţării
A identifica şi a înţelege specificul organismelor create şi al normelor adoptate la nivelul
Organizaţiei Naţiunilor Unite. Înţelegerea raporturilor standardelor universale în materia
drepturilor omului în raport cu cele regionale

Conţinutul unităţii

I.CARTA ORGANIZAŢIEI NAŢIUNILOR UNITE

Documentul constitutiv al organizaţiei, Carta O.N.U., adoptată la 26 iunie 1945 la San
Francisco, analizează drepturile omului şi libertăţile fundamentale într-o serie de
dispoziţii. Astfel, în Preambul, popoarele Naţiunilor Unite îşi afirmă hotărârea de “a
proclama din nou încrederea lor în drepturile fundamentale ale omului, în demnitatea şi
valoarea persoanei umane, în egalitatea drepturilor între bărbaţi şi femei, ca şi între
naţiuni, mari sau mici”.

Voinţa de a dezvolta şi încuraja respectul drepturilor omului şi libertăţile fundamentale şi

de a facilita exercitarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale este afirmată sub
diverse forme şi în mai multe rânduri: de exemplu, în articolul unu, care tratează
scopurile şi principiile Naţiunilor Unite; în art.13, relativ la funcţiile şi puterile Adunării
Generale; în art.62 privind acelea ale Consiliului Economic şi Social. Art.8 prevede că
„nici o restricţie nu va fi impusă de către Organizaţie accesului bărbaţilor şi femeilor, în
condiţii egale, la toate funcţiile în organele sale principale şi subsidiare. În art. 56, toţi
membrii O.N.U. se angajează să acţioneze, atât în comun cât şi separat, în cooperare cu
Organizaţia, în vederea realizării scopurilor enunţate în art. 55, în special „respectarea
universală şi efectivă a drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale pentru toţi, fără
deosebire de rasă, sex, limbă sau religie.”

Aceste dispoziţii au determinat o serie de importante consecinţe referitoare la promovarea

internaţională a drepturilor omului, printre care amintim:
 a) Carta a „internaţionalizat” protecţia drepturilor omului. Aderând la Cartă, care este un
tratat multilateral, statele părţi recunosc că drepturile omului care sunt invocate în ea
devin de-acum o materie internaţională şi că, în consecinţă, aceste drepturi nu ţin numai
de competenţa lor exclusivă. Aceste principiu a fost frecvent contestat de unele state în
timpul primilor ani de funcţionare a O.N.U., dar astăzi nu există nici o îndoială în
această privinţă. Totuşi, aceasta nu înseamnă că orice violare a drepturilor omului de către
un stat membru al O.N.U. devine automat o problemă internaţională

b) Obligaţia statelor membre O.N.U. de a coopera cu aceasta în promovarea drepturilor

omului şi libertăţilor fundamentale apermis Organizaţiei să dispună de baza juridică
necesară pentru a realiza sarcina de a defini şi codifica aceste drepturi (pactele şi alte
instrumente internaţionale cu vocaţie universală)

c) S-a reuşit, de-a lungul anilor, să se clarifice întinderea obligaţiei statelor de a

„favoriza” drepturile omului, dând acestui termen o interpretare suficient de precisă şi
suficient de largă pentru a permite crearea de instituţii în baza Cartei, care trebuie să
asigure respectul drepturilor omului de către guverne.

Carta O.N.U.a acordat un rol important Adunării Generale, care, prin

numeroasele sale rezoluţii, a contribuit într-o măsură importantă la afirmarea şi
dezvoltarea drepturilor omului.Totodată, ea iniţiază studii şi elaborează recomandări, în
scopul „de a promova cooperarea internaţională în domeniile economic, social, cultural,
al învăţământului şi sănătăţii şi de a sprijini înfăptuirea drepturilor omului şi libertăţilor
fundamentale pentru toţi fără deosebire de rasă, sex, limbă sau religie”.

După anul 1948, data adoptării Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului, Adunarea
Generală a O.N.U. a adoptat numeroase declaraţii sau convenţii privind teme din domeniul
drepturilor omului.

Majoritatea problemelor privind drepturile omului sunt trimise de către Adunarea

Generală către Comisia a III-a care se ocupă de problemele sociale, umanitare şi culturale.
Comisia a treia ocupă cu problemele sociale legate de problemele umanitare sau ale drepturilor
omului care afectează populația din întreaga lume.

Comisia a treia se ocupă cu problemele importante privind dezvoltarea socială, cum ar fi

promovarea femeilor, protecția copiilor, populațiile indigene, tratamentul refugiaților, protecția
libertăților fundamentale prin eliminarea discriminării rasiale și dreptul la autodeterminare.

De asemenea, Comisia se ocupă cu probleme legate de tineret, familie, îmbătrânire,

persoanele cu handicap, de prevenire a criminalității, de justiție penală sau de controlul
internațional de droguri.

În anul 1993, Adunarea Generală a creat, prin Rezoluţia 48/141 postul de Înalt Comisar
al Naţiunilor Unite pentru drepturile omului. Acesta este reprezentantul oficial al O.N.U.
pentru problemele referitoare la drepturile omului şi raportează direct Secretarului General al
O.N.U.
 Înaltul Comisar se străduieşte să conducă mişcarea internaţională în favoarea drepturilor
omului. El face în mod regulat declaraţii publice şi lansează apeluri în cazul crizelor ce
afectează drepturile omului. De asemenea, el călătoreşte deseori pentru a se asigura că mesajul
drepturilor omului este înţeles în toate zonele globului. În paralel, Înaltul Comisar dialoghează şi
cooperează într-o manieră constructivă cu guvernele pentru a întări protecţia drepturilor omului
la nivel naţional. În plus, Înaltul Comisar colaborează cu un evantai tot mai larg, printre care
organizaţiile neguvernamentale, instituţiile unversitare şi sectorul privat, în scopul difuzării într-o
manieră cât mai largă a angajamentelor în materia drepturilor omului.

În baza art. 62 al Cartei O.N.U., Consiliul Economic şi Social (ECOSOC) poate face
“recomandări în scopul promovării respectării drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale
pentru toţi”. De asemenea, conform art. 68, Consiliul poate înfiinţa comisii în domeniile
economic şi social şi pentru protecţia drepturilor omului.

ECOSOC poate, de asemenea, să pregătească proiecte de convenţii pentru a le supune

Adunării Generale şi să convoace conferinţe internaţionale consacrate problemelor referitoare la
drepturile omului.

În aplicarea art. 68 al Cartei O.N.U., conform căruia el “va înfiinţa comisii pentru
problemele economice şi sociale şi pentru promovarea drepturilor omului”, Consiliul Economic
şi Social a creat Comisia drepturilor omului1 şi Comisia pentru condiţia femeii.

Articolul 64 abilitează Consiliul să convină cu membrii Naţiunilor Unite şi cu instituţiile

specializate spre a obţine rapoarte privind măsurile luate în executarea propriilor sale
recomandări şi a recomandărilor Adunării Generale în probleme de competenţa Consiliului.

Mai amintim că de-a lungul timpului ECOSOC a constituit o serie de comitete speciale, a
numit sau a autorizat Secretarul General al O.N.U. să numească raportori speciali sau comitete
de experţi în probleme de actualitate din domeniul drepturilor omului.

Consiliul, care este compus din 54 de membri, ţine, în mod normal, o sesiune
organizatorică şi două sesiuni regulate în fiecare an. Problemele privind drepturile omului sunt,
de obicei, transmise Comitetului al doilea al Consiliului (comitetul social) în care sunt
reprezentaţi toţi cei 54 de membri, deşi unele probleme sunt dezbătute în plen. Rapoartele
Comitetului social, care conţin rezoluţii şi decizii, sunt supuse Consiliului spre examinare şi
decizie în cadrul unor şedinţe plenare

1
Vezi infra, p. 25.
 II. DOCUMENTE ADOPTATE DE ORGANIZAŢIA
NAŢIUNILOR UNITE
În cadrul Organizaţiei Naţiunilor Unite au fost adoptate, începând cu anul 1948,
aproximativ 70 de convenţii şi declaraţii privind drepturile omului. Domeniile acoperite de
acestea sunt următoarele:

- lupta contra discriminării

- genocid, crime de război, crime împotriva umanităţii

- drepturile femeilor

- drepturile copiilor

- drepturile persoanelor în vârstă

- drepturile persoanelor cu handicap

- drepturile omului în administrarea justiţiei

- bunăstarea, progresul şi dezvoltarea în domeniul social

- promovarea şi protecţia drepturilor omului

- căsătorie

- dreptul la sănătate

- sclavie, servitude, muncă forţată şi practici analoage

- drepturile migranţilor

- cetăţenie, apatridie, azil şi refugiaţi

- drept umanitar

În cele ce urmează ne vom limita a prezenta cele mai importante documente adoptate în
cadrul O.N.U. în materia drepturilor omului.

Declaraţia Universală a Drepturilor Omului (1948)

Declaraţia Universală a Drepturilor Omului a fost proclamată şi adoptată la 10 decembrie
1948. Ea s-a constituit în primul instrument internaţional care a prevăzut drepturile de
 care trebuie să se bucure orice persoană, s-a subliniat că “este esenţial ca drepturile
omului să fie protejate de un sistem de drept”(Preambul).

Aceasta este prima recunoaștere universală a faptului că libertățile și drepturile

fundamentale sunt inerente oricărei ființe umane, că ele sunt inalienabile și se aplică în mod egal
pentru toți și toți suntem născuți liberi și egali în demnitate și în drepturi.

Declaraţia enumeră două categorii de drepturi: civile şi politice, pe de o parte, precum şi

drepturi economice, sociale şi culturale, pe de altă parte.

Declaraţia Universală a Drepturilor Omului nu este un act juridic, ea neavând puterea

juridică a unui tratat. Totuşi, de-a lungul timpului de la adoptarea sa, ea a fost folosită ca un
document de referinţă ce cuprinde standardele minime în domeniul drepturilor omului. Textul
Declaraţiei s-a impus ca incluzând concepţia comunităţii internaţionale în acest sens, fiind
invocată ori de câte ori existau încălcări flagrante ale acestor drepturi. Ca atare, poate cu temei,
ea a fost considerată ca făcând parte din dreptul internaţional cutumiar2 .

Oricum, de la acest document se originează instrumentele internaţionale din domeniul

drepturilor omului cu caracter normativ (pacte şi convenţii) adoptate ulterior în cadrul
Organizaţiei Naţiunilor Unite şi al instituţiilor specializate. Împreună cu cu Pactul internaţional
cu privire la drepturile economice, sociale şi culturale, Pactul internaţional cu privire la
drepturile civile şi politice şi cele două Protocoale facultative la acesta, Declaraţia formează aşa-
numita Cartă internaţională a drepturilor omului.
De-a lungul anilor, acest angajament a căpătat putere juridică, fie sub forma tratatelor, a
dreptului cutumiar internațional, a principii generale, a acordurilor regionale și legislațiilor
naționale națională, prin care drepturile omului pot fi exprimate și garantate.
Declaraţia Universală a Drepturilor Omului a inspirat mai mult de 80 de declarații
internaționale și tratatele privitoare la drepturile internaționale ale omului, un număr mare de
convenții regionale privind drepturile omului, legislații naționale în domeniul drepturilor omului,
precum și prevederi constituționale, ceea ce se constituie într-un sistem universal constrângător
ce vizează, promovarea și protecția drepturilor omului

Declaraţia Universală a Drepturilor Omului se compune dintr-un preambul şi un număr

de 30 de articole ce enunţă drepturile esenţiale ale omului şi libertăţile fundamentale pe care le
pot pretinde fără discriminare de orice fel.

Primul articol prevede că “ Toate fiinţele umane se nasc libere şi egale în demnitate şi în
drepturi. Ele sunt înzestrate cu raţiune şi constiinţă şi trebuie să se comporte unele faţă de altele
în spiritul fraternităţii.”

Acest articol defineşte idealurile fundamentale din care se inspiră Declaraţia: dreptul la
libertate şi egalitate este un drept dobândit prin naştere şi nu trebuie să fie înstrăinat. Cum omul
2
A. Kiss, Le role de la Declaration universelle des droits de l’homme dans le developpement du droit
international, O.N.U., Bulletin des droits de l’homme, 1988, p.51.
este o fiinţă morală dotată cu raţiune, el diferă de celelalte fiinţe de pe Pământ şi poate, în
consecinţă să pretindă anumite drepturi şi anumite libertăţi de care celelalte vieţuitoare nu se
bucură.

Articolul 2, care enunţă principiul esenţial al egalităţii şi al nediscriminării în ceea ce

priveşte exerciţiul drepturilor omului şi al libertăţilor fundamentale, interzice orice “deosebire ca,
de pildă, deosebirea de rasă, culoare, sex, limba, religie, opinie politică sau orice altă opinie, de
origine naţională sau socială, avere, naştere sau orice alte împrejurări.

Articolul 3, stabileşte că “Orice fiinţă umană are dreptul la viaţă, la libertate şi la

securitatea persoanei sale.” Acest articol, împreună cu articolul 22, care introduce drepturile
economice, sociale şi culturale, sunt considerate adevărate pietre unghiulare pentru că ele
exprimă două dintre caracteristicile fundamentale ale drepturilor omului: ele sunt universale şi
inalienabile3.

Articolul 3 introduce articolele 4-21, în care sunt enunţate alte drepturi civile şi politice şi
care prevăd că nimeni nu va fi ţinut în sclavie, nici în servitude; nimeni nu va fi supus torturii,
nici la pedepse sau tratamente crude, inumane sau degradante; fiecare om are dreptul să i se
recunoască pretutindeni personalitatea juridică; orice persoană are dreptul la un recurs efectiv în
faţa jurisdicţiilor; nimeni nu trebuie să fie arestat, deţinut sau exilat în mod arbitrar; orice
persoană are dreptul în deplină egalitate de a fi audiată în mod echitabil şi public de către un
tribunal independent şi imparţial; orice persoana acuzată de comiterea unui act cu caracter penal
are dreptul să fie presupusă nevinovată pâna când vinovaţia sa va fi stabilită în mod legal în
cursul unui proces public; nimeni nu va fi supus la imixtiuni arbitrare în viaţa sa personală, în
familia sa, în domiciliul lui sau în corespondenţa sa; orice persoană are dreptul de a circula în
mod liber şi de a-şi alege reşedinta şi de a căuta azil; orice persoană are dreptul la o cetăţenie;
bărbatul şi femeia, fără nici o restricţie în ce priveşte rasa, naţionalitatea sau religia, au dreptul de
a se căsători şi de a întemeia o familie; orice persoană are dreptul la proprietate, la libertatea
gândirii, de conştiinţă şi religie, la libertatea opiniilor şi exprimării, la libertatea de întrunire şi de
asociere paşnică; orice persoană are dreptul de a lua parte la conducerea treburilor publice ale
ţării sale şi are dreptul de acces egal la funcţiile publice din ţara sa.

Articolul 22 prevede că “Orice persoană, în calitatea sa de membru al societăţii, are

dreptul la securitatea socială; ea este îndreptăţită ca prin efortul naţional şi colaborarea
internaţională, ţinându-se seama de organizarea şi resursele fiecărei ţări, să obţină realizarea
drepturilor economice, sociale şi culturale indispensabile pentru demnitatea sa şi libera
dezvoltare a personalităţii sale.”

El introduce articolele 23-27 în care sunt enunţate drepturile economice, sociale şi

culturale, drepturi pe care le poate pretinde orice persoană “în calitatea sa de membru al
societăţii”. Pe de altă parte, trebuie să observăm că întinderea acestor drepturi depinde, aşa cum
chiar art. 22 menţionează, de resursele existente în fiecare ţară.

3
Vezi Raluca Miga-Beşteliu, Drept internaţional. Introducere în Dreptul internaţional public, Editura All
Bucureşti, 1998, p.173.
 Articolele 22-27 recunosc un număr de drepturi economice, sociale şi culturale de care
trebuie să se bucure orice om, cum sunt: dreptul la securitatea socială; dreptul la muncă, la libera
alegere a muncii sale, la condiţii echitabile şi satisfăcătoare de muncă, precum şi la ocrotirea
împotriva şomajului; dreptul la salariu egal pentru muncă egală; dreptul la o retribuire echitabilă
şi satisfăcătoare care să-i asigure atât lui, cât si familiei sale, o existenţă conformă cu demnitatea
umană şi completată, la nevoie, prin alte mijloace de protecţie socială; dreptul de a întemeia
sindicate şi de a se afilia la sindicate pentru apărarea intereselor sale; are dreptul la odihnă şi
recreaţie, inclusiv la o limitare rezonabilă a zilei de muncă şi la concedii periodice plătite; dreptul
la un nivel de trai care să-i asigure sănătatea şi bunăstarea lui şi familiei sale, dreptul la
învăţătură; dreptul de a lua parte în mod liber la viaţa culturală a colectivităţii, de a se bucura de
arte şi de a participa la progresul ştiinţific şi la binefacerile lui.

Articolul 28 recunoaşte că “orice persoană are dreptul la o orânduire socială şi

internaţională în care drepturile şi libertăţile expuse în prezenta Declaraţie pot fi pe deplin
înfăptuite”. Se subliniază, totodată, faptul că “orice persoană are îndatoriri faţă de colectivitate,
deoarece numai în cadrul acesteia este posibilă dezvoltarea liberă şi deplină a personalităţii sale.”

Articolul 29 prevede că “ În exercitarea drepturilor şi libertăţilor sale, fiecare om nu este

supus decât numai îngradirilor stabilite prin lege, exclusiv în scopul de a asigura cuvenita
recunoaştere şi respectare a drepturilor si libertăţilor altora şi ca să fie satisfăcute justele cerinţe
ale moralei, ordinii publice şi bunăstării generale într-o societate democratică”.

În sfârşit, articolul 30 stabileşte că “Nici o dispoziţie a prezentei Declaraţii nu poate fi

interpretată ca implicând pentru vreun stat, grupare sau persoană dreptul de a se deda la vreo
activitate sau de a săvârşi vreun act îndreptat spre desfiinţarea unor drepturi sau libertăţi enunţate
în prezenta Declaraţie.”

Concepută ca fiind un ideal comun de atins de către toate popoarele şi toate naţiunile,
Declaraţia Universală a Drepturilor Omului a devenit în mod efectiv un etalon ce permite să se
determine în ce măsură sunt respectate şi aplicate normele internaţionale în materia drepturilor
omului.

Declaraţia Universală a Drepturilor Omului este menţionată şi în Constituţia României.

Astfel, art.20 alin.1 prevede că “dispoziţiile constituţionale privind drepturile şi libertăţile
cetăţenilor vor fi interpretate şi aplicate în concordanţă cu Declaraţia Universală a Drepturilor
Omului, cu pactele şi cu celelalte tratate la care România este parte.” Prin această prevedere, se
recunoaşte faptul că Declaraţia constituie documentul ce cuprinde principiile şi normele
generale în materia drepturilor omului ce-şi au deplină aplicare şi în ţara noastră.

Pactele internaţionale cu privire la drepturile omului

La 16 decembrie 1966, prin Rezoluţia Adunării Generale a Naţiunilor Unite 2200A (XXI)
erau adoptate două documente internaţionale ce sistematizau ansamblul drepturilor omului,
stabilind, totodată, mecanisme specifice de garantare şi de monitorizare a respectării
angajamentelor statelor părţi. Este vorba de Pactul internaţional cu privire la drepturile
economice, sociale şi culturale, precum şi de Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi
politice, ambele ratificate şi de România prin Decretul nr.212 din 31 octombrie 1974.
Preambulele ambelor Pacte sunt redactate în termeni aproape identici. Ele precizează că
“în conformitate cu Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, idealul fiinţei umane libere,
bucurându-se de libertăţile civile şi politice şi eliberată de teamă şi de mizerie, nu poate fi
realizat decât dacă se creează condiţii care permit fiecăruia să se bucure de drepturile sale civile
şi politice, ca şi de drepturile sale economice, sociale sau culturale”.
De asemenea, primul articol din fiecare act declară dreptul la autodeterminare este
universal şi cere statelor să faciliteze realizarea acestui drept şi să-l respecte.
Articolul 3 din cele două Pacte reafirmă dreptul egal pe care-l are bărbatul şi femeia de a
se bucura de toate drepturile.
Articolul 5, în ambele documente, prevede garanţii contra suprimării sau limitării
nelegale a drepturilor omului sau a libertăţilor fundamentale şi împotriva interpretării eronate a
dispoziţiilor Pactelor pentru a justifica violarea unui drept sau a unei libertăţi. El interzice de
asemenea ca statele să limiteze drepturile deja în vigoare pe teritoriul lor sub pretextul că Pactele
nu le recunosc sau le recunosc într-o măsură mai mică.

PACTUL INTERNATIONAL CU PRIVIRE LA DREPTURILE

CIVILE SI POLITICE
Drepturile civile şi politice garantate de Pactul internaţional cu privire la drepturile civile
şi politice4 sunt enumerate articolele 6-27 şi prevăd:
- dreptul la viaţă (art. 6)
- Nimeni nu va fi supus torturii şi nici unor pedepse sau tratamente crude, inumane sau
degradante (art.7)
- Nimeni nu va fi ţinut în sclavie; sclavia şi comerţul cu sclavi, sub toate formele, sunt
interzise; Nimeni nu va putea fi ţinut în servitute; Nimeni nu va putea fi constrâns să
execute o muncă forţată sau obligatorie (art. 8)
- Nimeni nu poate fi arestat sau deţinut în mod arbitrar (art.9)
- Orice persoană privată de libertate va fi tratată cu umanitate şi cu respectarea
demnităţii inerente persoanei umane (art. 10)
- Nimeni nu poate fi întemniţat pentru singurul motiv că nu este în măsură să execute o
obligaţie contractuală (art. 11)
- dreptul de a circula acolo liber şi de a-şi alege liber reşedinţa (art. 12)
- interzicerea expulzării unui străin care se află în mod legal pe teritoriul unui stat parte
decât în executarea unei decizii luate în conformitate cu legea (art 13)
- Toţi oamenii sunt egali în faţa tribunalelor şi curţilor de justiţie şi sunt prevăzute
garanţii pentru persoanele care fac obiectul urmăririlor judiciare (art. 14)

4
Adoptat şi deschis spre semnare de Adunarea Generală a Naţiunilor Unite la 16 decembrie 1966. Intrat în vigoare la
23 martie 1976. România a ratificat Pactul la 31 octombrie 1974 prin Decretul nr.212, publicat în Buletinul Oficial al
României, partea I, nr. 346 din 20 noiembrie 1974.
 - Nimeni nu va fi condamnat pentru acţiuni sau omisiuni care nu constituiau un act
delictuos, potrivit dreptului naţional sau internaţional, în momentul în care au fost
săvârşite (art. 15)
- Orice om are dreptul de a i se recunoaşte pretutindeni personalitatea juridică (art. 16)
- Nimeni nu va putea fi supus vreunor imixtiuni arbitrare sau ilegale în viaţa
particulară, în familia, domiciliul sau corespondenţa sa, nici la atingeri ilegale aduse
onoarei şi reputaţiei sale (art. 17)
- Orice persoană are dreptul la libertatea gândirii, conştiinţei şi religiei (art. 18)
- Orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare (art. 19)
- Orice propagandă în favoarea războiului este interzisă prin lege; Orice îndemn la ură
naţională, rasială sau religioasă care constituie o incitare la discriminare, la ostilitate
sau la violenţă este interzis prin lege (art. 20)
- Dreptul de întrunire paşnică este recunoscut (art. 21)
- Orice persoană are dreptul de a se asocia în mod liber cu altele, inclusiv dreptul de a
constitui sindicate şi de a adera la ele, pentru ocrotirea intereselor sale (art.22)
- Dreptul de a se căsători şi de a întemeia o familie este recunoscut bărbatului şi femeii,
începând de la vârsta nubilă (art. 23)
- Măsurile menite să protejeze copiii sunt prevăzute la (art. 24)
- Dreptul de a lua parte la conducerea afacerilor publice, de a vota şi de a fi ales, de a
accede în condiţii de egalitate la funcţiile publice (art. 25)
- Toate persoanele sunt egale în faţa legii şi au, fără discriminare, dreptul la o ocrotire
egală din partea legii art. 26
- Dreptul persoanelor aparţinând minorităţilor etnice, religioase sau lingvistice, de a
avea, în comun cu ceilalţi membri ai grupului lor, propria lor viaţă culturală, de a
profesa şi practica propria lor religie sau de a folosi propria lor limbă (art 27).

Spre deosebire de Declaraţia Universală a Drepturilor Omului şi de pactul corespondent

(Pactul internaţional cu privire la drepturile economice, sociale şi culturale), Pactul internaţional
cu privire la drepturile civile şi politice nu conţine o dispoziţie generală aplicabilă ansamblului
drepturilor prevăzute de Pact, care să autorizeze restricţii în exercitarea lor. Totuşi, mai multe
articole ale Pactului stipulează că drepturile pe care defineşte nu pot face obiectul restricţiilor
decât dacă acestea sunt prevăzute de lege şi sunt necesare pentru a proteja securitatea naţională,
ordinea publică sau drepturile şi libertăţile altuia.
Oricum, anumite drepturi nu pot fi suspendate sau limitate în nici o circumstanţă, chiar în
situaţii de urgenţă. Este vorba de dreptul la viaţă, la protecţie contra torturii, sclaviei sau
servituţii, închisoarea pentru datorii şi aplicarea legilor penale retroactive, dreptul fiecăruia la
recunoaşterea personalităţii juridice şi libertatea gândirii, de conştiinţă şi religie.
Mecanismul de control
Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice instituie Comitetul
drepturilor omului, care este un organism de experţi, compus din 18 membri aleşi cu titlu
individual, prin vot secret, pentru patru ani de către statele-părţi la Pact. La alegeri se are în
vedere o reprezentare echitabilă din punct de vedere geografic, a principalelor sisteme juridice şi
diferitelor forme de civilizaţie. Comitetul se reuneşte de 3 ori pe an şi ia decizii pe bază de
consens.
 Atribuţiile Comitetului, aşa cum reies ele din art.40-45 ale Pactului sunt următoarele: a)
să examineze rapoartele statelor părţi asupra măsurilor luate pentru aplicarea drepturilor
recunoscute în Pact şi progresele realizate în implementarea acestora; b) să adreseze statelor părţi
propriile rapoarte şi observaţiile pe care le consideră potrivite c) să-şi asume anumite funcţiuni
cu scopul de reglementa diferendele dintre statele părţi privind aplicarea Pactului, cu condiţia ca
părţile să fi recunoscut competenţa Comitetului în această privinţă d) când este cazul, să
desemneze o comisie consultativă ad hoc care să ofere statelor părţi, interesate în orice conflict
privind aplicarea Pactului, bunele sale oficii. Scopul urmărit de acest comitet este ajungerea la o
soluţie amiabilă fondată pe respectarea Pactului.
Procedura rapoartelor este o procedură de cooperare internaţională ce are drept obiectiv
să promoveze încrederea între statele-părţi şi stabilitatea, încercând să elimine eventualele
percepţii sau interpretări diferite. Procedura rapoartelor are ca scop, în primul rand, schimbul
reciproc de experienţă şi informaţie pentru promovarea cooperării, Comitetul încercând să
analizeze în comentariile sale generale experienţa obţinută în examinarea rapoartelor statelor.
Mecanismul de control a fost dezvoltat prin adoptarea primului Protocol facultativ la
Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice 5 în baza căruia persoanele care
susţin că sunt victime ale încălcării unuia din drepturile enunţate în pact şi care au epuizat căile
interne de atac pot să transmită comunicări scrise pentru a fi examinate de către Comitetul
drepturilor omului.
Textul Protocolului stabilește o serie de condiții admisibilitate pe care trebuie să le
întrunească comunicările. Astfel, în baza art. 3, Comitetul va declara inadmisibilă orice
comunicare, prezentată în temeiul prezentului Protocol, care este anonimă sau pe care el o
consideră a fi un abuz al dreptului de a prezenta astfel de comunicări sau a fi incompatibilă cu
prevederile Pactului.
Totodată, conform par.2 al art. 5, Comitetul nu va analiza nici o comunicare a unei
persoane fizice fără a se fi asigurat că:
a) aceeaşi chestiune nu se află deja în curs de examinare în cadrul altei proceduri
internaţionale de investigare şi soluţionare;
b) persoana fizică a epuizat toate căile interne de recurs disponibile. Această regulă nu se
aplică dacă procedurile de recurs depăşesc termene rezonabile.
Comunicările declarate admisibile de către Comitet sunt aduse în atenţia statului parte
care ar fi violat una din dispoziţiile Pactului. În cele şase luni care urmează, statul respectiv
trebuie să supună în scris explicaţii sau declaraţii în problema în chestiune şi să indice, dacă este
cazul, măsurile pe care le-ar putea lua pentru a remedia situaţia.
Examinarea comunicărilor primate în conformitate cu dispoziţiile Protocolului facultativ
cu uşile închise ţinând seama de toate informaţiile scrise care le sunt supuse de către particular şi
de către statul parte interesat. Îşi face apoi cunoscută opinia sa statului parte şi persoanei
individuale.

5
Adoptat şi deschis spre semnare de Adunarea Generală a Naţiunilor Unite la 16 decembrie 1966. Intrat în vigoare la
23 martie 1976. România a ratificat Pactul la 31 octombrie 1974 prin Decretul nr.212, publicat în Buletinul Oficial al
României, partea I, nr. 146 din 20 noiembrie 1974.
 Deciziile Comitetului, pe fond, sunt de fapt, recomandări neobligatorii şi, ca atare, ele
sunt numite “puncte de vedere”, conform art. 5 par. 4 al Protocolului facultativ. Aşadar,
Comitetul nu are atribuţii de tip jurisdicţional, el neputând lua decizii obligatorii pentru statele
părţi. Chiar în cazurile în care aprecierile sale nu sunt urmate, Protocolul facultativ nu prevede
vreun mecanism coercitiv sau sancţiuni.
Un al doilea Protocol facultativ la Pactul internațional privind drepturile civile și
politice care vizează abolirea pedepsei cu moartea, a fost adoptat de către Adunarea Generală a
Națiunilor Unite prin Rezoluția 44/128 din 15 decembrie 1989. Așa cum prevede primul său
articol, nici o persoană aflată în jurisdicția unui stat parte la protocol nu va fi executată.

PACTUL INTERNATIONAL CU PRIVIRE LA DREPTURILE

ECONOMICE, SOCIALE SI CULTURALE
Spre deosebire de drepturile civile şi politice, incluse în Pactul corespondent, Pactul
internaţional cu privire la drepturile economice, sociale şi culturale6 este, aşa cum am mai
subliniat, în corelaţie directă nu numai cu voinţa politică a unui guvern sau altul, ci, mai ales, cu
resursele financiare disponibile, cărora li se adaugă condiţii cum sunt nivelul de educaţie sau
cooperarea internaţională în domeniu. De aceea, alin.1 al art.2 al Pactului permite statelor părţi
să-şi asume un angajament de aplicare progresivă a drepturilor incluse. Astfel, “ fiecare
stat parte se angajează să acţioneze atât prin propriul său efort, cât şi prin asistenţă şi cooperarea
internaţională, în special pe plan economic şi tehnic, folosind la maximum resursele sale
disponibile pentru ca exercitarea deplină a drepturilor recunoscute în prezentul Pact să fie
asigurată progresiv prin toate mijloacele adecvate, inclusiv prin adoptarea de măsuri legislative”.
Drepturile garantate de Pactul internaţional cu privire la drepturile economice, sociale şi
culturale trebuiesc exercitate fără nici o discriminare întemeiată pe rasă, culoare, sex, limbă,
religie, opinie publică sau orice altă opinie, origine naţională sau socială, avere, naştere sau pe
orice altă împrejurare (art.2 alin.2).
Partea a III-a a Pactului enumeră drepturile garantate.
Astfel, dreptul la muncă cuprinde, conform art.6 alin.1, dreptul pe care îl are orice
persoană de a avea posibilitatea să-şi câştige existenţa printr-o muncă liber aleasă sau acceptată.
Statelor părţi li se cere să adopte acele măsuri în vederea asigurării deplinei exercitări a acestui
drept, referitoare în special la orientarea şi pregătirea tehnică şi profesională, elaborarea de
programe, de măsuri şi de tehnici potrivite pentru a asigura dezvoltarea economică, socială şi
culturală constantă şi o deplină întrebuinţare productivă a forţei de muncă în condiţii ce
garantează indivizilor folosinţa libertăţilor politice şi economice fundamentale (art.6 alin2).

6
Adoptat şi deschis spre semnare de Adunarea Generală a Naţiunilor Unite la 16 decembrie 1966. Intrat în vigoare la
23 martie 1976. România a ratificat Protocolul la 28 iunie 1993 prin Legea nr.39, publicată în Buletinul Oficial al
României, partea I, nr. 193 din 20 iunie 1993.
 Corelativ dreptului la muncă, este dreptul pe care îl are orice persoană de a se bucura de
condiţii de muncă juste şi favorabile care presupune necesitatea asigurării unui salariu echitabil
şi a unei remuneraţii egale pentru o muncă de valoare egală, a securităţii şi igienei muncii, a
limitării raţionale a duratei muncii şi a concediilor periodice plătite (art.7).
Dreptul de organizare sindicală este detaliat în cuprinsul articolului 8. El cuprinde dreptul
de a forma sindicate, de structurare a acestora în federaţii, confederaţii naţionale, precum şi
organizaţii sindicale internaţionale. Este garantat, de asemenea, dreptul la grevă.
Mai departe, sunt statuate dreptul la securitate socială, inclusiv la asigurări sociale (art.9),
dreptul la protecţia familiei (art.10), dreptul la un nivel de viaţă satisfăcător (art.11), dreptul pe
care îl are orice persoană de a se bucura de cea mai bună sănătate fizică şi mintală pe care o
poate atinge (art.12), dreptul la educaţie (art.13 şi 14) şi dreptul de a participa la viaţa culturală şi
a beneficia de progresul ştiinţific şi aplicaţiile acestuia (art.15).
Pentru a aprecia gradul în care statele părţi respectă dispoziţiile Pactului, acestea trebuie
să prezinte “rapoarte asupra măsurilor pe care le-au adoptat şi asupra progreselor obţinute”.
Rapoartele sunt examinate de Comitetul drepturilor economice, sociale şi culturale,
înfiinţat în anul 1985, şi compus din 18 experţi a căror competenţă în domeniul drepturilor
omului este recunoscută şi care îşi desfăşoară activitatea cu titlu personal. Experţii sunt aleşi de
către Consiliul Economic şi Social (ECOSOC) al Naţiunilor Unite pentru un mandat de 4 ani
prin scrutin secret pe o listă de candidaţi desemnaţi de către statele părţi la Pact.
După ce examinează rapoartele, Comitetul face sugestii şi recomandări de ordin general.
Statele părţi pot desemna reprezentanţi la reuniunile Comitetului atunci când rapoartele ce le
vizează sunt examinate. De asemenea, ele pot face declaraţii asupra rapoartelor înaintate şi pot
răspunde întrebărilor puse de membrii Comitetului.
Comitetul drepturilor economice, sociale şi culturale are o sesiune de lucru anuală la
Oficiul Naţiunilor Unite din Geneva.
La 10 Decembrie 2008, Adunarea Generală a Națiunilor Unite a adoptat un Protocol
opţional la Pactul Internaţional privind Drepturile Economice, Sociale şi Culturale 7 care
prevede competenţa Comitetului a primi şi analiza comunicări. El a intrat în vigoare la 5 mai
2013 nu a fost ratificat încă de către România.
Comunicările pot fi depuse de către sau în numele unor persoane sau grupuri de persoane,
aflate sub jurisdicția unui stat parte, care se pretind a fi victime ale unei încălcări de către statul
respectiv a oricăruia dintre drepturile economice, sociale și culturale prevăzute în Pactul. În cazul
în care o comunicare este transmisă în numele unor persoane sau grupuri de persoane, aceasta
trebuie să fie cu acordul acestora, cu excepția cazului autorul poate justifica că acționează în
numele lor fără acest consimțământ.
Condiţiile de admisibilitate sunt asemănătoare cu cele stabilite în Protocolul optional la
Pactul Internaţional privind Drepturile Civile şi Politice.Unele nici nuanțări pot fi totuși
decelabile. Astfel, Comitetul va declara inadmisibilă orice comunicare, în temeiul art.3 din
Protocol, care:

7
GA resolution A/RES/63/117, http://www2.ohchr.org/english/bodies/cescr/docs/A-RES-63-117.pdf
 a) nu este depusă în termen de douăsprezece luni de la epuizarea căilor de atac interne, cu
excepția cazurilor în care autorul poate demonstra că nu a fost posibil să se prezinte comunicarea
în acest termen;
b) se referă la evenimente înainte de data intrării în vigoare a protocol pentru statul parte
în cauză, decât dacă aceste fapte au continuat după această dată;
c) se referă la o chestiune pe care Comitetul a examinat-o deja sau face face obiectul sau
a făcut obiectul unei analize în cadrul unei alte procedură de anchetă sau de reglementare la nivel
internațional;
d) este incompatibilă cu prevederile Pactului;
e) este în mod vădit nefondată, nu este suficient fundamentată sau se bazează exclusiv pe
baza rapoartelor difuzate de mass-media;
f) este un abuz al dreptului de a prezenta o comunicare;
g) este anonimă sau nu este prezentată în scris.
Adoptarea Protocolului opțional l la Pactul Internaţional privind Drepturile Economice,
Sociale şi Culturale și operaționalizarea mecanismului instituit de acesta este un exemplu
elocvent al preocupărilor înregistrate la nivel global în privința drepturilor specifice, în contextul
în care disfuncționalități masive de ordin economic ș financiar contribuie direct și nu rareori
dramatic la afectarea acestora.

CONVENTIA INTERNATIONALA PRIVIND ELIMINAREA

TUTUROR FORMELOR DE DISCRIMINARE RASIALA
Convenţia internaţională privind eliminarea tuturor formelor de discriminare rasială 8 a
fost adoptată prin reafirmarea convingerii că discriminarea între fiinţele umane pentru motive de
rasă, culoare sau origine etnică este un obstacol în calea relaţiilor paşnice de prietenie între
naţiuni, fiind susceptibilă să tulbure pacea şi securitatea popoarelor, precum şi coexistenţa
armonioasă a persoanelor în cadrul aceluiaşi stat.

Aşa cum se prevede în art. 2 al convenţiei, statele-părţi condamnă discriminarea rasială şi

se angajează să urmeze, prin toate mijloacele potrivite şi fără întârziere, o politică menită să
elimine orice formă de discriminare rasială, să favorizeze înţelegerea între toate rasele şi în acest
scop:

a) fiecare stat parte se angajează să nu recurgă la acte sau practici de discriminare rasială
împotriva unor persoane, grupuri de persoane sau instituţii şi să facă în aşa fel încât toate
autorităţile publice şi instituţiile publice, naţionale şi locale să se conformeze acestei
obligaţii;
b) fiecare stat parte se angajează să nu încurajeze, să nu apere şi să nu sprijine discriminarea
rasială practicată de vreo persoană sau organizaţie, oricare ar fi ea;

8
Adoptată şi deschisă spre semnare de Adunarea Generală a Naţiunilor Unite prin Rezoluţia 2106 (XX) din 21
decembrie 1965. Intrată în vigoare la 4 ianuarie 1969. România a aderat la Convenţie la 14 iulie 1970 prin Decretul
nr. 345, publicat în Buletinul Oficial al României, partea I, nr. 92 din 28 iulie 1970.
 c) fiecare stat parte trebuie să ia măsuri eficace pentru a reexamina politica guvernamentală
naţională şi locală şi pentru a modifica, abroga sau anula orice lege şi orice reglementare
având drept efect crearea discriminării rasiale sau perpetuarea ei, acolo unde există;

d) fiecare stat parte trebuie, prin toate mijloacele corespunzătoare, inclusiv, dacă
împrejurările o cer, prin măsuri legislative, să interzică discriminarea rasială practicată de
persoane, de grupuri sau de organizaţii şi să-i pună capăt;

e) fiecare stat parte se angajează să favorizeze, dacă va fi cazul, organizaţiile şi mişcările

integraţioniste multirasiale şi alte mijloace de natură a elimina barierele între rase şi a
descuraja ceea ce tinde spre întărirea dezbinării rasiale.

În baza art. 8 al Convenţiei internaţionale privind eliminarea tuturor formelor de

discriminare rasială a fost creat, în anul 1970, Comitetul pentru eliminarea discriminării
rasiale, compus din 18 experţi aleşi prin vot secret de statele părţi la Convenţie care se reunesc
de două ori pe an şi îşi desfăşoară activitatea cu titlu individual.

Comitetul pentru eliminarea discriminării rasiale examinează rapoartele prezentate de

statele-părţi la Convenţie, odată la doi ani, în legătură cu măsurile de ordin legislative, judiciar,
administrative sau de altă natură, întreprinse în aplicarea Convenţiei.

Comitetul este competent să analizeze nu numai rapoartele statelor asupra problemelor

menţionate şi plângerile interstatale referitoare la violări ale Convenţiei, dar şi comunicări din
partea unor personae sau grupuri de persoane ţinând de jurisdicţia statelor părţi, cu condiţia ca
acestea să fi recunoscut competenţa Comitetului în acest domeniu.

CONVENTIA IMPOTRIVA TORTURII SI ALTOR PEDEPSE ORI

TRATAMENTE CU CRUZIME, INUMANE SAU DEGRADANTE

În înţelesul acestei Convenţii9, termenul “tortură” desemnează orice act prin care se
provoacă unei persoane, cu intenţie, o durere sau suferinţe puternice, de natură fizică sau psihică,
în special cu scopul de a obţine, de la această persoană sau de la o persoană terţă, informaţii sau
mărturisiri, de a o pedepsi pentru un act pe care aceasta sau o terţă persoană l-a comis sau este
bănuită că l-a comis, de a o intimida sau de a face presiune asupra unei terţe persoane, sau pentru
orice alt motiv bazat pe o formă de discriminare, oricare ar fi ea, atunci când o asemenea durere
sau suferinţă sunt provocate de către un agent al autorităţii publice sau orice altă persoană care

9
Adoptată şi deschisă spre semnare de Adunarea Generală a Naţiunilor Unite prin rezoluţia 39/46 din 10 decembrie
1984. Intrată în vigoare la 26 iunie 1987. România a ratificat Convenţia la 9 octombrie 1990 prin Legea nr. 19/1990,
poblicată în Buletinul Oficial al României, partea I, nr. 112 din 10 octombrie 1990.
acţionează cu titlu oficial, sau la instigarea sau cu consimţământul expres sau tacit al unor
asemenea persoane.

Convenţia solicită fiecărui stat parte să ia măsurile legislative, administrative, judiciare şi

alte măsuri eficiente pentru a împiedica comiterea unor acte de tortură pe teritoriul de sub
jurisdicţia sa. Nici o împrejurare excepţională, oricare ar fi ea, fie că este vorba de starea de
război sau ameninţarea cu războiul, de instabilitate politică internă sau de orice altă stare de
excepţie, nu poate fi invocată pentru a justifica tortura(art.2).

De asemenea, nici un stat parte nu va expulza, respinge şi nici extrăda o persoană către un
alt stat, când există motive serioase de a crede că acolo aceasta riscă să fie supusă la
tortură(art.3).

Fiecare stat parte trebuie să vegheze ca toate actele de tortură să constituie infracţiuni din
punctul de vedere al dreptului penal.Se va proceda la fel în privinţa tenatativei de a practica
tortura sau orice act săvârşit de oricare persoană şi care ar constitui complicitate sau participare
la tortură(art.4).

În temeiul art. 17 din Convenţie a fost constituit, în anul 1987, Comitetul împotriva
torturii compus din zece experţi independenţi aleşi de statele-părţi pe o perioadă de patru ani.
Articolele 19-24 din Convenţie stabilesc competenţa Comitetului de a studia rapoartele pe care i
le supun statele-părţi în legătură cu măsurile pe care le-au întreprins pentru aplicarea acesteia, de
a primi plângerile unui stat parte, legate de aplicarea Convenţiei de către alt stat parte şi de a
examina plângerile particularilor care pretind că sunt victime ale violării Convenţiei de către
propriul stat.

Comitetul intervine numai atunci când din surse sigure, demne de încredere, are
informaţii că tortura este practicată în mod sistematic pe teritoriul unui stat parte la Convenţie. În
acest caz, el invită statul în chestiune să coopereze în examinarea probelor şi, dacă consideră
necesar, desemnează pe unul sau mai mulţi din membrii săi să întreprindă o anchetă confidenţială
în acest sens. Rezultatul anchetei, împreună cu comentariile şi sugestiile Comitetului sunt
transmise statului în cauză. Până în acest moment procedurile sunt confidenţiale dar, după
consultarea statului împotriva căruia există plângeri, Comitetul poate decide includerea unui
rezumat al constatărilor sale în raportul său anual.

Pentru soluţionarea eventualelor diferende dintre state în legătură cu aplicarea

Convenţiei, Comitetul poate exercita anumite funcţii de conciliere, cu condiţia ca statele
respective să fi recunoscut competenţa sa în acest domeniu. În acest sens, el poate constitui
comisii de conciliere ad hoc, punând la dispoziţia părţilor interesate bunele sale oficii, în scopul
ajungerii la o soluţie amiabilă.

Comitetul poate examina comunicările (plângerile) supuse de particulari, sau în numele

acestora, care pretind că sunt victime ale unei violări ale dispoziţiilor Convenţiei de către statul
parte, sub jurisdicţia căruia se află numai în condiţiile în care statul respectiv a recunoscut
competenţa Comitetului în materie.
 CONVENTIA ASUPRA ELIMINARII TUTUROR FORMELOR
DE DISCRIMINARE FATA DE FEMEI
Convenţia asupra eliminării tuturor formelor de discriminare faţă de femei a fost
adoptată10 plecându-se de la premiza conform căreia discriminarea faţă de femei violează
principiile egalităţii în drepturi şi respectului demnităţii umane, că ea împiedică participarea
femeilor, în aceleaşi condiţii ca bărbaţii, la viaţa politică, socială, economică şi culturală din ţara
lor, creează obstacole creşterii bunăstării societăţii şi a familiei şi împiedică femeile să-şi
servească ţara şi omenirea în deplinătatea posibilităţilor lor.

În înţelesul Convenţiei, expresia discriminare faţă de femei vizează orice diferenţiere,

excludere sau restricţie bazată pe sex, care are drept efect sau scop să compromită ori să
anihileze recunoaşterea, beneficiul şi exercitarea de către femei, indiferent de starea lor
matrimonială, pe baza egalităţii dintre bărbat şi femeie, a drepturilor omului şi libertăţilor
fundamentale, în domeniul politic, economic, social, cultural şi civil şi în orice alt domeniu.

În baza Convenției, Statele iau în toate domeniile - politic, social, economic și cultural -
toate măsurile corespunzatoare, inclusiv prin dispozitii legislative, pentru a asigura deplina
dezvoltare și progresul femeilor, in scopul de a le garanta exercitarea și beneficiul drepturilor
omului și libertăților fundamentale, pe baza egalității cu bărbații(art.3).

Art. 4 instituie așa-numitele măsuri de discriminare pozitivă. Astfel, adoptarea de catre

statele părți a unor măsuri temporare speciale, menite să accelereze instaurarea egalității în fapt
intre bărbați și femei, nu este considerată ca un act de discriminare în sensul definiției din
Convenție, dar nu trebuie ca aceasta să aibă drept consecință menținerea unor norme inegale sau
diferențiate; aceste măsuri trebuie să fie abrogate de îndata ce au fost realizate obiectivele în
materie de egalitate de șanse și tratament.
În același scop, scop măsurile vizând ocrotirea maternitatii, nu sunt considerate ca fiind
acte discriminatorii.

Statele ratificante sunt chemate să ia toate masurile corespunzatoare pentru:

a) a modifica schemele și metodele de comportament social și cultural al bărbatului și
femeii, pentru a se ajunge la eliminarea prejudecăților și practicilor cutumiare sau de altă natură
care sunt bazate pe ideea de inferioritate sau superioritate a unui sex, sau pe imaginea șablon
privind rolul barbatului sau al femeii;
b) a asigura ca educația în familie să contribuie la o înțelegere clară a faptului că
maternitatea este o funcție socială și recunoașterea responsabilității comune a bărbatului și femeii
în creșterea și educarea copiilor și în asigurarea dezvoltării lor, ținând seama că interesul
copilului este condiția primordială în toate cazurile.

În contra discuțiilor existente în unele state, inclusiv în țara noastră, articolul6 al

Convenție reține în mod explicit că statele părți vor lua toate măsurile adecvate, inclusiv pe plan

10
Adoptată şi deschisă spre semnare de Adunarea Generală a Naţiunilor Unite prin Rezoluţia 34/180 din 18
decembrie 1979. Intrată în vigoare la 3 septembrie 1981. România a ratificat Convenţia la 26 noiembrie 1981 prin
Decretul nr. 342, publicat în Buletinul Oficial al României, partea I, nr. 94 din 28 noiembrie 1981.
legislativ, pentru reprimarea sub toate formele existente a traficului de femei și a exploatării
prostituării femeii.

Convenţia solicită statelor părţi să adopte măsurile necesare pentru eliminarea discriminării faţă
de femei în viaţa politică şi publică, în ceea ce priveşte educaţia, în domeniul angajării în muncă
şi în domeniul sănătăţii (art.7-12).

De asemenea, se reţine dezideratul de a se ţine seama de problemele specifice ale

femeilor din mediul rural şi de rolul important pe care aceste femei îl au în susţinerea materială a
familiilor lor, în special prin munca lor în sectoarele nefinanciare ale economiei (art.14).

Statele părţi recunosc egalitatea femeii cu bărbatul în faţa legii. În acest sens, ele
recunosc femeia, în materie civilă, ca având o capacitate juridică identică cu aceea a bărbatului şi
aceleaşi posibilităţi pentru a o exercita (art.15).

În sfârşit, Convenţia solicită statelor părţi să ia toate măsurile necesare pentru a elimina
discriminarea faţă de femei în toate problemele decurgând din căsătorie şi în raporturile de
familie(art.16).

În aplicarea art. 17 din Convenţie, a fost constituit în anul 1982 Comitetul pentru
eliminarea tuturor formelor de discriminare faţă de femei compus din 23 de experţi ce-şi
desfăşoară activitatea cu titlu individual şi care se reuneşte de două ori pe an. Pe baza rapoartelor
statelor-membre ale Convenţiei, Comitetul întocmeşte un raport anual, cuprinzând sugestii şi
recomandări în domeniu, pe care îl înaintează Adunării Generale a O.N.U., prin ECOSOC.

Printr-un Protocol opţional la Convenţia asupra eliminării tuturor formelor de

discriminare faţă de femei11, ratificat de România prin Legea nr.283/200312, a fost acordată
competenţa Comitetului pentru eliminarea tuturor formelor de discriminare faţă de femei de a
primi şi analiza comunicări.

Condițiile de admisibilitate a comunicărilor sunt stabilite în art. 2-4 ale Protocolului

opțional și sunt redactate în mod similar cu cele prevăzute în alte documente corespondente
adoptate în sistemul Organizației Națiunilor Unite.

Astfel, comunicările pot fi transmise de către sau în numele indivizilor ori grupurilor de
indivizi sub jurisdicţia unui stat parte, reclamând faptul că sunt victime ale violării oricăruia
dintre drepturile stabilite în Convenţie de către acel stat parte. Dacă o comunicare este transmisă
în numele indivizilor sau grupurilor de indivizi, autorul trebuie să aibă consimţământul acestora,
în afară de cazul în care autorul poate justifi Comunicările se vor face în scris şi nu vor fi
anonime. Nici o comunicare nu va fi primită de către Comitet dacă priveşte un stat parte la
Convenţie, care nu este parte la prezentul protocol. ca acţiunea în numele lor fără acest
consimţământ (art.2).

11
Adoptat la 6 X 1999, intrat în vigoare la 22 XII 2000. http://www.un.org/womenwatch/daw/cedaw/protocol/
12
Publicată în M.Of. nr. 477/4 iul. 2003.
 Comunicările se vor face în scris şi nu vor fi anonime. Nici o comunicare nu va fi primită
de către Comitet dacă priveşte un stat parte la Convenţie, care nu este parte la prezentul protocol.

De asemenea, conform art. art. 4:

1. Comitetul nu va lua în considerare o comunicare decât dacă s-a convins că toate

mijloacele interne disponibile au fost epuizate, decât dacă aplicarea acestor mijloace este
prelungită nerezonabil sau nu pare să aibă un rezultat concret.

2. Comitetul va declara o comunicare inadmisibilă în cazul în care:

a) aceeaşi problemă a fost deja examinată de către Comitet sau a fost ori este în curs de
examinare sub o altă procedură internaţională de investigare sau de soluţionare;

b) este incompatibilă cu prevederile Convenţiei;

c) este evident greşit motivată sau nu este suficient fundamentată;

d) este un abuz asupra dreptului de a transmite comunicări;

e) faptele care sunt subiect al comunicării au apărut înainte de intrarea în vigoare a

prezentului protocol pentru statul parte vizat, în afară de cazul în care acele fapte continuă după
respectiva dată.

Având în vedere specificul problemelor analizate, și în baza art.5 par.1 al Protocolului

opțional, în orice moment după primirea unei comunicări şi înainte de a se fi ajuns la o hotărâre
privind valoarea intrinsecă a acesteia, Comitetul poate transmite statului parte vizat, în vederea
unei analize urgente, o solicitare de a lua astfel de măsuri interimare necesare pentru a se evita
posibilele daune ireparabile pentru victima sau victimele pretinsei violări.

După examinarea unei comunicări, Comitetul va transmite punctele sale de vedere

privind comunicarea, împreună cu recomandările sale, dacă există, părţilor vizate.

Spre deosebire însă de mecanismele de control analizate deja, Protocolul Protocol la

Convenţia asupra eliminării tuturor formelor de discriminare faţă de femei prevede posibilitatea
derulării unei proceduri de anchetă13. Astfel, conform art. 8, par.1 și 2, în cazul în care Comitetul
primeşte informaţii corelative indicând violări grave sau sistematice de către un stat parte ale
drepturilor stabilite în Convenţie, va invita acel stat parte să coopereze la examinarea
informaţiilor şi, în acest sens, să transmită observaţii referitoare la informaţiile vizate.

Luând în considerare orice observaţii care se poate să fi fost transmise de către statul
parte vizat, precum şi orice alte informaţii corelative pe care le are la dispoziţie, Comitetul poate
desemna unul sau mai mulţi membri ai săi să conducă o anchetă şi să raporteze imediat

13
Prevăzută la art 8 si 9, ea face obiectul recunoașterii competenței Comitetului efectuată la momentul semnării sau
ratificării Protocolului. La 1 XI 2014 doar 5 state parți din 105 au refuzat această competență. România a acceptat
aceste articole procedurale.
Comitetului. În cazul în care există un mandat şi consimţământul statului parte, ancheta poate
include o vizită pe teritoriul acestuia.

După examinarea rezultatelor unei astfel de anchete, Comitetul va transmite aceste

rezultate statului parte vizat, împreună cu orice alte comentarii sau recomandări.

Articolul 8 par.4 obligă statul parte vizat ca ăn termen de 6 luni de la primirea

rezultatelor, comentariilor şi recomandărilor transmise de Comitet, să transmită observaţiile sale
Comitetului.

Totodată, conform art.9 par.2, dacă este necesar, la sfârşitul perioadei de 6 luni stabilite
în art. 8 paragraful 4, Comitetul poate să invite statul parte vizat să îl informeze cu privire la
măsurile luate ca răspuns la o astfel de anchetă.

CONVENŢIA CU PRIVIRE LA DREPTURILE COPILULUI

Convenţia cu privire la drepturile copilului14 constituie expresia importanţei acordate
cooperării internaţionale pentru îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă în toate ţările şi în mod
deosebit în ţările în curs de dezvoltare.

În sensul Convenţiei, prin copil se înţelege orice fiinţă umană sub vârsta de 18 ani, cu
excepţia cazurilor când, în baza legii aplicabile copilului, majoratul este stabilit sub această
vârstă.

Drepturile enunţate în această Convenţie trebuie să fie garantate tuturor copiilor care ţin
de jurisdicţia statelor părţi, fără nici o distincţie, indiferent de rasă, culoare, sex, limbă, religie,
opinie politică sau altă opinie a copilului sau a părinţilor sau a reprezentanţilor săi legali, de
originea lor naţională, etnică sau socială, de situaţia lor materială, de incapacitatea lor, de
naşterea lor sau de altă situaţie.

Cele mai importante drepturi garantate de către Convenţia cu privire la drepturile copilului sunt
următoarele:

- dreptul la viaţă(art.6)
- dreptul la nume, dreptul de a dobândi o cetăţenie (art.7)

- dreptul la identitate (art.8)

- dreptul copilului de a nu fi separat de părinţii săi(art.9)

14
Adoptată de Adunarea Generală a Naţiunilor Unite la 20 noiembrie 1989. Intrată în vigoare la 2 septembrie 1990.
România a ratificat Convenţia la 27 septembrie 1990 prin Legea nr. 18/1990, publicată în Monitorul Oficial al
României, partea I, nr. 109 din 28 septembrie 1990.
- dreptul la opinie(art.12)

- libertatea de exprimare (art.13)

- dreptul copilului la libertatea de gândire, de conştiinţă şi religie(art.14)

- dreptul la libertatea de asociere şi la libertatea de reuniune paşnică(art.15)

- dreptul de a nu face obiectul ingerinţelor arbitrare sau ilegale în viaţa personală,

familia sa, domiciliul sau corespondenţa sa şi nici al unor atacuri ilegale la onoarea şi
reputaţia sa(art.16)

- protejarea copilului împotriva oricăror forme de violenţă, vătămare sau de abuz fizic
sau mental, de abandon sau neglijenţă, de rele tratamente sau de exploatare, inclusiv
violenţa sexuală(art.19)

- dreptul copilului handicapat mental sau fizic de a se bucura de o viaţă plină şi

decentă, în condiţii care să îi garanteze demnitatea, să îi promoveze autonomia şi să îi
faciliteze participarea activă la viaţa colectivităţii(art. 23)

- dreptul copilului de a se bucura de cea mai bună stare de sănătate posibilă(art.24)

- dreptul de a beneficia de securitate socială, inclusiv de asigurări sociale(art.26)

- dreptul oricărui copil la un nivel de viaţă suficient pentru dezvoltarea sa fizică,

mentală, spirituală, morală şi socială(art.27)

- dreptul la educaţie (art.28)

- dreptul la odihnă şi timp liber, dreptul de a se juca şi de a practica activităţi

recreative(art. 31)

- dreptul copilului de a fi protejat împotriva exploatării economice şi a implicării în

orice muncă ce ar comporta riscuri sau ar împiedica educaţia sau care ar dăuna
sănătăţii sau dezvoltării sale fizice, mentale, spirituale, morale sau sociale(art.32)

- dreptul de afi protejat împotriva oricărei forme de exploatare sexuală şi de abuz

sexual (art.34)

- dreptul de a nu fi supus la tortură, la pedepse sau tratamente crude, inumane sau

degradante şi de a nu fi privat de libertate în mod ilegal sau arbitrar (art.37)

- dreptul oricărui copil suspect, acuzat sau dovedit că a comis o încălcare a legii penale
de a fi tratat într-un mod de natură să favorizeze simţul său de demnitate şi al valorii
personale, să întărească respectul său pentru drepturile omului şi libertăţile
fundamentale ale altora şi să ţină seama de vârsta sa ca şi de necesitatea de a promova
 reintegrarea copilului şi asumarea de către acesta a unui rol constructiv în societate
(art.40).

În temeiul art. 43 din Convenţie se prevede instituirea unui Comitet al drepturilor

copilului compus din 18 experţi prin vot secret de pe o listă desemnată de statele părţi şi care-şi
desfăşoară activitatea cu titlu individual.

Comitetul analizează rapoartele pe care statele părţi trebuie să le întocmească o dată la

cinci ani asupra modului în care aplică Convenţia, precum şi asupra dificultăţilor întâmpinate.

Comitetul poate face sugestii şi recomandări de ordin general. Aceste sugestii şi

recomandări de ordin general sunt transmise oricărui stat parte interesat şi aduse în atenţia
Adunării Generale a O.N.U., însoţite, dacă este cazul, de observaţiile statelor părţi.

Două protocoale facultative au fost adoptate pentru a spori regimul de protecţie a copiilor
aflaţi în situaţii speciale. Este vorba de Protocolul facultativ privind implicarea copiilor în
conflicte armate (2000) şi Protocolul facultativ privind vânzarea copiilor, prostituţia copiilor şi
pornografia ce implică copii (2000).

De asemenea un Protocol facultativ la Convenţia privind drepturile copilului adoptat în

anul 2011, semnat de România la 13 iunie 2012, introduce procedura comunicărilor ce pot fi
transmise de orice copil către Comitetul drepturilor copilului.

II. MECANISME ŞI PROCEDURI DE PROTECŢIE A

DREPTURILOR OMULUI
SUB EGIDA ECOSOC

Atunci când analizăm organele şi mecanismele de protecţie a drepturilor omului

structurate în cadrul Organizaţiei Naţiunilor Unite, trebuie să facem distincţie între cele care au
fost instituite în temeiul diverselor tratate şi cele care au fost create în temeiul Cartei O.N.U..
 Primele, care îşi datorează existenţa dispoziţiilor conţinute în instrumentele juridice
specifice (pactele internaţionale şi convenţiile menţionate în lucrare) au mandate mai restrânse
(de exemplu, ansamblul aspectelor codificate în instrumentul respectiv), se adresează unei
audienţe limitate (de exemplu, instrumentul se adresează doar ţărilor care l-au ratificat ). Aceste
caracteristici au organisme pe care le-am analizat deja cum sunt Comitetul drepturilor omului,
Comitetul drepturilor economice, sociale şi culturale, Comitetul drepturilor copilului etc.

Al doilea tip de mecanisme, care îşi datorează existenţa dispoziţiilor conţinute în Carta
O.N.U., au mandate foarte largi în materia drepturilor omului, se adresează unei audienţe
nelimitate şi iau măsuri în funcţie de votul majorităţii. Astfel, Consiliul Economic şi Social
(ECOSOC) al O.N.U. a creat în temeiul prevederilor Cartei O.N.U. în 1946 Comisia privind
condiţia femeii şi Comisia drepturilor omului care, la rândul său, a înfiinţat, în 1947, Subcomisia
de luptă împotriva măsurilor discriminatorii şi protecţia minorităţilor, înlocuită din anul 2007 de
Comiteul consultativ al Consiliului drepturilor omului.

Prin Rezoluţia A/RES/60/251 adoptată de Adunarea Generală a O.N.U. la 15 martie

2006, a fost instituit Consiliul drepturilor omului, compus din 47 de membri, care înlocuieşte
Comisia drepturilor omului, ca organ subsidiar al Adunării Generale. Acest organism are sarcina
să promoveze respectul universal şi apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale
pentru toţi, fără nici o deesebire şi într-o manieră justă şi echitabilă.

Consiliul drepturilor omului, este principalul organ al ECOSOC în domeniul drepturilor

omului. El efectuează studii, pregăteşte recomandări şi elaborează proiecte de instrumente
internaţionale privind drepturile omului. De asemenea, Consiliul are competenţa să examineze
violările drepturilor omului, cu deosebire atunci când acestea sunt flagrante şi sistematice şi face
recomandări în acest sens.

Spre deosebire de fosta Comisie a drepturilor omului, Consiliul drepturilor omului este
un organ subsidiar al Adunării generale a Naţiunilor Unite. În această calitate, el prezintă
activităţile sale statelor membre ale Organizaţiei Naţiunilor Unite în ansamblul lor. Astfel,
Consiliul drepturilor omului este principalul cadru de dialog şi cooperare în materia drepturilor
omului din sistemul Naţiunilor Unite.

De asemenea, Consiliul drepturilor omului procedează la un examen periodic universal,

pe baza informaţiilor obiective şi fiabile, al modului în care fiecare stat din cele 193 de state
membre al O.N.U., începând chiar cu membrii Consiliului, respectă obligaţiile şi angajamentele
sale în materia drepturilor omului.

Spre deosebire de fosta Comisie a drepturilor omului, Consiliul drepturilor omului se

reuneşte în mod regulat tot timpul anului şi ţine minimum 3 sesiuni pe an, din care o sesiune
principală, care durează cel puţin 10 săptămâni. În plus, se poate reuni şi în sesiuni extraordinare
dacă un membru solicită aceasta sprijinit de o treime din membrii Consiliului.

Dat fiind că membrii săi sunt aleşi direct de către Adunarea Generală, Consiliul reflectă
gradul ridicat de importanţă acordată drepturilor omului, care aparţin tuturor popoarelor şi care,
alături de dezvoltare şi de securitate, constituie unul dintre cei trei piloni ai ONU.
 Consiliul drepturilor omului are competenţe în ceea ce priveşte anchetarea în privinţa
alegaţiilor privind violări ale drepturilor omului şi în examinarea comunicările relative la aceste
violări, precum şi răspunsurile statelor în legătură cu pretinsele violări. El își îndeplinește
aceste competenţe în cadrul următoarelor tipuri de proceduri:

a) Procedura instituită prin Rezoluţia ECOSOC 1503 din 27 mai 1970

(revizuită prin Rezoluţia 2000/3 din 16 iunie 2000). Consiliul drepturilor omului este
autorizat să examineze violări flagrante, sistematice şi temeinic dovedite ale drepturilor
omului şi libertăţilor fundamentale indiferent de ţara în care se produc. Comunicările pot
proveni de la orice persoană sau grup care susţin a fi victime ale unei violări a drepturilor
omului sau au cunoştinţă directă şi sigură. Pentru a se evita ca nici o comunicare să nu fie
în contra dispoziţiilor Cartei O.N.U,
b) Procedura 1503 de examinare a comunicărilor confidenţiale a fost modificată în
cadrul sesiunii cu numărul 56 a fostei Comisii pentru Drepturile Omului care a avut loc în
anul 2000. Grupul de lucru privind îmbunătăţirea eficacităţii Comisiei pentru Drepturile
Omului, a inclus în raportul său (E/CN.4/2000/112) recomandări privind modul în care
Procedura 1503 ar trebui să fie modificată. Aceste recomandări au fost apoi încorporate
într-un proiect de rezoluţie intitulat "Procedura de examinare a comunicărilor referitoare
la drepturile omului “, care a fost parte a deciziei Comisiei 2000/109 (adoptată fără vot 26
aprilie 2000). Consiliul Economic şi Social a adoptat proiectul la 16 iunie 2000, el
devenind Rezoluţia 2000 / 3. Cu toate acestea, şi în conformitate cu această Rezoluţie,
procedura modificată continuă să fie denumită Procedura 1503.

Criteriile de admisibilitate a comunicărilor sunt următoarele:

 Comunicările incompatibile cu principiile Cartei ONU sau motivate politic prin faptul că
nu sunt eligibile .
 Comunicările sunt admisibile decât dacă analiza lor oferă în mod rezonabil motive de a
crede - luând în considerare răspunsurile din partea guvernului – că ele dezvăluie
existenţa unui ansamblu de violări flagrante si sistematice ale drepturilor omului şi ale
libertăţilor fundamentale.

 Comunicările pot fi depuse de către orice individ sau grup de persoane care se pretind că
au fost victime ale încălcărilor drepturilor omului sau care au cunoştinţă în mod direct
de astfel de încălcări. Comunicările anonime nu sunt admisibile, nici cele care se
bazează exclusiv pe ştiri difuzate prin mijloace de comunicare în masă.

 Toate comunicările trebuie să conţină o descriere a faptelor şi să indice obiectul petiţiei şi

drepturile de care au încălcate. Ca regulă generală, comunicările care conţin un limbaj
abuziv sau insultător la adresa statului în cauză nu sunt examinate .

 Recursurile interne trebuie să fie epuizate înainte ca o comunicare să fie examinată, cu

excepţia cazului în care se stabileşte că demersurile la nivel naţional ar fi ineficiente sau
că acţiunea s-ar prelungi în mod nejustificat.

c) Proceduri şi organe de anchetă pentru analiza situaţiilor ce afectează drepturile

omului. Când Procedura 1503 nu şi-a atins scopul, Consiliul drepturilor omului poate
 mandata un anumit număr de organe pentru a analiza situaţiile afectând drepturile omului
într-un număr de ţări. Ţelul urmărit este de a stabili faptele în situaţia în cauză şi a
contribui la restabilirea drepturilor. Rapoartele sunt supuse Comisiei şi Adunării Generale
de către personalităţi (experţi, raportori speciali, reprezentanţi speciali) însărcinaţi să
cerceteze situaţiile de violare a drepturilor omului fie în regiuni, fie într-o ţară, fie un
fenomen determinat.

Caracteristicile organelor de anchetă instituite de aceste proceduri ar putea fi sintetizate

astfel:

a. Scopul lor este de a ajuta la restaurarea drepturilor omului şi nu de a judeca nici

de a condamna;
b. În aplicarea principiului conform căruia guvernele sunt responsabile pentru
respectul drepturilor omului, confruntate cu situaţii evidente de violare a acestor
drepturi, incumbă guvernului să dovedească inexactitatea alegaţiilor sau de a arăta
că există măsuri sau înţelege să ia măsuri necesare pentru a asigura respectul
drepturilor omului;

c. Rolul şi scopul acestor organe este de a asigura protecţia drepturilor omului,

prevenind violările acestora, ţintind să le oprească dacă au avut loc şi să reinstituie
într-o manieră generală drepturile omului.

Pe de altă parte, organele de anchetă urmăresc o serie de obiective specifice în activitatea

lor, şi anume:

1. clasificarea situaţiilor;
2. asistenţă acordată organelor internaţionale în deliberarea lor în privinţa
situaţiilor şi fenomenelor respective;

3. ajutor guvernelor implicate în luarea la cunoştinţă a existenţei exceselor

comise de agenţii naţionali;

4. stabilirea stărilor de violare ce au avut loc în trecut permiţând astfel

guvernului să ia măsurile adecvate pe plan legislativ sau de a întări instituţiile
de protecţie existente;

5. sprijin în stabilirea tendinţelor (torturi, dispariţii, execuţii sumare sau arbitrare,

intoleranţă religioasă);

6. mijloc de a face să intervină o prezenţă internaţională însărcinată să se ocupe

de anumite situaţii.

Un rol important în derularea acestor proceduri de anchetă l-a avut Subcomisia de luptă
împotriva măsurilor discriminatorii şi protecţia minorităţilor. Aceasta a fost creată pentru a
întreprinde studii, în special în lumina Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului, şi de a
adresa recomandări Comisiei drepturilor omului având ca temă lupta împotriva măsurilor
discriminatorii de orice fel luate prin violarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.
Din anul 2007 ea fost înlocuită de Comitetul consultativ al Consiliului drepturilor omului.

SĂ REŢINEM!

Deosebiri între procedura prevăzută de Rezoluţia 1503 şi Procedura

prevăzută în Protocolul facultativ la Pactul internaţional cu privire la
drepturile civile şi politice

Deosebirea fundamentală

o Procedura 1503 se aplică analizei situaţiilor

o Procedura prevăzută de Protocolul facultativ priveşte analiza plângerilor
individuale, altfel-zis cazurilor izolate de violare presupusă a drepturilor
omului

Alte deosebiri

1. - Procedura 1503 se bazează pe o rezoluţie a unui organ O.N.U., care este

ECOSOC; cooperarea voluntară a statelor este indispensabilă în funcţionarea sa

- Procedura prevăzută de Protocolul facultativ rezultă dintr-un tratat

internaţional în termenii căruia statele părţi acceptă să fie examinate, după o
procedură determinată, plângerile depuse împotriva lor

2. - Procedura 1503 este aplicabilă tuturor statelor

- Procedura prevăzută de Protocolul facultativ nu se aplică decât statelor care

au aderat la Pact şi la Protocol sau care le-au ratificat

3. - Procedura 1503 se aplică la orice violare a drepturilor omului şi a libertăţilor

fundamentale, în general

- Procedura prevăzută de Protocolul facultativ nu priveşte decât drepturile

civile şi politice menţionate în Pact
 4. - La Procedura 1503 poate recurge orice persoană, grup de persoane sau
organizaţie neguvernamentală, cu condiţia de a avea cunoştinţă directă sau
indirectă a unei violări a drepturilor omului

- Comunicările prezentate în virtutea Protocolului facultativ trebuie să fie

semnate de victima prezumată sau de o persoană având dreptul să acţioneze în
numele său

5. - Autorii comunicărilor făcute în baza Procedurii 1503 nu participă la nici un

stadiu al acestei proceduri, ei nefiind informaţi asupra măsurilor care pot fi luate
de Naţiunile Unite, afară de cazul în care ele sunt făcute publice

- Autorul unei comunicări adresate Comitetului drepturilor omului în virtutea

Protocolului facultativ este participant la procedură, este informat asupra tuturor
măsurilor luate de Comitet sau de grupul de lucru privind comunicările

Sarcini de învăţare (întrebări de control)

1. Care sunt prevederile Cartei O.N.U. privind respectul drepturilor omului?

2. Ce atribuţii are Înaltul Comisar al Naţiunilor Unite pentru drepturile omului?
3. Care este importanţa Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului?
4. Ce drepturi garantează Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice?
5. Care este mecanismul de control prevăzut de Pactul internaţional cu privire la drepturile
civile şi politice?
6. Ce drepturi garantează Pactul internaţional cu privire la drepturile economice, sociale şi
culturale
7. Care este mecanismul de control prevăzut de Pactul internaţional cu privire la drepturile
economice, sociale şi culturale
8. Care este specificul mecanismelor de control al respectării drepturilor civile şi politice în
raport cu cele economice, sociale şi culturale?
9. Ce mecanisme de control prevăd diversele convenţii adoptate în cadrul O.N.U. în materia
drepturilor omului?
10. Care sunt mecanisme şi proceduri de protecţie a drepturilor omului înfiinţate sub egida
ECOSOC?
11. Care este raportul între Procedura instituită prin Rezoluţia ECOSOC 1503 şi Procedurile
şi organele de anchetă pentru analiza situaţiilor ce afectează drepturile omului?
12. Care sunt deosebirile între procedura prevăzută de Rezoluţia 1503 şi Procedura prevăzută
în Protocolul facultativ la Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice?

BIBLIOGRAFIE

1. Aurescu Bogdan, Bolintineanu Alexandru, Năstase Adrian, Drept internaţional

contemporan, All Beck, 2000
2. Raluca Miga-Beşteliu, Catrinel Brumar, Protecţia internaţională a drepturilor omului-
Note de curs, Ediţia a 5-a, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2010

3. Radu C. Demetrescu, Irina Moroianu Zlătescu, Drepturile omului în sistemul Naţiunilor

Unite: protecţie şi promovare, Institutul Român pentru Drepturile Omului, Bucureşti,
2000

4. Ion Diaconu, Drepturile omului, Institutul Român pentru Drepturile Omului, Bucureşti,
1993

5. Andreea Drăghici, Protectia juridica a drepturilor copilului - Curs universitar, Editura

Universul Juridic, 2013

6. Cristian Jura, Drepturile omului : drepturile minorităţilor naţionale, Editura C. H. Beck,

Bucureşti, 2006

7. Corneliu Liviu Popescu, Hotărârile Curţii Europene a Drepturilor Omului pronunţate

în cauzele împotriva României (1998-2002), Ed. All-Beck, Bucureşti, 2003;

8. Corneliu-Liviu Popescu, Curtea Europeană a drepturilor Omului, All Beck, Bucureşti,

2004

9. Principalele instrumente internaţionale privind drepturile omului la care România este

parte, vol.I-II, Institutul Român pentru Drepturile Omului, Bucureşti, 2007

10. Prisacariu Mihaela Roxana, Statutul juridic al minoritatilor nationale, Editura CH Beck,
București, 2011
 Unitatea de învăţare II
Organizaţia Internaţională a Muncii (O.I.M.)
 Titlul unităţii
 Cuprinsul unităţii
 Obiectivele învăţării
 Conţinutul unităţii (sinteze teoretice, exemple)
 Sarcini de învăţare
 Bibliografie

Cuprinsul unităţii
Acest capitol prezintă structura şi specificul normelor adoptate de cea mai vastă
instituţie specializată a Organizaţiei Naţiunilor Unite în ceea ce priveşte protecţia şi
promovarea drepturilor economice şi sociale. Prin convenţiile şi recomandările adoptate,
Organizaţia Internaţională a Muncii a creat Codul internaţional al muncii, ce a influenţat
activitatea de reglementare şi a altor organizaţii internaţionale cu atribuţii în materie.
Totodată, sunt prezentate mecanismele de control structurate în cadrul acestei
organizaţii, si anume controlul regulat şi procedurile speciale, inclusiv cele vizând protecţia
libertăţii sindicale şi a drepturilor sindicale.
Obiectivele învățării
A explica specificul obiectivelor şi activităţii Organizaţiei Internaţionale a Muncii. A
identifica sistemul normativ al O.I.M. şi a înţelege impactul convenţiilor şi recomandărilor
acesteia în sistemele juridice interne.
Conţinutul unităţii

ORGANIZAŢIA INTERNAŢIONALĂ A MUNCII (O.I.M.)

I. Istoric; domenii de activitate

Organizaţia Internaţională a Muncii, cea mai veche şi mai vastă instituţie specializată din
sistemul Organizaţiei Naţiunilor Unite, a luat fiinţă în anul 1919 prin Tratatul de la Versailles
(partea XIII), concretizând ideea fundamentală înscrisă în Constituţia sa conform căreia o pace
universală şi durabilă nu se poate stabili decât pe baza justiţiei sociale.
In accepţiunea O.I.M., justiţia socială implică respectul drepturilor omului, un nivel de
viaţă decent, condiţii de muncă umane, perspective pozitive pentru ocuparea forţei de muncă şi
securitatea economică.
În 1944, prin Declaraţia de la Philadelphia, au fost dezvoltate scopurile şi principiile sale
fundamentale, afimându-se principial că:
- munca nu este o marfă:
- libertatea de expresie şi de asociere este o condiţie indispensabilă a unui progres
susţinut:
- sărăcia, oriunde ea există, constituie un pericol pentru prosperitatea tuturor:
- toate fiinţele umane, fără deosebire de rasă, credinţă sau sex, au dreptul de a-şi urmări
progresul lor material şi dezvoltarea lor spirituală în libertate şi demnitate, în securitate
economică şi cu şanse egale.
Organizaţia Internaţională a Muncii este singura instituţie internaţională ce funcţionează
pe principiul tripatitismului, politica şi programele sale fiind formulate de reprezentanţii
patronatelor şi ai sindicatelor pe picior de egalitate cu cei guvernamentali. O.I.M. încurajează, de
asemenea, instaurarea tripartitismului în cadrul statelor membre, îndemnându-le să stabilească un
dialog social eficient prin asocierea organizaţiilor sindicale şi patronale la elaborarea şi, dacă este
cazul, la punerea în aplicare a politicilor naţionale în domeniul social şi economic, ca şi în multe
alte sectoare.
Considerându-se că “neadoptarea de către o naţiune anume a unui regim de muncă cu
adevărat uman constituie un obstacol în calea eforturilor altor naţiuni doritoare să îmbunătăţească
soarta muncitorilor în propriile lor ţări”3 , O.I.M. a constituit şi constituie cadrul instituţional cel
mai adecvat care, la scară internaţională, permite abordarea problemelor şi preconizarea
soluţiilor pentru ca peste tot în lume condiţiile de muncă şi securitate socială să fie cât mai bune.
În concretizarea principiilor constituţionale, Organizaţia Internaţională a Muncii şi-a
structurat activităţile în următoarele direcţii:
- elaborarea de politici şi de programe internaţionale ce vizează promovarea drepturilor
fundamentale ale omului, ameliorarea condiţiilor de viaţă şi de muncă şi dezvoltarea
posibilităţilor de angajare în muncă:
- stabilirea normelor internaţionale de muncă în paralel cu structurarea unui sistem de
control al aplicării normelor, destinat să orienteze acţiunea naţională în sensul aplicării acestor
principii:
- organizarea unui vast program de cooperare tehnică pe plan internaţional, definit şi pus
în aplicare în cadrul unui parteneriat activ cu mandanţii, menit să ajute ţările să aplice în mod
concret aceste principii:
- derularea de programe de formare, de învăţământ, de cercetare şi publicaţii ce vin în
sprijinul celorlalte forme de activitate.

II. Structura O.I.M.

Organizaţia Internaţională a Muncii este compusă dintr-o adunare generală anuală,

Conferinţa Internaţională a Muncii, un consiliu executiv- Consiliul de Administraţie, şi un
secretariat permanent- Biroul Internaţional al Muncii (B.I.M.). Organizaţia îşi desfăşoară
activitatea şi prin organisme subsidiare, cum ar fi conferinţele regionale, comisiile industriale şi
reuniunile de experţi.
Conferinţa Internaţională a Muncii alege Consilul de administraţie, adoptă bugetul
O.I.M., finanţat prin contribuţia statelor membre, stabileşte norme internaţionale în domeniul
muncii, oferind, totodată, un cadru global pentru discutarea problemelor sociale şi de muncă.
Delegaţia naţională a fiecărei ţări cuprinde doi reprezentanţi ai guvernului, un reprezentant al
patronatului şi unul din partea organizaţiilor sindicale însoţiţi de consilieri tehnici după
necesităţi. Delegaţii patronatelor şi ai sindicatelor se bucură de libertate de expresie. Ei pot fi în
dezacord cu guvernele lor, ca şi între ei, ceea ce se şi întâmplă adesea.
Consiliul de Administraţie are, de regulă, trei sesiuni pe an la Geneva, în vederea
adoptării unor decizii privind chestiuni politice, precum şi a programelor de acţiune. Ca şi
Conferinţa, Consiliul de Administraţie este de natură tripartită. El este alcătuit din 28 de membri
din partea guvernelor, 14 din partea organizaţiilor patronale şi 14 din partea sindicatelor.
Guvernele unui număr de 10 state puternic industrializate sunt reprezentate permanent, restul
membrilor fiind aleşi la fiecare 3 ani de Conferinţă.
Consiliul de Administraţie are un rol important în ceea ce priveşte controlul aplicării
normelor internaţionale ale muncii. El a instituit, în acest scop, trei organisme, asupra cărora vom
mai reveni, şi anume: Comisia de experţi pentru aplicarea convenţiilor şi recomandărilor,
Comisia de investigare şi de conciliere în materia libertăţii sindicale şi Comitetul libertăţii
sindicale.
 Biroul Internaţional al Muncii este, aşa cum am amintit, secretariatul permanent al
O.I.M.. El elaborează documentele şi rapoartele care constituie documentaţia indispensabilă
pentru conferinţele şi reuniunile organizaţiei. De asemenea, B.I.M. recrutează experţii pentru
activităţile de cooperare tehnică ce se derulează în lumea întreagă. B.I.M. organizează activităţi
diverse de publicare şi publicare a unor documente privind o sferă largă de probleme sociale şi
de muncă.

III. Normele internaţionale în domeniul muncii

Una dintre sarcinile principale ale Organizaţiei Internaţionale a Muncii a fost, încă de la
crearea sa, îmbunătăţirea condiţiilor de muncă şi viaţă prin construirea unui cuprinzător cod de
legi şi practici. Se poate spune, astfel, că O.I.M. a creat dreptul internaţional al muncii prin cele
189 convenţii şi 202 recomandări adoptate până în anul 2014.
Convenţiile O.I.M. sunt instrumente juridice ce reglementează unul sau altul dintre
aspectele administrării forţei de muncă, ale bunăstării sociale sau ale drepturilor omului.
Ratificarea unei convenţii implică o dublă obligaţie din partea unui stat membru: ea este un
angajament de a aplica prevederile convenţiei respective şi, în acelaşi timp, indică
disponibilitatea statului ratificant de a accepta măsurile de supraveghere internaţională specifice
organizaţiei.
Recomandările adoptate de către O.I.M. sunt instrumente juridice similare convenţiilor,
nefiind însă supuse ratificării şi cuprinzând orientări mai detaliate. Ele nu au, aşadar, forţă
juridică, ci oferă un model şi un stimul pentru legislaţia şi practica ţărilor membre. De regulă, o
dată cu o convenţie se adoptă o recomandare corespondentă.
Convenţiile şi recomandările sunt adoptate după ce obţin două treimi din voturile
Conferinţei Internaţionale a Muncii. Ele sunt definitivate la capătul unui proces ce începe cu
studiul comparativ al legislaţiei şi practicii în statele membre şi continuă cu analiza proiectelor
instrumentelor normative internaţionale de către B.I.M., guverne, sindicate, patronate, precum şi
de către o comisie specială tripartită instituită în timpul Conferinţei Internaţionale a Muncii.
Dat fiind că normele O.I.M. se adresează unor ţări cu structuri sociale foarte
diversificate, mai mult sau mai puţin dezvoltate din punct de vedere economic, au fost
concepute o serie de formule menite să permită unui număr cât mai mare de state să asigure în
mod progresiv nivelul de de protecţie dorit. Astfel, se oferă posibilitatea acceptării doar a
anumitor părţi ale unei convenţii , a excluderii anumitor sectoare de activitate, categorii de
muncitori sau anumitor regiuni ale ţării din câmpul de aplicare a convenţiei. Mai trebuiesc
amintite, în acest sens, “ clauzele de aplicare graduală” care permit de a ridica în mod progresiv
nivelul de aplicare sau de lărgire a câmpului de protecţie. De asemenea, în unele situaţii sunt
adoptate convenţii care se limitează la enunţarea principiilor fundamentale, norme mai precise şi
mai detaliate figurând în recomandări complementare. Mai amintim posibilitatea oferită de unele
convenţii de a alege soluţii diferite pentru a rezolva o problemă, ca şi supleţea prevăzută în
metodele de aplicare.
Totuşi, trebuie subliniat că asemenea clauze de aplicare graduală nu pot fi incluse în
convenţiile privind drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului.
În sistemul O.I.M. sunt cunoscute şi aşa-numitele convenţii “promoţionale” prin care
statele se angajează, în momentul ratificării, să atingă obiectivele enunţate, dar prin metode care,
în mare parte, sunt lăsate la discreţia lor, ca şi, de altfel, calendarul măsurilor ce urmează a fi
aplicate.

IV. Codul internaţional al muncii - conţinut

Cele 189 convenţii şi 202 recomandări adoptate 15constituie codul internaţional al muncii,
care a influențat normativ și activitatea altor organizații internaționale cu preocupări în materie.
Analiza conţinutului acestor norme demonstrează că O.I.M. are o competenţă generală, ele
privind, de fapt, toate aspectele ce ţin de muncă şi securitate socială. Ele acoperă, conform
clasificării realizate de O.I.M. însăşi4 , următoarele domenii:
1. Drepturile fundamentale ale omului
In fapt, toate normele O.I.M. sunt reflexia voinţei statelor membre de a asigura prin
reglementare internaţională un drept fundamental al omului: dreptul la muncă şi securitate
socială, precum şi drepturile conexe acestuia.
Dar pentru pentru raţiuni de sistematizare vom cuprinde în categoria convenţiilor vizând
garantarea drepturilor fundamentale ale omului pe cele referitoare la:
A. Libertatea sindicală
Materia libertăţii sindicale a fost reglementată prin mai multe convenţii, dintre care două
sunt de o deosebită importanţă, şi anume Convenţia nr.87 privind libertatea sindicală şi protecţia
dreptului sindical (1948) şi Convenţia nr.98 privind dreptul de organizare şi de negociere
colectivă (1949).
Prima dintre ele, Convenţia nr.87, prevede că muncitorii şi patronii, fără nici o deosebire,
au dreptul, fără autorizare prealabilă, să constituie organizaţii, la alegerea lor, precum şi să se
afilieze la aceste organizaţii, cu singura condiţie de a se conforma statutelor acestora din urmă
(art. 2). Autorităţile publice trebuie să se abţină de la orice intervenţie de natură să limiteze acest
drept sau să-i împiedice exercitarea legală (art.3 par.2). In acest sens, convenţia stabileşte garanţii
menite să permită organizaţiilor sindicale să-şi desfăşoare activitatea în deplină independenţă.
Totuşi, în exercitarea acestor drepturi care le sunt recunoscute de către convenţie, cei interesaţi şi
organizaţiile ce-i reprezintă sunt ţinuţi să respecte legalitatea. Pe de altă parte, legislaţia naţională
şi maniera în care ea este aplicată nu trebuie, totuşi, să aducă atingere garanţiilor prevăzute de
convenţie.
Convenţia nr.98 urmăreşte ca organizaţiile de muncitori şi de patroni să beneficieze de o
protecţie adecvată împotriva oricăror acte de ingerinţă ale unora faţă de celelalte(art.2). Pentru
aceasta, trebuiesc luate măsuri corespunzătoare condiţiilor naţionale pentru a încuraja şi a
promova dezvoltarea şi folosirea cât mai largă a procedurilor de negociere voluntară . Sunt
interzise actele prin care se subordonează angajarea unui muncitor condiţiei de a nu se afilia la
un sindicat sau de a înceta să facă parte dintr-un sindicat.
B. Interzicerea muncii forţate
Convenţia nr. 29 privind munca forţată (1930) vizează suprimarea recurgerii la muncă
forţată sau obligatorie sub toate formele ei. Totuşi, Convenţia nu se aplică, sub rezerva anumitor

15
Situație la 1 aprilie 2014.
condiţii şi garanţii, în cazul: serviciului militar obligatoriu, anumitor obligaţii civice, munca în
penitenciar, munca depusă în cazuri de forţă majoră.Cu o singură excepţie, munca forţată sau
obligatorie, sub toate formele ei, va trebui să fie remunerată(art.140).
O altă convenţie, şi anume Convenţia nr.105 privind abolirea muncii forţate (1957), a
interzis folosirea muncii forţate şi obligatorii în scopuri politice, ca metodă de mobilizare şi
utilizare a forţei de muncă în scopul dezvoltării economice, ca măsură de disciplină a muncii şi
pedeapsă pentru participarea la greve şi ca măsură de discriminare rasială, socială, naţională sau
religioasă.
C. Egalitatea de şanse şi tratament
Convenţia cea mai importantă în materie este Convenţia nr.111 privind discriminarea în
domeniul ocupării forţei de muncă şi exercitării profesiei (1958). Discriminarea este definită ca
fiind orice diferenţiere, excludere sau preferinţă întemeiată pe rasă, culoare, sex, religie,
convingeri politice, ascendenţă naţională sau origine socială, care are ca efect să suprime sau să
ştirbească egalitatea de şanse sau de tratament în materie de ocupare a forţei de muncă şi de
exercitare a profesiei (art.1, par.1, lit.a). Câmpul de aplicare a Convenţiei include accesul la
pregătirea profesională, accesul la ocuparea forţei de muncă şi la exercitarea diferitelor profesii,
precum şi condiţiile de ocupare a forţei de muncă.
Ca atare, statul care ratifică această convenţie trebuie să abroge orice dispoziţie
legislativă şi să modifice orice dispoziţie sau practică administrativă incompatibilă cu politica
menţionată, să adopte legi şi să încurajeze programe de educare capabile să asigure acceptarea şi
aplicarea politicii naţionale în colaborare cu organizaţiile lucrătorilor şi patronilor.
România a ratificat toate convenţiile O.I.M. ce se raportează la drepturi fundamentale ale
omului în procesul muncii.
Mai trebuie să amintim că în anul 1998 a fost adoptată Declaraţia O.I.M. referitoare la
principiile şi drepturile fundamentale ca o expresie a angajamentului guvernelor, organizaţiilor
patronale şi sindicale de a promova valorile umane fundamnetale- valor care sunt de primă
importanţă pentru viaţa economică şi socială a oricărei societăţi. Aceste principii şi drepturi
sunt:
 Libertatea de asociere şi recunoaşterea efectivă adreptului de negociere colectivă;
 Eliminarea oricărei forme de muncă forţată sau obligatorie;
 Abolirea efectivă a muncii copiilor;
 Eliminarea discriminării în materie de angajare şi profesie

Declaraţia stabileşte în mod clar că aceste drepturi sunt universale şi se aplică tuturor
popoarelor şi tuturor statelor, indifferent de nivelul lor de dezvoltare economică. Pentru ţările
care n-au ratificat toate convenţiile fundamentale din domeniul drepturilor omului, Declaraţia
prevede elaborarea unor rapoarte anuale privind progresele realizate la nivel naţionale, ca şi
dificultăţile întâmpinate în procesul de ratificare.
O serie de Convenții sunt considerate ca fiind fundamentale, și anume:
- Convenția (nr 87) Libertatea de asociere și protecția dreptului sindical, 1948
- Convenția (nr 98) privind Dreptul de organizare negociere colectivă, 1949
- Convenția (nr 29) 1930privind munca forțată
- Convenția (nr 105) privind eliminarea muncii forțată, 1957
- Convenția (nr 138) privind vârsta minimă, 1973
 - Convenția (nr 182) privind cele mai grave forme ale muncii copiilor, 1999
- Convenția (nr 100) privind egalitatea de remunerare, 1951
- Convenția (nr 111) privind discriminarea (ocuparea forței de muncă și profesie), 1958

Convențiile de guvernare
Consiliul de administrație al Biroului Internațional al Muncii a calificat de asemenea 4
alte convenții ca fiind instrumente “prioritare”, încurajând statele membre să le ratifice datorită
importanței lor pentru funcționarea sistemului de standarde internaționale ale muncii. Începând
cu anul 2008, aceste convenții sunt denumite convenții de guvernare identificate de Declarația
OIM privind justiția socială pentru o globalizare echitabilă ca fiind normele cele mai importante
din punctul de vedere al guvernării.Cale 4 convențunt sunt următoarele:
Gret?
- Convenția nr 81) privind Inspecția Muncii, 1947
- Convenția (nr 122) privind politica de Ocupare a forței de muncă, 1964
- Convenția (nr 129) privind Inspecția Muncii (Agricultura), 1969
- Convenția (nr 144) privind consultările tripartite privind normeleele internaționale ale
muncii, 1976

2. Ocupare
a. Politica de ocupare
Obiectivul unei depline ocupări a forţei de muncă, în scop productiv şi în condiţii de
liberă alegere a muncii este promovat de Convenţia nr.122 privind politica de ocupare a forţei de
muncă (1964). Politica adoptată în vederea atingerii obiectivului menţionat va trebui să aibă în
vedere stadiul şi de nivelul dezvoltării economice, precum şi de legăturile dintre obiectivele
utilizării forţei de muncă şi alte obiective economice şi sociale şi va fi aplicată prin metode
adaptate la condiţiile şi obiceiurile naţionale (art.1, par.3). In plus, reprezentanţii celor ce
angajează şi ai lucrătorilor vor trebui să fie consultaţi asupra politicilor de angajare, pentru ca să
se ţină seama în mod deplin de experienţa şi opinia lor, ca ei să colaboreze la elaborarea acestor
politici şi să ajute la obţinerea sprijinului în favoarea acestora.
Convenţia nr.168 privind promovarea angajării şi protecţia contra şomajului (1988)
stabileşte în sarcina statelor ratificante obligaţia coordonării sistemelor de protecţie contra
şomajului cu politicile de ocupare.
Două dintre convenţii concretizează principiul timpului de muncă elastic ce
caracterizează o politică de ocupare modernă. Este vorba de Convenţia nr.175 privind munca cu
timp parţial (1994), precum şi de Convenţia nr. 177 privind lucrul la domiciliu (1996).
B.Serviciul de angajare
In baza Convenţiei nr.88 (1948), statul trebuie să instituie un serviciu public şi gratuit de
angajare. De asemenea, Convenţia nr.96 privind birourile de plasare cu plată (1949) prevede
suprimarea progresivă a birourilor de plasare cu plată.
C. Orientare şi formare profesională
 Convenţia nr. 142 privind punerea în valoare a resurselor umane (1975) solicită statelor
părţi să adopte şi să dezvolte politici şi programe complete şi concertate de orientare şi formare
profesională, prin stabilirea, în special datorită serviciilor de angajare, a unei relaţii strânse între
orientarea şi formarea profesională, pe de o parte, şi ocuparea forţei de muncă, pe de altă parte.
D. Readaptarea şi angajarea persoanelor handicapate
Dispoziţiile Convenţiei nr.159 (1983) vizează să asigure persoanelor handicapate, în
deplină egalitate, un loc de muncă convenabil , ca şi inserţia lor socială.
E. Securitatea angajării
Convenţia nr.158 privind concedierea (1982) urmăreşte protejarea muncitorilor în cazul
încetării relaţiei de muncă la iniţiativa patronilor.

3. Politica socială
O Convenţie generală privind politica socială nr.117 (obiective şi norme de bază) a fost
adoptată în 1962. Ea statuează, principial, că orice politică trebuie să urmărească în primul rând
bunăstarea şi dezvoltarea populaţiei, precum şi încurajarea acesteia către progresul social. De
asemenea, în definirea oricărei politici de importanţă generală va trebui să se ţină seama de
repercusiunile acestei politici asupra bunăstării populaţiei (art.1). In vederea concretizării acestor
obiective, Convenţia instituie o serie de norme de bază privind, în special, nivelurile de
salarizare, protecţia salariilor, protecţia contra oricărei discriminări, vârsta minimă de admitere la
angajare, precum şi educaţie şi formare profesională.
4. Administraţia muncii
In această categorie sunt grupate norme ce vizează instituirea unor ministere ale muncii
competente şi eficiente. Sunt avute în vedere domenii de activitate cum sunt:
a. Inspecţia muncii
Convenţia nr.81 (1947) prevede un sistem de inspecţie a muncii menit să asigure
aplicarea dispoziţiilor legale relative la condiţiile de muncă şi de protecţie a muncitorilor în
unităţile industriale şi, în mod facultativ, în cele comerciale.
b. Statistici
In baza Convenţiei nr.160 privind statisticile de muncă (1985) statele ratificante se
obligă să publice periodic statistici de bază
într-o serie de domenii expres prevăzute de convenţie. In situaţia elaborării sau revizuirii
conceptelor, definiţiilor şi metodologiei utilizate în acest scop, acestea trebuie să ia în
considerare normele şi directivele cele mai recente stabilite sub auspiciile O.I.M.
c.Consultări tripartite
O.I.M. a adoptat în 1976 Convenţia nr.144 prin care se instituie în sarcina statelor ce o
ratifică obligaţia asigurării unor consultări tripartite în vederea punerii în aplicare a normelor
internaţionale ale muncii. Natura şi formele procedurilor de consultare sunt stabilite conform
practicii naţionale şi după consultarea organizaţiilor reprezentative ale patronilor şi lucrătorilor.
5. Relaţii profesionale
In această categorie sunt incluse o serie de instrumente normative ce se referă la diverse
aspecte ale relaţiilor între patroni şi lucrători.
a. Negociere colectivă, conciliere şi arbitraj voluntare, consultare şi
colaborare
Amintim, în acest sens, Convenţia nr. 154 privind negocierea colectivă (1981), prin care
se promovează negocierea colectivă liberă şi voluntară în toate domeniile de activitate
economică, cu excepţia forţelor armate şi poliţiei care pot fi exceptate. In ce priveşte funcţia
publică, prin legislaţie sau practica naţională pot fi fixate modalităţi speciale de aplicare (art.1).
b.Comunicaţii în interiorul întreprinderii, analiza reclamaţiilor
Referitor la aceste aspecte ale relaţiilor profesionale, în cadrul O.I.M. nu au fost adoptate
convenţii, ci două recomandări, nr.129 şi 130, ambele din 1967, prin care se expun elementele
unei politici de comunicare la nivelul întreprinderii, reafirmându-se dreptul muncitorilor
(individuali sau în grup) de a înainta reclamaţii care să nu rămână nesoluţionate.
6. Condiţii de muncă
a. Salarii
Convenţia nr.131 privind fixarea salariilor minime (1970) solicită statelor ratificante să
instituie un sistem de salarii minime care să protejeze toate grupurile de salariaţi ale căror
condiţii de muncă sunt de asemenea natură încât acestor salariaţi să li se asigure o protecţie
corespunzătoare. Aceste gupuri sunt determinate de acord cu organizaţiile reprezentative ale
celor care angajează şi ale lucrătorilor sau după deplina consultare a acestora.
Protecţia salariilor este asigurată de Convenţia nr.95 (1949). Se instituie obligaţia plăţii
rapide şi integrale a salariului prin evitarea practicilor care sunt de natură să sporească peste
măsură dependenţa salariaţilor faţă de patron. Reţinerile din salariu nu vor fi autorizate decât în
condiţiile şi limitele prescrise de legislaţia naţională sau stabilite printr-un contract colectiv ori o
hotărâre arbitrală (art.8).
b. Durata muncii, munca de noapte şi concedii
Prima convenţie adoptată de O.I.M. în anul 1919 fixa durata maximă a muncii în
industrie la 8 ore pe zi şi 48 ore pe săptămână. Mai târziu, prin Recomandarea nr.116 (1962) se
încuraja adoptarea principiului săptămânii de 40 ore fără reducerea salariului.
Normele privind munca de noapte (Convenţia nr.171 din 1990 şi recomandarea
corespondentă) vizează protecţia femeilor şi copiilor sau adolescenţilor.
Repausul săptămânal face obiectul Convenţiei nr.14 (1921), iar concediile anuale plătite
de cel puţin trei săptămâni sunt prevăzute de Convenţia nr.132(1970).
c. Securitatea şi sănătatea la locul de muncă
Acest subiect face obiectul a peste 30 de convenţii şi al unui număr şi mai ridicat de
recomandări, adeverind faptul că el este în centrul preocupărilor O.I.M.
 Convenţia nr. 155 privind securitatea şi sănătatea muncitorilor (1981) vizează crearea
unei politici coerente în materie de securitate şi sănătate a muncitorilor şi mediului de muncă.
Convenţia defineşte direcţiile de acţiune ale unei astfel de politici. Ea stabileşte o serie de norme
destul de detaliate privind acţiunile la nivel naţional, precum şi la nivel de întreprindere.
De asemenea, o serie de norme vizează să protejeze muncitorii contra unor riscuri
precise. Printre convenţiile adoptate în ultimii ani, se referă la acest aspect, Convenţia nr.172
privind condiţiile de muncă în hoteluri şi restaurante (1991), Convenţia nr. 174 asupra prevenirii
accidentelor industriale majore (1993), Convenţia nr. 176 privind securitatea şi sănătatea în mine
(1995).

d. Servicii sociale, locuinţe, timp liber

O serie de recomandări (21/1924, 102/1956, 115/1961) stabilesc norme în aceste sectoare
complementare prestării muncii propriu-zise.
7. Securitate socială
Şi acest domeniu a fost bogat normativizat prin convenţii şi recomandări.
Convenţia cadru în materie este Convenţia nr.102 privind securitatea socială (norme
minime) din 1952. Prin adoptarea ei s-a urmărit să se instituie, cu flexibilitatea cerută de
diversitatea existentă în statele membre, a unor niveluri minime de prestaţii în 9 ramuri ale
securităţii sociale, considerate ca fiind esenţiale (îngrijiri medicale, indemnizaţii de boală,
prestaţii de şomaj, prestaţii de bătrâneţe, prestaţii în cazul accidentelor de muncă şi al bolilor
profesionale, prestaţii către familii, prestaţii de maternitate, prestaţii de invaliditate şi prestaţii
pentru urmaşi). Pentru a ratifica această Convenţie, statul interesat trebuie să se angajaze să
respecte normele prevăzute pentru cel puţin 3 din ramurile enumerate, din care una cel puţin din
cele referitoare la prestaţiile de şomaj, accidente de muncă şi boli profesionale, bătrâneţe,
invaliditate sau urmaşi. Ulterior momentului ratificării, statul respectiv îşi poate asuma
angajamentul respectării şi cu privire la alte ramuri.
Pe lângă Convenţia nr. 102, au fost adoptate numeroase convenţii care detaliază diferitele
domenii ale securităţii sociale.
8. Munca femeilor
Normele O.I.M. urmăresc să asigure egalitatea de remunerare(Convenţia nr.100/1951) a
femeilor cu bărbaţii, precum şi să instituie măsuri suplimentare de protecţie în cazul
maternităţii(convenţiile nr.3/1919, nr.103/1952 şi nr. 183/2000), al muncii de noapte(Convenţia
nr.89/1948), interzicându-se totodată munca femeilor în muncile subterane (Convenţia
nr.45/1935).

9. Munca copiilor şi adolescenţilor

Ca şi în cazul muncii femeilor, munca copiilor şi adolescenţilor a fost reglementată prin
convenţiile O.I.M. Au fost stabilite, astfel, norme privind vârsta minimă de admitere la angajare
(Convenţia nr.138/1973) care nu poate fi sub 15 ani, sau 18 ani pentru muncile periculoase,
precum şi referitoare la examenul medical la angajare (convenţiile nr.77/1946 şi 124/1965) De
asemenea, adolescenţii sub 18 ani nu pot fi folosiţi în munci de noapte (convenţiile nr.79/1946 şi
90/1948).
De asemenea, pentru a se evita exploatarea muncii copiilor a fost adoptată Convenţia nr.
182/1999 privind eliminarea celor mai grave forme de muncă a copiilor.

10. Alte categorii de muncitori

Norme de protecţie a altor categorii de muncitori pot fi regăsite în sistemul convenţional
O.I.M. Ne vom limita însă, în continuare, la enumerarea lor.
- muncitorii vârstnici
- muncitorii migranţi
- muncitorii indigeni, muncitorii din teritoriile nemetropolitane, popoare indigene şi
tribale
- marinari (mai mult de 50 convenţii şi recomandări)
- pescari
- muncitori agricoli
- docheri
- personal infirmier.

V.. Mecanisme de control

Ratificarea uneia sau alteia dintre convenţiile O.I.M. de către un stat implică
angajamentul acestuia de a lua toate măsurile necesare pentru a concretiza prevederile acestora.
Conform Constituţiei O.I.M. , există un control regulat bazat pe sistemul rapoartelor şi un sistem
cvasijurisdicţional bazat pe sistemul plângerilor şi reclamaţiilor.
A. Controlul regulat
Guvernele trebuie să prezinte rapoarte către B.I.M. asupra măsurilor luate pentru a
supune convenţiile nou adoptate autorităţilor competente, asupra cadrului legislativ şi a practicii
lor în ceea ce privesc convenţiile neratificate, ca şi asupra măsurilor luate pentru a pune în
aplicare convenţiile ratificate. Rapoartele asupra convenţiilor ratificate sunt realizate după un
formular de raport aprobat de către Consiliul de Administraţie. Copii după aceste rapoarte
trebuiesc transmise organizaţiilor sindicale şi patronale cele mai reprezentative.
Rapoartele guvernelor sunt examinate în primă instanţă, în şedinţă anuală, de Comisia de
experţi pentru aplicarea convenţiilor şi recomandărilor compusă din 20 personalităţi
independente de prim plan, cu o înaltă competenţă în domeniul juridic sau social, şi care îşi
desfăşoară activitatea cu titlu personal.
Raportul Comisiei de experţi, cuprinzând observaţii şi cereri directe către diversele
guverne, este supus Conferinţei Internaţionale a Muncii ce se convoacă anual pentru a fi
examinat şi discutat de către o comisie tripartită a Conferinţei special constituită în acest scop:
Comisia de aplicare a convenţiilor şi recomandărilor. Punctele esenţiale ale dezbaterilor şi
concluziile comisiei sunt incorporate într-un raport ce se înaintează plenului Conferinţei. O dată
adoptat de către Conferinţă, raportul este comunicat guvernelor, cărora li se atrage atenţia asupra
punctelor pe care trebuie să le ia în considerare în momentul redactării viitoarelor rapoarte.
 B. Proceduri speciale
Pe lângă controlul regulat, Constituţia O.I.M. prevede două proceduri speciale în cazul
încălcării unei convenţii ratificate de către o ţară anume: reclamaţiile şi plângerile.
În baza art.24 şi 25 ale Constituţiei O.I.M., orice organizaţie patronală sau sindicală, fie
ea naţională sau internaţională, poate prezenta Biroului Internaţional al Muncii o reclamaţie prin
care se invocă maniera nesatisfăcătoare prin care un stat membru face aplicarea unei convenţii pe
care a ratificat-o. Reclamaţiile sunt analizate de o comisie tripartită a Consiliului de
Administraţie. De asemenea, ele pot fi transmise guvernului în cauză pentru ca acesta să facă o
declaraţie în acest sens. Dacă nu se primeşte nici o declaraţie, sau dacă declaraţia primită nu este
satisfăcătoare, Consiliul de Administraţie poate face publică reclamaţia şi, dacă este cazul,
răspunsul primit.
O procedură mai complexă, este aceea a plângerilor, prevăzută de articolele 26-29, 31-34
ale Constituţiei O.I.M. Plângerile pot fi depuse de oricare stat membru contra unui alt stat
membru care, în opinia sa, nu ar asigura în mod satisfăcător aplicarea unei convenţii pe care
ambele state au ratificat-o. O procedură analoagă poate fi angajată de către Consiliul de
Administraţie fie din oficiu, fie în baza unei plângeri depuse de un delegat (guvernamental,
patronal, sindical) la Conferinţa Internaţională a Muncii. Plângerile sunt de obicei analizate de o
comisie de anchetă compusă din trei membri independenţi desemnaţi în acest scop de Consiliul
de Administraţie. Comisia poate asculta mărturii şi poate desfăşura anchete pe teren pentru a
putea redacta un raport în care se includ constatările privind situaţia de fapt şi de drept, ca şi
recomandările pe care consideră necesar a le face pentru asigurarea aplicării convenţiei în
chestiune. Raportul Comisiei de anchetă este comunicat Consiliului de Administraţie şi fiecăruia
din guvernele interesate: totodată, el este publicat. Fiecare din guverne dispune de un termen de
3 luni pentru a indica dacă el acceptă sau nu recomandările conţinute în raport. Orice guvern care
nu acceptă aceste recomandări poate supune diferendul Curţii Internaţionale de Justiţie, fapt ce
nu s-a întâmplat până în prezent.

C. Protecţia libertăţii sindicale şi a drepturilor sindicale

În concepţia O.I.M., libertatea sindicală este condiţia prealabilă a oricărui progres către
justiţia socială, ea permiţând lucrătorilor să-şi exprime aspiraţiile lor, să le întărească poziţia lor
în negocierile colective reechilibrând contribuţia părţilor. De asemenea, libertatea sindicală
constituie o utilă contrapondere puterii statului, permiţând lucrătorilor să participe la elaborarea
şi aplicarea politicii economice şi sociale5 .
Importanţa deosebită a protecţiei libertăţii sindicale a determinat instituirea unor
proceduri speciale pentru examinarea plângerilor referitoare la violarea drepturilor sindicale,
proceduri stabilite pe baza unui acord din anul 1950 între O.I.M. şi Consiliul Economic şi Social
al Naţiunilor Unite.
Trebuie reţinut că procedurile speciale referitoare la libertatea sindicală nu înlocuiesc ci
completează controlul regulat al aplicării convenţiilor ca şi mecanismele speciale bazate pe
sistemul reclamaţiilor şi plângerilor. Totodată, aceste proceduri pot fi angajate împotriva
guvernelor chiar dacă ele nu au ratificat convenţiile O.I.M. referitoare la libertatea sindicală, în
baza ideii conform căreia libertatea siindicală este unul din obiectivele afirmate de Constituţia
O.I.M., trebuind deci să fie respectată de statele membre în virtutea apartenenţei lor la
organizaţie.
Prin acordul dintre O.I.M. şi ECOSOC au fost instituite două organe: Comisia de
investigare şi conciliere în materia libertăţii sindicale şi Comitetul libertăţii sindicale al
Consiliului de Administraţie.
Comisia de investigare şi conciliere în materia libertăţii sindicale este chemată să se
pronunţe în cazuri de importanţă deosebită. Compusă, de obicei din 3 membri numiţi de
Consiliul de Administraţie din rândul personalităţilor independente de înaltă calificare, ea nu-şi
poate desfăşura activitatea decât având consimţământul statului în cauză, fapt ce de-a lungul
timpului a îngreunat aplicarea întregii proceduri (folosită numai în 6 situaţii).
Mult mai operaţional s-a dovedit a fi Comitetul libertăţii sindicale al Consiliului de
Administraţie, instituit în anul 1951 ca un organism tripartit compus din 9 membri (3 pentru
fiecare grup) şi prezidat de o personalitate independentă. Funcţiile sale au un caracter
cvasijudiciar, procedura pe care el o urmează fiind conformă principiilor fundamentale care
guvernează procedurile judiciare.
Reunindu-se de 3 ori pe an, la Geneva, Comitetul libertăţii sindicale examinează
plângerile ce-i sunt înaintate referitoare la violări ale convenţiilor privind libertatea sindicală,
indiferent dacă statul în cauză a ratificat aceste convenţii sau nu. In plus, consimţământul
guvernelor vizate nu este necesar pentru analiza acestor plângeri. Comitetul examinează
documentele scrise ce-i sunt înaintate, precum şi comentariile statului în cauză. In cazurile de o
gravitate deosebită, Directorul General al B.I.M. poate cere guvernului să autorizeze un
reprezentant al Directorului General pentru a efectua o anchetă în ţara respectivă pentru
definitivarea unui raport ce va fi utilizat de comitet în redactarea concluziilor şi recomandărilor.
Dacă se stabileşte că a avut loc o încălcare a drepturilor sindicale, guvernul interesat
poate fi invitat de către Consiliul de Administraţie să ia măsurile necesare pentru redresarea
situaţiei şi să facă, totodată, un raport despre acesta într-un termen determinat. În plus, dacă este
necesar a se înlătura o situaţie care aduce atingere libertăţii sindicale şi dacă statul respectiv a
ratificat convenţiile pertinente, chestiunea este trimisă Comisiei de experţi pentru aplicarea
convenţiilor şi recomandărilor pentru a putea fi urmărită conform procedurilor controlului
regulat.
De la crearea sa Comitetul libertăţii sindicale a examinat mai mult de 1800 de cazuri,
unele destul de serioase, referitoare la probleme cum sunt: constituirea organizaţiilor şi dreptul
de a se afilia la acestea, alegerea şi destituirea liderilor, ingerinţe ale administraţiei în activitatea
sindicatelor, dizolvarea sau suspendarea organizaţiilor, dreptul la grevă, actele de discriminare
antisindicală în angajare, arestarea sindicaliştilor şi interzicerea reuniunilor şi manifestaţiilor
sindicale. Prin activitatea sa, Comitetul libertăţii sindicale a elaborat un ansamblu de principii
care formează un veritabil drept internaţional al libertăţii sindicale16.

16
Vezi, Droit syndical de l’OIT, BIT, Geneve,1996, p.126.
 Sarcini de învăţare (întrebări de control)

1. Care este conţinutul noţiunii de justiţie socială în accepţiunea O.I.M.?

2. Care sunt scopurile şi principiile sale fundamentale ale O.I.M. conţinute în
Declaraţia de la Philadelphia?
3. Care sunt diferenţele între convenţiile şi recomandările adoptate în cadrul
O.I.M.?
4. Care sunt domeniile de reglementare ale normelor O.I.M.?
5. În ce constă controlul regulat al aplicării normelor O.I.M.?
6. Care sunt procedurile speciale de control aplicate în cadrul O.I.M.?

BIBLIOGRAFIE

11. Aurescu Bogdan, Bolintineanu Alexandru, Năstase Adrian, Drept

internaţional contemporan, All Beck, 2000
12. Raluca Miga Beşteliu, Drept internaţional : introducere în dreptul
internaţional public - Ed. a 3-a, rev. şi adăugită, Editura ALL BECK,
Bucureşti, 2003

13. Raluca Miga-Beşteliu, Catrinel Brumar, Protecţia internaţională a

drepturilor omului- Note de curs, Ediţia a IV-a, Editura Universul Juridic,
Bucureşti, 2009

14. D. Bogdan, M. Selegean, Drepturile şi libertăţile fundamentale în

jurisprudenţa CEDO, Ed. All Beck, Bucureşti 2005;

15. Radu C. Demetrescu, Irina Moroianu Zlătescu, Drepturile omului în

sistemul Naţiunilor Unite: protecţie şi promovare, Institutul Român pentru
Drepturile Omului, Bucureşti, 2000;

16. Andrei Popescu, Dreptul internaţional şi european al muncii, Editura

C.H.Beck, Bucureşti, 2008
17. Principalele instrumente internaţionale privind drepturile omului la care
România este parte, vol.I-II, Institutul Român pentru Drepturile Omului,
Bucureşti, 2007

18. Nicolae Voiculescu, Drept social european, Editura Universul Juridic,

Bucureşti, 2014

Unitatea de învăţare III

CONSILIUL EUROPEI
 Titlul unităţii
 Cuprinsul unităţii
 Obiectivele învăţării
 Conţinutul unităţii (sinteze teoretice, exemple)
  Sarcini de învăţare
 Bibliografie

Cuprinsul unităţii

Acest unitate de învăţare prezintă structura şi activitatea normativă a Consiliului

Europei. Un spaţiu extins este destinat Convenţiei pentru protecţia drepturilor omului şi a
libertăţilor fundamentale, precum şi sistemului de control creat în temeiul acesteia. De
asemenea, se subliniază specificul procedurii în faţa Curţii Europene a Drepturilor Omului,
precum şi condiţiile de admisibilitate a cererilor cu care aceasta este sesizată.
În materia drepturilor economico-sociale a fost adoptată Carta socială europeană. În
curs se prezintă conţinutul acestui important document al Consiliului Europei, precum şi
mecanismul de control prevăzut de acesta.
În încheiere, sunt trecute în revistă alte convenţii ale Consiliului Europei, şi anume
Convenţia pentru prevenirea torturii şi a pedepselor şi tratamentelor inumane sau degradante,
Convenţia cadru pentru protecţia minorităţilor naţionale, precum şi Convenţia europeană
privind lupta împotriva traficului de fiinţe umane.

Obiectivele învăţării

A explica specificul mecanismului de protecţie instituit la nivelul Consiliului Europei. A

deprinde studenţii cu jurisprudenţa Curţii europene a drepturilor omului, precum şi cu
procedurile antamate înaintea acesteia.

Conţinutul unităţii

CONSILIUL EUROPEI

I. NOŢIUNI INTRODUCTIVE
a. Obiective, scopuri
Consiliul Europei a luat fiinţă în anul 1949, ca organizaţie europeană de cooperare
interguvernamentală şi parlamentară, numărând, în prezent, 47 de state membre.
Conform primului articol din Statutul său, scopul organizaţiei este de a realiza o uniune
mai strânsă între membrii săi pentru salvgardarea şi promovarea idealurilor şi principiilor care le
sunt patrimoniu comun şi de a favoriza progresul lor economic şi social, cultural, ştiinţific,
juridic şi administrativ.
Principiile statutare ale Consiliului Europei sunt: democraţia pluralistă, respectul
drepturilor omului şi statul de drept.
Activităţile Consiliului Europei acoperă principalele domenii ce preocupă diversele
societăţi, cu excepţia celui militar, şi anume: drepturile omului, mass-media, cooperare juridică,
probleme sociale şi economice, sănătate, educaţie, cultură, sport, tineret, administraţie locală şi
regională, mediu.
În termenii articolului 3 al Statutului Consiliului European, semnat la Londra la 5 mai
1949, "orice membru al Consiliului Europei recunoaşte principiul preeminenţei dreptului şi
principiului în virtutea căruia orice persoană plasată sub jurisdicţia sa trebuie să se bucure de
drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului".
Respectul preeminenţei dreptului, al drepturilor omului şi al libertăţilor fundamentale
constituie, în acelaşi timp, principalul criteriu al admiterii în cadrul Consiliului Europei, ca şi
obligaţia esenţială pe care şi-o asumă statele membre.
Normele Consiliului Europei au dat conţinut noţiunii statului de drept. Aceasta implică
principiul legalităţii, dreptul la o bună administrare a justiţiei, accesul la un tribunal, garantarea
unui proces echitabil şi public, imparţialitatea judecătorului, proporţionalitatea pedepselor.
Aceste principii trebuie să caracterizeze acţiunea executivului şi administraţiei, ca şi aceea a
puterii judecătoreşti şi legislative.
Cât priveşte respectul drepturilor omului, acesta a fost obiectivul major al Consiliului
Europei, sistemul instituit în acest scop având un dublu fundament convenţional: Convenţia
europeană a drepturilor omului (1950) şi Carta socială europeană (1961).

b . Structura
Consiliul Europei are două organe principale: Comitetul Miniştrilor şi Adunarea
Parlamentară. Acestea sunt asistate de un Secretariat, plasat sub autoritatea unui secretar general
ales de Adunarea Parlamentară. De asemenea, mai funcţionează un Congres al puterilor locale şi
regionale, compus dintr-o Cameră a puterilor locale şi o cameră a regiunilor Comitetul
Miniştrilor este organul de decizie al Consiliului Europei. El se compune, de regulă, din miniştrii
de externe ai ţărilor membre ca titulari, putând fi supliniţi, în anumite situaţii, şi de alţi miniştri.
Ei se reunesc de cel puţin două ori pe an pentru a analiza stadiul cooperării la nivel european şi
pentru a discuta probleme de interes politic.
Adjuncţii miniştrilor sunt reprezentanţi permanenţi ai guvernelor la Consiliul Europei.
Aceştia se întrunesc câte o săptămână în fiecare lună şi au, practic, aceleaşi puteri cu cele ale
miniştrilor, supervizând activităţile Consiliului Europei.
Deciziile Comitetului Miniştrilor se fundamentează pe recomandările Adunării
Parlamentare, pe propunerile comitetelor de experţi guvernamentali şi pe cele ale conferinţei
specializate ale miniştrilor şi ale Secretariatului General al Consiliului Europei.
 Deciziile Comitetului Miniştrilor se concretizează fie în recomandări către guvernele
statelor membre, fie în convenţii şi acorduri europene, acestea din urmă având un caracter
obligatoriu pentru statele ce le ratifică.
Comitetul Miniştrilor adoptă, de asemenea, declaraţii şi rezoluţii în probleme politice
internaţionale.
Cea mai mare parte a deciziilor necesită o majoritate de 2/3 din voturile exprimate.
Anumite decizii importante, cum ar fi adoptarea unor recomandări adresate guvernelor, trebuie
luate în unanimitate. În problemele de procedură, majoritatea simplă este suficientă.
Comitetul Miniştrilor poate decide crearea unor comitete de experţi guvernamentali care
devin responsabile pentru un sector determinat. Cele mai reprezentative comitete directoare sau
europene, cum mai sunt denumite, au ca obiect de activitate drepturile omului, politica socială,
securitatea socială, populaţia, sănătatea, migraţia şi azilul, cooperarea juridică, problemele
criminalităţii ş.a.
Trebuiesc amintite, totodată, conferinţele miniştrilor din ţările europene, care au un
important rol în fundamentarea deciziilor Comitetului Miniştrilor. Astfel, începând din anul 1959
se desfăşoară periodic conferinţele miniştrilor însărcinaţi cu problemele familiale, precum şi cele
ale miniştrilor educaţiei, din anul 1961 ale miniştrilor justiţiei, din anul 1972 ale miniştrilor
muncii, din 1979 ale miniştrilor securităţii sociale, din 1980 ale miniştrilor însărcinaţi cu
problemele migraţiei, din 1986 ale responsabililor ministeriali însărcinaţi cu problemele egalităţii
dintre femei şi bărbaţi.
Cel de-al doilea organ reprezentativ al Consiliului Europei, Adunarea Parlamentară, este,
spre deosebire de Comitetul Miniştrilor, care este un organ de decizie, un organ consultativ, fără
putere de legiferare. Numărul reprezentanţilor fiecărui stat membru (între 2 şi 18) este stabilit în
funcţie de populaţia ţării respective, compoziţia delegaţiilor reflectând raportul de forţe între
partidele politice din statul respectiv. Parlamentarii se pronunţă, însă, în nume propriu şi nu în
numele parlamentului care i-a desemnat sau al partidului pe care-l reprezintă.
În cadrul Adunării Parlamentare, s-au format următoarele grupuri politice: socialist,
partidul popular european, grupul democraţilor europeani, liberal, grupul democratic şi
reformator, grupul pentru stânga unitară europeană.
România este reprezentată de un număr de 10 parlamentari.
Hotărârile Adunării Parlamentare se constituie în orientări pentru guvernele statelor
membre, respectiv pentru parlamentele naţionale.
Pe lângă Adunare sunt organizate o serie de comitete de experţi în diverse domenii,
inclusiv în cel al relaţiilor cu statele nemembre.
Adunarea întreţine un dialog permanent, la toate nivelurile, cu Comitetul Miniştrilor,
căruia îi prezintă rapoarte şi recomandări.
În sarcina Adunării Parlamentare stă alegerea Secretarului General al Consiliului Europei,
a Secretarului General adjunct, a judecătorilor Curţii Europene a Drepturilor Omului, precum şi a
grefierului Adunării.

c. Activitatea normativă
Activitatea normativă a Consiliului Europei s-a concretizat în elaborarea a 215 de
convenţii şi acorduri europene până în anul 2015, precum şi protocoale la acestea, majoritatea
deschise spre ratificare sau aderare şi statelor care nu fac parte din organizaţie.
 Spre deosebire de instrumentele normative adoptate în cadrul Uniunii Europene, care sunt
obligatorii pentru statele membre, convenţiile Consiliului Europei sunt obligatorii doar în ţările
care le semnează şi le ratifică sau aderă la acestea. Aşadar, ele nu conferă un caracter
supranaţional Consiliului Europei.
Pe de altă parte, convenţiile şi acordurile neratificate se constituie într-o sursă de
inspiraţie sau de iniţiativă pentru guvernele statelor membre.
Pe lângă convenţii, au fost adoptate de către Consiliul Europei numeroase recomandări
adresate statelor membre, ce stabilesc orientări în diverse probleme. Nefiind documente strict
juridice, cu caracter obligatoriu, ele trasează direcţii de acţiune ale organizaţiei, putând fi
transformate în convenţii sau acorduri.
Este interesant de amintit că prin cele 215 de convenţii şi acorduri încheiate sub egida
Consiliului Europei17 se acoperă ceea ce ar fi trebuit să se reglementeze în zeci de mii de tratate
bilaterale. Se învederează, astfel, eficienţa constituirii organizaţiei europene în girarea relaţiilor
atât de complexe interstatale prin intermediul tratatelor multilaterale.
Actele normative adoptate în cadrul Consiliului Europei acoperă aproape toate domeniile
dreptului: dreptul civil, inclusiv dreptul familiei, dreptul administrativ, drept internaţional, drept
penal etc.
Întreg acest edificiu normativ vizează crearea unei infrastructuri care să favorizeze
cooperarea interstatală în Europa, să stimuleze actualizarea sistemelor naţionale de drept, precum
şi să acopere, când e cazul, unele lacune legislative.

II. CONVENŢIA EUROPEANĂ A DREPTURILOR OMULUI

(1950)

a. Caracteristici generale
Convenţia pentru protecţia drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale a fost
semnată la Roma, la 4 noiembrie 1950 şi a intrat în vigoare la 3 septembrie 1953. Ea a
transformat, pe plan regional european, 18 principii proclamate în 1948 în Declaraţia Universală
a Drepturilor Omului adoptată de Organizaţia Naţiunilor Unite, în obligaţii juridice concrete.
România a ratificat acest document internaţional prin Legea nr. 30/1994 privind ratificarea
Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și a protocoalelor
adiționale la această convenție (publicată in Monitorul Oficial nr. 135 din 31 mai 1994).
Fiind cel mai important instrument juridic în sistemul convenţional al Consiliului
Europei, Convenţia europeană a drepturilor omului constituie un reper de marcă în dezvoltarea
dreptului internaţional. Influenţa sa a fost resimţită nu numai de-a lungul Europei, dar şi pe

17
La 1 martie 2015
toate continentele şi în toate ţările în care s-au depus eforturi pentru a se asigura o mai bună
protecţie a drepturilor omului.
La ora actuală, sistemul de protecţie european instituit prin Convenţie este nu numai cel
mai vechi, dar, totodată, şi cel mai avansat şi eficace din toate sistemele existente de protecţie a
drepturilor omului.
Convenţia europeană a drepturilor omului este un tratat internaţional în virtutea căruia
statele contractante îşi asumă anumite obligaţii juridice. Guvernele au obligaţia de a veghea ca
persoanele care sunt sub jurisdicţia lor, şi nu numai cetăţenii ţării respective, să se bucure de
drepturile şi libertăţile prevăzute de Convenţie.
Unele ţări au integrat Convenţia în dreptul naţional, astfel încât orice individ să poată
prezenta o plângere sau un apel la un tribunal naţional sau către o altă autoritate bazându-se
direct pe prevederile acesteia. Dar, chiar dacă o ţară nu a integrat Convenţia în dreptul său, acesta
nu trebuie să fie în conflict cu instrumentul european.
Convenţia nu este destinată să înlocuiască sistemele naţionale de protecţie a drepturilor
omului, ci să constituie o garanţie internaţională ce se adaugă dreptului de recurs în fiecare stat.
Această garanţie se concretizează prin posibilitatea indivizilor care se consideră lezaţi în
drepturile lor de a antama proceduri în faţa instituţiilor create în baza Convenţiei în contra
guvernului pe care-l consideră responsabil
Începând cu anul 1950, 16 protocoale au întărit Convenţia europeană a drepturilor
omului. Ele garantează anumite drepturi şi libertăţi, altele decât cele ce figurau deja în Convenţie
sau modifică anumite dispoziţii procedurale.

b. Drepturi şi libertăţi garantate

Majoritatea drepturilor şi libertăţilor protejate de Convenţia europeană a drepturilor
omuluişi protocoalele adiţionalea la aceasta au un caracter civil sau politic. Drepturile sociale şi
economice sunt înscrise şi garantate prin Carta socială europeană.
Drepturile şi libertăţile înscrise în Convenţie sunt recunoscute "oricărei persoane aflate
sub jurisdicţia statelor membre" (art. 1). Sunt protejate, aşadar, nu numai drepturile cetăţenilor
statului respectiv, dar şi cele ale străinilor, persoanelor fără cetăţenie, precum şi persoanelor fără
capacitate juridică, cum sunt copiii sau persoanele cu handicap sever.
Sistemul normativ instituit de Convenţia europeană a drepturilor omului cuprinde
următoarele drepturi

Conventia din 1950

Articolul 2: Dreptul la viaţă

Dreptul la viata al oricarei persoane este protejat prin lege. Moartea nu este considerata ca fiind
cauzata prin incalcarea acestui articol in cazurile in care aceasta ar rezulta dintr-o recurgere
absolut necesara la forta:
a) pentru a asigura apararea oricarei persoane impotriva violentei ilegale;
b) pentru a efectua o arestare legala sau pentru a impiedica evadarea unei persoane legal
detinute;
c) pentru a reprima, conform legii, tulburari violente sau o insurectie.
Articolul 3: Interzicerea torturii
Nimeni nu poate fi supus torturii, nici pedepselor sau tratamentelor inumane ori degradante.

Articolul 4: Interzicerea sclaviei şi a muncii forţate

Sclavia şi munca forţată presupun forme de control asupra individului şi sunt
caracterizate de condiţii opresive pe care individul nu le poate schimba sau pe care nu le poate
înlătura.
Cât priveşte munca forţată, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a făcut apel, în
definirea acesteia, la convenţiile Organizaţiei Internaţionale a Muncii, conform cărora ea priveşte
"orice muncă sau serviciu care este impus de la orice persoană sau ameninţarea oricărei pedepse
şi pentru care persoana respectivă nu s-a oferit ea însăşi ca voluntară" (art. 2 al Convenţiei
O.I.M. nr. 29).

Potrivit art. 4 din Convenţia Europeană, nimeni nu poate fi constrâns să desfăşoare o

muncă forţată sau obligatorie; prin excepţie de la această regulă, nu se consideră muncă forţată
sau obligatorie:

- munca prestată în mod normal de către o persoană aflată în detenţie sau pe durata cât
este pusă în libertate condiţionată;
- serviciul cu caracter militar sau, în cazul obiecţiei de conştiinţă, în ţările în care aceasta
este recunoscută, serviciul cerut în locul serviciului militar obligatoriu;

- orice serviciu cerut în caz de criză sau de calamităţi care ameninţă viaţa sau bunăstarea
comunităţii;
- orice muncă sau serviciu făcând parte din obligaţiile civice normale.

Articolul 5: Dreptul la libertate şi securitate

Convenţia prevede o serie de garanţii menite să elimine orice încălcare sau abuzuri legate
de exercitarea acesrtui drept. Astfel:
1. Orice persoana are dreptul la libertate si la siguranta. Nimeni nu poate fi lipsit de libertatea sa,
cu exceptia urmatoarelor cazuri si potrivit cailor legale:
a) daca este detinut legal pe baza condamnarii pronuntate de catre un tribunal competent;

b) daca a facut obiectul unei arestari sau al unei detineri legale pentru nesupunerea la o hotarire
pronuntata, conform legii, de catre un tribunal ori in vederea garantarii executarii unei obligatii
prevazute de lege;

c) daca a fost arestat sau retinut in vederea aducerii sale in fata autoritatii judiciare competente,
atunci cind exista motive verosimile de a banui ca a savirsit o infractiune sau cind exista motive
temeinice de a crede in necesitatea de a-l impiedica sa savirseasca o infractiune sau sa fuga dupa
savirsirea acesteia;

d) daca este vorba de detentia legala a unui minor, hotarita pentru educatia sa sub supraveghere
sau despre detentia sa legala, in scopul aducerii sale in fata autoritatii competente;
e) daca este vorba despre detentia legala a unei persoane susceptibile sa transmita o boala
contagioasa, a unui alienat, a unui alcoolic, a unui toxicoman sau a unui vagabond;

f) daca este vorba despre arestarea sau detentia legala a unei persoane pentru a o impiedica sa
patrunda in mod ilegal pe teritoriu sau impotriva careia se afla in curs o procedura de expulzare
ori de extradare.

2. Orice persoana arestata trebuie sa fie informata, in termenul cel mai scurt si intr-o limba pe
care o intelege, asupra motivelor arestarii sale si asupra oricarei acuzatii aduse impotriva sa.

3. Orice persoana arestata sau detinuta, in conditiile prevazute de paragraful 1 lit. c) din prezentul
articol, trebuie adusa de indata inaintea unui judecator sau a altui magistrat imputernicit prin lege
cu exercitarea atributiilor judiciare si are dreptul de a fi judecata intr-un termen rezonabil sau
eliberata in cursul procedurii. Punerea in libertate poate fi subordonata unei garantii care sa
asigure prezentarea persoanei in cauza la audiere.

4. Orice persoana lipsita de libertatea sa prin arestare sau detinere are dreptul sa introduca un
recurs in fata unui tribunal, pentru ca acesta sa statueze intr-un termen scurt asupra legalitatii
detinerii sale si sa dispuna eliberarea sa daca detinerea este ilegala.

5. Orice persoana care este victima unei arestari sau a unei detineri in conditii contrare
dispozitiilor acestui articol are dreptul la reparatii.

Articolul 6: Dreptul la un proces echitabil

La fel ca şi articolul precedent, art. 6 are o importanţă deosebită pentru că prevede
garanţii procedurale pentru a se asigura un proces echitabil. În acest sens:
1. Orice persoana are dreptul la judecarea in mod echitabil, in mod public si intr-un termen
rezonabil a cauzei sale, de catre o instanta independenta si impartiala, instituita de lege, care va
hotari fie asupra incalcarii drepturilor si obligatiilor sale cu caracter civil, fie asupra temeiniciei
oricarei acuzatii in materie penala indreptate impotriva sa. Hotarirea trebuie sa fie pronuntata in
mod public, dar accesul in sala de sedinte poate fi interzis presei si publicului pe intreaga durata
a procesului sau a unei parti a acestuia in interesul moralitatii, al oridinii publice ori al securitatii
nationale intr-o societate democratica, atunci cind interesele minorilor sau protectia vietii private
a partilor la proces o impun, sau in masura considerata absolut necesara de catre instanta atunci
cind, in imprejurari speciale, publicitatea ar fi de natura sa aduca atingere intereselor justitiei.
2. Orice persoana acuzata de o infractiune este prezumata nevinovata pina ce vinovatia va fi legal
stabilita.

3. Orice acuzat are, in special, dreptul:

a) sa fie informat, in termenul cel mai scurt, intr-o limba pe care o intelege si in mod amanuntit,
asupra naturii si cauzei acuzatiei aduse impotriva sa;
b) sa dispuna de timpul si de inlesnirile necesare pregatirii apararii sale;
c) sa se apere el insusi sau sa fie asistat de un aparator ales de el si, daca nu dispune de
mijloacele necesare pentru a plati un aparator, sa poata fi asistat in mod gratuit de un avocat din
oficiu, atunci cind interesele justitiei o cer;
d) sa intrebe daca sa solicite audierea martorilor acuzarii si sa obtina citarea si audierea
martorilor apararii in aceleasi conditii ca si martorii acuzarii;
e) sa fie asistat in mod gratuit de un interpret, daca nu intelege sau nu vorbeste limba folosita la
audiere.

Articolul 7: Nici o pedeapsă fără lege

Nimeni nu poate fi condamnat pentru o actiune sau o omisiune care, in momentul in care
a fost savirsita, nu constituia o infractiune, potrivit dreptului national si international. De
asemenea, nu se poate aplica o pedeapsa mai severa decit aceea care era aplicabila in momentul
savirsirii infractiunii.

Articolul 8: Dreptul la respectarea vieţii personale şi familiale

Orice persoana are dreptul la respectarea vietii sale private si de familie, a domiciliului
sau si a corespondentei sale.
Nu este admis amestecul unei autoritati publice in exercitarea acestui drept decit in
masura in care acest amestec este prevazut de lege si daca constituie o masura care, intr-o
societate democratica, este necesara pentru securitatea nationala, siguranta publica, bunastarea
economica a tarii, apararea ordinii si prevenirea faptelor penale, protejarea sanatatii sau a
moralei, ori protejarea drepturilor si libertatilor altora.

Articolul 9: Libertatea de gândire, conştiinţă şi religie

Orice persoană are dreptul la libertatea de gândire, de conştiinţă şi de religie; acest drept
include libertatea de a-şi schimba religia sau convingerea, precum şi libertatea de a-şi manifesta
religia sau convingerea în mod individual sau în colectiv, în public sau în particular, prin cult,
învăţământ, practici şi îndeplinirea ritualurilor.
Libertatea de a-şi manifesta religia sau convingerile nu poate face obiectul altor
restrângeri decât acelea care, prevăzute de lege, constituie măsuri necesare, într-o societate
democratică, pentru siguranţa publică, protecţia ordinii, a sănătăţii sau a moralei publice ori
pentru protejerea drepturilor şi libertatilor altora.

Articolul 10: Libertatea de expresie

Orice persoana are dreptul la libertatea de exprimare. Acest drept cuprinde libertatea de
opinie si libertatea de a primi sau de a comunica informatii ori idei fara amestecul autoritatilor
publice si fara a tine seama de frontiere. Prezentul articol nu impiedica statele sa supuna
societatile de radiodifuziune, de cinematografie sau de televiziune unui regim de autorizare.

Exercitarea acestor libertati ce comporta indatoriri si responsabilitati poate fi supusa unor

formalitati, conditii, restringeri sau sanctiuni prevazute de lege, care constituie masuri necesare,
intr-o societate democratica, pentru securitatea nationala, integritatea teritoriala sau siguranta
publica, apararea ordinii si pevenirea infractiunilor, protectia sanatatii sau a moralei, protectia
reputatiei sau a drepturilor altora pentru a impiedica divulgarea de informatii confidentiale sau
pentru a garanta autoritatea si impartialitatea puterii judecatoresti.

Articolul 11: Libertatea de întrunire şi asociere

 Orice persoana are dreptul la libertatea de intrunire pasnica si la libertatea de asociere,
inclusiv dreptul de a constitui cu altii sindicate si de a se afilia la sindicate pentru apararea
intereselor sale.
Exercitarea acestor drepturi nu poate face obiectul altor restringeri decit acelea care,
prevazute de lege, constituie masuri necesare, intr-o societate democratica, pentru securitatea
nationala, siguranta publica, apararea ordinii si prevenirea infractiunilor, protejarea sanatatii sau
a moralei ori pentru protectia drepturilor si libertatilor altora. Prezentul articol nu interzice ca
restringeri legale sa fie impuse exercitarii acestor drepturi de catre membrii fortelor armate, ai
politiei sau ai administratiei de stat.

Articolul 12: Dreptul la căsătorie

Începând cu virsta stabilita prin lege, barbatul si femeia au dreptul de a se casatori si de a
intemeia o familie conform legislatiei nationale ce reglementeaza exercitarea acestui drept.

Articolul 13: Dreptul la un recurs efectiv

Orice persoana, ale carei drepturi si libertati recunoscute de Convenţia europeană a drepturilor
omului au fost incalcate, are dreptul sa se adreseze efectiv unei instante nationale, chiar si atunci
cind incalcarea s-ar datora unor persoane care au actionat in exercitarea atributiilor lor oficiale.

Articolul 14: Interzicerea discriminării

Exercitarea drepturilor si libertatilor recunoscute de Convenţia europeană a drepturilor
omului trebuie sa fie asigurata fara nici o deosebire bazata, in special, pe sex, rasa, culoare,
limba, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine nationala sau sociala, apartenenta la o
minoritate nationala, avere, nastere sau orice alta situatie.

Drepturi prevăzute de Protocolul nr. 1(20.III.1953)

Articolul 1: Protecţia proprietăţii

Orice persoana fizica sau juridica are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu
poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauza de utilitate publica si in conditiile prevazute
de lege si de principiile generale ale dreptului international.

Articolul 2: Dreptul la educaţie

Articolul 2 al Protocolului nr. 1 dispune că "nimănui nu i se poate refuza dreptul la

instruire". Mai departe, partea a doua a articolului prevede că "statul, în exercitarea funcţiilor pe
care şi le va asuma în domeniul educaţiei şi al învăţământului, va respecta dreptul părinţilor de a
asigura această educaţie şi acest învăţământ conform convingerilor lor religioase şi filosofice".
Aşadar, se lasă la discreţia statului determinarea naturii şi scopului implicării sale în sistemul
educaţional, neavând obligaţia să asigure anumite facilităţi educaţionale sau să garanteze că
fiecare individ primeşte educaţia pe care o doreşte. Pe de altă parte, este garantat dreptul
părinţilor de a fi respectate convingerile lor în raport cu educaţia copiilor lor.
 La rândul ei, jurisprudenţa a adâncit prin interpretare semnificaţia art. 2 al Protocolului
nr. 1. Astfel, Curtea a apreciat că "formularea negativă (a dreptului la educaţie) indică faptul că
părţile contractante nu recunosc un astfel de drept la educaţie astfel încât să le impună să instituie
pe cheltuiala lor sau să subvenţioneze orice educaţie de un anumit tip sau de un anumit nivel". În
fond, este vorba de "a garanta persoanelor aflate sub jurisdicţia părţilor contractante dreptul, în
principiu, de a dispune ele însele de mijloacele de instruire existente la un moment dat". De
asemenea, pentru ca dreptul la educaţie să fie efectiv, "este necesar ca beneficiarul să aibă
posibilitatea să profite de pe urma educaţiei primite, adică să aibă dreptul să obţină, în
conformitate cu legile în vigoare în fiecare stat, şi într-o formă sau alta, recunoaşterea oficială a
studiilor absolvite" (cazul Legislaţie lingvistică belgiană, 1968).

Articolul 3: Dreptul la alegeri libere

În concretizarea acestui drept, statele părţi se angajeaza să organizeze, la intervale
rezonabile, alegeri libere cu vot secret, in conditiile care asigura libera exprimare a opiniei
poporului cu privire la alegerea corpului legislativ.

Drepturi prevăzute de Protocolul nr. 4 (16.IX.1963)

Articolul 1: Interzicerea detenţiei pentru datorie

Nimeni nu poate fi privat de libertatea sa pentru singurul motiv ca nu este în masura sa execute o
obligatie contractuala.

Articolul 2: Libertatea de circulaţie

1. Oricine se gaseste in mod legal pe teritoriul unui stat are dreptul sa circule in mod liber si sa-si
aleaga in mod liber resedinta sa.
2. Orice persoana este libera sa paraseasca orice tara, inclusiv pe a sa.
3. Exercitarea acestor drepturi nu poate face obiectul altor constrigeri decit acelea care, prevazute
de lege, constituie masuri necesare, intr-o societate democratica, pentru securitatea nationala,
siguranta publica, mentinerea ordinii publice, prevenirea faptelor penale, protectia sanatatii sau a
moralei, ori pentru protejarea dreptirilor si libertatilor altora.
4. Drepturile recunoscute in paragraful 1 pot, de asemenea, in anumite zone determinate, sa faca
obiectul unor restringeri care, prevazute de lege, sint justificate de interesul public intr-o
societate democratica.

Articolul 3: Interzicerea expulzării naţionalilor

1. Nimeni nu poate fi expulzat printr-o masura individuala sau colectiva, de pe teritoriul statului
al carui cetatean este.
2. Nimeni nu poate fi privat de dreptul de a intra pe teritoriul statului al carui cetatean este.

Articolul 4: Interzicerea expulzărilor colective ale străinilor

Protocolul nr. 6 (28.IV.1983)

 Articolul 1: Abolirea pedepsei cu moartea
În temeiul acestui articol, pedeapsa cu moartea este abolită, nimeni neputând fi
condamnat la o asemenea pedeapsa si nici executat.

Drepturi prevăzute de Protocolul nr. 7 (22.11.1984)

Articolul 1: Garanţii procedurale în caz de expulzare a străinilor

1. Un strain care isi are resedinta in mod legal pe teritoriul unui stat nu poate fi expulzat decit in
temeiul executarii unei hotariri luate conform legii si el trebuie sa poată:
a) sa prezinte motivele care pledeaza impotriva expulzarii sale;
b) sa ceara examinarea cazului sau; si c) sa ceara sa fie reprezentat in acest scop in fata
autoritatilor competente sau a uneia ori a mai multor persoane desemnate de catre aceasta
autoritate.

2. Un strain poate fi expulzat inainte de exercitarea drepturilor enumerate in paragraful 1 a), b) si

c) al acestui articol, atunci cind expulzarea este necesara in interesul ordinii publice sau se
intemeiaza pe motive de securitate nationala.

Articolul 2: Dreptul la dublu grad de jurisdicţie în probleme penale

1. Orice persoana declarata vinovata de o infractiune de catre un tribunal are dreptul sa ceara
examinarea declaratiei de vinovatie sau a condamnarii de catre o jurisdictie superioara.
Exercitarea acestui drept, inclusiv motivele pentru care acesta poate fi exercitat, sint
reglementate de lege.

2. Acest drept poate face obiectul unor exceptii in cazul infractiunilor minore, asa cum acestea
sint definite de lege, sau cind cel interesat a fost judecat in prima instanta de catre cea mai inalta
jurisdictie ori a fost declarat vinovat si condamnat ca urmare a unui recurs impotriva achitarii
sale.

Articolul 3: Dreptul la indemnizaţie în caz de eroare judiciară

Atunci cind o condamnare penala definitiva este ulterior anulata sau cind este acordata gratierea,
pentru ca un fapt nou sau recent descoperit dovedeste ca s-a produs o eroare judiciara, persoana
care a suferit o pedeapsa din cauza acestei condamnari este despagubita conform legii ori
practicii in vigoare in statul respectiv, cu exceptia cazului in care se dovedeste ca nedescoperirea
in timp util a faptului necunoscut ii este imputabila in tot sau in parte.

Articolul 4: Dreptul de a nu fi judecat sau pedepsit de două ori

1. Nimeni nu poate fi urmarit sau pedepsit penal de catre jurisdictiile aceluiasi stat pentru
savirsirea infractiunii pentru care a fost deja achitat sau condamnat printr-o hotarire definitiva
conform legii si procedurii penale ale acestui stat.

2. Dispozitiile paragrafului precedent nu impiedica redeschiderea procesului, conform legii si

procedurii penale a statului respectiv, daca fapte noi ori recent descoperite sau un viciu
fundamental in cadrul procedurii precedente sint de natura sa afecteze hotarirea pronuntata.

Articolul 5: Egalitatea între soţi.

Sotii se bucura de egalitate in drepturi si in responsabilitati cu caracter civil, intre ei si in relatiile

cu copiii lor in ceea ce priveste casatoria, pe durata casatoriei si cu prilejul desfacerii acesteia.
Acest articol nu împiedică statele să ia măsurile necesare în interesul copiilor.

Protocolul 12 la Convenţia europeană a drepturilor omului (4.XI.2000)

Protocolul nr 12 interzice în general orice formă de discriminare. Dispoziţiile actuale ale

Convenţiei privind protecţia împotriva discriminării (articolul 14) sunt limitate în domeniul de
aplicare, deoarece acestea interzic discriminarea doar atunci când se aplică la un drept recunoscut
de Convenţia europeană a drepturilor omului . Protocolul 14 elimină această limitare şi
garantează că nici o persoană nu poate face obiectul oricărei forme de discriminare şi sub nici un
motiv de către o autoritate publică.

Protocolul nr 13 la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a

libertăţilor fundamentale privind abolirea pedepsei cu moartea în toate
circumstanţele (3.V.2002)

Acest protocol aboleşte pedeapsa cu moartea în toate circumstanţele, chiar şi pentru acte
săvârşite în timp de război sau de pericol iminent de război. Excepţiile sau rezervele nu sunt
admise la dispoziţiile Protocolului 13 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

c. Condiţii de exercitare
În exercitarea drepturilor prevăzute în Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, statele
membre trebuie să urmărească respectarea următoarelor exigenţe:

1. Nediscriminarea
Exercitarea drepturilor şi libertăţilor recunoscute trebuie să fie asigurată "fără vreo
deosebire fondată în special pe sex, rasă, culoare, limbă, religie, opinii publice sau orice alte
opinii, originea naţională sau socială, apartenenţa la o minoritate naţională, avere, naştere sau
orice altă situaţie" (art. 14).
În acelaşi sens, Protocolul 12 la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi
libertăţilor fundamentale interzice în mod general discriminarea.
 Distincţiile necesare pe care unele legi le prevăd în favoarea anumitor categorii de
persoane nu trebuie să depăşească anumite limite, de altfel destul de flexibile în perspectiva
jurisprudenţei Curţii europene (cazul Lithgow şi alţii C. Regatul Unit, 1987).
Convenţia europeană a drepturilor omului garantează drepturile indivizilor, şi nu ale
grupurilor ca atare. Practic, aceasta înseamnă că numai părţile care sunt în mod direct afectate
prin violarea unuia sau mai multor drepturi prevăzute de Convenţie pot înainta o cerere la
Strasbourg. Chiar în cazul cererilor prezentate în grup, fiecare individ din cadrul acestuia trebuie
să susţină că a fost victima unei violări anume15.

2. Restrângerea exerciţiului unor drepturi

Aşa cum am mai amintit, după ce primul paragraf al articolelor 8-11 ale Convenţiei şi al
art. 1 al Protocolului nr. 4 garantează o serie de drepturi, cel de-al doilea paragraf al articolelor
amintite (al 3-lea în cazul art. 2 al Protocolului nr.4) stabilesc o serie de temeiuri care pot fi
invocate în vederea restrângerii drepturilor şi libertăţilor respective. Această structură contribuie
la identificarea unui echilibru între drepturile individului şi interesele mai largi ale unei societăţi
democratice, ca şi în instanţele la care s-ar ajunge în caz de conflict (cazul Klass şi alţii c. R.F.
Germania, 1978).
Jurisprudenţa a stabilit regula strictei interpretări a acestor clauze, astfel, încât să fie
evitate eventualele abuzuri. Aceasta înseamnă că "nici un alt criteriu decât acelea menţionate în
însăşi clauza de exceptare nu va fi la baza vreunei restricţii şi că aceste criterii trebuie să fie
înţelese astfel încât limbajul să nu fie extins dincolo de înţelesul obişnuit" (cazul Times c.
Regatul Unit, 1979).
În toate paragrafele menţionate, există două condiţii cărora li se aplică regula strictei
interpretări, şi anume restricţiile drepturilor şi libertăţilor trebuie să fie prevăzute de lege şi
necesare într-o societate democratică.
Adoptarea de restricţii în condiţiile legii impune ca legea respectivă să fie accesibilă şi
formulată în mod precis "astfel ca orice cetăţean să-şi poată adapta conduita" (cazul Sunday
Times c. Regatul Unit), iar exerciţiul puterii de discreţie a statului să vizeze un scop legitim
(cazul Malone c. Regatul Unit, 1984).
De asemenea, un stat nu poate invoca o stare generală de necesitate pentru a justifica
restrângerea drepturilor şi libertăţilor (cazul Grecia, 1969).
Articolele 17 şi 18 ale Convenţiei europene a drepturilor omului privesc şi ele
restrângerea exerciţiului drepturilor şi libertăţilor prevăzute de aceasta. Articolul 17 interzice
statelor, grupărilor sau indivizilor de a acţiona astfel încât să fie afectate sau chiar înfrânte
drepturile şi libertăţile recunoscute în Convenţie sau de a aduce limitări mai ample acestor
drepturi şi libertăţi decât acelea prevăzute de ea. Sunt posibile, conform acestui articol, două
situaţii: aceea în care statul consideră că un grup sau un individ a acţionat contrar principiului, şi
aceea în care un grup sau un individ acuză statul că a depăşit limitele competenţei sale.

În schimb, art. 18 dispune că "restrîngerile care, în termenii prezentei Convenţii, sunt

aduse respectivelor drepturi şi libertăţi nu pot fi aplicate decât în scopul pentru care ele au fost

15
Vezi, Donna Gomien, Short guide to the European Convention on Human Rights, Council
of Europe, Strasbourg, 1991, p. 32, 113.
prevăzute". Acest articol poate fi invocat în legătură cu unul sau altul din drepturile garantate de
Convenţie.

3. Derogări în caz de război sau alt pericol public

Articolul 15 al Convenţiei europene a drepturilor omului reglementează în mod foarte
strict derogările de la obligaţiile asumate de statele membre, în caz de război sau alt pericol
public, şi anume "numai în măsura strictă în care situaţia o cere şi cu condiţia ca aceste măsuri să
nu fie în contradicţie cu alte obligaţii ce decurg din dreptul internaţional".
Termenul de "pericol public" trebuie să întrunească următoarele elemente (vezi, cazul
Grecia, 1969) :
1. să fie actual sau iminent;
2. efectele sale să implice întreaga naţiune;
3. să fie ameninţată continuarea vieţii organizate a comunităţii;
4. criza sau pericolul să fie excepţionale, astfel încât măsurile normale sau restricţiile permise de
Convenţie pentru asigurarea siguranţei publice, sănătăţii şi ordinii să se dovedească ineficiente.
Mai mult, paragraful 2 al art. 15 interzice derogările la art. 3 (tortura, pedepsele sau tratamentele
inumane ori degradante), art. 4 par. 1 (sclavia) şi art. 7 (neretroactivitatea legii penale).

d. Mecanismul de protecţie a drepturilor omului instituit de Convenţia

europeană a drepturilor omului

Respectarea drepturilor omului este asigurată, de către Curtea europeană a

drepturilor omului, instituită de către Convenţie, amendată de Protocoalele nr. 11 și 14 și, mai
recent, prin protocoalele 15 și 16.
Curtea examinează cererile conţinând alegaţii privind încălcări ale Convenţiei emanând,
în temeiul art. 33 al Convenţiei, fie de la state (cereri interstatale), fie, conform art. 34, de la
persoane fizice, organizaţii neguvernamentale sau orice grup de particulari care se pretind
victime ale vreunei violări a drepturilor şi libertăţilor garantate prin Convenţie (recursuri
individuale).
Curtea Europeană a Drepturilor Omului are atât o competenţă jurisdicţională (vizând
interpretarea şi aplicarea Convenţiei europene a drepturilor omului), cât şi o competenţă
consultativă.

Organizarea Curţii Europene a Drepturilor Omului

Curtea europeană a drepturilor omului se compune dintr-un numar de judecatori egal cu
acela al statelor contractante, neexistând însă nici o restrictie în ceea ce priveste numarul de
judecatori de aceeasi nationalitate.
Judecatorii sunt alesi de fiecare data pentru sase ani, de catre Adunarea Parlamentara a
Consiliului Europei. Totusi, mandatul unei jumatati din numarul judecatorilor alesi la primele
alegeri va expira dupa trei ani, astfel încât reînnoirea mandatelor unei jumatati din numarul
judecatorilor sa se faca la fiecare trei ani.

Judecatorii îsi exercită activitatea cu titlu individual si nu reprezinta nici un stat. Ei nu pot
exercita vreo activitate incompatibila cu obligatiile lor de independenta si impartialitate sau cu
disponibilitatea ceruta de o activitate exercitata pe timp complet. Mandatul judecatorilor expira
la atingerea vârstei de saptezeci de ani.
Curtea, în plenul ei îsi alege presedintele, doi vicepresedinti si doi presedinti de sectiune
pe o perioada de trei ani.
Conform regulamentului sau, Curtea este formata din patru sectiuni, a caror compozitie,
fixata pe trei ani, trebuie sa fie echilibrata atât din punct de vedere geografic, cât si din punct de
vedere al reprezentarii pe sexe si tinând seama de diferitele sisteme juridice existente în statele
contractante. Fiecare sectiune este prezidata de un presedinte, doi dintre presedintii de sectiune
fiind în acelasi timp vicepresedinti ai Curtii. Presedintii de sectiune sunt asistati si, daca este
cazul, sunt înlocuiti de vicepresedintii de sectiune.

Pentru examinarea cauzelor aduse înaintea sa, Curtea se întruneşte în complet de unic
judecător, în comitete de trei judecători, în Camere de şapte judecători şi într-o Mare Cameră de
şaptesprezece judecători. Camerele Curţii constituie comitete pentru o perioadă determinată.

Prin Protocolul 14 la Convenţia europeană a drepturilor omului s-a acordat competenţa

unui singur judecător de a declara o cerere inadmisibilă sau să o scoată de pe rol atunci când o
astfel de decizie poate fi luată fără o analiză suplimentară.
Comitete formate din trei judecatori sunt constituite pe o perioada de 12 luni, în cadrul
fiecarei sectiuni. Aceste comitete au un rol important în activitatea de selecţie a cererilor din
punct de vedere al îndeplinirii condiţiilor de admisibilitate.
Camere din sapte membri (pentru judecata de fond) sunt constituite în cadrul fiecarei
sectiuni, pe baza sistemului rotatiei, presedintele de sectiune si judecatorul ales în numele
statului interesat participând de drept. Atunci când judecatorul ales în numele statului interesat nu
este membru al sectiunii, el participa în calitate de membru de drept al camerei. Membrii
sectiunii care nu sunt membri plini ai Camerei iau parte ca membri supleanti.

Compusa din saptesprezece judecatori, Marea Cameră este constituita pentru o durata de
trei ani şi este competentă să analizeze cauzele privind probleme grave de interpretare a
Convenţiei precum şi pentru cauzele interstatale.
În afara membrilor de drept – presedintele, vicepresedintii si presedintii de sectiuni – ea
se compune, dupa sistemul rotatiei, pornind de la doua grupe care alterneaza la fiecare noua luni
si a caror compozitiei se doreste echilibrata din punct de vedere geografic si tine seama de
diferitele sisteme juridice existente în statele contractante.
Judecătorul ales în numele unui stat parte într-un litigiu este membru din oficiu al
Camerei şi al Marii Camere. Fac parte, de asemenea, din Marea Cameră, Preşedintele Curţii,
vicepreşedinţii, preşedinţii Camerelor şi alţi judecători desemnaţi conform Regulamentului
Curţii. Când cauza este deferită Marii Camere, după ce anterior fusese prezentată Camerei, nici
un judecător al Camerei respective nu poate intra în componenţa Marii Camere, cu excepţia
Preşedintelui Camerei şi a judecătorului ales în numele statului parte interesat.

Procedura în fata Curţii

1. Generalităţi
Fiecare stat contractant (cerere statala) sau persoana particulara care se considera victima
violarii Conventiei (cerere individuala) poate adresa direct Curtii de la Strasbourg o cerere
invocând violarea de catre un stat contractant a unuia din drepturile garantate de Conventie. O
nota pentru îndrumarea petitionarilor si formulare de cerere pot fi obtinute de la grefa.
Procedura în fata Curti europene a drepturilor omului este adversativa si publica.
Audientele sunt publice, daca Camera/Marea Camera nu decide altfel din cauza unor
circumstante exceptionale. Memoriile si alte documente depuse la grefa Curtii de catre parti sunt
accesibile publicului.
Solicitanții individuali pot supune ei înșiși cererile, dar se recomandă reprezentarea de
către un avocat și aceasta este chiar necesară pentru audieri sau după ce cererea a fost declarată
admisibilă. Consiliul Europei a înființat un sistem de asistență juridică pentru reclamanții care nu
au resurse suficiente.
Limbile oficiale ale Curtii sunt franceza și engleza, dar cererile pot fi redactate în una din limbile
oficiale ale statelor contractante. Îndată ce solicitarea a fost declarată admisibilă, trebuie utilizată
una din limbile oficiale ale Curții, dacă președintele Camerei/Marii Camere nu autorizează
folosirea în continuare a limbii folosite în cerere.

2. Procedura referitoare la admisibilitate

Fiecare cerere individuală este repartizată unei secţiuni al carei preşedinte desemnează un
raportor. Dupa o examinare preliminară a cazului, raportorul hotarăşte dacă acesta trebuie
examinat de un comitet de trei membri sau de o cameră.

Un comitet poate declara, în unanimitate, o cerere inadmisibila sau sa o stearga de pe

rolul Curtii atunci când o astfel de hotarâre poate fi luata fara alta examinare.

În afara cazurilor care le sunt repartizate direct de raportori, camerele au cereri

individuale nedeclarate inadmisibile de comitetul celor trei membri, precum si cereri statale. Ele
se pronunta în privinta admisibilitatii ca si a fondului cererilor, în general prin decizii separate,
dar când este cazul, prin decizii unice.

Camerele pot oricând sa renunţe în favoarea unei Mari Camere atunci când un caz ridica
o problema grava de interpretare a Conventiei, sau daca solutionarea problemei poate conduce la
o contradictie cu hotarârea data anterior de Curte, cu conditia ca una din parti sa nu se opuna în
termen de o luna de la data notificarii intentiei de renuntare a Camerei.
Prima etapa a procedurii este de obicei scrisă.

Luate cu majoritate de voturi, hotarârile Camerei privind admisibilitatea trebuie sa fie

motivate si aduse la cunostinta publicului.

Condiţiile de admisibilitate a cererilor individuale sunt stabilite de către art. 35, al

Convenţiei europene a drepturilor omului, aşa cum a fost modificat prin Protocolul nr.14. Astfel,
Curtea nu poate fi sesizată decât după epuizarea căilor de recurs interne, aşa cum se înţelege din
principiile de drept internaţional general recunoscute, şi într-un termen de 6 luni de la data
deciziei interne definitive.
Totodată, Curtea nu reţine nicio cerere individuală introdusă în virtutea art. 34,astfel cum a
fost modificat prin Protocolul 14, în cazul în care :
a. ea este anonimă ; sau
b. ea este în mod esenţial aceeaşi cu o cerere examinată anterior de către Curte sau deja supusă
unei alte instanţe internaţionale de anchetă sau de reglementare şi dacă nu conţine fapte noi.
De asemenea, Curtea declară inadmisibilă orice cerere individuală introdusă în virtutea art. 34,
atunci când ea consideră că:
a. ea este incompatibilă cu dispoziţiile convenţiei sau ale protocoalelor sale, în mod vădit
nefondată sau abuzivă; sau
b. reclamantul nu a suferit niciun prejudiciu important, cu excepţia cazului în care respectarea
drepturilor omului garantate prin convenţie şi protocoalele sale impune o examinare a fondului
cererii, şi cu condiţia de a nu respinge din acest motiv nicio cauză care nu a fost examinată
corespunzător de o instanţă naţională.
Curtea respinge orice cerere pe care o consideră inadmisibilă în aplicarea prezentului
articolui 35. Ea poate proceda astfel în orice stadiu al procedurii.

Regula epuizării căilor de recurs interne se regăseşte, de altfel, în toate sistemele de

protecţie a drepturilor omului. Ea permite statelor să rezolve, cu propriile mijloace, o situaţie
născută din violarea dreptului internaţional. De asemenea, se evită posibilitatea supraaglomerării
instituţiilor internaţionale prin multiplicarea plângerilor care pot fi soluţionate pe plan intern16.
Conform jurisprudenţei organelor Convenţiei, recursurile trebuie să fie accesibile, adecvate
şi eficace, în măsură să remedieze violarea drepturilor garantate.
Dacă cererea nu este respinsă de către Curte, statul în cauză poate solicita neacceptarea ei
pentru că nu au fost epuizate căile de recurs interne, trebuind să facă dovada în acest sens. Statul
respectiv, însă, poate renunţa la beneficiul regulii epuizării căilor de recurs interne. Renunţarea
trebuie să fie formulată în mod explicit, dar în practică, cel mai adesea, ea este implicită, în
special atunci când statul reclamat acceptă continuarea procedurii fără să ridice această excepţie.
Atunci când se analizează dacă un reclamant a epuizat recursurile interne, Curtea ia în
consideraţie atât fondul cazului, astfel cum a fost cercetat la nivelul jurisdicţiei interne, cât şi
gradul în care recursurile sunt în mod efectiv disponibile. Curtea a fost de părere că un reclamant
nu este obligat să invoce Convenţia europeană a drepturilor omului în faţa instanţelor naţionale,
atât timp cât el a invocat prevederi ale legislaţiei interne cu conţinut în mod esenţial similar
(cazul Cardot c. Franţa, 1991). Totuşi, un reclamant trebuie să invoce Convenţia atunci când ea
constituie singura bază legală pentru o anumită cauză (cazul Deweer c. Belgia, 1980).
O cerere declarată inadmisibilă pentru neepuizarea căilor de recurs interne poate fi
reexaminată de Curte o dată ce reclamantul a epuizat căile de atac disponibile.
Cea de-a doua condiţie impusă de art. 35, conform căreia cererea trebuie introdusă într-un
termen de şase luni de la data deciziei interne definitive răspunde necesităţii de a se asigura
încheierea procesului într-un termen rezonabil, evitându-se astfel ca deciziile judiciare să fie în
mod constant puse în cauză (cererea nr. 214/56, cazul De Becker c. Belgia).

Pentru o funcţionare mai eficientă a Curţii Europene a Drepturilor Omului, Protocolul

nr.14 a introdus în principal următoarele modificări la Convenţia Europeană a Drepturilor
Omului:

16
Vezi, Thomas Buergenthal, Alexandre Kiss, La protection internationale des droits de
l’homme, Editions N.P. Engel, Kehl, Strasbourg, Arlington, 1991, p. 60, 64.
  Cereri vădit inadmisibile: deciziile de inadmisibilitate în astfel de cazuri, luate până la
intrarea în vigoare a Protocolului nr.14 de către un comitet format din trei judecători,
sunt luate de către un singur judecător, asistat de raportori care nu sunt membri ai
organelor judiciare. Ideea este de a creşte capacitatea de filtrare a Curţii, cu alte cuvinte
capacitatea sa de a elimina cauzele "disperate".
 Cauze repetitive: atunci când cazul este parte dintr-o serie care rezultă din aceeaşi
deficienţă structurală la nivel naţional, se propune ca aceasta să fie declarată admisibilă
şi decisă de către un comitet de trei judecători (în loc de o cameră de şapte judecători),
în cadrul unei proceduri simplificate.
 Un nou criteriu de admisibilitate: pentru a da Curţii o flexibilitate mai mare, se prevede
o nouă condiţie admisibilitate (în plus faţă de condiţiile existente, cum ar fi epuizarea
căilor de recurs interne, perioada de şase luni). În conformitate cu această condiţie,
Curtea poate declara inadmisibile cazurile în care reclamantul nu a suferit un prejudiciu
important, cu condiţia ca "respectul pentru drepturile omului" să nu oblige Curtea să ia
în considerare cauza în fond şi nu respingă orice cauză care nu a fost în mod
corespunzător examinată de către o instanţă naţională.
 În temeiul protocolului, Comitetul de Miniştri are dreptul, în cazul în care decide acest
lucru cu o majoritate de două treimi, să iniţieze procedura în faţa Curţii în cazul în care
un stat refuză să se conformeze unei hotărâri definitive. Comitetul de Miniştri are, de
asemenea, competenţa să solicite Curţii interpretarea unei hotărâri, care îl va ajuta în
misiunea sa de supraveghere a executării hotărârilor judecătoreşti şi, în special pentru a
stabilirea măsurilor necesare pentru a se conforma unei hotărâri.
 Protocolul 14 prevede modificarea mandatului judecătorilor Curţii europene a
drepturilor omului, care nu mai este de şase ani, ci de nouă ani, fără a putea fi realeşi.
 O menţiune importantă este introdusă la art. 59 pct.2, conform căruia Uniunea
Europeană poate adera la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

În anul 2013 a fost adoptate două noi protocoale la Convenția Europeană a Drepturilor
Omului, care aduc modificări suplimentare mecanismului de protecție instituit de către aceasta.
Astfel, Protocolul nr. 15 de amendare a Convenţiei Europene a Drepturilor Omului
vizează ameliorarea eficienţei Curţii Europene a Drepturilor Omului prin introducerea
următoarelor modificări la Convenţie:
 Includerea în Preambulul Convenţiei a unei referinţe la principiul subsidiarităţii şi la
doctrina marjei de apreciere;
 Reducerea de la 6 luni la 4 luni a termenului în care plîngerea trebuie să fie depusă la
Curte;
 Modificarea criteriului de admisibilitate privind „prejudiciul important” pentru a elimina
cea de-a doua condiţie care împiedică respingerea unei cauze care nu a fost examinată în
mod corespunzător de o instanţă naţională;
 Eliminarea dreptului părţilor într-o cauză de a se opune desesizării unei camere în
favoarea Marii Camere
 Înlocuirea limitei de vârstă a judecătorilor prin exigenţa potrivit căreia vârsta candidaţilor
la funcţia de judecător să fie mai mică de 65 de ani la data la care lista din trei candidaţi
va fi examinată de Adunarea Parlamentară.

La rândul său, Protocolul nr. 16 la Convenţia Europeană a drepturilor omului şi a

libertăţilor fundamentale creează cadrul pentru ca instanţele supreme din Înaltele Părţi
Contractante (statele semnatare) să obţină de la Curtea Europeană a Drepturilor Omului avizul
asupra unor chestiuni de principiu legate de interpretarea sau aplicarea drepturilor şi libertăţilor
definite de Convenţia Europeană şi de protocoalele sale. Examinarea cererii de aviz consultativ
se face de către un colegiu de 5 judecători al Marii Camere, urmată de emiterea avizului de către
Marea Cameră a CEDO.

3. Procedura referitoare la fond

Conform art. 38, în cazul în care Curtea declară o cerere admisibilă, ea:
a) procedează la examinarea cauzei în condiţii de contradictorialitate, împreună cu
reprezentanţii părţilor, şi, dacă este cazul, la o anchetă, pentru a cărei desfăşurare
eficientă statele interesate vor furniza toate facilităţile necesare;
b) se pune la dispoziţia celor interesaţi, în scopul de a se ajunge la rezolvarea cauzei pe
cale amiabilă, pe baza respectării drepturilor omului, astfel, cum acestea sunt
recunoscute în Convenţie şi în Protocoalele sale.

Îndată ce Camera a hotarât sa admită cererea, ea poate invita partile sa supuna probe
suplimentare si observatii scrise, inclusiv în ceea ce îl priveste pe reclamant, o eventuala cerere
de “satisfactie echitabila” si sa asiste la o audiere publica privind fondul cauzei.

Presedintele Camerei poate, în interesul unei bune administrari a dreptatii, sa invite sau sa
autorizeze orice stat contractant care nu este parte la procedura, sau orice persoana interesata în
afara reclamantului, sa faca observatii scrise, sau, în împrejurari exceptionale, sa ia parte la
audiere. Un stat contractant al carui cetatean este petitionar în caz poate interveni de drept.
În cursul procedurii referitoare la fond, tratative destinate încheierii unei reglementari
amiabile pot fi duse prin intermediul grefierului. Aceste negocieri sunt confidentiale.

4. Hotarârile

Camerele iau hotarâri cu majoritate de voturi. Fiecare judecator care ia parte la

examinarea cazului are dreptul de a anexa hotarârii, fie opinia sa separata – concordanta sau
diferita - fie o simpla declaratie de dezacord.
În decurs de trei luni de la data pronuntarii hotarârii unei camere, oricare parte poate
solicita ca afacerea sa fie deferita Marii Camere, daca ea ridică o problemă gravă referitoare la
interpretarea sau la aplicarea Convenţiei sau a Protocoalelor sale, sau o problemă gravă cu
caracter general. Astfel de cereri sunt examinate de un colegiu de cinci judecatori ai Marii
Camere, compus din presedintele Curtii, presedintii sectiunilor, cu exceptia presedintelui
sectiunii de care apartine camera care a emis hotarârea, si un alt judecator, ales, prin rotatie,
dintre judecatorii care nu au fost membrii camerei initiale.
Hotarârea Camerei devine definitiva la expirarea termenului de trei luni sau înainte daca
partile declara ca nu au intentia de a face apel la Marea Camera sau daca colegiul de cinci
judecatori a respins asemenea cerere.
 Daca colegiul accepta cererea, Marea Camera se pronunta asupra cazului cu majoritate de
voturi sub forma unei hotarâri care este definitiva.
Toate hotarârile definitive ale Curtii sunt obligatorii pentru statele pârâte în cauza.
Dacă Curtea decide că a avut loc o violare a Convenţiei sau a Protocoalelor şi dacă
dreptul intern al părţii contractante nu permite decât în mod imperfect să se înlăture consecinţele
acesteia, Curtea acordă părţii lezate o reparaţie echitabilă (art. 41).
Bineînţeles, o reglementare amiabilă a cazului este posibilă pe tot parcursul procedurii.

5.Forţa obligatorie şi executarea hotărârilor

Conform par.1 al art. 46 al Convenţiei europene a drepturilor omului, statele părţi se

angajează să se conformeze hotărârilor definitive ale Curţii în litigiile în care ele sunt părţi.
Controlul executarii deciziilor Curtii şi constatarea încalcarilor survenite revine Comitetului
Ministrilor, care asigură, în special, adoptarea de catre state a măsurilor generale (modificarea
legislaţiei, jurisprudenţei, reglementărilor şi practicilor) necesare evitării noilor încălcari. El
asigură, de asemenea, plata către reclamant/ă a reparaţiei echitabile acordate de Curte şi, în
anumite cazuri, aplicarea măsurilor concrete care garantează o reparatie integrală (redeschiderea
procedurii, ridicarea unei decizii de interdicţie sau a unei ordonanţe de confiscare, ştergerea
menţiunilor din cazierul judiciar, acordarea unui permis de sedere etc.).
Hotărârile definitive ale Curţii sunt transmise Comitetului de Miniştri care supraveghează
executarea lor. În cazul în care Comitetul de Miniştri consideră că interpretarea unei hotărâri
definitive cauzează dificultăţi de supraveghere a executării hotărârii, el poate sesiza Curtea să se
pronunţe asupra acestei probleme de interpretare. Decizia de a sesiza Curtea este luată prin vot
cu o majoritate de două treimi a reprezentanţilor cu drept de a participa la lucrările Comitetului
de Miniştri.
De asemenea, în cazul în care Comitetul de Miniştri consideră că un stat refuză să se
conformeze unei hotărâri definitive într-o cauză în care acesta este parte, şi după ce va fi pus în
întârziere partea contractantă printr-o decizie luată prin vot cu o majoritate de două treimi a
reprezentanţilor cu drept de a participa la lucrările Comitetului de Miniştri, el poate sesiza Curtea
asupra problemei respectării de către statul respectiv a obligaţiilor sale ce decurg din par. 1 al
art.46.
În cazul în care Curtea constată o încălcare a dispoziţiilor par. 1, ea retrimite cauza
Comitetului de Miniştri pentru ca acesta să examineze măsurile ce se impun.

6. Avizele consultative

Curtea poate, la cererea Comitetului Ministrilor, sa dea avize consultative asupra

problemelor juridice privind interpretarea Conventiei si a Protocoalelor sale. Hotarârea
Comitetului Ministrilor de a cere avizul Curtii este luata cu majoritate de voturi.

Cererile de opinii consultative sunt examinate de Marea Camera, ale carei opinii sunt
emise cu majoritate de voturi. Fiecare judecator poate sa-i anexeze fie expozeul opiniei sale
separate – concordanta sau diferita – fie o simpla declaraţie de dezacord.
 III. CARTA SOCIALĂ EUROPEANĂ (1961) ŞI CARTA
SOCIALĂ EUROPEANĂ REVIZUITĂ (1996)

a. Caracteristici generale
Convenţia europeană a drepturilor omului nu se referă, aşa cum am arătat, decât la
drepturile civile şi politice.
Ulterior, în vederea garantării drepturilor economice şi sociale, au fost adoptate o serie de
convenţii, dintre care cele mai importante sunt Carta socială europeană (1961), împreună cu
Protocolul său adiţional (1988), Codul european de securitate socială (1964), revizuit în 1990,
Convenţia europeană de securitate socială (1972) şi Convenţia europeană privind statutul juridic
al muncitorului migrant (1977).
Carta socială europeană, care-şi are originile în Declaraţia Universală a Drepturilor
Omului din 1948, ale cărei articole 22-25 consacră un anumit număr de drepturi sociale (dreptul
la muncă, dreptul la securitate socială, dreptul la concedii plătite, dreptul sindical, dreptul la
protecţia mamelor şi copiilor), constituie corolarul Convenţiei europene a drepturilor omului,
instituind un sistem european pentru protecţia drepturilor economice şi sociale.
Elaborarea acestui instrument internaţional nu a fost lipsită de dificultăţi, datorită noutăţii
relative a acestor drepturi care, spre deosebire de drepturile civile şi politice, nu şi-au găsit decât
relativ târziu un loc în constituţiile naţionale. Pe de altă parte, diferenţele considerabile existente
în structurile sociale şi economice ale diverselor state complică elaborarea oricărui acord
internaţional în acest domeniu. De altfel, acestea sunt dificultăţi pe care le întâmpină şi în prezent
statele ce vor să adere la sistemul instituit de acest instrument juridic internaţional.
Definitivarea Cartei sociale europene a durat aproape zece ani, redactorii ei care au lucrat
cu asistenţa OIM, inspirându-se, mai mult sau mai puţin, pe de o parte, din substanţa Pactului
ONU relativ la drepturile economice şi sociale, cât, mai ales, din convenţiile şi recomandările
OIM.
 Dincolo de denumirea sa, Carta socială europeană nu este numai o declaraţie, ci
reprezintă un ansamblu de drepturi fundamentale în domeniul muncii, angajării, relaţiilor sociale
şi securităţii sociale. Efortul redactorilor ei a fost de a identifica, pentru fiecare dintre drepturile
recunoscute, un ansamblu de obligaţii mai mult sau mai puţin precise ce vor reveni statului ce
ratifică acest instrument17.

Semnată la Torino, la 18 octombrie 1961, Carta socială europeană a intrat în vigoare la 26

februarie 1965.
Deşi numele său este "Carta socială europeană", trebuie precizat că nu este vorba de o
simplă declaraţie de principii, fiind, de fapt, o convenţie internaţională obligatorie pentru statele
care au ratificat-o. Cu alte cuvinte, nu ne aflăm numai în faţa unui text programatic, ci a unui
ansamblu de dispoziţii obligatorii.
Mai precis, după o primă parte declarativă, ce enumeră 19 drepturi sociale, a doua parte
indică obligaţiile ce incumbă statelor semnatare ale convenţiei, reluându-se aceste 19 puncte.
Ulterior, Carta socială europeană a fost completată prin trei protocoale, şi anume:
- Protocolul adiţional din 5 mai 1988, prin care se garantează noi drepturi grupate în
patru articole;
- Protocolul de amendare din 21 octombrie 1991 prin care se restructurează
procedura de control;
- Protocolul adiţional din 9 noiembrie 1995, care stabileşte procedura de reclamaţii
colective.

La 3 mai 1996 a fost adoptată Carta socială europeană revizuită, ratificată şi de

România prin Legea nr. 74 din 3 mai 1999, care va înlocui Carta socială din 1961.Textul reuneşte
drepturile garantate de Carta din 1961, cu un număr de amendamente, drepturile garantate de
Protocolul adiţional din 1988, cât şi o serie de noi drepturi, care ating, în noua redactare, un
număr de 31.
În procesul elaborării Cartei, s-a pus problema opţiunii între a se stabili un nivel ridicat al
normelor sau, din contra, un nivel mediu, care să permită un număr cât mai mare de ratificări.
Din maniera de redactare a Cartei, se pare că s-a preferat un nivel evident sub cel mediu, autorii
dovedindu-se relativ prudenţi în acest sens.
De altfel, Partea I a Cartei reprezintă o declaraţie ce determină obiectivele ce urmează a fi
realizate prin aplicarea documentului internaţional
Pe lângă această caracteristică a nivelului de reglementare, pentru ca un stat să ratifice
Carta socială europeană (revizuită) este suficient a fi acceptate 6 articole din următoarele 9
articole ale din cele 31 de articole ale Părţii a I -a a Cartei: art. 1, 5, 6, 7, 12, 13, 16, 19 şi 20,
precum şi, la alegere, cel puţin 16 articole ale Părţii a II-a sau 63 de paragrafe.
Această tehnică poate să pară puţin ciudată, dar în materia dreptului social internaţional,
ea a devenit obişnuită. Iniţiatorul ei a fost Organizaţia Internaţională a Muncii (O.I.M.) în
procesul elaborării Convenţiei nr.102 privind securitatea socială (norme minime, 1952).
În acest sens, menţionăm că, potrivit Legii nr.74/1999, România a ratificat un număr de
17 articole, respectiv 65 paragrafe numerotate.

17
X. Prétot - Le droit social européen, Presses universitaires de France, Paris, 1990.
b. Conţinut

Articolele Cartei sociale europene (revizuite) conţin dispoziţii privind:

Art. 1 - Dreptul la muncă

Prin garantarea dreptului la muncă, părţile se angajează să recunoască ca unul din
principalele lor obiective "realizarea şi menţinerea nivelului cel mai ridicat şi cel mai stabil
posibil de ocupare a forţei de muncă" (par.1).

Art.2 - Dreptul la condiţii de muncă echitabile

În aplicarea acestui sistem se urmăreşte a se fixa o "durată rezonabilă" a zilei de muncă
sau a săptămânii de lucru, a se prevedea zile de sărbătoare plătite şi un concediu anual de cel
puţin patru săptămâni, protecţia lucrătorilor ce-şi desfăşoară activitatea în condiţii periculoase,
precum şi acordarea unui repaus săptămânal.
Dar, aşa cum s-a observat în literatura de specialitate, Carta se limitează la generalităţi şi
nu se pune problema stabilirii unei durate de muncă uniforme, comune.
Un paragraf special obligă statele ce ratifică Carta să se asigure că lucrătorii sunt
informaţi asupra aspectelor esenţiale ale contractului sau relaţiei de muncă.

Art. 3 - Dreptul la securitate şi la igienă în muncă

Se prevede necesitatea adoptării de reglementări privind securitatea şi igiena muncii,
precum şi a măsurilor necesare privind controlul aplicării acestor reglementări.
Carta socială europeană revizuită a introdus o serie de dispoziţii prin care statele părţi
sunt obligate să definească, să aplice şi să reexamineze periodic o politică naţională coerentă
privind securitatea şi sănătatea lucrătorilor la locul de muncă.

Art.4 - Dreptul la o salarizare echitabilă

Statele membre se angajează să recunoască dreptul lucrătorilor la o remuneraţie
suficientă pentru a le asigura lor, ca şi familiilor lor un nivel de viaţă decent (par.1).
Un salariu minim legal nu există în toate ţările semnatare. Totuşi, organele însărcinate cu
controlul aplicării Cartei au reuşit, prin interpretări, să dea o semnificaţie mai concretă acestei
dispoziţii (salariul cel mai scăzut nu trebuie să fie inferior unui procent de 60% din salariul
mediu naţional). Se prevede, totodată, că remunerarea orelor suplimentare trebuie să se facă la un
tarif majorat.
În problema salariilor femeilor, textul afirmă dreptul lucrătorilor, bărbaţi şi femei, la o
remunerare egală, pentru o muncă de valoare egală, fără alte precizări în plus. În fapt, acest text
nu este decât puţin diferit de cel privind egalitatea salariilor bărbaţilor şi femeilor, înscris în
convenţia corespondentă a Organizaţiei Internaţionale a Muncii (Convenţia nr. 100/1951).
Articolul 4 conţine, de asemenea, o dispoziţie privind eliminarea reţinerilor din salarii.
În sfârşit, se arată că, pentru a se stabili o remunerare echitabilă, statele membre pot alege
între negocieri colective sau o metodă legală.
Art.5 - Dreptul sindical
Conform art.5, "în vederea garantării libertăţii pentru muncitori şi patroni de a constitui şi
de a adera la aceste organizaţii, părţile contractante se angajează ca legislaţia naţională să nu
afecteze această libertate şi nici să nu fie aplicată astfel încât să afecteze această libertate".
Carta autorizează o serie de excepţii care au fost solicitate de ţările în care dreptul
sindical nu aparţine tuturor categoriilor de lucrători, cum este cazul funcţionarilor care nu se
bucură, peste tot, de deplină libertate sindicală.
De asemenea, textul prevede că, pentru membrii forţelor armate, măsura în care garanţiile
dreptului sindical vor fi prevăzute va fi determinată de legislaţiile naţionale.

Art.6 - Dreptul de negociere colectivă

Recunoaşterea dreptului de negociere colectivă este corelată cu aceea a dreptului la
grevă. Acesta este un serios pas înainte, dacă luăm în considerare că dreptul la grevă nu este
recunoscut în convenţiile Organizaţiei Internaţionale a Muncii, iar unele legislaţii ale ţărilor
membre ale Consiliului Europei nu recunosc ca atare acest drept.

Art.7 Dreptul copiilor şi adolescenţilor la protecţie

Vârsta minimă de admitere la angajare este fixată la 15 ani, ceea ce este conform cu
prevederile convenţiilor Organizaţiei Internaţionale a Muncii.
Totodată, vârsta minimă pentru a fi admis la muncă în cazul anumitor ocupaţii
determinate, considerate ca fiind periculoase sau insalubre, a fost fixată prin Carta socială
europeană revizuită la 18 ani.
De asemenea, este prevăzută o protecţie deosebită din punct de vedere medical, inclusiv
un control medical periodic, pentru lucrătorii sub18 ani.
Vârsta până la care durata de muncă trebuie să fie limitată a fost stabilită la 18 ani.

Art.8 - Dreptul lucrătoarelor la protecţia maternităţii

Carta socială spre deosebire de convenţiile O.I.M., prevede că repaosul de maternitate va

putea fi însoţit, fie de un concediu plătit, fie de prestaţii de securitate socială, fie de un vărsământ
prelevat din fondurile publice.
Altfel spus, dreptul la concediul de maternitate dă posibilitatea unei alegeri, fapt ce
distinge Carta socială de prevederile Convenţiei O.I.M. nr.3 privind protecţia maternităţii (1919).
Conform convenţiei europene, protecţia maternităţii se poate face în cadrul unei politici de
securitate socială sau în cadrul dreptului muncii, trebuind să existe o compensare cvasiintegrală a
salariului femeii în timpul concediului său de maternitate. Carta merge, din acest punct de
vedere, mai departe faţă de convenţiile Organizaţiei Internaţionale a Muncii.

Carta revizuită a extins perioada în care o femeie însărcinată nu poate fi concediată.

Această perioadă începe din momentul în care muncitoarea notifică angajatorului faptul că este
însărcinată şi se întinde până la sfârşitul concediului de maternitate (stabilit la minimum 14
săptămâni.

Art.9 - Dreptul la orientare profesională

 Statele membre se angajează să instituie un sistem instituţional care să sprijine toate
persoanele, inclusiv cele cu handicap, să rezolve problemele legate de alegerea unei profesii sau
de promovare profesională, ţinând seama de caracteristicile acestora, precum şi de posibilităţile
pieţei forţei de muncă.

Art.10 - Dreptul la formare profesională

Acest articol instituie obligativitatea statelor de a implementa un sistem de pregătire,
general şi coerent, şi a altor sisteme de formare profesională în folosul tinerilor.
De asemenea, se prevăd măsuri speciale pentru recalificarea profesională a muncitorilor
adulţi, conform necesităţilor progresului tehnic şi noilor orientări pe piaţa forţei de muncă, prin
măsuri speciale de reconversie şi reinserţie de lungă durată a şomerilor.

Art.11 - Dreptul la protecţia sănătăţii

Se prevede angajamentul adoptării acelor măsuri care să elimine, pe cât posibil, factorii
ce induc o sănătate deficientă, precum şi organizarea unor servicii de consultaţie şi educaţie
vizând ameliorarea stării de sănătate şi întărirea simţului de responsabilitate individuală în
materie de sănătate.

Art.12 - Dreptul la securitate socială

Se înscrie dezideratul menţinerii unui regim de securitate socială la un nivel satisfăcător,
cel puţin egal celui necesar pentru ratificarea Codului european de securitate socială.
În acelaşi timp, statele membre se angajează să ridice, progresiv, nivelul regimului de
securitate socială, inclusiv prin încheierea unor acorduri bilaterale şi multilaterale sau prin alte
instrumente juridice internaţionale.

Art.13 - Dreptul la asistenţă socială şi medicală

În vederea asigurării exercitării efective a dreptului de asistenţă socială şi medicală,
statele semnatare se angajează să vegheze ca orice persoană care nu dispune de resurse suficiente
şi care nu este în măsură să şi le procure prin propriile mijloace sau să le primească din altă
sursă, în special prin prestaţii rezultând dintr-un regim de securitate socială, să poată obţine o
asistenţă adecvată şi, în caz de boală, îngrijirile cerute de situaţia sa.

Art.14 - Dreptul de a beneficia de servicii sociale

În aplicarea acestui drept se urmăreşte încurajarea şi organizarea serviciilor ce utilizează
metode proprii serviciului social şi care contribuie la bunăstarea şi dezvoltarea indivizilor şi
grupurilor profesionale, ca şi adaptarea lor la mediul social.

Art.15 - Dreptul persoanelor cu handicap la autonomie, integrare socială şi

participare la viaţa comunităţii.
Se prevăd măsuri adecvate pentru plasarea persoanelor cu handicap fizic, în special prin
intermediul serviciilor specializate de plasare, precum şi măsuri de încurajare a patronilor pentru
a angaja în muncă persoane cu handicap.
Art.16 - Dreptul familiei la protecţie socială, juridică şi economică
Este un drept asigurat prin intermediul prestaţiilor sociale familiale, prin dispoziţii fiscale
de încurajare a construcţiilor de locuinţe adaptate necesităţilor familiale, de ajutorare a tinerelor
familii sau prin orice alte măsuri adecvate.

Art.17 - Dreptul copiilor şi adolescenţilor la protecţie socială, juridică şi

economică
Articolul prevede, în mod general, că statele contractante vor lua toate măsurile necesare
şi adecvate în acest sens, inclusiv crearea sau menţinerea instituţiilor sau serviciilor
corespunzătoare.

Art.18 - Dreptul la exercitarea unei activităţi lucrative pe teritoriul celorlalte Părţi

Pe lângă cadrul creat de Uniunea Europeană, acest articol instituie obligaţia de a aplica,
într-un spirit liberal, reglementările privind exercitarea de către străini a unei activităţi pe
teritoriul altui stat.
Statele semnatare se angajează să faciliteze cetăţenilor altor state contractante să lucreze
pe teritoriul lor, fiind expres indicat că se vor adapta reglementările în vigoare şi că se vor
simplifica formalităţile care privesc lucrătorii străini.

Art.19 - Dreptul muncitorilor migranţi şi al familiilor lor la protecţie şi asistenţă

O dată ce se permite lucrătorilor străini să se instaleze pe teritoriul unui alt stat, trebuie să
li se recunoască acestora egalitatea drepturilor.
Cele 12 paragrafe ale articolului instituie egalitatea cu privire la impozite, taxe, acţiuni în
justiţie, expulzare, transferul câştigurilor ş.a.
Totuşi, conform art.19, lucrîtorul migrant poate cere doar în limitele legislaţiei statului în
cauză ca familia să i se alăture, precum şi să transfere integral câştigurile şi economiile sale.

Art.20 - Dreptul la egalitate de şanse şi tratament în materie de angajare şi

profesie, fără discriminare bazată pe sex
Sunt vizate, în principal, accesul la angajare, protecţia contra concedierii şi reinserţia
profesională, reciclarea, recalificarea profesională, condiţiile de angajare şi de muncă, inclusiv
remunerarea, evoluţia profesională, inclusiv promovarea.

Art.21 - Dreptul la informare şi consultare

Conform legislaţiei şi practicii naţionale, statele membre se angajează să ia sau să
promoveze acele măsuri care să permită lucrătorilor să fie informaţi periodic sau în timp oportun
asupra situaţiei economice şi financiare a întreprinderii. Este reţinută, totodată, obligaţia
organizării de consultări privind deciziile susceptibile să afecteze în mod substanţial interesele
muncitorilor.

Art.22 - Dreptul de a lua parte la determinarea şi ameliorarea condiţiilor de

muncă şi a mediului de muncă
Sunt reglementate protecţia sănătăţii şi securităţii în cadrul întreprinderii, organizarea
serviciilor şi facilităţilor sociale şi socio-culturale ale întreprinderii, precum şi controlul
respectării reglementărilor în aceste domenii.
Art.23- Dreptul persoanelor în vârstă la o protecţie socială
Sunt avute în vedere, printre altele, măsuri ce au ca obiect garantarea de resurse
suficiente, locuinţe adecvate, diverse ajutoare, îngrijirea sănătăţii etc.

Art. 24- Dreptul la protecţie în caz de concediere

Acest articol protejează lucrătorii împotriva concedierilor abuzive, precum şi dreptul
acestora la o indemnizaţie adecvată sau la o altă reparaţie corespunzătoare.

Art. 25- Dreptul lucrătorilor la protecţia propriilor creanţe în caz de

insolvabilitate a patronului acestora
Creanţele lucrătorilor rezultate ca urmare a contractelor de muncă sau a relaţiilor de
muncă trebuie să fie garantate de o instituţie de garantare sau orice altă formă eficientă de
protecţie.

Art. 26-Dreptul la demnitate în muncă

Articolul urmăreşte să promoveze sensibilizarea, informarea şi prevenirea în materie de
hărţuire la locul de muncă sau în legătură cu munca, precum şi în privinţa oricărui alt
comportament ostil sau ofensiv.

Art. 27- Dreptul lucrătorilor cu responsabilităţi familiale la egalitate de şanse şi

tratament
Scopul acestei prevederi este acela de a se evita ca responsabilităţile familiale să
diminueze şansele profesionale ale lucrătorilor. De aceea, statele trebuie să adopte măsuri
specifice, în special în favoarea menţinerii şi întoarcerii la viaţa activă după o perioadă de
absenţă ca urmare a îngrijirii copilului şi a concediului parental.

Art. 28- Dreptul reprezentanţilor lucrătorilor la protecţie în întreprindere şi

facilităţile acordate acestora
Părţile se angajează ca, în întreprinderi, reprezentanţii lucrătorilor să beneficieze de o
protecţie efectivă împotriva actelor care ar putea să le aducă un prejudiciu, inclusiv împotriva
concedierii, şi care ar fi motivate de calitatea sau de activităţile acestora ca reprezentanţi ai
lucrătorilor din întreprindere.

Art. 29- Dreptul la informare şi la consultare în procedurile de concediere

colectivă
Articolul prevede obligaţia patronilor de a informa şi consulta reprezentanţii lucrătorilor,
în timp util, înaintea unor concedieri colective, precum şi asupra posibilităţilor de a evita
concedierile colective sau a limita numărul şi de a diminua consecinţele acestora.

Art. 30- Dreptul la protecţie împotriva sărăciei şi excluderii sociale

Se reţine imperativul adoptării unor măsuri în cadrul unei abordări globale şi coordonate
pentru promovarea accesului efectiv în special la angajare, locuinţă, formare, învăţământ,
cultură, asistenţă socială şi medicală al persoanelor care se găsesc sau riscă să se găsească într-o
situaţie de excludere socială sau de sărăcie şi al familiei acestora.

Art. 31- Dreptul la locuinţă

Se prevede necesitatea adoptării unor măsuri menite să favorizeze accesul la locuinţă la
un nivel adecvat.

c. Mecanismul de control
Există două tipuri principale de metode pentru a veghea la aplicarea convenţiilor
internaţionale în domeniul social.
În primul rând, sunt plângerile emanând de la persoane individuale sau de la grupuri sau
asociaţii. În al doilea rând, există sistemul analizei periodice a rapoartelor generale anuale,
elaborate de guvernele ce au ratificat o anumită convenţie.Aceste rapoarte fac referire la diferite
puncte prevăzute de convenţia respectivă.
Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, după cum s-a arătat în capitolul anterior, se
referă la sistemul plângerilor.
Iniţial, Carta socială europeană a adoptat sistemul rapoartelor. Ulterior, prin Protocolul
adiţional din 1995 s-a adăugat un sistem de control bazat pe reclamaţiile colective.
Carta socială europeană prevede transmiterea de către guverne a două feluri de rapoarte:
unele vizează posibilitatea unui control de legalitate propriu-zisă, altfel spus executarea
angajamentelor asumate; celelalte urmăresc un aşa-zis control al eficacităţii, vizând, în principal,
dispoziţiile care nu au fost acceptate de statul respectiv.
Aceste rapoarte sunt redactate în mod similar celor elaborate sub auspiciile Organizaţiei
Internaţionale a Muncii, Carta prevăzând maniera în care ele sunt examinate.
Rapoartele se întocmesc bienal pentru dispoziţiile nucleului dur (respectiv la patru ani
pentru alte dispoziţii) şi privesc aplicarea dispoziţiilor părţii a II-a a Cartei pe care statul
respectiv le-a acceptat.
Rapoartele sunt redactate urmărindu-se un formular adoptat de Comitetul Miniştrilor.
Copii după aceste rapoarte trebuie adresate anumitor organizaţii naţionale sindicale şi patronale
reprezentative (art.23), care pot formula observaţii asupra conţinutului lor şi pot cere ca acestea
să fie comunicate Secretarului General al Consiliului Europei.
Procedura de control propriu-zisă prevede intervenţia a trei organe.
1) Primul este Comitetul european al drepturilor sociale, comitet de experţi independenţi,
compus din nouă membri desemnaţi de Comitetul Miniştrilor al Consiliului Europei şi asistat de
un observator al Organizaţiei Internaţionale a Muncii. După analizarea rapoartelor bienale şi a
eventualelor observaţii ale partenerilor sociali, acest comitet prezintă observaţiile sale privind
gradul de aplicare a dispoziţiilor Cartei sub forma "concluziilor"21.
2) Aceste concluzii, precum şi rapoartele bienale sunt apoi transmise unui comitet format
din reprezentanţi ai fiecăruia din statele ratificante şi denumit Comitetul guvernamental. Acest
21
În activitatea de interpretare a anumitor norme ale Cartei, Comitetul european al drepturilor sociale a invocat
prevederi ale Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, în special art. 6 (accesul la un tribunal) şi art. 13 (dreptul
la un recurs efectiv). Este situaţia unor drepturi cum sunt nediscriminarea în folosirea forţei de muncă, egalitatea de
remunerare, egalitatea şanselor şi de tratament în folosirea forţei de muncă şi în profesiune etc.
comitet îşi desfăşoară activitatea în prezenţa unor observatori ai organizaţiilor internaţionale
sindicale şi patronale, care participă la şedinţele sale cu titlu consultativ. Comitetul poate, de
asemenea, să consulte reprezentanţi ai organizaţiilor internaţionale neguvernamentale ce au statut
consultativ pe lângă Consiliul Europei.
Comitetul guvernamental pregăteşte deciziile Comitetului Miniştrilor şi, în particular,
selecţionează, pe baza consideraţiilor de politică socială şi economică, situaţiile care ar trebui să
facă obiectul recomandărilor pentru fiecare stat parte în cauză.
Comitetul guvernamental poate adresa un avertisment unui stat care nu se conformează
unei prevederi a Cartei, în cazul unei concluzii negative a Comitetului european al drepturilor
sociale sau al lipsei de informaţii. Acest avertisment nu are însă valoare juridică, fiind mai
degrabă un semnal de alarmă care este menit să determine statul respectiv să acţioneze, în caz
contrar fiind adoptată o recomandare la următorul ciclu de control.
3) Conform articolului 27, paragraf 3 al Cartei, Comitetul guvernamental al Cartei trebuie
să elaboreze un raport, pentru Comitetul Miniştrilor, în anexa căruia sunt cuprinse, totodată,
concluziile Comitetului de experţi amintit.
Comitetul Miniştrilor este apoi chemat să-şi exercite funcţiile ce i-au fost atribuite prin
Carta socială şi care se concretizează în emiterea de recomandări, solicitând statelor să-şi
modifice legile sau practicile pentru a se conforma Cartei.

În noiembrie 1995, a fost adoptat, un Protocol adiţional la Carta socială care instituie
procedura reclamaţiilor colective, un sistem similar celui existent în cadrul Organizaţiei
Internaţionale a Muncii, prin care organizaţii patronale şi sindicale, precum şi organizaţii
internaţionale care au statut consultativ pe lângă Consiliul Europei pot invoca încălcări ale Cartei
sociale europene.
Se concretizează, astfel, un sistem care permite plângerile colective privind nerespectarea
obligaţiilor asumate prin ratificarea Cartei.
Din păcate, România nu a ratificat Protocolul adițional din 1995, neparticipând astfel la
un sistem de control într-un domeniu în care țara noastră nu a atins standarde ridicate.
Plângerile sunt examinate de Comitetul european al drepturilor sociale, care trebuie să
decidă mai întâi admisibilitatea lor pe baza criteriilor enumerate de protocol. Comitetul
înaintează un raport către Comitetul Miniştrilor, care în cazul aplicării nesatisfăcătoare a
dispoziţiilor Cartei sociale va adresa o recomandare statului contractant în cauză. De asemenea,
în circumstanţe speciale, Comitetul Miniştrilor poate să consulte Comitetul guvernamental
asupra chestiunii în cauză.
Pentru a fi admisibilă (conform art. 4 al Protocolului nr. 3) reclamaţia trebuie prezentată
în scris, să se refere la o prevedere acceptată de partea contractantă în cauză şi să indice în ce
măsură această prevedere nu a fost aplicată în manieră satisfăcătoare.
Paragraful 31 al raportului explicativ reţine în sarcina Comitetului european al
drepturilor sociale necesitatea de a lua în considerare şi următoarele elemente:
- o reclamaţie poate fi declarată admisibilă chiar dacă un caz similar a fost supus unei
alte instanţe naţionale sau internaţionale22;
- faptul că substanţa unei reclamaţii a constituit obiectul examinării în cadrul procedurii
normale a rapoartelor guvernamentale nu trebuie să împiedice- în sine- admiterea
reclamaţiei;
- o reclamaţie nu se poate referi la situaţii individuale.
22
Este evident o derogare de la regulile ce guvernează alte mecanisme de control existente la nivel internaţional ce se explică
prin faptul că mecanismul reclamaţiilor colective prevăzut în această situaţie nu este unul jurisdicţional.
d. Domeniu de aplicare
Având un caracter mai restrictiv decât Convenţia Europeană a Drepturilor Omului,
conform căreia părţile contractante recunosc oricărei persoane aflate sub jurisdicţia lor drepturile
şi libertăţile enunţate în Convenţie, Carta socială nu se aplică decât cetăţenilor statelor
contractante. Anexa sa dispune în mod clar că "persoanele vizate la articolele 1-17 şi 20-30 nu
includ străinii decât în măsura în care ei sunt cetăţeni ai altor Părţi, care îşi au reşedinţa legală
sau care lucrează în mod obişnuit pe teritoriul Părţii respective, fiind înţeles că articolele
menţionate vor fi intrepretate în lumina dispoziţiilor art. 18 şi 19".
Această concepţie, care se bazează pe noţiunea de reciprocitate, obişnuită în tratate, se
îndepărtează de aceea din care se inspiră convenţiile internaţionale ale muncii "deschise" ale
Organizaţiei Internaţionale a Muncii care, în mod normal, stabilesc norme de protecţie aplicabile
ansamblului lucrătorilor dintr-o ţară, independent de naţionalitatea lor. În literatura de specialitate
se apreciază că aceasta este o trăsătură de evidentă inferioritate în maniera de concepţie a Cartei
sociale23.
Articolul G al Părţii a V-a a Cartei sociale revizuite prevede o serie de restricţii ce pot fi
aduse drepturilor prevăzute de Cartă. Conform acestui articol, punerea în aplicare a drepturilor
enunţate nu va putea face obiectul unor restricţii sau limitări, cu excepţia celor care sunt necesare
într-o societate democratică pentru a garanta respectarea drepturilor şi libertăţilor altora sau
pentru a proteja ordinea publică, securitatea naţională, sănătatea publică sau bunele moravuri.
Pe de altă parte, pentru ţările care nu au legislaţie socială dezvoltată, Carta le permite să
pună în aplicare unele din dispoziţiile conţinute prin intermediul convenţiilor colective încheiate
între patroni sau organizaţii patronale şi organizaţii sindicale. De altfel, această metodă prevăzută
în articolul 33 este deja admisă şi în cadrul Organizaţiei Internaţionale a Muncii.

e. Jurisprudenţa
Controlul aplicării Cartei a condus la elaborarea unei vaste jurisprudenţe. Printre
elementele cele mai importante figurează definirea cu mai mare acurateţe a beneficiarilor
diverselor drepturi recunoscute de Cartă24.
- A fost, astfel, necesar să se expliciteze conţinutul ratione materiae al Cartei, dându-se,
în unele cazuri, semnificaţie conceptelor sau trasându-se limitele noţiunilor utilizate. Astfel,
angajamentul figurând în articolul 1, paragraf 1, care este de "a recunoaşte ca obiectiv principal
realizarea deplinei angajări", exclude adoptarea unui "sistem economic ce prevede o rezervă
permanentă de şomeri". Comitetul european pentru drepturile sociale a interpretat această
prevedere ca fiind o obligaţie mai degrabă de mijloace decât o obligaţie de rezultat. Obiectul
acestei norme nu este ca statele să recunoască un drept individual la un loc de muncă, ci acela ca
ele să ducă o politică economică pentru a ameliora situaţia locurilor de muncă şi să ia măsurile
necesare în acest sens.
- Dreptul la securitate şi igienă în muncă, enunţat de articolul 3, nu menţionează în mod
expres categoriile de lucrători interesaţi. Unele organe de control au apreciat că reglementarea
23
Vezi, Gerard Lyon-Caen, Antoine Lyon-Caen, Droit social international et européen. Précis Dalloz, Paris, 1991, p. 143.

24
Vezi şi Carta socială europeană-scurt ghid, Consiliul Europei, 2000.
securităţii şi igienei trebuie, în principiu, să fie aplicabilă atât muncitorilor salariaţi cât şi
muncitorilor familiali sau independenţi, în toate sectoarele economiei. Totuşi, gradul acestei
reglementări şi al celui de control al aplicării sale pot diferi, în funcţie de sectorul respectiv;
astfel, de exemplu, normele de securitate vor avea caracteristici proprii de aplicare în industrie şi
agricultură.
- În faţa unei noţiuni atât de imprecise, cum este aceea a "duratei rezonabile de muncă"
(art.2, par.1), organele de control, considerând relativitatea sa în timp şi spaţiu, s-au abţinut s-o
definească în mod absolut. Aprecierea trebuie făcută de la caz la caz, ţinând seama nu numai de
durata muncii, aşa cum este ea stabilită de legislaţia naţională, dar totodată şi de cea care rezultă
din convenţiile colective. De altfel, un alt element de apreciere trebuie căutat în natura şi
întinderea dreptului angajatorului de a cere, dacă e cazul, efectuarea de ore suplimentare.
- Pentru a fi considerat ca echitabil în sensul articolului 4 par.1, un salariu nu trebuie să
fie mult sub nivelul salariului mediu naţional. Pragul adoptat în acest sens de Comitetul
drepturilor sociale este de 60% (valoare netă). Salariile trebuie să fie, de asemenea, întotdeauna
deasupra pragului de sărăcie din ţara respectivă. Metoda de calcul Comitetului se bazează pe
sumele nete, adică după scăderea cotizaţiilor de asigurare socială şi ţinând seamă de scutirile de
care beneficiază salariatul în privinţa impozitului pe venit.
- Importantul principiu al egalităţii salariilor între bărbaţi şi femei, pentru o muncă de
valoare egală, recunoscut de articolul 4, par.3, a făcut, de asemenea, obiectul unei interpretări a
organelor de control, prevăzute de Cartă. A rezultat că, în cazul nerespectării, acest principiu
trebuie să poată face obiectul unui recurs efectiv în faţa unui tribunal sau altei instanţe
independente. În astfel de cazuri, reclamantul trebuie să fie la adăpostul oricărui act de retorsiune
din partea angajatorului său. În plus, dacă clauze contrare acestui principiu ar fi convenite, totuşi,
în convenţii colective sau în contracte de muncă, ele ar trebui să fie considerate ca nule şi
neavenite.
- Paragraful 4 al articolului 4 califică, de asemenea, ca "rezonabil" termenul de preaviz
de care trebuie să beneficieze orice muncitor, în caz de încetare a angajării. În acest caz,
demersul organelor de control a fost de a aprecia, de la caz la caz, durata preavizului, ţinând
seama de criterii de echitate, cum sunt, de exemplu, vechimea în muncă.
- Dreptul la un preaviz rezonabil în caz de încetare a angajării se aplică tuturor
categoriilor de salariaţi, inclusiv celor care se află într-o relaţie de muncă atipică sau celor care se
află în perioada de probă.
- Articolul 5 permite statelor să restricţioneze dreptul sindical al poliţiştilor, dar nu
autorizează suprimarea completă a acestui drept. Se poate impune funcţionarilor de poliţie să
adere la organizaţii sau de a constitui numai organizaţii compuse esclusiv din proprii membrii.
Totuşi, aceste asociaţii ale poliţiştilor trebuie să poată să-şi exercite anumite prerogative
sindicale, precum dreptul de a negocia condiţiile de muncă, retribuţia şi dreptul de întrunire.
Aderarea la sindicat nu poate fi în nici un caz obligatorie.
- Articolul 6 paragraful 4 recunoaşte dreptul patronilor şi muncitorilor la acţiuni
colective. Organele de control au fost unanime în a recunoaşte că, dacă pentru lucrători, acest
drept se traduce prin recurgerea la grevă, pentru patroni "lock-out-ul" este mijlocul principal,
dacă nu singurul, şi că cele două tipuri de acţiune colectivă nu trebuie puse, în mod necesar, pe
picior de egalitate.
Dreptul la acţiuni colective este garantat doar în cazul conflictelor de interese. Rezultă că
el nu vizează grevele "politice" şi că nu trebuie invocat în cazul conflictelor de drepturi, adică în
cazul diferendelor având ca obiect existenţa, valabilitatea sau interpretarea unei convenţii
colective sau violarea unei astfel de convenţii.
 - Dreptul la acţiuni colective, ca orice alt drept, poate fi reglementat în exerciţiul său, în
limitele sale definite. Astfel, articolul 6 par.4 permite, în mod expres, anumite restricţii, inclusiv
obligaţia de a respecta un anumit timp "pacea socială", dacă aceasta decurge dintr-o convenţie
colectivă.
- A fost considerată, de asemenea, ca o măsură admisibilă, obligaţia impusă de legislaţie,
de a respecta, înainte de a se recurge la o acţiune colectivă, o perioadă de "temporizare", în cazul
în care ar fi începute negocieri sau ar fi în curs de desfăşurare proceduri de conciliere şi arbitraj.
- Referitor la efectele grevei, conform avizului organelor de control, aceasta nu trebuie să
ducă la încetarea contractului de muncă. Totuşi, nu există o violare a Cartei dacă această încetare
nu este decât formală şi dacă, la sfârşitul grevei, muncitorul continuă să beneficieze de drepturi
avute anterior.
- Interzicerea muncii copiilor, prevăzută de paragraful 1 al articolului 7 acoperă toate
domeniile de activitate, adică toate sectoarele economice şi toate tipurile de întreprinderi,
inclusiv întreprinderile familiale şi toate formele de muncă, remunerată sau nu, muncile agricole,
munca domestică şi munca la domiciliu, sub-contractarea şi munca efectuată de copii în cadrul
familiei.
Ca derogare de la interdicţia de a angaja copii sub 15 ani, par. 1 autorizează angajarea lor
la munci uşoare determinate, care nu riscă să dăuneze sănătăţii, moralităţii şi educaţiei lor. Aceste
munci trebuie să fie în principiu enunţate într-o listă restrictivă.
- Aplicarea principiului egalităţii de tratament în domeniul muncii, s-a concretizat în
diverse ţări, prin eliminarea progresivă şi constantă a oricărei forme de discriminare bazată pe
sex. Aceasta a condus organele de control la precizarea întinderii articolului 8 par.4, care
comportă obligaţia de a reglementa angajarea femeilor pentru munca de noapte în unităţile
industriale şi de a interzice orice folosire a forţei de muncă feminine în lucrul subteran în mine,
ca şi, dacă există, în orice lucrări ce nu convin acestora, datorită caracterului lor periculos,
insalubru sau penibil.
Interdicţia angajării forţei de muncă feminine în locuri de muncă subterane nu vizează
decât folosirea femeilor la lucrări de extracţie subterane în mine, putând fi admise pentru
activităţi în special de natură socială, medicală, de inspecţie şi conducere.

- In termenii articolului 15 par. 2, politica locurilor de muncă pentru persoanele cu

handicap nu trebuie să se limiteze la posibilităţile de acces la un loc de muncă, ci ea trebuie să
vizeze integrarea durabilă a persoanelor cu handicap, de exemplu , cu ajutorul măsurilor privind
menţinearea în serviciu. În acest scop, patronii trebuie să fie supuşi unor obligaţii pozitive
(obligaţia de reabilitare) şi negative (interzicerea de a concedia o persoană din cauza
handicapului).

- Pentru a se asigura respectarea art. 20, statele trebuie să prevadă în legislaţia lor o
protecţie adecvată împotriva oricărei măsuri de discriminare sau de retorsiune. Legislaţia trebuie
să prevadă redresarea situaţiei respective- spre exemplu, în caz de concediere, reintegrarea
persoanei interesate- şi o compensaţie pentru orice pierdere financiară suferită în cursul perioadei
intermediare. Atunci când o asemenea soluţie nu este posibilă, poate fi prevăzută o compensaţie
financiară, dar numai cu condiţia ca aceasta să fie suficient de importantă pentru a-l descuraja pe
patron, dar şi pentru a-l despăgubi pe lucrător.

De asemenea, este posibil să se prevadă o inversare parţială a sarcinii dovezii în cazurile

alegaţiilor referitoare la discriminare bazată pe sex, pârâtul trebuind să facă dovada că
discriminarea aparentă se datorează unor factori obiectivi care nu au nimic de-a face cu
discriminarea bazată pe sex şi nu constituie, deci, o violare a principiului egalităţii de tratament.

-Dreptul la informare şi consultare (art.21), precum şi dreptul de a lua parte la

determinarea şi ameliorarea condiţiilor de muncă şi a mediului de muncă (art. 22) trebuie să fie
însoţite de garanţii care să asigure exercitarea sa efectivă, în special posibilitatea pentru lucrători
de a face recurs când drepturile nu le sunt respectate. În plus, trebuie prevăzute sancţiuni în
cazul în care întreprinderile nu se conformează obligaţiilor lor în această privinţă.

IV. ALTE CONVENŢII ALE CONSILIULUI EUROPEI

Convenţia pentru prevenirea torturii şi a pedepselor şi tratamentelor inumane

sau degradante

Consiliul Europei a adoptat, in 1987, Convenţia europeană pentru prevenirea torturii şi a

pedepselor sau tratamentelor inumane sau degradante, care a intrat în vigoare în 1989. Aceasta
Convenţie completează protecţia asigurată de Convenţia europeană a drepturilor omului
instituind un Comitet european pentru prevenirea torturii (CPT).

Comitetul este compus din experţi independenţi şi imparţiali, care provin din domenii diferite:
jurişti, medici, experţi în probleme penitenciare sau ale poliţiei.

El poate vizita orice fel de loc de detentie: inchisori si centre de detentie pentru minori,
posturi de politie, centre de detinere a detinutilor imigranti si spitale psihiatrice pentru a examina
tratamentul aplicat persoanelor private de libertate. El are acces nelimitat la locurile de detentie,
poate intervieva fara martori detinutii si poate intra in contact, in mod liber, cu orice alta
persoana sau organizatie neguvernamentala susceptibila de a-i furniza informatii.

Obiectivul urmarit de Comitet este intarirea protectiei detinutilor impotriva torturii si a

pedepselor sau tratamentelor inumane sau degradante, si nu condamnarea statelor pentru abuzuri.
Dupa fiecare vizita, Comitetul elaboreaza un raport in care stabileste rezultatele vizitei si
recomandarile pe care le considera necesare pentru imbunatatirea situatiei persoanelor private de
libertate. Acest raport confidential este trimis statului in cauza. Raportul include solicitarea unui
raspuns scris din partea statului, in care sa se precizeze masurile luate pentru aplicarea
recomandarilor facute, reactiile la comentariile formulate si raspunsurile la informatiile solicitate.
Rapoartele Comitetului si raspunsurile statelor in cauza sunt confidentiale, dar a devenit o
practica obisnuita ca statele sa fie de acord sa faca publice aceste documente.

In cazul exceptional in care un stat nu reuseste sa coopereze, Comitetul european pentru

prevenirea torturii poate decide sa faca o declaratie publica.
 Convenţia cadru pentru protecţia minorităţilor naţionale

Ca urmare a Summit-ului sefilor de stat si de guvern de la Viena (1993), Consiliul

Europei a adoptat in 1994 Conventia-cadru pentru protectia minoritatilor nationale, primul
instrument multilateral obligatoriu din punct de vedere juridic destinat protejarii minoritatilor
nationale in general. Aceasta conventie-cadru defineste anumite obiective pe care statele
contractante se angajeaza sa le urmareasca prin intermediul legislatiei si politicilor nationale,
cum sunt egalitatea in fata legii, adoptarea de masuri vizand pastrarea si punerea in valoare a
culturilor, protejarea identitatilor, religiilor, limbilor minoritare si traditiilor, garantarea accesului
la media, stabilirea de relatii transfrontaliere libere si pasnice.

Conventia-cadru a intrat in vigoare la 1 februarie 1998. Statele contractante trebuie sa

pregateasca un raport privind masurile adoptate si sa-l prezinte in termen de 1 an de la data
ratificarii si apoi odata la fiecare 5 ani. Comitetul Ministrilor, ajutat de un Comitet consultativ
alcatuit din 18 experti independenti sunt implicati in monitorizarea Conventiei cadru. Comitetul
Consultativ evalueaza aceste rapoarte si determina daca obligatiile au fost complet indeplinite.
Opiniile lui sunt transmise Comitetului Ministrilor care informeaza statele parti asupra
concluziilor si recomandarilor. Regulile care guverneaza aceasta procedura de monitorizare
permit, de asemenea, organizatiilor neguvernamentale si asociatiilor minoritatilor sa transmita
informatii si/sau rapoarte alternative.

Consiliul Europei a imaginat o serie de activitati pentru protectia minoritatilor nationale

ca parte a programului sau de cooperare si asistenta: organizarea de reuniuni pentru a oferi
informatii detaliate despre Conventia cadru pentru minoritatile nationale (si alte instrumente
juridice europene) si incurajeaza statele care nu sunt parte la Conventia-cadru sa o semneze si sa
o ratifice. Pentru statele parti reuniunile de informare permit discutarea, de o maniera
aprofundata, evolutiile intervenite la nivel national si cel privind aplicarea Conventiei-cadru.
Delegatiile includ parlamentari, oficiali guvernamentali si reprezentanti ai minoritatilor
nationale. Sunt efectuate, de asemenea, expertize legislative privind chestiuni relative la protectia
minoritatilor nationale. Sunt organizate, totodata, seminarii de pregatire asupra redactarii
rapoartelor statale cu scopul de a eficientiza procedura de supervizare.

La 3 noiembrie 2004, Delegatii Ministrilor au decis reactivarea Comitetului de experti

privind chestiunile relative la minoritatile nationale (DH-MIN). Mandatul DH-MIN prevede
cooperarea cu alte organizatii internationale, precum si participarea acestora.

Convenţia europeană privind lupta împotriva traficului de fiinţe umane

În fiecare an, mii de femei, copii si barbati sunt victime ale traficului in scopul exploatarii
sexuale sau alt gen de exploatare, in interiorul or in exteriorul frontierelor tarilor lor. Acest
fenomen a dobandit o amploare fara precedent, incat se poate vorbi de o noua forma de sclavaj.
 Consiliul Europei este o organizatie internationala a carei preocupare principala consta in
salvgardarea si protectia drepturilor persoanei umane. Printre cele 46 de state membre ale sale
exista tari de origine, de tranzit si de destinatie a victimelor acestui trafic.

Consiliul Europei a adoptat Conventia europeana privind lupta contra traficului cu fiinte
umane la 3 mai 2005, deschisa in vederea semnarii tuturor statelor membre.

Obiectul acestei conventii este prevenirea si combaterea traficului cu fiinte umane sub
toate formele, nationale si internationale, legate sau nu de crima organizata.

Un prim principiu fundamental enuntat cu precizie in noua conventie prevede ca protectia

si promovarea drepturilor victimelor trebuie sa fie asigurata fara nici o diseminare, indiferent
daca este bazata pe sex, rasa, culoare, limba, religie, opinii politice sau de alta natura, origine
nationala sau sociala, apartenenta la o minoritate nationala, avere, nastere sau orice alta situatie.

Principala valoare adaugata a acestei conventii este adoptarea unei perspective bazate pe
drepturile persoanei umane, atentia pe care ea acorda protectiei victimelor si mecanismul sau
independent de monitorizare, care garanteaza respectarea de catre Parti a dispozitiilor conventiei.

Comisarul drepturilor omului

Postul de Comisar al drepturilor omului a fost instituit în cadrul Consiliului Europei in

anul 1999.

Comisarul este o institutie independenta imputernicita sa promoveze educatia,

sensibilizarea asupra drepturilor omului, cat si respectarea acestor drepturi si sa asigure
conformitatea deplina si eficienta cu instrumentele normative ale Consiliului Europei.

Jucand un rol complementar si esentialmente preventiv, Comisarul exercita functii

diferite fata de cele ale Curtii europene a drepturilor omului si a altor organe conventionale. Fara
a avea putere jurisdictionala, el ofera consilii, analize si recomandari statelor membre pentru
remedierea insuficientelor legislative si prevenirea incalcarii drepturilor omului in practica.

Mandatul sau prevede, de asemenea, cooperarea cu alte institutii internationale pentru

promovarea si protectia drepturilor omului, cat si posibilitatea de a interveni pe baza oricarei
informatii pertinente care ii este furnizata de guverne, parlamente nationale, avocatul poporului
sau alte institutii similare, particulari sau organizatii neguvernamentale.

Lucrând impreuna cu alte instituţii ale Consiliului Europei, Comisarul poate adresa un
raport, o recomandare sau un aviz asupra oricarei chestiuni specifice Comitetului Miniştrilor cât
şi Adunarii Parlamentare.
 Sarcini de învăţare(întrebări de control)

1. Ce diferenţiază Convenţia pentru protecţia drepturilor omului şi a libertăţilor

fundamentale de alte norme internaţionale în materie?
2. Care sunt drepturile şi libertăţile fundamentale garantate de Convenţia pentru protecţia
drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi protocoalele adiţionale?
3. Care sunt condiţiile de exercitare a drepturilor şi libertăţilor fundamentale garantate de
Convenţia pentru protecţia drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi
protocoalele adiţionale
4. Cum este organizată Curtea Europeană a Drepturilor Omului?
5. Care este procedura în faţa Curtii Europene a Drepturilor Omului?
6. Care sunt condiţiile de admisibilitate a unei cereri individuale la Curtea Europeană a
Drepturilor Omului?
7. Care este conţinutul Cartei sociale europene (revizuite)?
8. Care este mecanismul de control innstituit de Carta socială europeană?
9. Care sunt prevederile esenţiale ale Convenţiei cadru pentru protecţia minorităţilor
naţionale?

BIBLIOGRAFIE

1. Aurescu Bogdan, Bolintineanu Alexandru, Năstase Adrian, Drept

internaţional contemporan, All Beck, 2000
2. Raluca Miga Beşteliu, Drept internaţional : introducere în dreptul
internaţional public - Ed. a 3-a, rev. şi adăugită, Editura ALL BECK,
Bucureşti, 2003
3. Raluca Miga-Beşteliu, Catrinel Brumar, Protecţia internaţională a
drepturilor omului-Note de curs, Ediţia a 5-a, Editura Universul Juridic,
Bucureşti, 2010

4. Bianca Selejan Gutan, Protecţia europeană a drepturilor omului, ed. a 4-a,

Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2011

5. Corneliu Bîrsan, Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. Comentariu

pe articole. Vol. 1 şi 2. Editura C.H.Beck, Bucureşti, 2005-2006;

6. D. Bogdan, M. Selegean, Drepturile şi libertăţile fundamentale în

jurisprudenţa CEDO, Ed. All Beck, Bucureşti 2005;

7. Radu Chiriţă, Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, vol. I şi II,

Editura CHBeck, 2007

8. Radu Chiriţă, Dreptul la un proces echitabil, Editura Universul Juridic,

Bucureşti, 2008

9. Radu C. Demetrescu, Irina Moroianu Zlătescu, Drepturile omului în

sistemul Naţiunilor Unite: protecţie şi promovare, Institutul Român pentru
Drepturile Omului, Bucureşti, 2000

10.Ion Diaconu, Drepturile omului, Institutul Român pentru Drepturile Omului,

Bucureşti, 1993

11.Răzvan Dincă, Cereri în faţa C.E.D.O. Condiţii de admisibilitate, Ed. All-

Beck, Bucureşti, 2001;

12.Nicolae Ecobescu, Mariana Niţelea ; coord. Nicolae Ecobescu, Manualul

Consiliului Europei, Biroul de Informare al Consiliului Europei, Bucureşti,
2006

13.D.J. Harris, M. O’Boyle, C. Warbrick, Law of the European Convention on

Human Rights, Butterworths, London, Dublin, Edinburgh 1995;

14.Cristian Jura, Drepturile omului : drepturile minorităţilor naţionale, Editura

C. H. Beck, Bucureşti, 2006;

15.Andrei Popescu, Dreptul internaţional şi european al muncii, Editura

C.H.Beck, Bucureşti, 2008;
16.Corneliu Liviu Popescu, Hotărârile Curţii Europene a Drepturilor Omului
pronunţate în cauzele împotriva României (1998-2002), Ed. All-Beck,
Bucureşti, 2003;

17.Corneliu-Liviu Popescu, Curtea Europeană a drepturilor Omului, All Beck,

Bucureşti, 2004

18.Principalele instrumente internaţionale privind drepturile omului la care

România este parte, vol.I-II, Institutul Român pentru Drepturile Omului,
Bucureşti, 2007

19.Chiriţă Radu, Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. Comentarii şi

explicaţii. Ediţia 1, Editura C.H.Beck, Bucureşti, 2008

20.Beatrice Ramascanu, Jurisprudenţa CEDO în cauzele împotriva României,

Editura Hamangiu, Bucureşti, 2008

21.J.F.Renucci, Droit europeen des droits de l’homme, LGDJ, Paris, 2002

22.Michele De Salvia, Compendium de la CEDH, 2003

23.Bianca Selejan-Guţan, Protecţia europeană a Drepturilor omului. Ediţia a

doua. Editura C.H.Beck, Bucureşti, 2006

24.Bianca Selejan-Guţan, Horaţiu Rusu, Hotărârile CEDO împotriva României

(1998-2006). Editura Hamangiu, Bucureşti, 2006

25.Fredric Sudre, Drept European şi internaţional al drepturilor omului,

Editura Polirom Iaşi, 2006

26.F. Sudre, J.P. Marguenaud, J. Andriantsimbazovina, A. Gouttenoire, M.

Levinet, Les grands arrêts de la Cour européenne des Droits de l’Homme,
PUF 2003;

27.Nicolae Voiculescu, Dreptul socialeuropean, Editura Universul Juridic,

Bucureşti, 2015;

28.OG nr. 94/1999 privind participarea României la procedurile în faţa Curţii

Europene a Drepturilor Omului şi a Comitetului Miniştrilor al Consiliului
Europei şi regresul statului în urma hotărârilor şi convenţiilor de rezolvare
pe cale amiabilă, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr.
87/2001, modificată prin OUG nr. 64/2003 pentru stabilirea unor măsuri
 privind înfiinţarea, organizarea, reorganizarea sau funcţionarea unor structuri
din cadrul aparatului de lucru al Guvernului, a ministerelor, a altor organe de
specialitate ale administraţiei publice centrale şi a unor instituţii publice

29.HG nr. 868/2003 privind organizarea şi funcţionarea Agentului

guvernamental pentru Curtea Europeană a Drepturilor Omului, modificată
prin HG nr. 425/2005 privind organizarea şi funcţionarea Ministerului
Afacerilor Externe.

30.Jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului în cauzele care privesc

România: Monitoarele Oficiale ale României, partea I, site-ul Curţii
Europene a Drepturilor Omului (www.echr.coe.int), site-ul Înaltei Curţi de
Casaţie şi Justiţie (www.scj.ro)
 UNITATEA DE ÎNVĂŢARE IV
UNIUNEA EUROPEANĂ
 Titlul unităţii
 Cuprinsul unităţii
 Obiectivele învăţării
 Conţinutul unităţii (sinteze teoretice, exemple)
 Sarcini de învăţare
 Bibliografie

Cuprinsul unităţii

Acest capitol prezintă contribuţia Uniunii Europene la evoluţia mecanismelor

internaţionale de protecţie a drepturilor omului. Sunt analizate documente cum sunt Carta
Comunităţii privind drepturile sociale fundamentale ale lucrătorilor sau Carta drepturilor
fundamentale ale Uniunii Europene.
O atenţie deosebită este acordată uneia dintre libertăţile fundamentale ale dreptului
comunitar, şi anume libera circulaţie a persoanelor şi a forţei de muncă. Se explicitează
domeniul de aplicare al acestei libertăţi, precum şi conţinutul său material concretizat în
reglementări referitoare la: Dreptul de intrare şi de şedere, Liberul acces la angajare şi
egalitatea de tratament, Dreptul de a rămâne pe teritoriul unui stat membru după
desfăşurarea unei activităţi salariate în acel stat, ori privind restricţii ale dreptului de intrare
şi dreptului de şedere pe motive de ordine publică, securitate publică şi sănătate publică.

Obiectivele învăţării
A asimila cunoştinţele fundamentale referitoare la mecanismele de protecţie a drepturilor
omului dezvoltate în cadrul Uniunii Europene. A identifica jurisprudenţa semnificativă a Curţii
de Justiţie a Uniunii Europene în materia drepturilor şi libertăţilor fundamentale.

Conţinutul unităţii

UNIUNEA EUROPEANĂ
 I. Uniunea Europeană - repere istorice
Începutul celei mai importante construcţii economice, sociale şi juridice ale Europei şi
anume Uniunea Europeană, a constat în declaraţia din 9 mai l950 a lui Robert Schuman,
ministrul francez al afacerilor externe, în care prezenta planul pe care îl elaborase în vederea
unificării industriei europene a cărbunelui şi oţelului. Era, cu adevărat, o iniţiativă istorică în
favoarea unei "Europe organizate şi vii", care este "indispensabilă civilizaţiei" şi fără de care
"pacea în lume nu ar putea fi salvată". Acest plan a devenit o realitate o dată cu încheierea
tratatului ce a instituit Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului (CECA), semnat la l8
aprilie l95l la Paris.
Câţiva ani mai târziu, tratatele de la Roma din 25 martie l957 au consfinţit constituirea
Comunităţii Economice Europeane (CEE) şi Comunităţii Europeane a Energiei Atomice (CEEA
sau EURATOM).
Cele 6 state membre fondatoare erau Franţa, Italia, Belgia, Luxemburg, Olanda şi
Republica Federală Germania. La l ianuarie 1973 Regatul Unit al Marii Britanii şi Irlandei de
Nord, Danemarca şi Irlanda au aderat la Comunitate.
Ulterior, Comunitatea europeană s-a extins spre sud prin acceptarea ca membri a
Portugaliei şi Spaniei (1 I 1986), precum şi a Greciei (1 I 1981).
Începând cu 1 ianuarie 1995, organizaţia s-a lărgit prin aderarea a trei noi state: Austria,
Suedia, Finlanda.
O dată cu intrarea în vigoare a tratatelor de la Roma, au fiinţat 3 comunităţi diferite,
bazându-se fiecare dintre ele pe câte un tratat. Se poate considera că aceste 3 comunităţi, care
privesc domenii diferite, formează o unitate prin organizarea lor politică şi juridică. Ele au fost
instituite de către aceleaşi state membre şi urmăresc aceleaşi obiective de bază, care sunt reluate
în preambulele celor 3 tratate: realizarea unei "Europe organizate", stabilirea fundamentelor unei
"uniuni tot mai strânse între popoarele europene" şi un efort comun pentru a contribui la
"bunăstarea popoarelor lor". Tocmai în acest spirit Parlamentul European a adoptat Rezoluţia din
16 februarie 1978 prin a care propus desemnarea celor trei comunităţi prin expresia Comunitatea
Europeană.
Un moment important îl constituie semnarea de către cele 12 state membre la vremea
respectivă, în anul 1986, a Actului Unic European. Principal scop al acestui document a fost
eliminarea ultimelor bariere în calea creării pieţei unice până la 31 decembrie 1992. In plus,
Actul Unic European a extins sfera competenţelor Comunităţii şi a introdus o serie de schimbări
procedurale menite să accelereze procesul decizional la nivel comunitar.
La 7 februarie 1992 a fost semnat, la Maastricht, Tratatul privind Uniunea Europeană
(T.U.E.). Prin ratificarea sa, la sfârşitul anului 1993, de către toate statele membre ale
Comunităţii Europene (numită de-acum oficial Uniunea Europeană), s-a deschis drumul
realizării, în etape, atât a unei uniuni politice, cât şi a unei uniuni economice şi monetare,
constituind, fără îndoială, un reper fundamental în istoria civilizaţiei europene.
La 1 mai 1999 a intrat în vigoare Tratatul de Amsterdam al cărui obiectiv l-a constituit
revizuirea Tratatului de la Maastricht prin luarea unor decizii privind, în principal, următoarele:
1. Perfecţionarea activităţii instituţiilor europene şi adaptarea lor în perspectiva extinderii
Uniunii;
2. Progresele necesare în materie de politică externă şi de securitate comună pentru a dota
Europa cu o identitate şi cu o influenţă externă puternice;
 3.Apropierea Uniunii de membrii săi, ceea ce presupune să fie remediate deficienţele
Tratatului de la Maastricht în domeniul social, al justiţiei si al afacerilor interne, în controlul
democratic al funcţionării sale.

Tratatul de la Amsterdam, a contribuit la consolidarea drepturilor fundamentale ale

cetățenilor europeni. Acesta a introdus o procedură de sancționare a statelor membre care
violează drepturile fundamentale ale cetățeanului. De asemenea, aria de aplicare a principiului
nediscriminării, limitată până atunci la naționalitate, a fost extinsă la sex, rasă, religie, vârstă și
orientare sexuală.

Totodată, Tratatul de la Amsterdam a îmbunătățit politica de transparență a Uniunii și le-a

permis cetățenilor un acces mai larg la documentele oficiale ale instituțiilor europene.

O Conferinţă interguvernamentală convocată pentru a dezbate problemele instituţionale

legate de viitoarea extindere a Uniunii s-a terminat la 11 decembrie 2000 prin adoptarea
Tratatului de la Nisa, a cărui ratificare de către statele membre s-a încheiat la sfârşitul anului
2002.
În anul 2004, a avut loc cea mai consisentă lărgire a Uniunii, 10 noi state căpătând statutul
mult râvint de stat membru.
Începând cu 1 ianuarie 2007, România şi Bulgaria au aderat la Uniunea Europeană, ridicând la
27 numărul statelor membre.
Tratatul de la Lisabona (2007) a adus modificări în structura şi regulile de funcţionare a
instituţiilor europene menite a mări eficienţa aplicării politicilor Uniunii Europene în contextul
lărgirii semnificative a acesteia. Urmare a intrarii sale în vigoare, Carta drepturilor fundamentale
a drepturilor omului ale Uniunii Europene a căpătat o valoare juridică identică cu a tratatelor
europene.

Sistemul instituţional al Uniunii Europene care i-au asigurat eficacitatea în structurarea

politicilor, inclusiv pe plan legislativ este compus din: Parlamentul European, Consiliul, Comisia
şi Curtea de Justiţie. Un rol important îl au, totodată, Curtea de Conturi, precum şi Comitetul
Economic şi Social.
Trebuie remarcată, totodată, şi adânca implicare a instituţiilor sale în domenii care, în
mod tradiţional, ţineau de controlul exclusiv al fiecărui stat individual, ca şi în capacitatea sa de a
adopta acte normative ce leagă direct şi automat nu numai statele membre, şi, în egală măsură,
persoanele fizice şi juridice din aceste state.
Prin urmare, specific Uniunii este gradul ridicat de implicare a ei în raporturile juridice
interne ale statelor membre, zonă unde organizaţiile internaţionale clasice tind doar să fie
implicate prin intermediul relaţiilor juridice externe ale membrilor lor.

Pentru a apropia Uniunea de cetățenii săi, prin Tratatul de la Maastricht s-a creat o nouă
instituție, şi anume Mediatorul European. Acesta, denumit și Ombudsman, este desemnat de
Parlamentul European, iar durata mandatului său este egală cu cea a Parlamentului. Rolul
Mediatorului este acela de a investiga plângerile privind administrarea incorectă în instituțiile și
organismele Uniunii Europene. Orice cetățean al Uniunii sau orice persoană fizică sau juridică cu
domiciliul sau sediul într-un stat membru al UE poate înainta o plângere către Mediator. Acesta
încearcă încheierea unui acord amiabil între reclamant și instituția sau organismul european
vizat.
 Dreptul la petiție către Parlamentul European de care beneficiază orice persoană care
domiciliază pe teritoriul Uniunii reprezintă un alt factor important de apropiere a cetățenilor de
instituțiile europene.

II.Carta drepturilor fundamentale ale Uniunii Europene (2000)

La 7 decembrie 2000 la Nisa a fost adoptată Carta drepturilor fundamentale ale Uniunii
Europene cu scopul de a se întări protecţia drepturilor fundamentale în lumina evoluţiei
societăţii, a progresului social şi a dezvoltărilor ştiinţifice şi tehnologice.
Tratatul de la Lisabona din 2007 modifică art. 6 alin.( 1) din Tratatul privind Uniunea
Europeană, precizându-se în noua formulare faptul că “Uniunea recunoaşte drepturile, libertăţile
şi principiile prevăzute în Carta drepturilor fundamentale(…) care are aceeaşi valoare juridică cu
cea a tratatelor”. Aşadar, prin această dispoziţie s-a conferit Cartei forţă juridică obligatorie
pentru instituţiile Uniunii Europene, caracter pe care nu l-a avut la momentul adoptării sale. Ca
urmare, Curtea de justiţie va putea controla respectarea Cartei drepturilor fundamentale ale
omului, şi punerea în operă a reglementărilor europene de către statele membre. Prin aceasta se
poate spune că s-a intrat într-o nouă etapă importantă a construcţiei europene, aşa cum aprecia
chiar preşedintele Comisiei Europene18.
Aşa cum se arată în preambulul Cartei, “Uniunea se întemeiază pe valorile indivizibile şi
universale ale demnităţii umane, libertăţii, egalităţii şi solidarităţii; Uniunea se sprijină pe
principiul democraţiei şi pe principiul statului de drept.Uniunea situează persoana în centrul
acţiunii sale instituind cetăţenia Uniunii şi creând un spaţiu de libertate, de securitate şi de
justiţie. Uniunea contribuie la păstrarea şi dezvoltarea acestor valori comune respectând
diversitatea culturilor şi tradiţiilor popoarelor Europei, precum şi a identităţii naţionale a statelor
membre şi a organizării puterilor publice la nivel naţional, regional şi local; Uniunea caută să
promoveze o dezvoltare echilibrată şi durabilă şi asigură libera circulaţie a persoanelor,
mărfurilor, serviciilor şi a capitalurilor, precum şi libertatea de stabilire.”

Această Cartă a fost elaborată de către o Convenție alcătuită din membri ai parlamentelor
naționale și ai Parlamentului European, reprezentanți ai guvernelor statelor membre și un
membru al Comisiei Europene. Alcătuită din şase titluri – Demnitatea, Libertățile, Egalitatea,
Solidaritatea, Drepturile cetățenilor, Justiția – Carta conține 54 de articole care definesc valorile
fundamentale ale Uniunii, precum și drepturile civile, politice, economice și sociale ale
cetățenilor europeni.

Carta mai accentuează un adevăr, şi anume acela conform căruia faptul de a beneficia de
aceste drepturi implică responsabilităţi şi îndatoriri atât faţă de terţi, precum şi faţă de
comunitatea umană în general şi faţă de generaţiile viitoare.

18
Jose Manuel Barroso, Declaraţie cu ocazia semnării Cartei drepturlor fundamenale, Strasbourg, 12 decembrie
2007,IP/7/16.
 Primul titlu al Cartei, denumit “Demnitatea”,cuprinde articole care se referă la:
 demnitatea umană
 dreptul la viață
 dreptul la integritate al persoanei
 Interzicerea torturii şi a pedepselor sau tratamentelor inumane sau degradante
 Interzicerea sclaviei şi a muncii forţate

Titlul II , “Libertăţile” cuprinde următoarele drepturi şi libertăţi:

 Dreptul la libertate şi la securitate
 Respectarea vieţii particulare şi de familie
 Protecţia datelor cu caracter personal
 Dreptul de căsătorie şi dreptul de întemeiere a unei familii
 Libertatea de gândire, de conştiinţă şi religioasă
 Libertatea de exprimare şi de informare
 Libertatea de întrunire şi de asociere
 Libertatea artelor şi ştiinţelor
 Dreptul la educaţie
 Libertatea profesională şi dreptul la muncă
 Libertatea de a desfăşura o activitate comercială
 Dreptul de proprietate
 Dreptul la azil
 Protecţia în caz de evacuare, expulzare sau extrădare

Titlul III, denumit “Egalitatea”, se referă la:

 Egalitatea în drepturi
 Nediscriminarea
 Diversitatea culturală, religioasă şi lingvistică
 Egalitatea între bărbaţi şi femei
 Drepturile copilului
 Drepturile persoanelor în vârstă
 Integrarea persoanelor cu handicap

Titlul IV, “Solidaritatea” este inovator prin faptul că asociază drepturile sociale și economice
după cum urmează:
 Dreptul lucrătorilor la informare și consultare în cadrul întreprinderii
 Dreptul la negociere şi la acţiuni colective
 Dreptul de acces la serviciile de plasament
 Protecţia în cazul concedierii nejustificate
 Condiţii de muncă echitabile şi corecte
 Interzicerea muncii copiilor şi protecţia tinerilor la locul de muncă
 Viaţa de familie şi viaţa profesională
 Securitatea socială şi asistenţa socială
 Asistenţa medicală
 Accesul la serviciile de interes economic general
  Protecţia mediului
 Protecţia consumatorilor

Să observăm includerea în Cartă a prevederilor explicite referitoare la mediu şi protecţia

consumatorilor pe care nu le regăsim în documentele celorlalte organizaţii internaţionale.

Titlul V enumeră “Drepturile cetăţenilor”, şi anume:

 Dreptul de a alege şi de a fi ales în Parlamentul European
 Dreptul de a alege şi de a fi ales în cadrul alegerilor locale
 Dreptul la bună administrare
 Dreptul de acces la documente
 Mediatorul European
 Dreptul de petiţie
 Libertatea de circulaţie şi de şedere
 Protecţia diplomatică şi consulară

Titlul VI este dedicate justiţiei, şi cuprinde o serie de garanţii importante privind:

 Dreptul de a apela efectiv şi de acces la o instanţă imparţială
 Prezumţia de nevinovăţie şi dreptul la apărare
 Principiile legalităţii şi proporţionalităţii infracţiunilor şi pedepselor
 Dreptul de a nu fi judecat sau pedepsit penal de două ori pentru aceeaşi
infracţiune

Observăm că în cuprinsul diverselor titluri regăsim atât drepturi civile şi politice, cât şi
drepturi economice, sociale şi culturale, Carta optând astfel pentru alte criterii de sistematizare
decât cele existente la nivelul celorlalte organizaţii internaţionale cu competenţe în materie.
Dispoziţiile Cartei se adresează instituţiilor, organelor, oficiilor și agențiilor Uniunii, cu
respectarea principiului subsidiarității, precum şi statelor membre numai în cazul în care acestea
pun în aplicare dreptul Uniunii (art. 51).
Totodată, Carta reafirmă drepturile care rezultă în principal din tradițiile constituționale și
din obligațiile internaționale comune statelor membre, din Convenţia europeană pentru apărarea
drepturilor omului și a libertăților fundamentale, din Cartele sociale adoptate de Uniune şi de
către Consiliul Europei, precum şi din jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene şi a
Curţii Europene a Drepturilor Omului(Preambul, alin.5).
De altfel, aşa cum se arată în art. 52 par.3., în măsura în care Carta conţine drepturi ce
corespund unor drepturi garantate prin Convenţia europeană de apărare a drepturilor omului şi a
libertăţilor fundamentale, înțelesul şi întinderea lor sunt aceleaşi ca şi cele cuprinse în Convenţia
menţionată. Această dispoziţie împiedică dreptul Uniunii să confere o protecţie mai largi.
Mai mult, conform art. 6 par.(2) TUE, Uniunea aderă la Convenţia Europeană pentru
apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale. În plus, drepturile fundamentale, astfel
cum sunt garantate de convenția amintită și astfel cum rezultă din tradițiile constituționale
comune statelor membre, constituie principii gerale ale dreptului Uniunii (art. 6, par.(3), TUE).
Aderarea Uniunii Europene la Convenţia Europeană pentru apărarea drepturilor omului și a
libertăților fundamentale va ridica și unele probleme principiale, unele dintre ele menționate în
Protocolul nr. 8, cum ar fi modalitățile speciale ale participării Uniunii la autoritățile de control
ale Convenției europene, sau mecanismele necesare pentru a garanta că acțiunile formulate de
statele nemembre și acțiunile individuale sunt îndreptate în mod corect împotriva statelor
membre și/sau, după caz, împotriva Uniunii.

Orice restrângere a exercițiului drepturilor şi libertăţilor recunoscute prin Cartă trebuie să

fie prevăzută de lege şi să respecte substanța acestor drepturi şi libertăţi. Prin respectarea
principiului proporţionalităţii, pot fi impuse restrângeri numai în cazul în care acestea sunt
necesare și numai dacă răspund efectiv obiectivelor de interes general recunoscute de Uniune sau
necesității protejării drepturilor și libertăților celorlalți(art.52 par.1.).

Dispoziţiile Cartei, care conţin principii care pot fi puse în aplicare prin acte legislative
de punere în aplicare adoptate de către instituţiile, organele, oficiile și agențiile Uniunii, precum
şi prin acte ale statelor membre în cazurile în care acestea pun în aplicare dreptul Uniunii, în
exercitarea competenţelor lor respective. Invocarea lor în faţa instanţei judecătorești se admite
numai în scopul interpretării şi controlului legalităţii unor astfel de acte(art.52 par.5.).

III. Libera circulaţie a persoanelor şi a forţei de muncă

Una dintre libertăţile fundamentale ale dreptului comunitar o constituie libera circulaţie a
persoanelor şi a forţei de muncă19.
Libera circulaţie a persoanelor urmăreşte, din punct de vedere economic, să creeze, în
primul rând, o piaţă unică a forţei de muncă, iar din punct de vedere politic să realizeze o mai
mare coeziune a popoarelor ce compun Uniunea Europeană prin eliminarea barierelor privind
migraţia şi promovarea unei "cetăţenii comunitare".
De asemenea, libera circulaţie a forţei de muncă trebuie să permită ţărilor care se
confruntă cu un anumit nivel al şomajului să exporte din surplusul său către ţările în care se
înregistrează o penurie a mâinii de lucru.
Tratatele comunitare disting între salariaţi (muncitori) şi persoane precum liber-
profesioniştii, oamenii de afaceri, care includ atât persoanele fizice cât şi cele juridice.
Libera circulaţie a muncitorilor, asupra căreia vom concentra analiza noastră, este
prezentată în Tratatul de la Roma, ce a instituit Comunitatea Economică Europeană, în articolele
48-4920, după dispoziţiile referitoare la libera circulaţie a mărfurilor şi în corelaţie cu libera
circulaţie a serviciilor şi capitalurilor.
Libera circulaţie a muncitorilor se defineşte prin dreptul de a răspunde la oferte privind
locuri de muncă, de a se deplasa în acest scop pe teritoriul statelor membre, de a rămâne pe
19
Pentru o abordare mai detaliată a întregii problematici expuse în această parte a lucrării, vezi Nicolae Voiculescu,
Drept comunitar al muncii, Editura Rosetti, Bucureşti, 2005.
20
In versiunea sa consolidată, incluzând modificările aduse de tratatele ulterioare, cum sunt Tratatul de la Maastricht
sau Tratatul de la Amsterdam, numerotarea articolelor Tratatului de la Roma a fost schimbată. In cuprinsul acestei
lucrări am optat, în scopul evitării eventualelor confuzii, pentru trimiterea la numerotaţia originală a diverselor
norme prezentate.
teritoriul statelor membre pentru a desfăşura o activitate, precum şi de a rămâne pe teritoriul
unuia din acestea după ce o persoană a desfăşurat o activitate (art.48 par.3).
Deci, libera circulaţie presupune de la început că muncitorul care se deplasează răspunde
unei oferte efectiv făcute cu privire la un loc de muncă. Nu este vorba, aşadar, de dreptul de a
pleca în mod liber pe teritoriul ţărilor membre pentru a căuta un loc de muncă.
Ca un corolar al acestei libertăţi, statelor membre li se cere să abolească orice
discriminare între muncitori bazată pe naţionalitate, cu privire la angajare, remunerare şi celelalte
condiţii de muncă şi angajare (art.48, par.2).
Totuşi, o restricţie importantă este adusă de paragraful 3 al aceluiaşi articol, prin care
statele membre pot limita dreptul liberei circulaţii pentru raţiuni de ordine publică, securitate
publică, ca şi pentru raţiuni de sănătate publică.
Libera circulaţie a muncitorilor reprezintă în fapt o concretizare în domeniul forţei de
muncă a principiului general cuprins in articolului 6 al Tratatului CEE conform căruia “în
domeniul aplicării prezentului tratat, şi fără a aduce prejudicii dispoziţiilor particulare pe care
acesta le prevede, este interzisă orice discriminare pe baza nationalităţii.”
Curtea de Justitie a marcat, la rândul său, importanţa acestui principiu subliniind că
articolul 48 este direct aplicabil in sistemele juridice din fiecare stat membru facând inaplicabilă
orice dispozitie juridică naţională contrară (Comisie c. Republica Franceză, cazul nr.167/73).
Curtea a precizat, de asemenea, că articolul 48 se aplică chiar dacă munca este depusă în
afara Comunităţii, atât timp cât relaţia juridică de angajare este perfectată în cadrul Comunităţii.

Cerinţelor înscrise în Tratatul CEE le-a fost acordată mai multă consistenţă prin
intermediul unei bogate legislaţii derivate. Este vorba de o serie de regulamente şi directive ,
dintre care cele mai importante sunt:
a) Directiva 68/36o privind drepturile de intrare şi reşedinţă;
b) Regulamentul nr.1612/68 privind accesul la condiţiile de angajare;
c) Regulamentul nr. 1251/70 privind dreptul de a rămâne pe teritoriul unui stat
membru după angajarea în acel stat;
d) Directiva 64/221 privind dreptul statelor membre de a deroga de la prevederile
liberei circulaţii pe motiv de ordine publică, securitate publică sau sănătate publică.

e) Directiva 2004/38 privind dreptul la liberă circulaţie şi şedere pe teritoriul statelor

membre pentru cetăţenii Uniunii şi membrii familiilor acestora, de modificare a Regulamentului
CEE nr. 1612/68 şi de abrogare a directivelor 64/221/CEE, 68/360/CEE, 72/194/CEE,
73/148/CEE, 75/34/CEE, 75/35/CEE, 90/364/CEE,90/365/CEE şi 93/96/CEE.

A. DOMENIU DE APLICARE
Drepturile acordate de articolul 48 al Tratatului C.E.E. şi de legislaţia derivată emisă în
aplicarea sa privesc muncitorii şi familiile lor.
 In principiu, numai lucrătorii din statele membre au libertatea de a circula în cadrul
Uniunii Europene, dar fiecare stat membru stabileşte, conform propriei legislaţii, cine îi sunt
cetăţenii, ca şi modalităţile de pierdere şi dobândire a cetăţeniei.
Referitor la circulaţia persoanelor din ţările terţe, trebuie subliniat că ţările Uniunii
Europene nu au conturată încă o politică comună. Ultimele restricţii existente în spaţiul
comunitar în domeniul deplasării şi condiţiilor de angajare ale lucrătorilor au fost ridicate prin
Regulamentul Nr. 1612/68 şi Directiva 68/36o. S-a răspuns prin această reglementare
obiectivelor fixate prin Tratatul de la Roma, concretizându-se realizarea integrală a liberei
circulaţii şi precizându-se în acelaşi timp mecanismele şi procedurile de punere în contact şi
compensare rapidă şi eficace a ofertelor şi cererilor de locuri de muncă pe teritoriul statelor
membre.
În acelaşi timp, Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene s-a pronunţat în mai multe
rânduri asupra prevederilor ce au instituit libertatea de mişcare a forţei de muncă.
Astfel, a reieşit că legislaţia comunitară vizează "lucrătorii" în sensul dreptului comunitar
şi nu al dreptului naţional. In cazul Lawrie-Blum (Nr.66/85), Curtea de Justiţie a stabilit că pentru
un muncitor "caracteristica esenţială" este că, în timpul unei anumite perioade de timp, el
prestează servicii pentru şi sub conducerea altuia în schimbul unei remuneraţii.
Termenul "lucrător" cuprinde persoanele angajate în ţara gazdă, cele care se află în
căutarea unui loc de muncă, şomerii apţi de muncă şi care anterior au fost angajaţi (cazul
Hoekstra, Nr.75/63), persoanele incapabile de muncă datorită bolii sau accidentării suferite în
timpul angajării în ţara gazdă (art.7(l), Directiva 68/36o), persoanele care au atins vârsta normală
de pensionare în timpul desfăşurării activităţii în ţara gazdă.
Aşadar, se acordă o semnificaţie mai largă noţiunii de lucrător salariat. Lucrător, în
înţelesul dreptului comunitar, este şi cel care prestează doar o activitate ocazională sau cu timp
parţial. E suficient ca activitatea să fie efectivă, să nu fie pur şi simplu una benevolă (cazul Levin
Nr.53/81).
De asemenea, pentru acordarea statutului de lucrător, munca prestată trebuie să
îndeplinească sau să derive dintr-un scop economic (cazul Bettray Nr. 344/87).
Mult mediatizată la timpul său a fost cauza adusă cu succes în faţa Curţii de fotbalistul
belgian Jean-Marc Bosman. Acesta a susţinut că aşa zisă “ clauză a naţionalităţii”, existentă în
fotbalul profesionist contravine art. 48 al Tratatulul C.E.E., deoarece limita libertatea de mişcare
a lucrătorilor în interiorul Uniunii .
Mai mult, Avocatul General al Curţii a apreciat că obligaţia clubului care preia un jucător
de a plăti o primă de transfer pentru acesta restrânge şi ea libertatea de mişcare a jucătorilor.
Ambele aspecte contravin, totodată, articolelor 85 şi 86 ale Tratatului, care interzic abuzurile de
poziţie dominantă şi practicile concertate pentru limitarea concurenţei.
Ceea ce Curtea a stabilit prin jurisprudenţa sa este faptul că libera circulaţie a forţei de
muncă stabilită prin articolul 48 nu este menită numai să realizeze o piaţă unică în beneficiul
economiei statelor, dar ea are scopul de a acorda dreptul lucrătorilor de a-şi ridica standardul de
viaţă prin orice mijloace, chiar dacă acesta nu este suficient pentru atingerea nivelului minim de
subzistenţă într-un stat anume. Faptul că lucrătorul are mijloace adiţionale, cum sunt sprijinul
familiei sau proprietăţile private pentru a-şi suplimenta veniturile nu afectează statutul său de
lucrător protejat în cadrul Comunităţii (Cazul Levin, nr.53/81).
Preluând generoasele interpretări jurisprudenţiale anterioare, Directiva 2004/38 prevede,
la art. 7 alin.(3) că un cetăţean care nu mai este lucrător sau persoană care exercită o activitate
independentă îşi menţine statutul de lucrător sau persoană care exercită o activitate independentă
în următoarele condiţii:
 a) se află în incapacitate temporară de a munci, ca rezultat al unei boli sau al unui
accident;
b) este înregistrat(ă) în mod corespunzător ca fiind în şomaj involuntar, după ce a
fost angajat(ă) pe o perioadă de peste un an, şi s-a înregistrat ca persoană care
caută de lucru la oficiul de plasare a forţelor de muncă competent;
c) este înregistrat(ă) în mod corespunzător ca fiind în şomaj involuntar, după ce a
îndeplinit un contract de muncă pe termen limitat, cu durata sub un an, sau
după ce a devenit şomer(ă) în mod involuntar în timpul primelor douăsprezece
luni şi s-a înregistrat ca persoană care caută de lucru la oficiul de plasare a
forţelor de muncă relevant. În acest caz, statutul de lucrător se menţine pentru o
perioadă de cel puţin şase luni;
d) începe un stagiu de formare profesională. Cu excepţia cazului în care se află în
şomaj involuntar, menţinerea statutului de lucrător presupune ca pregătirea să
aibă legătură cu activitatea profesională anterioară.

Membrilor familiei lucrătorului care se deplasează li se asigură, de asemenea, dreptul de

intrare şi şedere pe teritoriul statelor membre ale Uniunii Europene.
Familia este definită în acest context, ca fiind compusă din soţia (ul) lucrătorului(ei) şi
descendenţii lor direcţi care au vârsta sub 21 de ani sau care se află în întreţinerea lor, precum şi
rudele directe întreţinute în linie ascendentă ale lucrătorului şi ale soţiei (lui).
Directiva 2004/38 a inclus în definiţia “membrului de familie” şi partenerul cu care
cetăţeanul Uniunii a contractat un parteneriat înregistrat, pe baza legislaţiei unui stat membru,
dacă legislaţia statului membru gazdă tratează parteneriatele înregistrate drept echivalente ale
căsătoriei şi înconformitate cu condiţiile prevăzute în legislaţia relevantă a statului membru
gazdă.

B. CONŢINUTUL MATERIAL

1. Dreptul de intrare şi de şedere

Directiva 68/360, a suprimat restricţiile privind deplasarea şi rezidenţa cetăţenilor din
Uniunea Europeană şi ale membrilor familiilor acestora (art.1).
Astfel, ea a asigurat lucrătorului migrant dreptul :
a) de a părăsi statul de reşedinţă pentru a desfăşura o activitate ca persoană angajată într-
un alt stat membru (art.2);
b) de a intra pe teritoriul altui stat membru pe baza doar a unei cărţi de identitate sau
paşaport (art.3(1)).
Vizele de intrare (sau echivalentul lor) nu au mai fost solicitate, cu excepţia membrilor de
familie care nu sunt cetăţeni ai unui stat membru. Acestor state li s-a cerut să acorde facilităţi
pentru obţinerea vizelor necesare (art.3(2)).
c) de a obţine un permis de rezidenţă, pe baza:
c -documentului cu care a intrat în teritoriu
d -confirmării angajării de la angajator sau a unui certificat de angajare (art.3(3) lit.a şi b).
 Prin Directiva 2004/38 s-a dorit să se codifice şi să se revizuiască instrumentele comunitare
existente care tratează în mod separat salariaţii, persoanele care exercită o activitate
independentă, precum şi studenţii şi alte persoane inactive în scopul simplificării şi întăririi
dreptului la liberă circulaţie şi şedere21 pentru toţi cetăţenii Uniunii. Ca atare, Directiva 68/360 a
fost abrogată de la 30 aprilie 2006, urmând ca sediul materiei să fie Directiva 2004/38.
Acest din urmă act comunitar reţine ca şi cel pe care-l înlocuieşte dreptul de intrare pe
teritoriul unui stat membru pe baza unei cărţi de identitate valabile sau a unui paşaport valabil,
precum şi necesitatea de a nu se impune cetăţenilor Uniunii nici o viză de intrare sau formalitate
echivalentă (art.5(1)).
Spre deosebire de actul comunitar anterior, Directiva 2004/38 reţine nu numai dreptul de
intrare, ci şi dreptul de ieşire pe care-l toţi cetăţenii Uniunii de a părăsi teritoriul unui stat
membru pentru a călători în alt stat membru (art.4(1)).
Membrilor de familie care nu sunt resortisanţi ai unui stat membru li se cere numai să posede
o viză de intrare în conformitate cu Regulamentul CE nr. 539/2001, care enumeră ţările ale căror
resortisanţi trebuie să posede vize, atunci când traversează frontierele externe ale statelor
membre, precum şi cele ale căror resortisanţi sunt scutiţi de această cerinţă, sau, dacă este cazul,
cu legislaţia naţională. În scopul facilitării liberei circulaţii a membrilor de familie care nu sunt
resortisanţi ai unui stat membru, cei care au obţinut deja un permis de rezidenţă ar trebui să fie
scutiţi de necesitatea de a obţine o viză de intrare în sensul Regulamentului CE nr. 539/2001.
Cetăţenii Uniunii beneficiază de dreptul de şedere în statul membru gazdă pentru o perioadă
de cel mult trei luni, fără a face obiectul nici unei condiţii sau formalităţi, alta decât cerinţa de a
deţine o carte de identitate valabilă sau un paşaport valabil, fără a se aduce atingere unui
tratament mai favorabil aplicabil persoanelor care caută de lucru, conform Curţii de Justiţie
(art.6).
În schimb, dreptul de şedere pentru o perioadă mai mare de trei luni se acordă, conform art.
7alin. (1) al Directivei 2004/38, dacă cetăţenii Uniunii care-l valorifică :
a) sunt salariaţi sau exercită o activitate independentă în statul membru gazdă ;
b) au suficiente resurse pentru ei şi pentru membrii familiilor lor, astfel încât să nu
devină o povară pentru sistemul de asistenţă socială al statului membru gazdă în
timpul perioadei de şedere şi posedă o asigurare medicală cuprinzătoare, valabilă în
statul membru gazdă ;
c) – sunt înscrişi într-o instituţie privată sau publică, acreditată sau finanţată de către
statul membru gazdă pe baza legislaţiei sau practicilor sale administrative, cu scopul
principal de a urma studii, inclusiv de formare profesională; şi
- posedă o asigurare cuprinzătoare în statul membru gazdă şi asigură autoritatea
naţională competentă, printr-o declaraţie sau o altă procedură echivalentă la propria
alegere, că posedă suficiente resurse pentru ei înşişi şi pentru membrii de familie,
astfel încât să nu devină o povară pentru sistemul de asistenţă socială al statului
membru gazdă în timpul perioadei de şedere ; sau

21
Regulamentul nr. 883/2004 a clarificat şi terminologic termenii de “rezidenţă” şi cel de şedere. Astfel, “rezidenţa”
înseamnă locul în care locuieşte de obicei o anumită persoană, pe când “şedere” înseamnă rezidenţă temporară
(Preambul alin. j) şi k)).
 d) sunt membri de familie care însoţesc ori se alătură unui cetăţean al Uniunii care
îndeplinşete condiţiile menţionate la lit.(a), (b) sau (c).

Directiva 2004/38 nu mai reţine necesitatea eliberării permiselor de rezidenţă. În schimb, art.
8 acordă acordă posibilitatea statelor membre gazdă să ceară cetăţenilor Uniunii să se
înregistreze la autorităţile competente atunci când perioadele de şedere depăşesc trei luni.
Termenul pentru înregistrare este de cel puţin trei luni de la data sosirii. Se eliberează imediat
un certificat de înregistrare, care conţine numele şi adresa persoanei înregistrate, precum şi data
înregistrării. Nerespectarea cerinţei de înregistrare de către persoana respectivă o poate face pe
aceasta pasibilă de sancţiuni proporţionale şi discriminatorii.
Pentru eliberarea unui certificat de înregistrare, pot fi solicitate în mod limitativ o serie de
documente menţionate la alin.(3) al art. 8. Documentele doveditoare cerute de autorităţile
competente pentru eliberarea unui certificat de înregistrare sau a unui permis de şedere sunt
specificate pentru a se evita ca practicile administrative sau interpretările divergente să constituie
un obstacol disproporţionat în calea exercitării dreptului de şedere de către cetăţenii Uniunii şi
membrii familiilor acestora. În acest sens:
- cetăţenii Uniunii cărora li se aplică art. 7 alin.(1) lit.(a) trebuie să prezinte o carte de
identitate valabilă sau un paşaport valabil, o confirmare de angajare din partea
angajatorului sau un certificat de angajare, ori o dovadă că sunt persoane care exercită
o activitate independentă;
- cetăţenii Uniunii cărora li se aplică art. 7 alin.(1) lit.(b) trebuie să prezinte o carte de
identitate valabilă sau un paşaport valabil şi să furnizeze dovezi că satisfac condiţiile
prevăzute în directivă;
- cetăţenii Uniunii cărora li se aplică art. 7 alin.(1) lit.(c) trebuie să prezinte o carte de
identitate valabilă sau un paşaport valabil, să furnizeze dovezi privind înscrierea lor
într-o instituţie acreditată şi faptul că posedă o asigurare medicală cuprinzătoare,
precum şi declaraţia sau procedura echivalentă menţionată la art. 7 alin.(1) lit.(c).
Statele membre nu pot cere ca această declaraţie să precizeze valoarea resurselor.

Dat fiind că noţiunea de „resurse suficiente” este natură să genereze o serie de ambiguităţi şi
neclarităţi, se prevede că statele membre nu pot stabili valoarea acestora, ci trebuie să ia în
considerare situaţia personală a persoanei în cauză. În orice caz, această valoare nu poate fi mai
mare decât pragul sub care resortisanţii din statul membru gazdă pot beneficia de asistenţă
socială, sau, dacă acest criteriu nu este aplicabil, mai mare decât pensia minimă de asigurări
sociale plătită de către statul membru gazdă.
De asemenea, alin.(5) al art. 8 enumeră documentele care pot fi cerute membrilor de familie
ai cetăţenilor Uniunii, care sunt ei înşişi cetăţeni ai Uniunii, în vederea eliberării certificatului de
înregistrare.
Dreptul de şedere al membrilor de familie ai unui cetăţean al Uniunii care nu sunt
resortisanţi ai unui stat membru se confirmă, în condiţiile art. 10 al Directivei 2004/38, prin
eliberarea unui document intitulat „Permis de şedere de membru de familie pentru un cetăţean al
Uniunii”.
Acest permis de şedere, care are natura juridică a permiselor de rezidenţă ce se acordau în
temeiul Directivei 68/360, este valabil timp de cinci ani de la data eliberării sau pe perioada
prevăzută de şedere a cetăţeanului Uniunii, dacă această perioadă este mai mică de cinci ani
(art.11).
 Valabilitatea permisului de şedere nu este afectată de absenţe temporare care nu depăşesc
şase luni pe an sau de absenţe de durată mai mare datorată serviciului militar obligatoriu, sau de
o absenţă de maximum douăsprezece luni consecutive determinată de motive importante, precum
sarcina şi naşterea, boli grave, studiu sau formare profesională, sau mutare în interes de serviciu
în alt stat membru sau într-o ţară terţă.

Decesul sau plecarea cetăţeanului Uniunii din statul membru gazdă nu afectează dreptul de
şedere al membrilor săi de familie care sunt resortisanţi ai unui stat membru.
Cât privesc membrii de familie care nu sunt resortisanţi ai unui stat membru, aceştia nu-şi
pierd dreptul de şedere în cazul decesului capului familiei, cu condiţia să fi avut reşedinţa în
statul membru gazdă în calitate de membri de familie timp de cel puţin un an înainte de decesul
cetăţeanului Uniunii (art. 12).
Totuşi, înainte de a dobândi dreptul de şedere permanentă, dreptul de şedere al persoanelor
interesate rămâne supus obligaţiei ca aceştia să poată dovedi că sunt salariaţi sau persoane care
exercită o activitate independentă sau că au suficiente resurse pentru ei înşişi şi pentru membrii
familiilor lor, astfel încât să nu devină o povară pentru sistemul de asistenţă socială al statului
membru gazdă în timpul perioadei de şedere şi că posedă o asigurare medicală cuprinzătoare.
Aceşti membri de familie îşi menţin dreptul de şedere exclusiv pe bază personală.
De asemenea, plecarea cetăţeanului Uniunii din statul membru gazdă sau decesul său nu
atrage după sine după pierderea dreptul de şedere pentru copiii săi sau pentru părintele care are
custodia acestor copii, indiferent de naţionalitate, în cazul în care copiii îşi au reşedinţa în statul
membru gazdă şi sunt înscrişi într-o instituţie de învăţământ pentru a studia acolo, până la
terminarea studiilor.
Divorţul, anularea căsătoriei cetăţeanului sau încetarea parteneriatului său înregistrat nu
afectează dreptul de şedere al membrilor familiei sale, care sunt resortisanţi ai unui stat membru
(art. 13).
Cât privesc membrii familiei unui cetăţean al Uniunii care nu sunt resortisanţi ai unui stat
membru, aceştia nu-şi pierd dreptul de şedere în cazul divorţului, anulării căsătoriei cetăţeanului
sau încetării parteneriatului său înregistrat în condiţiile prevăzute al alin. 2 al art. 13, printre care
aceea ca durata căsătoriei sau a parteneriatului înregistrat să fi fost de cel puţin trei ani, ori soţul
sau partenerul care nu este resortisant al unui stat membru să aibă custodia copiilor cetăţeanului
Uniunii.
Dreptul de şedere de care se bucură cetăţenii Uniunii Europene şi membrii familiilor lor
subzistă atât timp cât aceştia nu devin o povară exagerată pentru sistemul de asistenţă socială al
statului membru gazdă. Totuşi, preluând idei din jurisprudenţa anterioară a Curţii de Justiţie,
Directiva 2004/38 subliniază, la art. 14 alin. 4, că o măsură de expulzare nu trebuie să fie
consecinţa automată a faptului că cetăţeanul Uniunii sau membrii familiei sale au recurs la
sistemul de asistenţă socială al statului membru gazdă.
În orice caz, o măsură de expulzare nu poate fi în nici un caz adoptată împotriva unor cetăţeni
ai Uniunii Europene sau membrilor de familie ai acestora (cu excepţia situaţiilor în care
restricţionarea dreptului de şedere se face pe temeiul ordinii publice, siguranţei publice sau
sănătăţii publice) dacă (conform art. 14 alin.4):
a) cetăţenii Uniunii sunt salariaţi sau persoane care exercită activităţi independente, sau
b) cetăţenii Uniunii au intrat pe teritoriul statului membru gazdă pentru a căuta de lucru.
În acest caz, cetăţenii Uniunii şi membrii familiilor acestora nu pot fi expulzaţi, atât
timp cât cetăţenii Uniunii pot furniza dovezi că sunt în continuare în căutare de lucru şi
că au o şansă reală de a fi angajaţi.
 În plus, expirarea cărţii de identitate sau a paşaportului pe baza căruia persoana în cauză a
intrat în statul membru gazdă şi i s-a eliberat un certificat de înregistrare sau un permis de şedere
nu constituie un motiv de expulzare din statul membru gazdă (art. 16 alin.2

2. Liberul acces la angajare şi egalitatea de tratament

Dreptul de a răspunde la oferte de muncă efectiv făcute este consacrat de Regulamentul
Nr.16l2/68. După adoptarea acestui act normativ, în toate ţările Comunităţii Europene regimul
angajării are două caracteristici :

 în primul rând, recrutarea prin grija serviciului public este de acum facultativă. Orice
cetăţean al unui stat membru şi orice angajator ce exercită vreo activitate pe teritoriul unui
stat membru pot să-şi schimbe cererile şi ofertele lor de muncă, să încheie contracte de
muncă şi să le pună în executare conform legilor în vigoare şi fără discriminare;
 în al doilea rând, pentru a obţine eliberarea unui permis de rezidenţă, salariatul va aduce
dovada că el este beneficiarul unui contract de muncă printr-o declaraţie de angajare sau
un certificat de muncă furnizat de angajator.
Acesta este regimul liberului acces la angajare. Astfel, s-a putut afirma că Regulamentul
Nr. 1612/68 a consacrat existenţa unei veritabile pieţe europene a muncii, acordându-se prioritate
lucrătorilor comunitari în detrimentul celor proveniţi din terţe ţări.
Pentru a se mări eficacitatea sa, mecanismul instituit prin Regulamentul nr, 1612/68 a
fost perfecţionat prin Regulamentul Nr. 2434/92 din 27 iulie 1992. Astfel, articolul 15 al
Regulamentului 1612/68, astfel cum a fost reformulat de Regulamentul 2434/92, obligă serviciile
specializate din fiecare stat membru să trimită în mod periodic serviciilor specializate din
celelalte state membre, precum şi Biroului european de coordonare22 informaţii privind:
a) ofertele de locuri de muncă susceptibile să fie ocupate de resortisanţii altor state
membre;
b) ofertele de locuri de muncă adresate statelor membre;
c) cererile de locuri de muncă depuse de persoanele ce au declarat în mod formal că
doresc să lucreze în alt stat membru;
d) informaţii, pe regiuni şi ramuri de activitate, privind solicitanţii de locuri de muncă ce
s-au declarat în mod efectiv dispuşi să ocupe un loc de muncă în altă ţară.
De asemenea, articolul 16 în redactarea Regulamentului nr. 2434/92 impune ca orice
ofertă de locuri de muncă adresată serviciilor de ocupare ale unui stat membru să fie comunicată
şi analizată de serviciile de ocupare competente ale statelor membre în cauză.

Discriminările de orice fel trebuie să fie înlăturate, indiferent de sursa acestora:

reglementări legale sau clauze ale contractelor colective sau individuale. Curtea de justiţie a
accentuat asupra acestei idei atunci când s-a pronunţat asupra Regulamentului Uniunii Cicliste
Internaţionale, şi anume asupra dispoziţiilor referitoare la compunerea echipelor de sportivi. Ea a
22
Conform Deciziei Comisiei 2003/8/CE, Biroul european de coordonare ( redenumit « Biroul de coordonare
EURES ») supervizează respectarea dispoziţiilor părţii a II din Regulamentul nr. 1612/68 şi ajută reţeaua europeană
de servicii de ocupare EURES să-şi îndeplinească activităţile. Vezi şi Infra, p.
reiterat, cu acest prilej, că interdicţia discriminărilor bazate pe cetăţenie "se impune nu numai
acţiunii autorităţilor publice, ci şi, în aceeaşi măsură, reglementărilor de altă natură ce vizează să
reglementeze, într-o manieră colectivă, munca salariată"(cazul Walrave şi Koch nr.36/74).

Datorită importanţei deosebite pe care o are Regulamentul 16l2/68 pentru dreptul

comunitar al muncii, vom trece în revistă, în continuare, principalele sale prevederi.
Titlul I (art.1-6) instituie libertatea în procesul angajării. Astfel, orice cetăţean al unui
stat membru are dreptul să desfăşoare o activitate, ca persoană angajată, pe teritoriul unui alt stat
membru, în aceleaşi condiţii ca şi cetăţenii acelui stat (art.1).
Un stat membru nu poate discrimina, în mod deschis sau voalat, pe cetăţenii altui stat
membru prin limitarea cererilor şi ofertelor de angajare (art.3(1)) sau prin stabilirea unor
proceduri speciale de recrutare sau prin împiedicarea prin orice alte mijloace a recrutării
lucrătorilor nerezidenţi (art.3(2)).
De asemenea, nu trebuiesc impuse restricţii prin număr sau procentaj cetăţenilor străini ce
urmează a fi angajaţi, în nici o activitate şi în nici un domeniu (art.4).
Statele membre trebuie, totodată, să ofere solicitanţilor străini aceeaşi asistenţă în
căutarea locurilor de muncă pe care o acordă cetăţenilor proprii (art.5).
Unele state pot, totuşi, să permită impunerea unor condiţii nerezidenţilor legate de
cunoştinţele lingvistice cerute de natura postului ce urmează a fi ocupat (art.3(l)).

Titlul II al Regulamentului Nr. 16l2/68 (art.7-9) conţine dispoziţii privind angajarea şi

egalitatea de tratament. Acestea se referă la :

a) Condiţiile de muncă
Conform art.7(1), "un lucrător care are cetăţenia unui stat membru nu poate, pe teritoriul
altui stat membru, să fie tratat în mod diferit faţă de lucrătorii acelui stat pe temeiul cetăţeniei cu
privire la oricare din condiţiile de muncă, şi în special în ceea ce priveşte remuneraţia,
concedierea, ca şi în situaţiile în care ar fi şomer, reinstalat sau reangajat".
Acest articol acoperă toate formele de discriminare, directă sau indirectă.

b) Avantajele sociale şi în legătură cu taxele

Articolul 7(2) acordă lucrătorului migrant aceleaşi avantaje sociale şi în domeniul taxelor
ca şi acelea ale lucrătorilor naţionali. Termenul "avantaje sociale" a fost interpretat de Curtea de
Justiţie a Comunităţii în cel mai larg sens, acoperind şi drepturi care nu erau direct legate de
contractul de angajare (cazul Fiorini Nr.32/75).

c) Accesul în şcolile de pregătire profesională sau în casele de pensionari

Se acordă (art.7(3) lucrătorilor migranţi accesul, în aceleaşi condiţii cu ale lucrătorilor
autohtoni, în şcolile de pregătire profesională sau în casele de pensionari.

d) Drepturi sindicale; drepturi de reprezentare şi management

Conform art.8, un lucrător migrant are dreptul la tratament egal în ceea ce priveşte
apartenenţa la sindicate şi exerciţiul drepturilor derivând din aceasta. El poate fi exclus de la
"conducerea organismelor guvernate de dreptul public şi de la posesia unui oficiu guvernat de
dreptul public", dar el poate fi ales în organismele reprezentative ale lucrătorilor existente în
astfel de întreprinderi.
e) Locuinţe
Un lucrător imigrant se bucură de toate drepturile şi beneficiile acordate lucrătorilor
naţionali în domeniul locuinţelor, incluzând proprietatea locuinţei necesare (art.9).

Prin dispoziţiile incluse în Titlul II al Regulamentului 1612/68 şi care se adaugă celor din
Tratatul CEE (art.7,48,52 şi 59), se desfiinţează orice discriminare bazată pe cetăţenie între
lucrătorii statelor membre. Principiul fundamental al nediscriminării se adaugă, deci, celui al
libertăţii de circulaţie. Prin el se explică, de fapt, întinderea regulii liberului acces la angajare.
Nediscriminarea, egalitatea completă a cetăţenilor Uniunii, a făcut obiectul unei bogate
activităţi de interpretare a Curţii de Justiţie. Astfel, ea priveşte o activitate profesională oarecare.
Ea se aplică tuturor celor care doresc să exercite în Uniune o activitate salariată, prestări servicii
sau să se stabilească din raţiuni profesionale.
De asemenea, nediscriminarea priveşte atât pe cetăţenii unui stat membru cât şi pe străini.
Dacă un cetăţean al unui stat a obţinut o diplomă într-un alt stat al Uniunii şi revine în ţara sa de
origine, lui nu i se poate opune o reglementare naţională care n-ar fi opozabilă unui locuitor al
unei alte ţări a Uniunii. Este necesară, în mod evident, o armonizare a valorii şi nivelului
diplomelor.
In sfârşit, jurisprudenţa a atenţionat asupra cauzelor indirecte de discriminare, care pot fi
disimulate de alte condiţii ţinând, de exemplu, de reşedinţă (cazul R.Italiană c.Comisie
Nr.13/83). De aceea, s-a arătat necesitatea îndepărtării oricăror dispoziţii, chiar nebazate pe
cetăţenie, care au ca efect (principal sau exclusiv) îndepărtarea cetăţenilor altor state membre.

Titlul III al Regulamentului Nr. 1612/68 (art.10-12) conţine dispoziţii privind membrii de
familie ai lucrătorului migrant. Pe lângă cele amintite mai înainte, mai putem reţine pe cele
referitoare la:
a) Rezidenţă
Membrii familiei unui lucrător au dreptul să se instaleze ei înşişi cu lucrătorul migrant
(care trebuie să fie un cetăţean al Uniunii), indiferent de cetăţenia lor (art.10 (1)).
Statelor membre li se cere să faciliteze admiterea oricărui membru de familie dacă "el
este dependent de lucrător (...) sau trăieşte sub acelaşi acoperiş în ţara de unde vine" (art.10(2)).
În scopul ca familia să se poată instala cu lucrătorul, acesta trebuie să aibă la dispoziţie
locuinţa considerată ca normală pentru lucrătorii naţionali în regiunea în care el este angajat
(art.10 (3)).

b) Angajare
Conform art.11, soţia(ul) lucrătorului migrant şi copiii sub 21 de ani sau aflaţi în
întreţinere au dreptul să desfăşoare orice activitate ca persoană angajată pe întreg teritoriul
statului respectiv, chiar dacă ei nu sunt cetăţenii nici unui alt stat membru.

c) Accesul copiilor la cursurile de pregătire profesională şi ucenicie

Copiii unui cetăţean al unui stat membru care este sau a fost angajat pe teritoriul altui stat
membru vor fi admişi în învăţământul general, la cursurile de ucenicie şi profesionale în aceleaşi
condiţii cu cele ale cetăţenilor acelui stat, dacă copiii respectivi îşi au rezidenţa pe teritoriul său
(art.12).
În interpretarea acestui articol, Curtea de Justiţie a Comunităţii Europene a decis că un
copil al lucrătorului migrant are dreptul la un tratament naţional cu privire la toate formele
învăţământului de stat, chiar dacă părintele lucrător a fost pensionat sau a decedat în acel stat
(cazul Comisie c. Belgia, Nr. 42/87).
Curtea a mers chiar mai departe în cazul Moritz (Nr.390/87). Având în vedere necesitatea
unei continuităţi în educaţia copiilor, nu se va considera că se pierde statutul de "copil din
familie" ce beneficiază de prevederile Regulamentului 1612/68 doar pentru faptul că familia sa s-
a reîntors în statul de origine.
Totuşi, trebuie reţinut, în general, aşa cum a decis şi Curtea de Justiţie (cazul Lebon Nr.
316/85), că membrii familiei unui lucrător sunt numai indirect beneficiari ai dreptului la
tratament egal acordat lucrătorului conform art.7(2) al Regulamentului 1612/68. Avantajele
sociale pot fi acordate membrilor de familie conform acestui articol doar ca avantaje ale
lucrătorului. Aceasta este o distincţie de fineţe, dar una destul de importantă23.
Tot pe baza interpretării oferite de Curtea de Justiţie, a fost asigurată libera circulaţie a
studenţilor în spaţiul comunitar (cazurile Gravier nr.293/83, Forcheri nr.15/82, Blaizot nr.24/86
ş.a.).

3. Dreptul de a rămâne pe teritoriul unui stat membru după desfăşurarea unei

activităţi salariate în acel stat

Cetăţenii Uniunii pot fi în anumite perioade neangajaţi. Pot fi, de aceea, privaţi de dreptul
de a se deplasa şi de a rezida în ţările ce constituie Uniunea ?
Articolul 48 (3) (d) al Tratatului CEE recunoaşte dreptul de a rămâne pe teritoriul unui
stat după ce un lucrător a fost angajat în acesta.
Regulamentul Nr. 1251/70 a detaliat conţinutul acestui drept. In cuprinsul acesteia se
prevede dreptul lucrătorului şi al familiei sale de a rămâne permanent în statul în care el a lucrat
în cazul pensionării, incapacităţii sau, pentru familie, al morţii lucrătorului.
Sunt incluse, de asemenea, dispoziţii speciale pentru lucrătorul "frontalier", adică acela
care trăieşte într-un stat şi lucrează în altul adiacent.
Membrii familiei lucrătorului vor avea dreptul să rezideze în mod permanent atunci când
sunt îndeplinite o serie de condiţii
Directiva 2004/38 cuprinde şi ea în cadrul Capitolului IV dispoziţii referitoare la dreptul
de şedere permanentă. Regula generală pe care ea o introduce pentru cetăţenii Uniunii Europene
şi membrii familiilor lor este aceea conform căreia cetăţenii Uniunii care şi-au avut reşedinţa
legală în statul membru gazdă pe o perioadă neîntreruptă de cinci ani au dreptul de şedere
permanentă în statul respectiv (art. 16 alin.1). Dispoziţia amintită se aplică şi în cazul membrilor
de familie care nu sunt resortisanţi ai unui stat membru şi care şi-au avut reşedinţa legală
împreună cu cetăţeanul Uniunii în statul membru gazdă, pe o perioadă neîntreruptă de cinci ani.
Continuitatea şederii nu este afectată de absenţe temporare care nu depăşesc un total de
şase luni pe an sau de absenţe de durată mai lungă datorate serviciului militar obligatoriu ori de o
absenţă de maxim douăsprezece luni consecutive determinată de motive importante, precum
sarcina sau naşterea, boli grave, studiu sau formare profesională, sau mutare în interes de
serviciu în alt stat membru sau într-o ţară terţă . Odată dobândit, dreptul de şedere permanentă se
pierde numai în cazul unei absenţe din statul membru gazdă pe o perioadă care depăşeşte doi ani
consecutivi (art. 16 alin.3 şi 4).
23
J. Steiner, Textbook on EEC Law, Blackstone Press Limited, London, 1991., p.140.
 Reformulând într-un sens mai larg dispoziţiile din Regulamentul nr, 1251/70 (prin
enumerarea şi a persoanelor care exercită o activitate independentă), art. 17 al Directivei 2004/38
prevede că dreptul de şedere permanentă în statul membru gazdă se acordă înaintea încheierii
unei perioade neîntrerupte de cinci ani de şedere dacă:
a) salariaţii sau persoanele care exercită o activitate independentă, în momentul în
care încetează să lucreze, au împlinit vârsta prevăzută de legislaţia statului
membru respectiv pentru pensia pentru limită de vârstă sau lucrătorii care
încetează să exercite o muncă salariată pentru a se pensiona înainte de limita de
vârstă, cu condiţia să fi lucrat în statul membru respectiv cel puţin în cele
douăsprezece luni precedente şi să-şi fi avut reşedinţa acolo pe o perioadă
neîntreruptă mai mare de trei ani.
b) Salariaţii sau persoanele care exercită o activitate independentă şi au avut
reşedinţa în statul membru gazdă timp de cel puţin doi ani şi au încetat lucrul din
cauza unei incapacităţi permanente de muncă. Dacă această incapacitate este
rezultatul unui accident de muncă sau al unei boli profesionale, care îndreptăţeşte
persoana respectivă la o indemnizaţie plătită integral sau parţial de o instituţie a
statului membru gazdă, nu se impune nici o condiţie privind durata şederii.
Condiţiile privind durata şederii şi a activităţii prevăzute la lit.a) şi b) nu se aplică
dacă lucrătorul sau persoana care exercită o activitate independentă are un
soţ/soţie sau un partener care este resortisant al satului mebru gazdă sau şi-a
pierdut naţionalitatea statului membru respectiv prin căsătoria cu lucrătorul sau
persoana care exercită o activitate independentă.
c) Salariaţii sau persoanele care exercită o activitate independentă şi care, după trei
ani de muncă şi şedere neîntreruptă în statul membru gazdă, lucrează ca angajaţi
sau persoane care exercită o activitate independentă în alt stat membru, dar îşi
păstrează reşedinţa în statul membru gazdă în care se întorc de obicei în fiecare zi
sau cel puţin o dată pe săptămână.
În mod extensiv, perioadele de şomaj involuntar, înregistrate corespunzător la oficiul de
plasare a forţelor de muncă competent, perioadele în care persoana nu a lucrat din motive
independente de voinţa sa, precum şi absenţele de la lucru şi încetarea lucrului datorită unei
boli sau accident se consideră perioade de muncă.
Indiferent de naţionalitate, membrii de familie ai unui salariat sau ai unei persoane care
exercită o activitate independentă care locuiesc împreună cu acesta pe teritoriul statului
membru gazdă au dreptul de şedere permanentă în statul membru respectiv, dacă lucrătorul
salariat sau persoana care exercită o activitate independentă a dobândit dreptul de şedere
permanentă în statul membru respectiv.
Totodată, membrii familiei unui cetăţean al Uniunii care au dreptul de şedere sau dreptul
de şedere permanentă într-un stat membru sunt îndreptăţiţi să se angajeze sau să exercite o
activitate independentă în statul respectiv (art. 23).
În mod similar art. 3 al Regulamentului nr. 1251/70, şi în aceleaşi condiţii enumerate în
acesta, alin. 4 al art. 17 al Directivei 2004/38 prevede acordarea dreptului de şedere
permanentă membrilor familiilor salariaţilor sau persoanelor care exercită o activitate
independentă şi care decedează în timpul perioadei de activitate, dar înainte de a dobândi
statutul de rezident permanent în statul membru gazdă. Astfel, membrii familiei dobândesc
dreptul de şedere permanentă în statul respectiv, dacă:
 a. în momentul decesului, salariatul sau persoana care a exercitat o activitate
independentă îşi avusese reşedinţa pe teritoriul statului membru respectiv timp
de doi ani neîntrerupţi, sau
b. decesul a fost urmarea unui accident de muncă sau a unei boli profesionale, sau
c. soţul/soţia care a supravieţuit şi-a pierdut naţionalitatea statului membru respectiv
prin căsătoria cu salariatul sau persoana care a exercitat o activitate
independentă.

Din punct de vedere administrativ, statele membre urmează să elibereze, la cerere,

cetăţenilor Uniunii îndreptăţiţi la şedere permanentă un document care să ateste şederea
permanentă.
În schimb, pentru membrii de familie care nu sunt resortisanţi ai unui stat membru, dar
sunt îndreptăţiţi la şedere permanentă, se eliberează un permis de şedere permanentă, care
se reînnoieşte automat la fiecare zece ani (art. 20).
Toţi cei care în temeiul Directivei 2004/38 îşi au reşedinţa pe teritoriul unui stat membru
gazdă beneficiază de tratament egal cu cel al resortisanţilor statului respectiv. Totuşi, nu
există obligaţia statului gazdă de a acorda dreptul la asistenţă socială în timpul primelor trei
luni de şedere şi nici nu este obligat ca, înainte de dobândirea dreptului de şedere
permanentă, să acorde ajutoare pentru studii, inclusiv pentru formare profesională,
constând în burse studenţeşti sau credite studenţeşti unor persoane altele decât lucrătorii,
persoanele care exercită o activitate independentă, persoanele care îşi menţin acest statut şi
membrii familiilor acestora (art.24).
Astfel reglementat dreptul de şedere permanentă, acesta are menirea de a întări
sentimentul cetăţeniei în cadrul Uniunii Europene şi este perceput ca un element cheie în
promovarea coeziunii sociale, care reprinzintă, de altfel, unul dintre obiectivele
fundamentale ale Uniunii.
Directiva 2004/38 nu prevede în mod explicit abrogarea Regulamentului nr. 1251/70. Ca
atare, prevederile celor două acte comunitare urmează a fi avute în vedere în mod
corelativ.

4. Angajarea în administraţia publică

Conform art. 48(4) al Tratatului CEE, statele membre pot refuza sau restrânge accesul la
locurile de muncă din domeniul administraţiei publice pe temeiul cetăţeniei lucrătorului.
Datorită gradului mare de generalitate al acestei prevederi, Curtea de Justiţie a fost
nevoită să se pronunţe în mai multe rânduri asupra sa.
Astfel, în cazul Sotgiu (Nr.152/73) s-a arătat că excepţia prevăzută în art. 48 (4) nu se
aplică tuturor locurilor de muncă din administraţia publică. Ea se aplică numai anumitor
activităţi, aflate în legătură cu exerciţiul autorităţii de stat. În viziunea Curţii, activităţile
respective trebuie să implice în mod necesar participarea la exerciţiul drepturilor conferite de
dreptul public şi să se refere la activităţi ce vizează salvgardarea intereselor generale ale statului.
Mai mult, excepţia se aplică numai condiţiilor privind accesul în domeniul respectiv. Ea nu
permite existenţa unor condiţii discriminatorii în angajare o dată ce lucrătorului i s-a acceptat
accesul la locul de muncă respectiv.
Clarificări în interpretarea textului amintit au fost aduse cu ocazia dezbaterilor prilejuite
de cazul Comisie c. Belgia (Nr.149/79). Conceptul de administraţie publică este, conform Curţii
de Justiţie, un concept comunitar. El se aplică numai exerciţiului autorităţii oficiale şi are în
vedere numai lucrătorii şi funcţiile care urmăresc apărarea intereselor generale ale statului.
 În aplicarea acestui criteriu, derogarea prevăzută de art.48(4) va fi de uz limitat
aplicându-se, deci, posturilor care solicită din partea persoanelor care le ocupă o loialitate
specială către stat, cum sunt funcţiile judecătoreşti, eşaloanele superioare ale administraţiei de
stat, forţele armate şi poliţia.
Articolul 48 (4) trebuie să fie analizat împreună cu art.55 al Tratatului CEE care prevede
că libertatea de stabilire permisă de dreptul comunitar nu se va aplica activităţilor care au
legătură, chiar şi ocazional, cu exerciţiul autorităţii de stat.
Având în vedere practica răspândită printre statele membre de a exclude pe cei ce nu-i sunt
cetăţeni de la un număr mare de profesii în administraţia de stat, Comisia Europeană a publicat
în l988 o Notă prin care a propus anumite sectoare de angajare ce urmează a fi considerate
"suficient de îndepărtate de activităţile specifice sferei publice astfel cum le-a definit Curtea
Europeană şi care nu ar putea fi acoperite decât în cazuri rare de excepţia din art.48(4)". Acestea
cuprind :
 serviciile privind îngrijirea sănătăţii publice;
 predarea în instituţiile de învăţământ ale statului;
 cercetare în domenii nemilitare în instituţii publice;
 organisme publice responsabile cu prestarea serviciilor comerciale.
Trebuie totuşi să subliniem că prin dispoziţiile privind cetatenia comunitară introduse prin
Tratatul de la Maastricht şi dezvoltate prin Tratatul de la Amsterdam, nu puţini teoreticieni si
practicieni ai dreptului consideră ca excepţia prevăzută la art. 48(4), expresie a unei concepţii
mai tradiţionale privind noţiunea de loialitate faţă de stat, va diminua ca importanţă. Şi aceasta
pentru că se consideră că există o contradicţie între art. 48(4) şi derularea unui proces tot mai
complex de integrare europeană.
5. Restricţii ale dreptului de intrare şi dreptului de şedere pe motive de ordine
publică, securitate publică şi sănătate publică
Articolele 48(3) şi 56 ale Tratatului CEE prevăd posibilitatea limitării liberei circulaţii a
lucrătorilor.
După ce defineşte libertatea de circulaţie, art. 48(3) precizează că ea "implică dreptul, sub
rezerva limitărilor justificate de raţiuni de ordine publică, securitate publică şi sănătate publică,
de a răspunde la oferte de muncă efectiv făcute".
Articolul 56 este mai complet, el precizând că "prescripţiile referitoare la libertatea de
stabilire nu prejudiciază aplicabilitatea dispoziţiilor legislative regulamentare şi administrative
prevăzând un regim special pentru cetăţenii străini şi justificat de raţiuni de ordine publică,
securitate publică şi sănătate publică". Alineatul 2 dispune că "înaintea expirării perioadei de
tranziţie, Consiliul adoptă directive pentru coordonarea dispoziţiilor legislative, regulamentare şi
administrative precitate".
Acest text a stat la baza adoptării Directivei 64/221 privind coordonarea măsurilor
speciale aplicate străinilor în domeniul deplasării şi rezidenţei, justificate de raţiuni de ordine
publică, securitate publică şi sănătate publică şi care privesc toţi cetăţenii statelor membre care
exercită sau intenţionează să exercite o activitate profesională, indiferent dacă este o activitate
salariată sau independentă. Această directivă este abrogată, începînd cu data de 30 aprilie 2006,
de către Directiva 2004/38, care, la Capitolul VI instituie noile standarde în materie.
 Scopul directivei este dublu. Pe de o parte, ea stabileşte principiile pe baza cărora un stat
poate refuza intrarea sau rezidenţa acelora care, în alte condiţii ar fi eligibili, pe temeiul ordinii
publice, securităţii publice sau sănătăţii publice. În al doilea rând, ea stabileşte o serie de garanţii
procedurale care trebuie să fie respectate de autorităţile competente atunci când se pune
problema excluderii unor străini pe baza unuia din motivele amintite.
În timp ce noţiunile de securitate publică şi sănătate publică nu au ridicat probleme de
interpretare, înţelesul şi scopul noţiunii de ordine publică au necesitat interpretarea Curţii de
Justiţie a Comunităţilor Europene. Astfel, în cazul Rutili (Nr.36/75) Curtea a decis că restricţiile
pe acest temei nu pot afecta dreptul unui cetăţean al unui stat membru de a intra pe teritoriul altui
stat membru, să rămână şi să circule în acesta decât dacă prezenţa sa constituie o ameninţare
reală şi suficient de gravă pentru ordinea publică. Curtea a adăugat că această abordare constituie
o aplicare a principiilor cuprinse în Convenţia europeană a drepturilor omului (l950), conform
căreia nu vor fi aplicate restricţii privind drepturile prevăzute în art.8-11 pe temeiul securităţii
naţionale şi siguranţei publice decât dacă acestea ar fi necesare pentru protecţia acestor interese
într-o societate democratică24. Restricţiile fac deci subiectul principiului proporţionalităţii.
Directiva 2004/38 porneşte de la ideea conform căreia expulzarea cetăţenilor Uniunii şi a
membrilor familiilor lor din motive de ordine publică sau securitate publică este o măsură care
poate afecta grav persoane care, folosindu-se de drepturile şi libertăţile conferite de Tratat, s-au
integrat în mod real în statul membru gazdă. Domeniul de aplicare al unor asemenea măsuri ar
trebui prin urmare să fie limitat, în conformitate cu principiul proporţionalităţii, evocat de
jurisprudenţă, pentru a se ţine seama de gradul de integrare al persoanelor în cauză, durata
şederii acestora în statul membru gazdă, vârsta, starea de sănătate, situaţia lor familială şi
economică, precum şi legăturile cu ţara de origine.
În consecinţă, cu cât este mai mare gradul de integrare al cetăţenilor Uniunii şi al
membrilor familiilor lor în statul gazdă, cu atât ar trebui să fie mai mare gradul lor de protecţie
împotriva expulzării.
În acest sens, o măsură de expulzare îndreptată împotriva unor cetăţeni ai Uniunii care au
locuit mulţi ani pe teritoriul statului membru gazdă, în special dacă s-au născut şi şi-au avut
reşedinţa acolo întreaga lor viaţă, ar trebui să se ia numai în circumstanţe excepţionale, dacă
există motive imperative ce ţin de securitatea publică (Preambul, alin.24)
Directiva 2004/38 stabileşte un număr de circumstanţe în care măsurile luate pe temeiul
ordinii publice sau securităţii publice nu vor fi justificate:
a) ele pot fi invocate pentru a sluji unor scopuri economice (art.27(1));
b) măsurile luate din motive de ordine publică sau securitate publică respectă principiul
proporţionalităţii şi se bazează exclusiv pe conduita personală a individului în cauză. Dar,
aşa cum a arătat Curtea de Justiţie în cazul Van Duyn (Nr.41/74), acest comportament nu
trebuie să fie ilegal pentru a justifica excluderea străinilor, atât timp cât statul a arătat
explicit că el consideră activităţile respective ca fiind "social dăunătoare" şi a luat măsuri
administrative pentru a le neutraliza.
De asemenea, condamnările penale anterioare nu constituie motive în sine pentru luarea unor
asemenea măsuri (art.27(2);
c) nu se poate lua o decizie de expulzare împotriva unui cetăţean al Uniunii, cu excepţia
cazului în care decizia se bazează pe motive imperative de securitate publică, definite de
statele membre, dacă acesta :
- şi-a avut reşedinţa în statul membru gazdă în cei zece ani anteriori sau
24
Este vorba despre următoarele drepturi: respectul vieţii private şi familiale, libertatea gândirii, conştiinţei şi
religiei, libertatea de opinie.
 - este minor, cu excepţia cazului în care expulzarea este în interesul copilului, conform
Convenţiei Naţiunilor Unite pentru Drepturile Copilului din 20 noiembrie 1989.

Cât priveşte excepţia bazată pe sănătatea publică, singurele boli care justifică măsuri de
restricţionare a liberei circulaţii sunt bolile cu potenţial epidemic, conform definiţiei din
documentele relevante ale Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii, precum şi alte boli infecţioase sau
boli parazitare contagioase, dacă acestea fac obiectul unor dispoziţii de protecţie ce se aplică
resortisanţilor din statul membru gazdă. În plus, bolile ce se declanşează după o perioadă de trei
luni de la data sosirii nu constituie motive de expulzare de pe teritoriul respectiv (art. 29).
Directiva 2004/38 stabileşte, totodată, dispoziţii menite să protejeze pe cei ce vor să-şi
valorifice drepturile de intrare şi de şedere în statele membre. Acestea se referă la :

a) Notificarea deciziilor
Persoanele interesate sunt notificate în scris cu privire la orice decizie adoptată în situaţia
sa, astfel încât să poată înţelege conţinutul notificării şi implicaţiile acesteia (art.30 alin.1).

b) Motivarea deciziilor
Persoanele interesate sunt informate în mod precis şi complet cu privire la motivele de
ordine publică, securitate publică sau sănătate publică pe care se bazează decizia luată în cazul
lor, cu excepţia situaţiilor în care acest lucru este contrar intereselor de securitate ale statului
(art.30 alin.2).

c) Dreptul la apărare
Notificarea precizează tribunalul sau autoritatea administrativă la care persoana interesată
poate face recurs şi, dacă este cazul, termenul acordat persoanei respective pentru a părăsi
teritoriul statului membru, care nu poate fi mai mic de o lună de la data notificării (art. 30 alin.3).

d) Garanţii procedurale
Persoanele interesate au acces, în statul membru gazdă, la căi de recurs judiciare şi, dacă
este cazul, administrative, pentru a face apel sau a solicita o revizuire în legătură cu o
decizie luată împotriva lor din motive de ordine publică, securitate publică sau sănătate
publică (art. 31 alin.1).

Persoanele care fac obiectul unei interdicţii de acces în teritoriu din motive de ordine
publică sau securitate publică pot prezenta o cerere pentru ridicarea interdicţiei după o perioadă
de timp rezonabilă, în funcţie de circumstanţe, şi în orice caz după trei ani de la executarea
hotărârii definitive de interdicţiei care a fost pronunţată în mod valabil în conformitate cu dreptul
comunitar, aducând argumente ce atestă că s-a produs o schimbare reală a circumstanţelor care
au justificat decizia de interdicţie pronunţată împotriva lor (art. 32 alin.1).
Mai trebuie menţionat faptul că statele membre pot adopta măsurile necesare pentru a
refuza, anula sau retrage orice drept conferit de Directiva 2004/38, în caz de abuz de drept sau
fraudă, cum sunt căsătoriile de convenienţă sau alte forme de relaţii contractate exclusiv în
scopul de a beneficia de dreptul de liberă circulaţie şi şedere (art.35).
 C. INSTITUŢII COMPETENTE
Autoritatea competentă în domeniul liberei circulaţii a lucrătorilor este Consiliul. Acesta,
conform art.49 al Tratatului C.E.E., astfel cum a fost modificat prin Tratatul de la Maastricht,
respectând o anume procedură (stabilită în art.189 B şi după consultatea Comitetului Economic
şi Social), dispune, prin directive şi regulamente, măsurile necesare în vederea realizării liberei
circulaţii.
În acest sens, se urmăreşte:
a) asigurarea unei strânse cooperări între serviciile naţionale cu atribuţii în domeniul forţei de
muncă;
b) abolirea sistematică şi progresivă a procedurilor şi practicilor administrative ce rezultă din
legislaţiile naţionale sau din înţelegeri anterior încheiate între statele membre şi a căror
menţinere ar constitui un obstacol în ceea ce priveşte libera circulaţie a lucrătorilor;
c) instituirea unui mecanism adecvat care să pună în legătură ofertele cu cererile de locuri de
muncă, precum şi asigurarea unui echilibru între cerere şi ofertă pe piaţa forţei de muncă, astfel
încât să fie evitate ameninţările serioase în ceea ce priveşte nivelul de viaţă şi al angajării în
diferite regiuni şi sectoare economice.
O deosebită importanţă în formarea unei conştiinţe comunitare în rândul cetăţenilor o are
prevederea înscrisă în art. 5o al Tratatului C.E.E., conform căreia statele membre sunt chemate să
încurajeze schimbul de lucrători tineri, pe calea unor programe comune.

Prin adoptarea Deciziei Comisiei nr 2003/8/CE din 23 decembrie 2002 referitoare la

punerea în aplicare a Regulamentului CEE nr. 1612/68 al Consiliului în ceea priveşte
compensarea ofertelor şi cererilor de locuri de muncă, s-a urmărit întărirea reţelei de servicii
de ocupare europene, cunoscute sub acronimul EURES (EURopean Employment Services),
instituită prin Decizia nr. 93/569/CEE (decizie abrogată prin noul act comunitar).
EURES contribuie la punerea în aplicare a dispoziţiilor părţii a II-a a Regulamentului nr.
1612/68. Ea sprijină strategia europeană de ocupare şi contribuie la întărirea pieţei unice
europene, promovând, în interesul solicitanţilor de locuri de muncă, al lucrătorilor şi
angajatorilor:
a) dezvoltarea pieţelor de forţă de muncă europene deschise şi accesibile tuturora;
b) schimbul transnaţional, interregional şi transfrontalier de oferte şi cereri de locuri de
muncă;
c) transparenţa şi schimbul de informaţii asupra pieţelor forţei de muncă europene,
inclusiv asupra condiţiilor de viaţă şi posibilităţilor de dobândire de calificări;
d) elaborarea de metode şi indicatori în acest sens.

Decizia Comisiei nr 2003/8/CE, intrată în vigoare la 1 martie 2003, a fost adoptată

luându-se în considerare şi viitoarea lărgire a Uniunii Europene, reţinîndu-se necesitatea punerii
în aplicare a reţelei EURES în ţările aflate în curs de aderare.
Conform articolului 3 al deciziei, EURES cuprinde:
a) membrii reţelei EURES, adică serviciile specializate desemnate de către statele
membre conform art. 13, paragraful 2, al Regulamentului nr. 1612/68, precum şi Biroul
european de coordonare, conform dispoziţiilor articolelor 21, 22 şi 23 din regulamentul amintit şi
 b) partenerii EURES prevăzuţi la articolul 17, paragraful 1, al Regulamentului nr
1612/68, şi anume:
i) serviciile regionale de ocupare ale statelor membre;
ii) serviciile de ocupare competente pentru regiunile limitrofe;
iii) serviciile de ocupare specializate comunicate Comisiei conform art. 17 par.2 al
Regulamentului nr. 1612/68.
Aceste grupuri cuprind organizaţiile sindicale şi patronale desemnate de către membrii
EURES.

D. LEGISLAŢIE INTERNĂ ARMONIZATĂ PRIVIND LIBERA

CIRCULAŢIE A PERSOANELOR ŞI A FORŢEI DE MUNCĂ

Directiva 38/2004 a Parlamentului European şi a Consiliului din 29 aprilie 2004 privind

libera circulaţie şi şedere a cetăţenilor Uniunii Europene şi membrilor de familie pe teritoriul
statelor membre a fost transpusă în dreptul intern prin intermediul Ordonanţei de urgenţă nr.
102 din 14 iulie 2005 privind libera circulaţie pe teritoriul României a cetăţenilor statelor
membre ale Uniunii Europene şi Spaţiului Economic European 25, act normativ de o deosebită
importanţă în ceea ce priveşte integrarea pieţei forţei de muncă autohtone în cea europeană.
Astfel, se bucură de o serie de drepturi fundamentale privind raporturile lor juridice de
muncă şi de securitate socială, recunoscute de lege lata într-o serie de acte comunitare de o
deosebită importanţă şi pe care actul normativ român le recunoaşte la rândul său. Astfel,
cetăţenii Uniunii Europene, precum şi membrii familiilor lor care intră şi locuiesc legal în
România, beneficiază de o serie de drepturi şi libertăţi, printre care şi acela al unui acces
neîngrădit pe piaţa forţei de muncă din România, precum şi la desfăşurarea altor activităţi de
natură economică, în condiţiile legii aplicabile cetăţenilor români (art. 3 lit. e)).
Urmărind structura directivei europene, O.U.G. nr. 102/2005 cuprinde prevederi
referitoare la aspecte cum sunt:

 Intrarea, şederea pe/de pe teritoriul României a cetăţenilor Uniunii Europene,

precum şi a membrilor familiilor lor
 Restrângerea dreptului la liberă circulaţie pe teritoriul României, a cetăţenilor
Uniunii Europene şi a membrilor familiilor lor

25
Publicată în Monitorul Oficial al României, nr. 646/21iulie 2005. Aprobată, cu modificări şi completări, prin
Legea nr. 260/2005 (M.Of. nr. 900/7 octombrie 2005). Modificată prin Ordonanţa Guvernului nr. 30/2006(M.Of. nr.
636/24 iulie 2006), aprobată, cu modificări şi completări, prin Legea nr. 500/2006 (M.Of. nr. 1055/30 decembrie
2006).
 Sarcini de învăţare(întrebări de control)

1. Care sunt drepturile şi libertăţile conţinute în Carta drepturilor fundamentale ale Uniunii
Europene?
2. În ce condiţii se acordă dreptul de şedere pentru o perioadă mai mare de trei luni într-un
stat membru al Uniunii Europene pentru cetăţenii comunitari?
3. În ce constă liberul acces la angajare şi egalitatea de tratament prevăzute de dreptul
comunitar?
4. Care sunt condiţiile acordării dreptului de şedere permanentă prevăzute de Directiva
38/2004
5. În ce condiţii se poate restricţiona dreptul de intrare şi dreptul de şedere pe motive de
ordine publică, securitate publică şi sănătate publică ?
6. Care sunt prevederile esenţiale ale Ordonanţei de urgenţă nr. 102 din 14 iulie 2005
privind libera circulaţie pe teritoriul României a cetăţenilor statelor membre ale Uniunii
Europene şi Spaţiului Economic European ?

BIBLIOGRAFIE

1. Raluca Miga Beşteliu, Drept internaţional : introducere în dreptul

internaţional public - Ed. a 3-a, rev. şi adăugită, Editura ALL BECK,
Bucureşti, 2003
2. Raluca Miga-Beşteliu, Catrinel Brumar, Protecţia internaţională a
drepturilor omului- Note de curs, Ediţia a 5-a, Editura Universul Juridic,
Bucureşti, 2010

3. Bianca Selejan Gutan, Protecţia europeană a drepturilor omului, ed. a 4-a,

Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2011

4. Andrei Popescu, Dreptul internaţional şi european al muncii, Editura

C.H.Beck, Bucureşti, 2008

5. J.F.Renucci, Droit europeen des droits de l’homme, LGDJ, Paris, 2002

6. Fredric Sudre, Drept European şi internaţional al drepturilor omului,

Editura Polirom Iaşi, 2006

7. Nicolae Voiculescu, Dreptul muncii-reglementări interne şi comunitare,

Editura Wolters Kluwer, Bucureşti, 2007

8. Nicolae Voiculescu, Drept social european, Editura Universul Juridic,

Bucureşti, 2014

9. Irina Moroianu Zlătescu, Radu Demetrescu, Drept instituţional

comunitar şi drepturile omului, Institutul Român pentru Drepturile
Omului, Bucureşti, 2005;
 10.Jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, site-ul Uniunii
Europene, www.europa.eu

TEME REFERATE
LA DISCIPLINA
PROTECŢIA INTERNAŢIONALĂ A DREPTURILOR OMULUI.
JURISPRUDENŢA CURŢII EUROPENE A DREPTURILOR OMULUI
1. Drepturile omului în sistemul Organizaţiei Naţiunilor Unite - Carta
O.N.U., Declaraţia universală a drepturilor omului, Pactele internaţionale cu
privire la drepturile omului
2. Convenţia ONU asupra eliminării formelor de discriminare faţă de
femei - drepturi garantate, mecanisme de control, politici internaţionale şi
naţionale

3. Convenţia cu privire la drepturile copilului - drepturi garantate,

mecanisme de control, legislaţie naţională, politici internaţionale şi naţionale

4. Interzicerea torturii şi altor pedepse ori tratamente cu cruzime,

inumane sau degradante: norme internaționale, mecanisme de control și studii
de caz

5. Mecanisme şi proceduri de protecţie a drepturilor omului sub egida

ECOSOC

6. Organizaţia Internaţională a Muncii - conţinutul normelor adoptate şi

transpunerea lor in dreptul intern

7. Organizaţia Internaţională a Muncii - mecanisme de control

8. Convenţia europeană a drepturilor omului – importanța în sistemul

internațional de protecție a drepturilor omului

9. Curtea Europeană a Drepturilor Omului - organizare şi procedură

10. Dreptul la viață în dreptul internațional al drepturilor omului și în

legislația română

11. Interzicerea sclaviei și a muncii forțate: norme internaționale și

jurisprudență

12. Dreptul la libertate şi la siguranţă în jurisprudenţa Curţii Europene a

Drepturilor Omului și în legislația română

13. Dreptul la un proces echitabil – jurisprudenţa Curţii Europene a

drepturilor omului şi jurisprudenţa împotriva României

14. Dreptul la respectarea vieţii private şi de familie în jurisprudenţa

Curţii Europene a Drepturilor Omului și în legislația română
15. Libertatea de gândire, de conştiinţă şi de religie în jurisprudenţa Curţii
Europene a Drepturilor Omului și în legislația română

16. Libertatea de exprimare în jurisprudenţa Curţii Europene a

Drepturilor Omului și în legislația română

17. Libertatea de întrunire şi de asociere în jurisprudenţa Curţii Europene

a Drepturilor Omului și în legislația română

18. Dreptul de proprietate – jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor

Omului şi jurisprudenţa împotriva României – sinteză şi concluzii

19. Dreptul la educaţie în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor

Omului și în legislația română

20. Dreptul la alegeri libere în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor

Omului și în legislația română

21. Drepturi prevăzute de Protocolul 4 la Convenţiei europene a

drepturilor omului: conținut și jurisprudență

22. Drepturi prevăzute de Protocolul 7 la Convenţiei europene a

drepturilor omului: conținut și jurisprudență

23. Proceduri și condiții de admisibilitate a cererilor la Curtea Europeană

a Drepturilor Omului

24. Procedura în fața Curții Europene a Drepturilor Omului

25. Limitări și derogări ale drepturilor prevăzute în Convenția Europeană

a Drepturilor Omului și protocoalele adiționale

26. Drepturile minorităţilor și dreptul la autodeterminare în

reglementările internaționale.

27. Carta socială europeană revizuită - drepturi garantate şi mecanisme

de control

28. Convenţii ale Consiliului Europei - Convenţia pentru prevenirea

torturii si a pedepselor si tratamentelor inumane sau degradante, Convenţia
europeană privind lupta împotriva traficului de fiinţe umane
29. Uniunea Europeană şi drepturile omului - Carta drepturilor
fundamentale

30. Libera circulaţie a persoanelor şi a forţei de muncă în dreptul

comunitar

31. Nediscriminarea și egalitatea de gen în normele internaționale și

europene

32. Evoluții ale drepturilor omului: dreptul la integritate al persoanei,

protecția datelor cu caracter personal, dreptul la dezvoltare, dreptul la un
mediu ambiant sănătos etc.

BIBLIOGRAFIE GENERALĂ
1. Alice Mariana Apetrei, Drepturile Omului in Uniunea Europeana, Editura
Lumen, 2010
2. Corneliu Bîrsan, Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. Comentariu pe
articole. Vol. 1 şi 2. Editura C.H.Beck, Bucureşti, 2005-2006
3. Corneliu Bîrsan, Convenţia europeană a drepturilor omului comentată, ed. a
II-a, Ed. CH Beck, 2009
4. D. Bogdan, M. Selegean, Drepturile şi libertăţile fundamentale în
jurisprudenţa CEDO, Ed. All Beck, Bucureşti 2005;
5. Bozesan Vasile, Libertatea de exprimare. Hotarari ale Curtii Europene a
Drepturilor Omului pronuntate in cauzele impotriva Romaniei, Editura
Universitară, București, 2013
6. Călin Dragoș coord., Hotararile CEDO in cauzele impotriva Romaniei 2013
- Analiza, consecinte, autoritati potential responsabile, Editura Universitară,
București, 2014
7. *** Dictionar de Drepturile Omului, Editura CH Beck, București, 2013
8. Dragos Calin, Ionut Militaru, Vasile Bozesan, Florin Mihaita, Dorin Pana,
Limitele libertatii de exprimare. Politicieni, jurnalisti, magistrati. Comentarii si
jurisprudenta, Editura Hamangiu, București, 2014
9. Drăghici Andreea, Protectia juridica a drepturilor copilului - Curs
universitar, Editura Universul Juridic, 2013
10. Radu Chiriţă, Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, vol. I şi II,
Editura CHBeck, 2007;
11. Radu Chiriță,coord., Discriminarea în jurisprudența CEDO, Editura
Hamangiu, București, 2012
12. Radu Chiriță,coord., Arestarea și detenția în jurisprudența CEDO, Editura
Hamangiu, București, 2012
13. Titus Corlățean, Executarea hotararilor Curtii Europene a Drepturilor
Omului, Editura Universul juridic, București, 2011
14. Titus Corlățean, Protecția europeană și internațională a drepturilor omului,
Editura Universul Juridic, București, 2012
15. Radu C. Demetrescu, Irina Moroianu Zlătescu, Drepturile omului în sistemul
Naţiunilor Unite: protecţie şi promovare, Institutul Român pentru Drepturile
Omului, Bucureşti, 2000
16. Răzvan Dincă, Cereri în faţa C.E.D.O. Condiţii de admisibilitate, Ed. All-
Beck, Bucureşti, 2001;
17. Nicolae Ecobescu, Mariana Niţelea ; coord. Nicolae Ecobescu, Manualul
Consiliului Europei, Biroul de Informare al Consiliului Europei, Bucureşti, 2006
18. Galea Ion, Aderarea Uniunii Europene la Conventia europeana a drepturilor
omului. Analiza critica, Editura CH Beck, București, 2012
19. Bianca Selejan-Guţan, Protecţia europeană a Drepturilor omului. Ediţia a IV-
a. Editura C.H.Beck, Bucureşti, 2011
20. Bianca Selejan-Guţan, Horaţiu Rusu, Hotărârile CEDO împotriva României
(1998-2006). Editura Hamangiu, Bucureşti, 2006
21. Diana-Olivia Hatneanu, Raluca Stancescu-Cojocaru, Cum să formulăm o
cerere la CEDO(Explicatii, jurisprudenta, formulare si modele), Editura Hamangiu
București, 2009
22. Cristian Jura, Drepturile omului : drepturile minorităţilor naţionale, Editura C.
H. Beck, Bucureşti, 2006
23. Moldovan Carmen, Libertatea de exprimare. Principii - Restrictii –
Jurisprudenta, Editura CH Beck, București, 2012
24. Principalele instrumente internaţionale privind drepturile omului la care
România este parte, vol.I-II, Institutul Român pentru Drepturile Omului, Bucureşti,
2007
25. Prisacariu Mihaela Roxana, Statutul juridic al minoritatilor nationale,
Editura CH Beck, București, 2011
26. J.F.Renucci, Droit europeen des droits de l’homme, LGDJ, Paris, 2002;
27. Fredric Sudre, Drept european şi internaţional al drepturilor omului, Editura
Polirom Iaşi, 2006
28. F. Sudre, J.P. Marguenaud, J. Andriantsimbazovina, A. Gouttenoire, M.
Levinet, Les grands arrêts de la Cour européenne des Droits de l’Homme, PUF
2003;
29. Ovidiu Predescu, Nasty Marian Vladoiu, Drept european si international al
drepturilor omului. Note de curs, Editura Hamangiu, București, 2014
30. Nicolae Voiculescu, Drept social european, Editura Universul Juridic,
Bucureşti, 2014

REVISTE
Curierul judiciar; Revista română de drept public; Noua revistă de drepturile
omului; Buletin CEDO

LEGISLAȚIE

Jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului în cauzele care privesc

România: Monitoarele Oficiale ale României, partea I, site-ul Curţii Europene a
Drepturilor Omului (www.echr.coe.int), site-ul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie
(www.scj.ro);
Ordonanța Guvernului nr. 94/1999 privind participarea României la procedurile în
faţa Curţii Europene a Drepturilor Omului şi a Comitetului Miniştrilor al
Consiliului Europei şi regresul statului în urma hotărârilor şi convenţiilor de
rezolvare pe cale amiabilă, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr.
87/2001, cu modificările ulterioare;
Hotărârea Guvernului nr. 868/2003 privind organizarea şi funcţionarea Agentului
guvernamental pentru Curtea Europeană a Drepturilor Omului, cu modificările
ulterioare.

Adrese INTERNET
www.ilo.org., Organizaţia Internaţională a Muncii
www.coe.int., Consiliul Europei
www.echr.coe.int, Curtea europeana a drepturilor omului
www.coe.int/T/E/Human_Rights, Directia generala a drepturilor omului
www.coe.int/T/E/Commissioner_H.R, Comisarul drepturilor omului
www.europa.eu, Uniunea Europeană
www.hotararicedo.ro
www.jurisprudentacedo.ro/
www.juridice.ro/cedo
www.jurisprudenta.com

ANEXE
 DECLARATIA UNIVERSALA A DREPTURILOR OMULUI
(adoptata de Adunarea Generala a Organizatiei Natiunilor Unite la 10 de
septembrie 1948)
Preambul

Considerind ca recunoasterea demnitatii inerente tuturor membrilor familiei umane si a

drepturilor lor egale si inalienabile constituie fundamentul libertatii, dreptatii si pacii in lume,

Considerind ca ignorarea si dispretuirea drepturilor omului au dus la acte de barbarie care revolta
constiinta omenirii si ca faurirea unei lumi in care fiintele umane se vor bucura de libertatea
cuvintului si a convingerilor si vor fi eliberate de teama si mizerie a fost proclamata drept cea
mai inalta aspiratie a oamenilor,

Considerind ca este esential ca drepturile omului sa fie ocrotite de autoritatea legii pentru ca
omul sa nu fie silit sa recurga, ca solutie extrema, la revolta impotriva tiraniei si asupririi,

Considerind ca este esential a se incuraja dezvoltarea relatiilor prietenesti intre natiuni,

Considerind ca in Carta popoarele Organizatiei Natiunilor Unite au proclamat din nou credinta
lor in drepturile fundamentale ale omului, in demnitatea si in valoarea persoanei umane, drepturi
egale pentru barbati si femei si ca au hotarit sa favorizeze progresul social si imbunatatirea
conditiilor de Articolul 6

Fiecare om are dreptul sa i se recunoasca pretutindeni personalitatea juridica.

Articolul 7

Toti oamenii sint egali in fata legii si au, fara nici o deosebire, dreptul la o egala protectie a legii.
Toti oamenii au dreptul la o protectie egala impotriva oricarei discriminari care ar viola prezenta
Declaratie si impotriva oricarei provocari la o asemenea discriminare.

Articolul 8

Orice persoana are dreptul la satisfactia efectiva din partea instantelor juridice nationale
competente impotriva actelor care violeaza drepturile fundamentale ce-i sint recunoscute prin
constitutie sau lege.

Articolul 9

Nimeni nu trebuie sa fie arestat, detinut sau exilat in mod arbitrar.

Articolul 10

Orice persoana are dreptul in deplina egalitate de a fi audiata in mod echitabil si public de catre
un tribunal independent si impartial care va hotari fie asupra drepturilor si obligatiilor sale, fie
asupra temeiniciei oricarei acuzari in materie penala indreptata impotriva sa.

Articolul 11

Orice persoana acuzata de comiterea unui act cu caracter penal are dreptul sa fie presupusa
nevinovata pina cind vinovatia sa va fi stabilita in mod legal in cursul unui proces public in care
i-au fost asigurate toategarantiile necesare apararii sale. Nimeni nu va fi condamnat pentru
actiuni sau omisiuni care nui constituiau, in momentul cind au fost comise, un act cu caracter
penal conform dreptului international sau national. De asemenea, nu se va aplica nici o pedeapsa
mai grea decit aceea care era aplicabila in momentul cind a fost savirsit actul cu caracter penal.

Articolul 12

Nimeni nu va fi supus la imixtiuni arbitrare in viata sa personala, in familia sa, in domiciliul lui
sau in corespondenta sa, nici la atingeri aduse onoarei si reputatiei sale. Orice persoana are
dreptul la protectia legii impotriva unor asemenea imixtiuni sau atingeri.

Articolul 13

Orice persoana are dreptul de a circula in mod liber si de a-si alege resedinta in interiorul
granitelor unui stat. Orice persoana are dreptul de a parasi orice tara, inclusiv a sa, si de reveni in
tara sa.

Articolul 14

In caz de persecutie, orice persoana are dreptul de a cauta azil si de a beneficia de azil in alte tari.

Acest drept nu poate fi invocat in caz de urmarire ce rezulta in mod real dintr-o crima de drept
comun sau din actiuni contrare scopurilor si principiilor Organizatiei Natiunilor Unite.

Articolul 15

Orice persoana are dreptul la o cetatenie.

Nimeni nu poate fi lipsit in mod arbitrar de cetatenia sa sau de dreptul de a-si schimba
cetatenia.

Articolul 16

Cu incepere de la implinirea virstei legale, barbatul si femeia, fara nici o restrictie in ce priveste
rasa, nationalitatea sau religia, au dreptul de a se casatori si de a intemeia o familie. Ei au
drepturi egale la contractarea casatoriei, in decursul casatoriei si la desfacerea ei.
Casatoria nu poate fi incheiata decit cu consimtamintul liber si deplin al viiitorilor soti.
Familia constituie elementul natural si fundamental al societatii si are dreptul la ocrotire din
partea societatii si a statului.
Articolul 17

Orice persoana are dreptul la proprietate, atit singura, cit si in asociatie cu altii.
Nimeni nu poate fi lipsit in mod arbitrar de proprietatea sa.

Articolul 18

Orice om are dreptul la libertatea gindirii, de constiinta si religie; acest drept include libertatea de
a-si schimba religia sau convingerea, precum si libertatea de a-si manifesta religia sau
convingerea, singur sau impreuna cu altii, atit in mod public, cit si privat, prin invatatura, practici
religioase, cult si indeplinirea riturilor.

Articolul 19

Orice om are dreptul la libertatea opiniilor si exprimarii; acest drept include libertatea de a avea
opinii imixtiune din afara, precum si libertatea de a cauta, de a primi si de a raspindi informatii si
idei prin orice mijloace si independent de frontierele de stat.

Articolul 20

Orice persoana are dreptul la libertatea de intrunire si de asociere pasnica.

Nimeni nu poate fi silit sa faca parte dintr-o asociatie.

Articolul 21

Orice persoana are dreptul de a lua parte la conducerea treburilor publice ale tarii sale, fie direct,
fie prin reprezentanti liber alesi.
Orice persoana are dreptul de acces egal la functiile publice din tara sa.
Vointa poporului trebuie sa constituie baza puterii de stat; aceasta vointa trebuie sa fie exprimata
prin alegeri nefalsificate, care sa aiba loc in mod periodic prin sufragiu universal, egal si
exprimat prin vot secret sau urmind o procedura echivalenta care sa asigure libertatea votului.

Articolul 22

Orice persoana, in calitatea sa de membru al societatii, are dreptul la securitatea sociala; ea este
indreptatita ca prin efortul national si colaborarea internationala, tinindu-se seama de organizarea
si resursele fiecarei tari, sa obtina realizarea drepturilor economice, sociale si culturale
indispensabile pentru demnitatea sa si libera dezvoltare a personalitatii sale.

Articolul 23

Orice persoana are dreptul la munca, la libera alegere a muncii sale, la conditii echitabile si
satisfacatoare de munca, precum si la ocrotirea impotriva somajului.
Toti oamenii, fara nici o discriminare, au dreptul la salariu egal pentru munca egala.
Orice om care munceste are dreptul la o retribuire echitabila si satisfacatoare care sa-i asigure atit
lui, cit si familiei sale, o existenta conforma cu demnitatea umana si completata, la nevoie, prin
alte mijloace de protectie sociala.

Orice persoana are dreptul de a intemeia sindicate si de a se afilia la sindicate pentru apararea
intereselelor sale.

Articolul 24

Orice persoana are dreptul la odihna si recreatie, inclusiv la o limitare rezonabila a zilei de
munca si la concedii periodice platite.

Articolul 25

Orice om are dreptul la un nivel de trai care sa-i asigure sanatatea si bunastarea lui si familiei
sale, cuprinzind hrana, imbracamintea, locuinta, ingrijirea medicala, precum si serviciile sociale
necesare; el are dreptul la asigurare in caz de somaj, boala, invaliditate, vaduvie, batrinete sau in
celelalte cazuri de pierdere a mijloacelor de subzistenta, in urma unor imprejurari independente
de vointa sa.

Mama si copilul au dreptul la ajutor si ocrotire deosebite. Toti copiii, fie ca sint nascuti in cadrul
casatorii sau in afara acesteia, se bucura aceeasi protectie sociala.

Articolul 26

Orice persoana are dreptul la invatatura. Invatamintul trebuie sa fie gratuit, cel putin in ceea ce
priveste invatamintul elementar si general. Invatamintul elementar trebuie sa fie obligatoriu.
Invatamintul tehnic si profesional trebuie sa fie la indemina tuturor, iar invatamintul superior
trebuie sa fie de asemenea egal, accesibil tuturora, pe baza de merit.
Invatamintul trebuie sa urmareasca dezvoltarea deplina a personalitatii umane si intarirea
respectului fata de drepturile omului si libertatile fundamentale. El trebuie sa promoveze
intelegerea, toleranta, prietenia intre toate popoarele si toate grupurile rasiale sau religioase,
precum si dezvoltarea activitatii Organizatiei Natiunilor Unite pentru mentirenea pacii.
Parintii au dreptul de prioritate in alegerea felului de invatamint pentru copiii lor minori.

Articolul 27

Orice persoana are dreptul de a lua parte in mod liber la viata culturala a colectivitatii, de a se
bucura de arte si de a participa la progresul stiintific si la binefacerile lui.
Fiecare om are dreptul la ocrotirea intereselor morale si materiale care decurg din orice lucrare
stiintifica, literara sau artistica al carei autor este.

Articolul 28
Orice persoana are dreptul la o orinduire sociala si internationala in care drepturile si libertatile
expuse in prezenta Declaratie pot fi pe deplin infaptuite.

Articolul 29

Orice persoana are indatoriri fata de colectivitate, deoarece numai in cadrul acesteia este posibila
dezvoltarea libera si deplina a personalitatii sale.
In exercitarea drepturilor si libertatilor sale, fiecare om nu este supus decit numai ingradirilor
stabilite prin lege, exclusiv in scopul de a asigura cuvenita recunoastere si respectare a
drepturilor si libertatilor altora si ca sa fie satisfacute justele cerinte ale moralei, ordinii publice si
bunastarii generale intr-o societate democratica.

Aceste drepturi si libertati nu vor putea fi in nici un caz exercitate contrar scopurilor si
principiilor Organizatiei Natiunilor Unite.

Articolul 30

Nici o dispozitie a prezentei Declaratii nu poate fi interpretata ca implicind pentru vreun stat,
grupare sau persoana dreptul de a se deda la vreo activitate sau de a savirsi vreun act indreptat
spre desfiintarea unor drepturi sau libertati enuntate in prezenta Declaratie.
 PACTUL INTERNAŢIONAL CU PRIVIRE LA DREPTURILE CIVILE ŞI
POLITICE

PREAMBUL

Statele părţi la prezentul Pact,

Considerând că, în conformitate cu principiile enunţate în Carta Naţiunilor Unite,
recunoaşterea demnităţii inerente tuturor membrilor familiei umane şi a drepturilor lor egale şi
inalienabile, constituie fundamentul libertăţii, dreptăţii şi păcii în lume,
Recunoscând că aceste drepturi decurg din demnitatea inerentă persoanei umane,
Recunoscând că, în conformitate cu Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, idealul
fiinţei umane libere, bucurându-se de libertăţile civile şi politice şi eliberată de teamă şi de
mizerie, nu poate fi realizat decât dacă se creează condiţii care permit fiecăruia să se bucure de
drepturile sale civile şi politice, ca şi de drepturile sale economice, sociale sau culturale,
Considerând că, potrivit Cartei Naţiunilor Unite, statele au obligaţia de a promova
respectarea universală şi efectivă a drepturilor şi libertăţilor omului,
Luând în considerare faptul că individul are îndatoriri faţă de semenii săi şi faţă de
colectivitatea căreia îi aparţine şi este dator a se strădui să promoveze şi să respecte drepturile
recunoscute în prezentul Pact,
Au convenit asupra următoarelor articole:

PARTEA ÎNTÂI

ARTICOLUL 1

1. Toate popoarele au dreptul de a dispune de ele însele. În virtutea acestui drept, ele îşi
determină liber statutul politic şi îşi asigură liber dezvoltarea economică, socială şi culturală.
 2. Pentru a-şi înfăptui scopurile, toate popoarele pot dispune liber de bogăţiile şi de
resursele lor naturale, fără a aduce atingere obligaţiilor care decurg din cooperarea economică
internaţională, întemeiată pe principiul interesului reciproc, şi din dreptul internaţional. În nici un
caz un popor nu va putea fi lipsit de propriile mijloace de trai.
3. Statele părţi la prezentul Pact, inclusiv cele care au răspunderea administrării de
teritorii neautonome şi de teritorii sub tutelă, trebuie să înlesnească realizarea dreptului
popoarelor de a dispune de ele însele şi să respecte acest drept, în conformitate cu dispoziţiile
Cartei Naţiunilor Unite.
 PARTEA A DOUA

ARTICOLUL 2

1. Statele părţi la prezentul Pact se angajează să respecte şi să garanteze tuturor indivizilor

care se găsesc pe teritoriul lor şi ţin de competenţa lor drepturile recunoscute în prezentul Pact,
fără nici o deosebire, în special de rasă, culoare, sex, limbă, religie, opinie politică sau orice altă
opinie, origine naţională sau socială, avere, naştere sau întemeiată pe orice altă împrejurare.
2. Statele părţi la prezentul pact se angajează să garanteze că drepturile enunţate în el vor
fi exercitate fără nici o discriminare întemeiată pe rasă, culoare, sex, limbă, religie, opinie
politică sau orice altă opinie, origine naţională sau socială, avere, naştere sau orice altă
împrejurare.
3. Statele părţi la prezentul Pact se angajează:
a) să garanteze că orice persoană ale cărei drepturi sau libertăţi recunoscute în prezentul
Pact au fost violate va dispune de o cale de recurs efectivă, chiar atunci când încălcarea a fost
comisă de persoane acţionând în exerciţiul funcţiunilor lor oficiale;
b) să garanteze că autoritatea competentă, judiciară, administrativă ori legislativă sau
orice altă autoritate competentă potrivit legislaţiei statului, va hotărî asupra drepturilor persoanei
care foloseşte calea de recurs şi să dezvolte posibilităţile de recurs jurisdicţional;
c) să garanteze că autorităţile competente vor da urmare oricărui recurs care a fost
recunoscut ca justificat.

ARTICOLUL 3

Statele părţi la prezentul Pact se angajează să asigure dreptul egal legal al bărbaţilor şi al
femeilor de a se bucura de toate drepturile civile şi politice enunţate în prezentul Pact.

ARTICOLUL 4

1. În cazul în care un pericol public excepţional ameninţă existenţa naţiunii şi este

proclamat printr-un act oficial, statele părţi la prezentul Pact pot ca, în limita strictă a cerinţelor
situaţiei, să ia măsuri derogatorii de la obligaţiile prevăzute în prezentul Pact, cu condiţia ca
aceste măsuri să nu fie incompatibile cu celelalte obligaţii pe care le au potrivit dreptului
internaţional şi ca din ele să nu rezulte o discriminare întemeiată numai pe rasă, culoare, sex,
limbă, religie, sau origine socială.
2. Dispoziţia precedentă nu autorizează nici o derogare de la prevederile articolelor 6, 7, 8
(paragraful 1 şi 2), 11, 15, 16 şi 18.
3. Statele părţi la prezentul Pact care fac uz de dreptul de derogare trebuie ca prin
intermediul Secretarului general al Organizaţiei Naţiunilor Unite să semnaleze de îndată
celorlalte state părţi dispoziţiile de la care au derogat, precum şi motivele care au provocat
această derogare. O nouă comunicare va fi făcută, prin acelaşi intermediu, la data la care ele au
pus capăt derogărilor.

ARTICOLUL 5

1. Nici o dispoziţie din prezentul Pact nu poate fi interpretată ca implicând pentru un stat,
o grupare sau un individ vreun drept de a se deda la o activitate sau de a săvârşi un act urmărind
suprimarea drepturilor şi libertăţilor recunoscute în prezentul Pact ori limitări ale lor mai ample
decât cele prevăzute în Pact.
2. Nu se poate admite nici o restricţie sau derogare de la drepturile fundamentale ale
omului recunoscute sau în vigoare în orice stat parte la prezentul Pact în aplicarea legilor,
convenţiilor, regulamentelor sau cutumelor, sub pretextul că prezentul Pact nu recunoaşte aceste
drepturi sau le recunoaşte într-o măsură mai mică.

PARTEA A TREIA

ARTICOLUL 6

1. Dreptul la viaţă este inerent persoanei umane. Acest drept trebuie ocrotit prin lege.
Nimeni nu poate fi privat de viaţa sa în mod arbitrar.
2. În ţările în care pedeapsa cu moartea nu a fost abolită, o sentinţă de condamnare la
moarte nu va putea fi pronunţată decât pentru crimele cele mai grave, în conformitate cu
legislaţia în vigoare în momentul în care crima a fost comisă, legislaţie care nu trebuie să fie în
contradicţie cu dispoziţiile prezentului Pact şi nici cu cele ale Convenţiei pentru prevenirea şi
reprimarea crimei de genocid. Această pedeapsă nu poate fi aplicată decât în virtutea unei
hotărâri definitive pronunţată de un tribunal competent.
3. Când privarea de viaţă constituie crimă de genocid, se înţelege că nici o dispoziţie din
prezentul articol nu autorizează un stat parte la prezentul Pact să deroge în nici un fel de la vreo
obligaţie asumată în virtutea dispoziţiilor Convenţiei pentru prevenirea şi reprimarea crimei de
genocid.
4. Orice condamnat la moarte are dreptul de a solicita graţierea sau comutarea pedepsei.
Amnistia, graţierea sau comutarea pedepsei cu moartea poate fi acordată în toate cazurile.
5. O sentinţă de condamnare la moarte nu poate fi pronunţată pentru crime comise de
persoane sub vârsta de 18 ani şi nu poate fi executată împotriva unor femei gravide.
6. Nici o dispoziţie din prezentul articol nu poate fi invocată pentru a se întârzia sau a se
împiedica abolirea pedepsei capitale de către un stat parte la prezentul Pact.

ARTICOLUL 7

Nimeni nu va fi supus torturii şi nici unor pedepse sau tratamente crude, inumane sau
degradante. În special, este interzis ca o persoană să fie supusă, fără consimţământul său, unei
experienţe medicale sau ştiinţifice.

ARTICOLUL 8

1. Nimeni nu va fi ţinut în sclavie; sclavia şi comerţul cu sclavi, sub toate formele, sunt
interzise.
2. Nimeni nu va putea fi ţinut în servitute.
3. a) Nimeni nu va putea fi constrâns să execute o muncă forţată sau obligatorie;
b) alineatul a) al prezentului paragraf nu poate fi interpretat ca interzicând, în ţările în
care anumite infracţiuni pot fi pedepsite cu detenţiunea însoţită de muncă forţată, executarea unei
pedepse de muncă forţată, pronunţată de un tribunal competent;
c) nu se consideră „muncă forţată sau obligatorie“ în sensul prezentului paragraf:
 (i) orice muncă sau serviciu, neindicate în alineatul b), cerute în mod normal unui individ
deţinut în virtutea unei decizii legale a justiţiei sau eliberat condiţionat în urma unei asemenea
decizii;
(ii) orice serviciu cu caracter militar şi, în ţările în care obiecţia de conştiinţă este admisă,
orice serviciu naţional cerut în virtutea legii celor care ridică obiecţii de conştiinţă;
(iii) orice serviciu cerut în cazurile de forţă majoră sau de sinistre care ameninţă viaţa sau
bunăstarea comunităţii;
(iv) orice muncă sau orice serviciu care fac parte din obligaţiile cetăţeneşti normale.

ARTICOLUL 9

1. Orice individ are dreptul la libertate şi la securitatea persoanei sale. Nimeni nu poate fi
arestat sau deţinut în mod arbitrar. Nimeni nu poate fi privat de libertatea sa decât pentru
motivele legale şi în conformitate cu procedura prevăzută de lege.
2. Orice individ arestat va fi informat, în momentul arestării sale, despre motivele acestei
arestări şi va fi înştiinţat, în cel mai scurt timp, de orice învinuire care i se aduce.
3. Orice individ arestat sau deţinut pentru comiterea unei infracţiuni penale va fi adus, în
termenul cel mai scurt, în faţa unui judecător sau a unei alte autorităţi împuternicite prin lege să
exercite funcţiuni judiciare şi va trebui să fie judecat într-un interval rezonabil sau să fie eliberat.
Detenţiunea persoanelor care urmează a fi trimise în judecată nu trebuie să constituie regulă, dar
punerea în libertate poate fi subordonată unor garanţii asigurând înfăţişarea lor la şedinţele de
judecată, pentru toate celelalte acte de procedură şi, dacă este cazul, pentru executarea hotărârii.
4. Oricine a fost privat de libertate prin arestare sau detenţiune are dreptul de a introduce
recurs în faţa unui tribunal, pentru ca acesta să hotărască neîntârziat asupra legalităţii detenţiunii
sale şi să ordone eliberarea sa, dacă detenţiunea este ilegală.
5. Orice individ care a fost victima unei arestări sau detenţiuni ilegale are drept la o
despăgubire.

ARTICOLUL 10

1. Orice persoană privată de libertate va fi tratată cu umanitate şi cu respectarea

demnităţii inerente persoanei umane.
2. a) Persoanele aflate în prevenţie vor fi, în afară de circumstanţe excepţionale, separate
de condamnaţi şi vor fi supuse unui regim distinct, potrivit condiţiei lor de persoane
necondamnate.
b) Tinerii aflaţi în prevenţie vor fi separaţi de adulţi şi se va hotărî în legătură cu cazul lor
cât mai repede cu putinţă.
3. Regimul penitenciar va cuprinde un tratament al condamnaţilor având drept scop
esenţial îndreptarea lor şi reclasarea lor socială. Tinerii delincvenţi vor fi separaţi de adulţi şi
supuşi unui regim potrivit vârstei şi statutului lor legal.
 ARTICOLUL 11

Nimeni nu poate fi întemniţat pentru singurul motiv că nu este în măsură să execute o

obligaţie contractuală.

ARTICOLUL 12

1. Orice persoană care se află în mod legal pe teritoriul unui stat are dreptul de a circula
acolo liber şi de a-şi alege liber reşedinţa.
2. Orice persoană este liberă să părăsească orice ţară, inclusiv propria sa ţară.
3. Drepturile sus-menţionate nu pot face obiectul unor restricţii decât dacă acestea sunt
prevăzute prin lege, necesare pentru a ocroti securitatea naţională, ordinea publică, sănătatea ori
moralitatea publică sau drepturile şi libertăţile altora şi sunt compatibile cu celelalte drepturi
recunoscute în prezentul Pact.
4. Nimeni nu poate fi privat în mod arbitrar de dreptul de a intra în propria sa ţară.

ARTICOLUL 13

Un străin care se află în mod legal pe teritoriul unui stat parte la prezentul Pact nu poate fi
expulzat decât în executarea unei decizii luate în conformitate cu legea şi, dacă raţiuni
imperioase de securitate naţională nu se opun, el trebuie să aibă posibilitatea de a prezenta
considerentele care pledează împotriva expulzării sale şi de a obţine examinarea cazului său de
către autoritatea competentă, ori de câte una sau mai multe persoane special desemnate de
această autoritate, fiind reprezentat în acest scop.

ARTICOLUL 14

1. Toţi oamenii sunt egali în faţa tribunalelor şi curţilor de justiţie. Orice persoană are
dreptul ca litigiul în care se află să fie examinat în mod echitabil şi public de către un tribunal
competent, independent şi imparţial, stabilit prin lege, care să decidă fie asupra temeiniciei
oricărei învinuiri penale îndreptate împotriva ei, fie asupra contestaţiilor privind drepturile şi
obligaţiile sale cu caracter civil. Şedinţa de judecată poate fi declarată secretă în totalitate sau
pentru o parte a desfăşurării ei, fie în interesul bunelor moravuri, al ordinii publice sau al
securităţii naţionale într-o societate democratică, fie dacă interesele vieţii particulare ale părţilor
în cauză o cer, fie în măsura în care tribunalul ar socoti acest lucru ca absolut necesar, când
datorită circumstanţelor speciale ale cauzei, publicitatea ar dăuna intereselor justiţiei; cu toate
acestea, pronunţarea oricărei hotărâri în materie penală sau civilă va fi publică, afară de cazurile
când interesul minorilor cere să se procedeze altfel sau când procesul se referă la diferende
matrimoniale ori la tutela copiilor.
2. Orice persoană acuzată de comiterea unei infracţiuni penale este prezumată a fi
nevinovată cât timp culpabilitatea sau nu a fost stabilită în mod legal.
3. Orice persoană acuzată de comiterea unei infracţiuni penale are dreptul, în condiţii de
deplină egalitate, la cel puţin următoarele garanţii:
a) să fie informată în cel mai scurt termen, într-o limbă pe care o înţelege şi în mod
detaliat, despre natura şi motivele acuzaţiei ce i se aduce;
b) să dispună de timpul şi de înlesnirile necesare pregătirii apărării sale şi să comunice cu
apărătorul pe care şi-l alege;
 c) să fie judecată fără o întârziere excesivă;
d) să fie prezentă la proces şi să se apere ea însăşi sau să aibă asistenţa unui apărător ales
de ea; dacă nu are apărător, să fie informată despre dreptul de a-l avea şi, ori de câte ori interesul
justiţiei o cere, să i se atribuie un apărător din oficiu, fără plată dacă ea nu are mijloace pentru a-l
remunera;
e) să interogheze sau să facă a fi interogaţi martorii acuzării şi să obţină înfăţişarea şi
interogarea martorilor apărării în aceleaşi condiţii cu cele ale martorilor acuzării;
f) să beneficieze de asistenţa gratuită a unui interpret, dacă nu înţelege sau nu vorbeşte
limba folosită la şedinţa de judecată;
g) să nu fie silită să mărturisească împotriva ei însăşi sau să se recunoască vinovată.
4. Procedura aplicabilă tinerilor care nu sunt încă majori potrivit legii penale va ţine
seama de vârsta lor şi de interesul reeducării lor.
5. Orice persoană declarată vinovată de o infracţiune are dreptul de a obţine examinarea
de către o jurisdicţie superioară, în conformitate cu legea, a declarării vinovăţiei şi a condamnării
sale.
6. Când o condamnare penală definitivă este ulterior anulată sau se acordă graţierea
deoarece un fapt nou sau nou-descoperit dovedeşte că s-a produs o eroare judiciară, persoana
care a suferit o pedeapsă în urma acestei condamnări va primi o indemnizaţie în conformitate cu
legea, afară de cazul când s-a dovedit că nedescoperirea în timp util a faptului necunoscut îi este
imputabilă ei, în întregime sau în parte.
7. Nimeni nu poate fi urmărit sau pedepsit din pricina unei infracţiuni pentru care a fost
deja achitat sau condamnat printr-o hotărâre definitivă în conformitate cu legea şi cu procedura
penală a fiecărei ţări.

ARTICOLUL 15

1. Nimeni nu va fi condamnat pentru acţiuni sau omisiuni care nu constituiau un act

delictuos, potrivit dreptului naţional sau internaţional, în momentul în care au fost săvârşite. De
asemenea, nu se va aplica o pedeapsă mai severă decât cea care era aplicabilă în momentul
comiterii infracţiunii. Dacă ulterior comiterii infracţiunii, legea prevede aplicarea unei pedepse
mai uşoare, delincventul trebuie să beneficieze de aceasta.
2. Nimic din prezentul articol nu se opune judecării sau condamnării oricărui individ din
pricina unor acţiuni sau omisiuni care atunci când au fost săvârşite erau considerate ca fapte
criminale, potrivit principiilor generale de drept recunoscute de toate naţiunile.

ARTICOLUL 16

Orice om are dreptul de a i se recunoaşte pretutindeni personalitatea juridică.

ARTICOLUL 17

1. Nimeni nu va putea fi supus vreunor imixtiuni arbitrare sau ilegale în viaţa particulară,
în familia, domiciliul sau corespondenţa sa, nici la atingeri ilegale aduse onoarei şi reputaţiei
sale.
2. Orice persoană are drept la protecţia legii împotriva unor asemenea imixtiuni sau
atingeri.
 ARTICOLUL 18

1. Orice persoană are drept la libertatea gândirii, conştiinţei şi religiei; acest drept implică
libertatea de a avea sau de a adopta o religie sau o convingere la alegerea sa, precum şi libertatea
de a-şi manifesta religia sau convingerea, individual sau în comun, atât în public cât şi în
particular prin cult şi îndeplinirea riturilor, prin practici şi prin învăţământ.
2. Nimeni nu va fi supus vreunei constrângeri putând aduce atingere libertăţii sale de a
avea sau de a adopta o religie sau o convingere la alegerea sa.
3. Libertatea manifestării religiei sau convingerilor nu poate fi supusă decât restricţiilor
prevăzute de lege şi necesare pentru ocrotirea securităţii, ordinii şi sănătăţii publice ori a moralei
sau a libertăţilor şi drepturilor fundamentale ale altora.
4. Statele părţi la prezentul Pact se angajează să respecte libertatea părinţilor şi, atunci
când este cazul, a tutorilor legali, de a asigura educaţia religioasă şi morală a copiilor lor, în
conformitate cu propriile lor convingeri.

ARTICOLUL 19

1. Nimeni nu trebuie să aibă de suferit din cauza opiniilor sale.

2. Orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare; acest drept cuprinde libertatea de
a căuta, de a primi şi de a răspândi informaţii şi idei de orice fel, indiferent de frontiere, sub
formă orală, scrisă, tipărită ori artistică, sau prin orice alt mijloc, la alegerea sa.
3. Exercitarea libertăţilor prevăzute la paragraful 2 al prezentului articol comportă
obligaţii şi răspunderi speciale. În consecinţă, ea poate fi supusă anumitor limitări care trebuie
însă stabilite în mod expres prin lege şi care sunt necesare:
a) respectării drepturilor sau reputaţiei altora;
b) apărării securităţii naţionale, ordinii publice, sănătăţii sau moralităţii publice.

ARTICOLUL 20

1. Orice propagandă în favoarea războiului este interzisă prin lege.

2. Orice îndemn la ură naţională, rasială sau religioasă care constituie o incitare la
discriminare, la ostilitate sau la violenţă este interzis prin lege.

ARTICOLUL 21

Dreptul de întrunire paşnică este recunoscut. Exercitarea acestui drept nu poate fi supusă
decât restricţiilor, conforme cu legea şi necesare într-o societate democratică, în interesul
securităţii naţionale, al securităţii publice, al ordinii publice ori pentru a ocroti sănătatea sau
moralitatea publică sau drepturile şi libertăţile altora.

ARTICOLUL 22

1. Orice persoană are dreptul de a se asocia în mod liber cu altele, inclusiv dreptul de a
constitui sindicate şi de a adera la ele, pentru ocrotirea intereselor sale.
2. Exercitarea acestui drept nu poate fi supusă decât restricţiilor prevăzute de lege şi care
sunt necesare într-o societate democratică, în interesul securităţii naţionale, al securităţii publice,
al ordinii publice ori pentru a ocroti sănătatea sau moralitatea publică sau drepturile şi libertăţile
altora. Prezentul articol nu se opune ca exercitarea acestui drept de către membrii forţelor armate
şi ai poliţiei să fie supusă unor restricţii legale.
3. Nici o dispoziţie din prezentul articol nu permite statelor părţi la Convenţia din 1948 a
Organizaţiei Internaţionale a Muncii privind libertatea sindicală şi ocrotirea dreptului sindical să
ia măsuri legislative aducând atingere – sau să aplice legea într-un mod care să aducă atingere –
garanţiilor prevăzute în acea Convenţie.

ARTICOLUL 23

1. Familia este elementul natural şi fundamental al societăţii şi are drept la ocrotire din
partea societăţii şi a statului.
2. Dreptul de a se căsători şi de a întemeia o familie este recunoscut bărbatului şi femeii,
începând de la vârsta nubilă.
3. Nici o căsătorie nu va putea fi încheiată fără consimţământul liber şi deplin al viitorilor
soţi.
4. Statele părţi la prezentul Pact vor lua măsurile potrivite pentru a asigura egalitatea în
drepturi şi răspunderi a soţilor în privinţa căsătoriei, în timpul căsătoriei şi atunci când ea se
desface. În cazul desfacerii, se vor lua măsuri pentru a asigura copiilor ocrotirea necesară.

ARTICOLUL 24

1. Orice copil, fără nici o discriminare întemeiată pe rasă, culoare, sex, limbă, religie,
origine naţională sau socială, avere sau naştere, are dreptul din partea familiei sale, a societăţii şi
a statului la măsurile de ocrotire pe care le cere condiţia de minor.
2. Orice copil trebuie să fie înregistrat imediat după naştere şi să aibă un nume.
3. Orice copil are dreptul de a dobândi o cetăţenie.

ARTICOLUL 25

Orice cetăţean are dreptul şi posibilitatea, fără nici una dintre discriminările la care se
referă articolul 2 şi fără restricţii nerezonabile:
a) de a lua parte la conducerea treburilor publice, fie direct, fie prin intermediul unor
reprezentanţi liber aleşi;
b) de a alege şi de a fi ales, în cadrul unor alegeri periodice, oneste, cu sufragiu universal
şi egal şi cu scrutin secret, asigurând exprimarea liberă a voinţei alegătorilor;
c) de a avea acces, în condiţii generale de egalitate, la funcţiile publice din ţara sa.

ARTICOLUL 26

Toate persoanele sunt egale în faţa legii şi au, fără discriminare, dreptul la o ocrotire egală
din partea legii. În această privinţă legea trebuie să interzică orice discriminare şi să garanteze
tuturor persoanelor o ocrotire egală şi eficace contra oricărei discriminări, în special de rasă,
culoare, sex, limbă, religie, opinie politică sau orice altă opinie, origine naţională sau socială,
avere, naştere sau întemeiată pe orice altă împrejurare.

ARTICOLUL 27
 În statele în care există minorităţi etnice, religioase sau lingvistice, persoanele aparţinând
acestor minorităţi nu pot fi lipsite de dreptul de a avea, în comun cu ceilalţi membri ai grupului
lor, propria lor viaţă culturală, de a profesa şi practica propria lor religie sau de a folosi propria
lor limbă.

PARTEA A PATRA

ARTICOLUL 28

1. Se instituie un Comitet al drepturilor omului (denumit în continuare, în prezentul Pact,

Comitetul). Acest Comitet este compus din optsprezece membri şi are funcţiile stabilite în cele
de mai jos.
2. Comitetul este compus din resortisanţi ai statelor părţi la prezentul Pact, care trebuie să
fie personalităţi de înaltă moralitate şi având o competenţă recunoscută în domeniul drepturilor
omului. Se va ţine seama de interesul pe care îl prezintă participarea la lucrările Comitetului a
câtorva persoane având o experienţă juridică.
3. Membrii Comitetului sunt aleşi şi exercită această funcţie cu titlu individual.

ARTICOLUL 29

1. Membrii Comitetului sunt aleşi prin vot secret, dintr-o listă de candidaţi care întrunesc
condiţiile prevăzute în articolul 28, propuşi în acest scop de către statele părţi la prezentul Pact.
2. Fiecare stat parte la prezentul Pact poate să propună cel mult doi candidaţi. Aceşti doi
candidaţi trebuie să fie resortisanţi ai statului care îi propune.
3. Candidatura aceleiaşi persoane poate fi propusă pentru o nouă alegere.

ARTICOLUL 30

1. Prima alegere va avea loc în cel mult şase luni de la data intrării în vigoare a
prezentului Pact.
2. Cu cel puţin patru luni înainte de orice alegere în Comitet, alta decât o alegere pentru
completarea unui loc declarat vacant în conformitate cu articolul 34, Secretarul general al
Organizaţiei Naţiunilor Unite invită în scris statele părţi la prezentul Pact să desemneze, în
termen de trei luni, candidaţii pe care îi propun ca membri ai Comitetului.
3. Secretarul general al Organizaţiei Naţiunilor Unite întocmeşte o listă alfabetică a
tuturor candidaţilor astfel propuşi şi o comunică statelor părţi la prezentul Pact cel mai târziu cu
o lună înainte de fiecare alegere.
4. Membrii Comitetului sunt aleşi în cursul unei reuniuni a statelor părţi la prezentul Pact,
convocată de Secretarul general al Organizaţiei Naţiunilor Unite la sediul Organizaţiei. La
această reuniune, unde cvorumul este constituit de două treimi din statele părţi la prezentul Pact,
sunt aleşi ca membri ai Comitetului candidaţii care obţin cel mai mare număr de voturi şi
majoritatea absolută a voturilor reprezentanţilor statelor părţi prezenţi şi votanţi.

ARTICOLUL 31

1. Comitetul nu poate să cuprindă mai mult de un resortisant al unui stat.

 2. Pentru alegerile în Comitet se va ţine seama de o repartiţie geografică echitabilă şi de
reprezentarea diferitelor forme de civilizaţie, precum şi a principalelor sisteme juridice.

ARTICOLUL 32

1. Membrii Comitetului sunt aleşi pe patru ani. Ei sunt reeligibili dacă li se propune din
nou candidatura. Cu toate acestea, mandatul a nouă membri aleşi la prima alegere ia sfârşit două
doi ani: imediat după prima alegere, numele acestor nouă membri va fi tras la sorţi de către
preşedintele reuniunii la care se referă paragraful 4 al articolului 30.
2. La expirarea mandatului, alegerile au loc în conformitate cu dispoziţiile articolelor
precedente din această parte a Pactului.

ARTICOLUL 33

1. Dacă după părerea unanimă a celorlalţi membri, un membru al Comitetului a încetat

a-şi îndeplini funcţiile pentru orice cauză alta decât o absenţă cu caracter temporar, preşedintele
Comitetului informează despre aceasta pe Secretarul general al Organizaţiei Naţiunilor Unite,
care declară atunci vacant locul pe care îl ocupa membru menţionat.
2. În caz de deces sau de demisie a unui membru al Comitetului, preşedintele informează
despre aceasta de îndată pe Secretarul general al Organizaţiei Naţiunilor Unite, care declară locul
vacant cu începere de la data decesului sau de la data când operează demisia.

ARTICOLUL 34

1. Când un loc a fost declarat vacant în conformitate cu articolul 33, dacă mandatul
membrului care trebuie înlocuit nu expiră în cele şase luni următoare datei la care a fost declarat
vacant, Secretarul general al Organizaţiei Naţiunilor Unite înştiinţează despre aceasta statele
părţi la prezentul Pact, care pot, în termen de două luni, să desemneze candidaţi în conformitate
cu dispoziţiile articolului 29, în vederea completării locului vacant.
2. Secretarul general al Organizaţiei Naţiunilor Unite întocmeşte o listă alfabetică a
candidaţilor astfel propuşi şi o comunică statelor părţi la prezentul Pact. Alegerea în vederea
completării locului vacant va avea apoi loc în conformitate cu dispoziţiile pertinente din această
parte a Pactului.
3. Orice membri al Comitetului ales pentru completarea unui loc declarat vacant, în
conformitate cu articolul 33, face parte din Comitet până la data expirării normale a mandatului
membrului al cărui loc a devenit vacant în Comitet, în conformitate cu dispoziţiile articolului
menţionat.
 ARTICOLUL 35

Membrii Comitetului primesc, cu aprobarea Adunării Generale a Naţiunilor Unite,

remuneraţii suportate din fondurile Organizaţiei Naţiunilor Unite în condiţii stabilite de Adunarea
generală, luându-se în considerare importanţa funcţiilor Comitetului.

ARTICOLUL 36

Secretarul general al Organizaţiei Naţiunilor Unite pune la dispoziţia Comitetului

personalul şi mijloacele materiale care îi sunt necesare pentru a îndeplini în mod eficient funcţiile
care îi sunt încredinţate în virtutea prezentului Pact.

ARTICOLUL 37

1. Secretarul general al Organizaţiei Naţiunilor Unite va convoca membrii Comitetului,

pentru prima reuniune, la sediul Organizaţiei.
2. După prima sa reuniune, Comitetul se va întruni cu orice prilej prevăzut prin
regulamentul său interior.
3. Reuniunile Comitetului au loc, în mod obişnuit, la sediul Organizaţiei Naţiunilor Unite
sau la Oficiul Naţiunilor Unite de la Geneva.

ARTICOLUL 38

Înainte de a intra în funcţie, orice membru al Comitetului trebuie să-şi ia, în şedinţă
publică, angajamentul solemn că îşi va îndeplini funcţia cu deplină imparţialitate şi
conştiinciozitate.

ARTICOLUL 39

1. Comitetul îşi alege un birou pe o perioadă de doi ani. Membrii biroului sunt reeligibili.
2. Comitetul stabileşte el însuşi regulamentul său interior; acesta trebuie să cuprindă însă,
între altele, următoarele dispoziţii:
a) cvorumul este de doisprezece membri;
b) deciziile Comitetului se iau cu majoritatea membrilor prezenţi.

ARTICOLUL 40

1. Statele părţi la prezentul Pact se angajează să prezinte rapoarte asupra măsurilor pe

care le-au adoptat şi care transpun în viaţă drepturile recunoscute în prezentul Pact, precum şi
asupra progreselor realizate în folosinţa acestor drepturi:
a) în termen de un an de la intrarea în vigoare a prezentului Pact, pentru fiecare stat parte
interesat, în ceea ce îl priveşte;
b) după aceea, de fiecare dacă când Comitetul i-o va cere.
2. Toate rapoartele vor fi adresate Secretarului general al Organizaţiei Naţiunilor Unite
care le va transmite spre examinare Comitetului. Rapoartele vor trebui să indice, dacă va fi cazul,
factorii şi dificultăţile care afectează punerea în aplicare a dispoziţiilor prezentului Pact.
 3. Secretarul general al Organizaţiei Naţiunilor Unite poate, după consultări cu Comitetul,
să transmită instituţiilor specializate interesate copia oricăror părţi din rapoarte care pot avea
legătură cu sfera lor de competenţă.
4. Comitetul studiază rapoartele prezentate de statele părţi la prezentul Pact. El înaintează
statelor părţi propriile sale rapoarte, precum şi orice observaţii generale pe care le socoteşte
potrivite. Comitetul poate, de asemenea, să transmită Consiliului Economic şi Social aceste
observaţii, însoţite de copii ale rapoartelor pe care le-a primit de la statele părţi la prezentul Pact.
5. Statele părţi la prezentul Pact pot să prezinte Comitetului comentarii cu privire la orice
observaţie făcută în virtutea paragrafului 4 al prezentului articol.

ARTICOLUL 41

1. Orice stat parte la prezentul Pact poate, în virtutea prezentului articol, să declare în
orice moment că recunoaşte Comitetului competenţa de a primi şi examina comunicări în care un
stat poate pretinde că un alt stat parte nu-şi îndeplineşte obligaţiile ce decurg din prezentul Pact.
Comunicările prezentate în virtutea prezentului articol nu pot fi primite şi examinate decât dacă
ele emană de la un stat parte care a făcut o declaraţie prin care recunoaşte, în ceea ce îl priveşte,
competenţa Comitetului. Comitetul nu va primi nici o comunicare privitoare la un stat parte care
nu a făcut o asemenea declaraţie. Comunicărilor primite în conformitate cu prezentul articol li se
aplică următoarea procedură:
a) Dacă un stat parte la prezentul Pact socoteşte că un alt stat, de asemenea parte la Pact,
nu aplică dispoziţiile Pactului, el poate, printr-o comunicare scrisă, să atragă atenţia acelui stat
asupra chestiunii. În termen de trei luni de la primirea comunicării, statul destinatar va furniza
statului care a adresat comunicarea explicaţii sau orice alte declaraţii scrise lămurind chestiunea,
care vor trebui să cuprindă, pe cât este posibil şi util, indicaţii asupra regulilor sale de procedură
şi asupra căilor de recurs fie folosite deja, fie pendinte, fie deschise încă.
b) Dacă în termen de şase luni de la primirea comunicării originale de către statul
destinatar chestiunea nu a fost soluţionată spre satisfacerea celor două state părţi interesate, şi
unul şi altul vor avea dreptul de a o supune Comitetului, adresând câte o notificare Comitetului şi
celuilalt stat interesat.
c) Comitetul nu poate lua în examinare o cauză care îi este supusă decât după ce s-a
asigurat că toate căile interne de recurs disponibile au fost utilizate şi epuizate, în conformitate cu
principiile de drept internaţional unanim recunoscute. Această regulă nu se aplică însă în cazurile
în care procedurile de recurs depăşesc termenele rezonabile.
d) Şedinţele în care Comitetul examinează comunicările prevăzute în prezentul articol
sunt secrete.
e) Sub rezerva dispoziţiilor alineatului c), Comitetul îşi va oferi bunele oficii statelor părţi
interesate, spre a se ajunge la o soluţie amiabilă a chestiuni, întemeiată pe respectarea drepturilor
omului şi libertăţilor fundamentale, aşa cum le recunoaşte prezentul Pact.
f) În orice cauză care îi este supusă, Comitetul poate cere statelor părţi interesate, la care
se referă alineatul b), să-i furnizeze orice informaţie pertinentă.
g) Statele părţi interesate la care se referă alineatul b) au dreptul de a fi reprezentate cu
prilejul examinării problemei de către Comitet şi de a prezenta observaţii orale sau scrise, ori în
ambele forme.
h) În termen de douăsprezece luni din ziua când a primit notificarea la care se referă
alineatul b), Comitetul trebuie să prezinte un raport.
 i) Dacă s-a putut găsi o soluţie în conformitate cu dispoziţiile alineatului e), Comitetul se
mărgineşte, în raportul său, la o scurtă expunere a faptelor şi a soluţiei la care s-a ajuns;
ii) Dacă nu s-a putut găsi o soluţie în conformitate cu dispoziţiile alineatului e), Comitetul
se mărgineşte în raportul său la o scurtă expunere a faptelor; textul observaţiilor scrise şi
procesul-verbal al observaţiilor orale prezentate de statele părţi interesate vor fi alăturate
raportului. Raportul pentru fiecare cauză va fi comunicat statelor părţi interesate.
2. Dispoziţiile prezentului articol vor intra în vigoare când zece părţi la prezentul Pact vor
fi făcut declaraţia prevăzută la paragraful 1 din prezentul articol. Declaraţia menţionată va fi
depusă de către statul parte Secretarului general al Organizaţiei Naţiunilor Unite, care o va
transmite în copie celorlalte state părţi. O declaraţie poate fi retrasă oricând printr-o notificare
adresată Secretarului general. Această retragere nu va aduce atingere examinării oricărei
chestiuni care face obiectul unei comunicări deja transmise în virtutea prezentului articol; nici o
altă comunicare a unui stat parte nu va fi însă primită după ce Secretarul general va primi
notificarea de retragere a declaraţiei, decât dacă statul parte interesat va fi făcut o nouă
declaraţie.

ARTICOLUL 42

1. a) Dacă o chestiune supusă Comitetului în conformitate cu articolul 41 nu a fost

soluţionată spre satisfacţia statelor părţi interesate, Comitetul poate, cu asentimentul prealabil al
acestora, să desemneze o Comisie de conciliere ad-hoc (denumită în continuare Comisia).
Comisia îşi oferă bunele oficii statelor părţi interesate spre a se ajunge la o soluţie amiabilă a
chestiunii, întemeiată pe respectarea prezentului Pact.
b) Comisia se compune din cinci membri numiţi cu acordul statelor părţi interesate. Dacă
ele nu ajung în termen de trei luni la o înţelegere asupra compunerii Comisiei în întregime sau în
parte, membrii Comisiei în privinţa cărora nu s-a realizat acordul vor fi aleşi prin scrutin secret
dintre membrii Comitetului, cu o majoritate de două treimi din membrii Comitetului.
2. Membrii Comisiei îşi exercită funcţiile cu titlu individual. Ei nu trebuie să fie
resortisanţi nici ai statelor părţi interesate, nici ai unui stat care nu este parte la prezentul Pact şi
nici ai unui stat parte care nu a făcut declaraţia prevăzută de articolul 41.
3. Comisia îşi alege preşedintele şi îşi adoptă regulamentul interior.
4. Comisia îşi ţine şedinţele în mod normal la sediul Organizaţiei Naţiunilor Unite sau la
Oficiul Naţiunilor Unite de la Geneva. Cu toate acestea, ea se poate întruni în orice alt loc
potrivit, pe care Comisia îl poate stabili consultându-se cu Secretarul general al Organizaţiei
Naţiunilor Unite şi cu statele părţi interesate.
5. Secretariatul prevăzut în articolul 36 îşi va oferi serviciile şi comisiilor desemnate în
virtutea prezentului articol.
6. Informaţiile obţinute şi examinate de Comitet sunt puse la dispoziţia Comisiei, iar
Comisia poate să ceară statelor părţi interesate să-i furnizeze orice informaţii complementare
pertinente.
7. După ce a examinat chestiunea sub toate aspectele, dar în orice caz într-un termen de
douăsprezece luni de când a fost sesizată, Comisia supune un raport preşedintelui Comitetului,
care îl va comunica statelor părţi interesate:
a) dacă Comisia nu poate să termine examinarea chestiunii în douăsprezece luni, ea se
mărgineşte să arate pe scurt în raportul său stadiul în care se află examinarea chestiunii;
 b) dacă s-a ajuns la o soluţionare amiabilă a chestiunii, întemeiată pe respectarea
drepturilor omului recunoscute în prezentul Pact, Comisia se mărgineşte să arate pe scurt, în
raportul său, faptele şi soluţia la care s-a ajuns.
c) dacă nu s-a ajuns la o soluţionare în sensul alineatului b), în raportul Comisiei vor
figura concluziile sale cu privire la toate aspectele de fapt ale chestiunii dezbătute de statele părţi
interesate, precum şi constatările sale cu privire la posibilităţile de soluţionare amiabilă a cauzei;
raportul va cuprinde, de asemenea, observaţiile scrise şi un proces-verbal al observaţiilor orale
prezentate de statele părţi interesate;
d) dacă raportul Comisiei este înaintat în conformitate cu alineatul c), statele părţi
interesate vor înştiinţa pe preşedintele Comitetului, în termen de trei luni de la primirea
raportului, dacă acceptă sau nu cele formulate de raportul Comisiei.
8. Dispoziţiile precedentului articol nu aduc atingere atribuţiilor Comitetului prevăzute în
art. 41.
9. Toate cheltuielile membrilor Comisiei se repartizează în mod egal între statele părţi
interesate, pe baza unui calcul estimativ stabilit de Secretarul general al Organizaţiei Naţiunilor
Unite.
10. Secretarul general al Organizaţiei Naţiunilor Unite este împuternicit ca, dacă este
nevoie, să plătească cheltuielile membrilor Comisiei înainte ca rambursările să fi fost efectuate
de statele părţi interesate, în conformitate cu paragraful 9 al prezentului articol.

ARTICOLUL 43

Membrii Comitetului şi membrii Comisiilor de conciliere ad-hoc care ar putea fi

desemnaţi în conformitate cu articolul 42 au drept la înlesnirile, privilegiile şi imunităţile
recunoscute experţilor în misiune ai Organizaţiei Naţiunilor Unite, aşa cum sunt ele enunţate în
secţiunile pertinente ale Convenţiei cu privire la privilegiile şi imunităţile Naţiunilor Unite.

ARTICOLUL 44

Dispoziţiile de punere în practică a prezentului Pact se aplică fără a aduce atingere

procedurilor instituite în materie de drepturi ale omului în virtutea, sau potrivit instrumentelor
constitutive şi Convenţiilor Organizaţiei Naţiunilor Unite şi instituţiilor specializate şi nu
împiedică statele părţi de a recurge la alte proceduri pentru soluţionarea unui diferend în
conformitate cu acordurile internaţionale generale sau speciale care le leagă.

ARTICOLUL 45

Comitetul înaintează anual Adunării Generale a Naţiunilor Unite, prin intermediul

Consiliului Economic şi Social, un raport asupra lucrărilor sale.
 PARTEA A CINCEA

ARTICOLUL 46

Nici o dispoziţie din prezentul Pact nu trebuie interpretată ca aducând atingere

dispoziţiilor Cartei Naţiunilor Unite şi celor ale constituţiilor instituţiilor specializate care
definesc răspunderile diverselor organe ale Organizaţiei Naţiunilor Unite şi ale instituţiilor
specializate cu privire la chestiunile prevăzute în prezentul Pact.

ARTICOLUL 47

Nici o dispoziţie din prezentul Pact nu va fi interpretată ca aducând atingere dreptului

inerent al tuturor popoarelor de a beneficia şi de a se folosi pe deplin şi în mod liber de bogăţiile
şi resursele lor naturale.

PARTEA A ŞASEA

ARTICOLUL 48

1. Prezentul Pact este deschis spre semnare oricărui stat membru al Organizaţiei
Naţiunilor Unite sau membru al uneia dintre instituţiile sale specializate, oricărui stat parte la
statutul Curţii internaţionale de justiţie, precum şi oricărui alt stat invitat de Adunarea generală a
Naţiunilor Unite să devină parte la prezentul Pact.
2. Prezentul Pact este supus ratificării, iar instrumentele de ratificare vor fi depuse la
Secretarul general al Organizaţiei Naţiunilor Unite.
3. Prezentul Pact va fi deschis spre aderare oricărui stat la care se referă paragraful 1 din
prezentul articol.
4. Aderarea se va face prin depunerea la Secretarul general al Organizaţiei Naţiunilor
Unite a unui instrument de aderare.
5. Secretarul general al Organizaţiei Naţiunilor Unite informează toate statele care au
semnat prezentul pact sau care au aderat la el despre depunerea fiecărui instrument de ratificare
sau de aderare.

ARTICOLUL 49

1. Prezentul Pact va intra în vigoare la trei luni de la data depunerii la Secretarul general
al Organizaţiei Naţiunilor Unite a celui de al treizeci şi cincilea instrument de ratificare sau
aderare.
2. Pentru fiecare dintre statele care vor ratifica prezentul Pact sau vor adera la el după
depunerea celui de al treizeci şi cincilea instrument de ratificare sau de aderare, pactul va intra în
vigoare la trei luni de la data depunerii de către acest stat a instrumentului său de ratificare sau de
aderare.

ARTICOLUL 50

Dispoziţiile prezentului Pact se aplică fără nici o limitare sau excepţie tuturor unităţilor
constitutive ale statelor federative.
 ARTICOLUL 51

1. Orice stat parte la prezentul Pact poate să propună un amendament şi să-i depună textul
la Secretarul general al Organizaţiei Naţiunilor Unite. Secretarul general va transmite apoi toate
proiectele de amendament statelor părţi la prezentul Pact, cerându-le să-i comunice dacă doresc
să se convoace o conferinţă a statelor părţi pentru a examina aceste proiecte şi a le supune
votării. Dacă cel puţin o treime din state se declară în favoarea acestei convocări, secretarul
general va convoca conferinţa sub auspiciile Organizaţiei Naţiunilor Unite. Orice amendament
adoptat de majoritatea statelor prezente şi votante la conferinţă, va fi supus spre aprobare
Adunării generale a Naţiunilor Unite.
2. Aceste amendamente intră în vigoare după ce au fost aprobate de Adunarea generală a
Naţiunilor Unite şi acceptate de o majoritate de două treimi a statelor părţi la prezentul Pact, în
conformitate cu respectivele lor reguli constituţionale.
3. Când aceste amendamente intră în vigoare, ele sunt obligatorii pentru statele părţi care
le-au acceptat, celelalte părţi rămânând legate de dispoziţiile prezentului Pact şi de orice
amendament pe care l-au acceptat anterior.

ARTICOLUL 52

Independent de notificările prevăzute în paragraful 5 al articolului 48, Secretarul general

al Organizaţiei Naţiunilor Unite va informa toate statele la care se referă paragraful 1 al
menţionatului articol:
a) cu privire la semnăturile, instrumentele de ratificare şi de aderare depuse în
conformitate cu articolul 48;
b) cu privire la data când prezentul Pact va intra în vigoare în conformitate cu articolul 49
şi la data când vor intra în vigoare amendamentele prevăzute în articolul 51.

ARTICOLUL 53

1. Prezentul Pact, ale cărui texte în chineză, engleză, rusă şi spaniolă sunt în egală măsură
autentice, va fi depus la arhivele Organizaţiei Naţiunilor Unite.
2. Secretarul general al Organizaţiei Naţiunilor Unite va transmite tuturor statelor la care
se referă articolul 48 câte o copie după prezentul Pact.
 PACTUL INTERNAŢIONAL CU PRIVIRE LA DREPTURILE
ECONOMICE, SOCIALE ŞI CULTURALE

PREAMBUL

Statele părţi la prezentul Pact,

Considerând că, în conformitate cu principiile enunţate în Carta Naţiunilor Unite,
recunoaşterea demnităţii inerente tuturor membrilor familiei umane şi a drepturilor lor egale şi
inalienabile constituie fundamentul libertăţii, dreptăţii şi păcii în lume,
Recunoscând că aceste drepturi decurg din demnitatea inerentă persoanei umane,
Recunoscând că, în conformitate cu Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, idealul
fiinţei umane libere, eliberate de teamă şi mizerie, nu poate fi realizat decât dacă se creează
condiţii care permit fiecăruia să se bucure de drepturile sale economice, sociale şi culturale, ca şi
de drepturile sale civile şi politice,
Considerând că, potrivit Cartei Naţiunilor Unite, statele au obligaţia de a promova
respectarea universală şi efectivă a drepturilor şi libertăţilor omului,
Luând în considerare faptul că omul are îndatoriri faţă de semenii săi şi faţă de
colectivitatea căreia îi aparţine, şi este dator a se strădui să promoveze şi să respecte drepturile
recunoscute în prezentul Pact,
Au convenit asupra următoarelor articole:

PARTEA ÎNTÂI

ARTICOLUL 1

1. Toate popoarele au dreptul de a dispune de ele însele. În virtutea acestui drept ele îşi
determină liber statutul politic şi îşi asigură liber dezvoltarea economică, socială şi culturală.
2. Pentru a-şi înfăptui scopurile, toate popoarele pot dispune liber de bogăţiile şi de
resursele lor naturale, fără a aduce atingere obligaţiilor care decurg din cooperarea economică
internaţională, întemeiată pe principiul interesului reciproc, şi din dreptul internaţional. În nici un
caz un popor nu va putea fi lipsit de propriile mijloace de trai.
3. Statele părţi la prezentul Pact, inclusiv cele care au răspunderea administrării de
teritorii neautonome şi de teritorii sub tutelă, trebuie să înlesnească realizarea dreptului
popoarelor de a dispune de ele însele şi să respecte acest drept, în conformitate cu dispoziţiile
Cartei Naţiunilor Unite.
 PARTEA A DOUA

ARTICOLUL 2

1. Fiecare stat parte la prezentul Pact, se angajează să acţioneze, atât prin propriul său
efort, cât şi prin asistenţă şi cooperare internaţională, în special pe plan economic şi tehnic,
folosind la maximum resursele sale disponibile, pentru ca exercitarea deplină a drepturilor
recunoscute în prezentul Pact să fie asigurată progresiv prin toate mijloacele adecvate, inclusiv
prin adoptarea de măsuri legislative.
2. Statele părţi la prezentul Pact se angajează să garanteze că drepturile enunţate în el vor
fi exercitate fără nici o discriminare întemeiată pe rasă, culoare, sex, limbă, religie, opinie
politică sau orice altă opinie, origine naţională sau socială, avere, naştere sau orice altă
împrejurare.
3. Ţările în curs de dezvoltare, ţinând seama în modul cuvenit de drepturile omului şi de
economia lor naţională, pot să stabilească în ce măsură vor garanta celor care nu le sunt cetăţeni
drepturile economice recunoscute în prezentul Pact.

ARTICOLUL 3

Statele părţi la prezentul Pact se angajează să asigure dreptul egal pe care îl au bărbatul şi
femeia de a beneficia de toate drepturile economice, sociale şi culturale care sunt enumerate în
prezentul Pact.

ARTICOLUL 4

Statele părţi la prezentul Pact recunosc că în ce priveşte folosinţa drepturilor asigurate de

către stat în conformitate cu prezentul Pact, statul nu poate supune aceste drepturi decât la
limitările stabilite de lege, numai în măsura compatibilă cu natura acestor drepturi şi exclusiv în
vederea promovării bunăstării generale într-o societate democratică.

ARTICOLUL 5

1. Nici o dispoziţie din prezentul Pact nu poate fi interpretată ca implicând pentru un stat,
o grupare sau un individ vreun drept de a se deda la o activitate sau de a săvârşi un act urmărind
suprimarea drepturilor sau libertăţilor recunoscute în prezentul Pact ori limitări ale lor mai ample
decât cele prevăzute în Pact.
2. Nu se poate admite nici o restricţie sau derogare de la drepturile fundamentale ale
omului, recunoscute sau în vigoare în orice ţară în virtutea unor legi, convenţii, regulamente sau
cutume, sub pretextul că prezentul Pact nu recunoaşte aceste drepturi sau le recunoaşte într-o
măsură mai mică.

PARTEA A TREIA

ARTICOLUL 6
 1. Statele părţi la prezentul Pact recunosc dreptul la muncă ce cuprinde dreptul pe care îl
are orice persoană de a obţine posibilitatea să-şi câştige existenţa printr-o muncă liber aleasă sau
acceptată şi vor lua măsuri potrivite pentru garantarea acestui drept.
2. Măsurile pe care fiecare stat parte la prezentul Pact le va lua spre a asigura deplina
exercitare a acestui drept trebuie să includă orientarea şi pregătirea tehnică şi profesională,
elaborarea de programe, de măsuri şi de tehnici potrivite pentru a asigura o dezvoltare
economică, socială şi culturală constantă şi o deplină întrebuinţare productivă a forţelor de
muncă în condiţii care garantează indivizilor folosinţa libertăţilor politice şi economice
fundamentale.

ARTICOLUL 7

Statele părţi la prezentul Pact recunosc dreptul pe care îl are orice persoană de a se bucura
de condiţii de muncă juste şi prielnice, care să asigure îndeosebi:
a) remuneraţia care asigură tuturor muncitorilor cel puţin:
(i) un salariu echitabil şi o remuneraţie egală pentru o muncă de valoare egală, fără nici o
distincţie; în special femeile trebuie să aibă garanţia că condiţiile de muncă ce li se acordă nu
sunt inferioare acelora de care beneficiază bărbaţii şi să primească aceeaşi remuneraţie ca ei
pentru aceeaşi muncă;
(ii) o existenţă decentă pentru ei şi familia lor, în conformitate cu dispoziţiile prezentului
Pact;
b) securitatea şi igiena muncii;
c) posibilitatea egală pentru toţi de a fi promovaţi în munca lor la o categorie superioară
adecvată, luându-se în considerare numai durata serviciilor îndeplinite şi aptitudinile;
d) odihna, timpul liber, limitarea raţională a duratei- muncii şi concediile periodice plătite,
precum şi remunerarea zilelor de sărbătoare.

ARTICOLUL 8

1. Statele părţi la prezentul Pact se angajează să asigure:

a) dreptul pe care îl are orice persoană, în vederea favorizării şi ocrotirii intereselor sale
economice, de a forma, împreună cu alte persoane, sindicate şi de a se afilia la un sindicat la
alegerea sa, sub singura rezervă a regulilor stabilite de organizaţia interesată. Exercitarea acestui
drept nu poate face obiectul altor restricţii decât cele prevăzute de lege şi care constituie măsuri
necesare într-o societate democratică, în interesul securităţii naţionale sau al ordinii publice, ori
pentru a ocroti drepturile şi libertăţile altora;
b) dreptul pe care îl au sindicatele de a forma federaţii sau confederaţii naţionale şi
dreptul pe care îl au acestea din urmă de a forma organizaţii sindicale internaţionale şi dreptul de
a se afilia la acestea;
c) dreptul pe care îl au sindicatele de a-şi exercita liber activitatea, fără alte limitări decât
cele prevăzute de lege şi care constituie măsuri necesare într-o societate democratică, în interesul
securităţii naţionale sau al ordinii publice ori pentru a ocroti drepturile şi libertăţile altora;
d) dreptul la grevă, exercitat în conformitate cu legile fiecărei ţări.
2. Prezentul articol nu se opune ca exercitarea acestor drepturi de către membrii forţelor
armate, ai poliţiei sau de către funcţionarii publici să fie supusă unor restricţii legale.
3. Nici o dispoziţie din prezentul articol nu permite statelor părţi la Convenţia din 1948 a
Organizaţiei Internaţionale a Muncii privind libertatea sindicală şi ocrotirea dreptului sindical să
ia măsuri legislative aducând atingere – sau să aplice legi într-un fel care ar aduce atingere –
garanţiilor prevăzute în menţionata Convenţie.

ARTICOLUL 9

Statele părţi la prezentul Pact recunosc dreptul pe care îl are orice persoană la securitate
socială, inclusiv asigurări sociale.

ARTICOLUL 10

Statele părţi la prezentul Pact recunosc că:

1. O ocrotire şi o asistenţă cât mai largă cu putinţă trebuie acordată familiei, elementul
natural şi fundamental al societăţii, în special pentru întemeierea sa şi în răstimpul cât are
responsabilitatea întreţinerii şi educării copiilor care sunt în sarcina sa. Căsătoria trebuie să fie
liber consimţită de viitori soţi.
2. O ocrotire specială trebuie acordată mamelor, într-o perioadă de timp rezonabilă,
înainte şi după naşterea copiilor. Mamele salariate trebuie să beneficieze, în decursul acestei
perioade, de un concediu plătit sau de un concediu beneficiind de alocaţii de securitate socială
adecvate.
3. Măsuri speciale de ocrotire şi de asistenţă trebuie luate în favoarea tuturor copiilor şi
adolescenţilor, fără nici o discriminare din motive de filiaţiune sau din alte motive. Copiii şi
adolescenţii trebuie ocrotiţi împotriva exploatării economice şi sociale. Folosirea lor la lucrări de
natură a le dăuna moralităţii sau sănătăţii, de a le pune viaţa în primejdie sau de a dăuna
dezvoltării lor normale trebuie sancţionată prin lege. Statele trebuie, de asemenea, să stabilească
limite de vârstă sub care folosirea muncii salariate a copiilor va fi interzisă şi sancţionată prin
lege.

ARTICOLUL 11

1. Statele părţi la prezentul Pact recunosc dreptul oricărei persoane la un nivel de trai
suficient pentru ea însăşi şi familia sa, inclusiv hrană, îmbrăcăminte şi locuinţă suficiente,
precum şi la o îmbunătăţire continuă a condiţiilor sale de existenţă. Statele părţi vor lua măsuri
potrivite pentru a asigura realizarea acestui drept şi recunosc în acest scop importanţa esenţială a
unei cooperări internaţionale liber consimţite.
2. Statele părţi la prezentul Pact, recunoscând dreptul fundamental pe care îl are orice
persoană de a fi la adăpost de foame, vor adopta, individuale şi prin coperare internaţională,
măsurile necesare, inclusiv programe concrete:
a) pentru a îmbunătăţi metodele de producţie, de conservare şi de distribuire a produselor
alimentare prin deplina utilizare a cunoştinţelor tehnice şi ştiinţifice, prin difuzarea principiilor
de educaţie în ce priveşte nutriţia şi prin dezvoltarea sau reforma regimurilor agrare, în aşa fel
încât să asigure cât mai bine punerea în valoare şi utilizarea resurselor naturale;
b) pentru a asigura o repartiţie echitabilă a resurselor alimentare mondiale în raport cu
nevoile, ţinând seama de problemele care se pun atât ţărilor importatoare, cât şi ţărilor
exportatoare de produse alimentare.

ARTICOLUL 12
 1. Statele părţi la prezentul Pact recunosc dreptul pe care îl are orice persoană de a se
bucura de cea mai bună sănătate fizică şi mintală pe care o poate atinge.
2. Măsurile pe care statele părţi la prezentul Pact le vor adopta în vederea asigurării
exercitării depline a acestui drept vor cuprinde măsurile necesare pentru a asigura:
a) scăderea mortalităţii noilor născuţi şi a mortalităţii infantile, precum şi dezvoltarea
sănătoasă a copilului;
b) îmbunătăţirea tuturor aspectelor igienei mediului şi ale igienei industriale;
c) profilaxia şi tratamentul maladiilor epidemice, endemice, profesionale şi a altora,
precum şi lupta împotriva acestor maladii;
d) crearea de condiţii care să asigure tuturor servicii medicale şi un ajutor medical în caz
de boală.

ARTICOLUL 13

1. Statele părţi la prezentul pact recunosc dreptul pe care îl are orice persoană la educaţie.
Ele sunt de acord că educaţia trebuie să urmărească deplina dezvoltare a personalităţii umane şi a
simţului demnităţii sale şi să întărească respectarea drepturilor omului şi libertăţilor
fundamentale. Pe lângă aceasta, ele sunt de acord că prin educaţie orice persoană trebuie să
devină capabilă de a juca un rol util într-o societate liberă, că educaţia trebuie să favorizeze
înţelegerea, toleranţa şi prietenia între toate naţiunile şi toate grupurile rasiale, etnice sau
religioase şi să încurajeze dezvoltarea activităţilor Naţiunilor Unite pentru menţinerea păcii.
2. Statele părţi la prezentul Pact recunosc că în vederea asigurării deplinei exercitări a
acestui drept:
a) învăţământul primar trebuie să fie obligatoriu şi accesibil tuturor în mod gratuit;
b) învăţământul secundar, sub diferitele sale forme, inclusiv învăţământul secundar tehnic
şi profesional, trebuie să fie generalizat şi să devină accesibil tuturor prin toate mijloacele
potrivite şi în special prin instaurarea în mod progresiv a gratuităţii lui;
c) învăţământul superior trebuie să devină accesibil tuturor în deplină egalitate, în funcţie
de capacitatea fiecăruia, prin toate mijloacele potrivite şi în special prin introducerea treptată a
gratuităţii;
d) educaţia de bază trebuie încurajată sau intensificată cât mai mult posibil, pentru
persoanele care au primit instrucţie primară sau care n-au primit-o până la capăt;
e) trebuie să se urmărească activ dezvoltarea unei reţele şcolare la toate nivelurile, să se
stabilească un sistem adecvat de burse şi să se amelioreze în mod continuu condiţiile materiale
ale personalului didactic.
3. Statele părţi la prezentul Pact se angajează să respecte libertatea părinţilor şi, atunci
când este cazul, a tutorilor legali, de a alege pentru copiii lor instituţii de învăţământ altele decât
cele ale autorităţilor publice, dar conforme cu normele minimale pe care le poate prescrie sau
aproba statul în matereie de educaţie şi de a asigura educaţia religioasă şi morală a copiilor lor în
conformitate cu propriile lor convingeri.
4. Nici o dispoziţie din prezentul articol nu trebuie interpretată ca aducând atingere
libertăţii indivizilor şi persoanelor juridice de a înfiinţa şi de a conduce instituţii de învăţământ
cu condiţia ca principiile enunţate în paragraful 1 al prezentului articol să fie respectate, iar
educaţia dată în aceste instituţii să fie conformă cu normele minimale pe care le poate prescrie
statul.

ARTICOLUL 14
 Orice stat parte la prezentul Pact care în momentul în care devine parte nu a putut încă
asigura în teritoriul său metropolitan sau în teritoriile aflate sub jurisdicţia sa obligativitatea şi
gratuitatea învăţământului primar, se angajează să stabilească şi să adopte, într-un termen de doi
ani, un plan detaliat de măsuri necesare pentru a realiza treptat, într-un număr rezonabil de ani,
fixat prin acest plan, deplina aplicare a principiului învăţământului primar obligatoriu şi gratuit
pentru toţi.

ARTICOLUL 15

1. Statele părţi la prezentul Pact recunosc fiecăruia dreptul:

a) de a participa la viaţa culturală;
b) de a beneficia de progresul ştiinţific şi de aplicaţiile sale;
c) de a beneficia de protecţia intereselor morale şi materiale decurgând din orice
producţie ştiinţifică, literară sau artistică al cărui autor este.
2. Măsurile pe care statele părţi la prezentul Pact le vor lua pentru a asigura deplina
exercitare a acestui drept trebuie să cuprindă măsurile necesare pentru a asigura menţinerea,
dezvoltarea şi difuzarea ştiinţei şi culturii.
3. Statele părţi la prezentul Pact se angajează să respecte libertatea indispensabilă
cercetării ştiinţifice şi activităţilor creatoare.
4. Statele părţi la prezentul Pact recunosc urmările binefăcătoare care trebuie să rezulte
din încurajarea şi dezvoltarea cooperării şi contactelor internaţionale în domeniul ştiinţei şi
culturii.

PARTEA A PATRA

ARTICOLUL 16

1. Statele părţi la prezentul Pact se angajează să prezinte, în conformitate cu dispoziţiile

cuprinse în această parte a Pactului, rapoarte asupra măsurilor pe care le-au adoptat şi asupra
progreselor obţinute în asigurarea respectării drepturilor recunoscute în Pact.
2. a) Toate rapoartele vor fi adresate Secretarului general al Organizaţiei Naţiunilor Unite,
care le va transmite în copie, spre examinare, Consiliului Economic şi Social, în conformitate cu
dispoziţiile prezentului Pact.
b) Secretarul general al Organizaţiei Naţiunilor Unite va transmite, de asemenea,
instituţiilor specializate, copii de pe rapoartele sau de pe părţile relevante din rapoartele trimise
de statele părţi la prezentul Pact, care sunt şi membre ale instituţiilor specializate respective, în
măsura în care aceste rapoarte sau părţi din rapoarte privesc probleme de competenţa instituţiilor
lor menţionate, potrivit actelor lor constitutive.

ARTICOLUL 17

1. Statele părţi la prezentul Pact îşi vor prezenta rapoartele pe etape, potrivit unui program
pe care îl va stabili Consiliul Economic şi Social în termen de un an de la data intrării în vigoare
a prezentului Pact, după ce va fi consultat statele părţi şi instituţiile specializate interesate.
2. Rapoartele pot să aducă la cunoştinţă factorii şi dificultăţile care împiedică statele de
a-şi îndeplini întrutotul obligaţiile prevăzute în prezentul Pact.
 3. În cazul în care informaţii cu privire la acest subiect au fost deja trimise Organizaţiei
Naţiunilor Unite sau unei instituţii specializate de către un stat parte la Pact, nu va mai fi necesar
a se reproduce informaţiile, ci o referire precisă la aceste informaţii va fi suficientă.
 ARTICOLUL 18

În virtutea responsabilităţilor care îi sunt conferite de Carta Naţiunilor Unite în domeniul

drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, Consiliul Economic şi Social va putea încheia
înţelegeri cu instituţiile specializate, în vederea prezentării de către acestea de rapoarte cu privire
la progresul realizat în îndeplinirea dispoziţiilor prezentului Pact, care intră în cadrul activităţilor
lor. Rapoartele vor putea cuprinde date asupra deciziilor şi recomandărilor adoptate în legătură
cu traducerea în viaţă, de către organele competente ale instituţiilor specializate, a acestor
dispoziţii.

ARTICOLUL 19

Consiliul Economic şi Social poate transmite Comisiei drepturilor omului, în scop de

studiu şi de recomandări de ordin general, sau pentru informare, dacă este cazul, rapoartele
privind drepturile omului pe care le comunică statele în conformitate cu articolele 16 şi 17 şi
rapoartele privind drepturile omului, pe care le comunică instituţiile specializate, în conformitate
cu articolul 18.

ARTICOLUL 20

Statele părţi la prezentul Pact şi instituţiile specializate interesate pot prezenta Consiliului
Economic şi Social observaţii cu privire la orice recomandare de ordin general făcută în virtutea
articolului 19 sau cu privire la orice menţiune a unei recomandări de ordin general figurând
într-un raport al Comisiei drepturilor omului sau în orice alt document menţionat în raportul
respectiv.

ARTICOLUL 21

Consiliul Economic şi Social poate prezenta periodic Adunării Generale rapoarte

cuprinzând recomandări cu caracter general şi un rezumat al informărilor primite de la statele
părţi la prezentul Pact şi de la instituţiile specializate în legătură cu măsurile luate şi progresele
realizate în vederea asigurării respectării generale a drepturilor recunoscute în prezentul Pact.

ARTICOLUL 22

Consiliul Economic şi Social poate supune atenţiei celorlalte organe ale Organizaţiei
Naţiunilor Unite, organelor subsidiare şi instituţiilor specializate interesate, care se ocupă de
furnizarea unei asistenţe tehnice, orice problemă pe care o ridică rapoartele menţionate în
prezenta parte a prezentului Pact şi care poate ajuta acestor organisme să se pronunţe fiecare în
propria sa sferă de competenţă asupra oportunităţii măsurilor internaţionale capabile să
contribuie la punerea în aplicare efectivă şi progresivă a prezentului Pact.

ARTICOLUL 23

Statele părţi la prezentul Pact sunt de acord că măsurile de ordin internaţional destinate să
asigure realizarea drepturilor recunoscute în Pact cuprind în special încheierea de convenţii,
adoptarea de recomandări, furnizarea unei asistenţe tehnice şi organizarea, împreună cu
guvernele interesate, a unor reuniuni regionale şi reuniuni tehnice în scop de consultare şi de
studiu.

ARTICOLUL 24

Nici o dispoziţie din prezentul Pact nu trebuie interpretată ca aducând atingere

dispoziţiilor din Carta Naţiunilor Unite şi din datele instituţiilor specializate care definesc
răspunderile diverselor organe ale Organizaţiei Naţiunilor Unite şi ale instituţiilor specializate cu
privire la chestiunile prevăzute în prezentul Pact.

ARTICOLUL 25

Nici o dispoziţie din prezentul Pact nu va fi interpretată ca aducând atingere dreptului

inerent al tuturor popoarelor de a beneficia şi de a se folosi pe deplin şi în mod liber de bogăţiile
şi resursele lor naturale.

PARTEA A CINCEA

ARTICOLUL 26

1. Prezentul Pact este deschis spre semnare oricărui stat membru al Organizaţiei
Naţiunilor Unite sau membru al vreuneia dintre instituţiile sale specializate, oricărui stat parte la
Statutul Curţii Internaţionale de Justiţie, precum şi oricărui alt stat invitat de Adunarea generală a
Naţiunilor Unite să devină parte la prezentul Pact.
2. Prezentul Pact este supus ratificării, iar instrumentele de ratificare vor fi depuse la
Secretarul general al Organizaţiei Naţiunilor Unite.
3. Prezentul Pact va fi deschis spre aderare oricărui stat la care se referă paragraful 1 din
prezentul articol.
4. Aderarea se va face prin depunerea la Secretarul general al Organizaţiei Naţiunilor
Unite a unui instrument de aderare.
5. Secretarul general al Organizaţiei Naţiunilor Unite va informa toate statele care au
semnat prezentul Pact sau care au aderat la el despre depunerea fiecărui instrument de ratificare
sau de aderare.

ARTICOLUL 27

1. Prezentul Pact va intra în vigoare la trei luni de la data depunerii la Secretarul general
al Organizaţiei Naţiunilor Unite al celui de-al treizeci şi cincilea instrument de ratificare sau de
aderare.
2. Pentru fiecare dintre statele care vor fi ratificat prezentul Pact sau vor adera la el după
depunerea celui de-al treizeci şi cincilea instrument de ratificare sau de aderare, Pactul va intra în
vigoare la trei luni de la data depunerii de către acel stat a instrumentului său de ratificare sau de
aderare.

ARTICOLUL 28
 Dispoziţiile prezentului Pact se aplică, fără nici o limitare sau excepţie, tuturor unităţilor
constitutive ale statelor federative.

ARTICOLUL 29

1. Orice stat parte la prezentul Pact poate să propună un amendament şi să depună textul
acestuia la Secretarul general al Organizaţiei Naţiunilor Unite. Secretarul general va transmite
apoi toate proiectele de amendamente statelor părţi la prezentul Pact, cerându-le să-i comunice
dacă doresc să se convoace o conferinţă a statelor părţi pentru a examina aceste proiecte şi a le
supune votării. Dacă cel puţin o treime din state se declară în favoarea acestei convocări,
Secretarul general va convoca conferinţa sub auspiciile Organizaţiei Naţiunilor Unite. Orice
amendament adoptat de majoritatea statelor prezente şi votante la conferinţă va fi supus aprobării
Adunării generale a Naţiunilor Unite.
2. Aceste amendamente intră în vigoare după aprobarea lor de către Adunarea Generală a
Naţiunilor Unite şi acceptarea de către o majoritate de două treimi a statelor părţi la prezentul
Pact, în conformitate cu respectivele lor reguli constituţionale.
3. Când aceste amendamente intră în vigoare, ele sunt obligatorii pentru statele părţi care
le-au acceptat, celelalte state părţi rămânând legate de dispoziţiile prezentului Pact şi de orice
amendament anterior pe care l-au acceptat.

ARTICOLUL 30

Independent de notificările prevăzute la paragraful 5 al articolului 26, Secretarul general

al Organizaţiei Naţiunilor Unite, va informa toate statele la care se referă paragraful 1 al aceluiaşi
articol:
a) cu privire la semnăturile, instrumentele de ratificare şi de aderare depuse în
conformitate cu articolul 26;
b) cu privire la data la care prezentul Pact va intra în vigoare, în conformitate cu articolul
27 şi la data când vor intra în vigoare amendamentele prevăzute în articolul 29.

ARTICOLUL 31

1. Prezentul Pact, ale cărui texte în limbile chineză, engleză, franceză, rusă şi spaniolă
sunt în egală măsură autentice, va fi depus la arhivele Organizaţiei Naţiunilor Unite.
2. Secretarul general al Organizaţiei Naţiunilor Unite va transmite tuturor statelor la care
se referă articolul 26 câte o copie certificată după prezentul Pact.
 CONVENŢIILE ORGANIZAŢIEI INTERNAŢIONALE A MUNCII
RATIFICATE DE ROMÂNIA 26

C1. Convenţia privind durata muncii (industrie), 1919;

C2. Convenţia privind şomajul, 1919;
C3. Convenţia privind protecţia maternităţii, 1919;
C4.Convenţia privind munca de noapte (femei), 1919; denunţată
C5. Convenţia privind vârsta minimă (industrie), 1919; denunţată
C6. Convenţia privind munca de noapte a copiilor (industrie), 1919;
C7. Convenţia privind vârsta minimă (munca maritimă), 1920; denunţată
C8. Convenţia privind indemnizaţiile de şomaj (naufragiu), 1920;
C9. Convenţia privind plasarea în muncă a marinarilor, 1920;
C10. Convenţia privind vârsta minimă (agricultură), 1921; denunţată

26
Situaţia existentă la 15 VIII. 2007.
C11. Convenţia privind dreptul de asociere (în agricultură), 1921;
C13. Convenţia privind ceruza (vopsitorie), 1921;
C14. Convenţia privind repausul săptămânal (industrie), 1921;
C15. Convenţia privind vârsta minimă (marinari), 1921; denunţată
C16. Convenţia privind examinarea medicală a tinerilor (munca maritimă), 1921;
C.22. Convenţia privind contractul de angajare al marinarilor, 1926
C24. Convenţia privind asigurarea de boală (industrie), 1927;
C27. Convenţia privind indicarea greutăţii pe coletele transportate cu vaporul, 1929;
C29. Convenţia privind munca forţată, 1930;
C59. Convenţia (revizuită) privind vârsta minimă (industrie), 1937; denunţată
C68. Convenţia privind alimentaţia şi serviciul la masă (echipajul navelor), 1946
C81. Convenţia privind inspecţia muncii, 1947;
C87. Convenţia privind libertatea sindicală şi protecţia dreptului sindical, 1948;
C88. Convenţia privind serviciul de ocupare, 1948;
C89. Convenţia privind munca de noapte (femei) (revizuită), 1948 şi Protocolul 1990;
C.92 Convenţia privind cazarea echipajelor (revizuită), 1949
C95. Convenţia privind protecţia salariului, 1949;
C98. Convenţia privind dreptul de organizare şi negociere colectivă, 1949;
C100. Convenţia privind egalitatea de remuneraţie, 1951;
C105. Convenţia privind abolirea muncii forţate, 1957;
C108. Convenţia privind carnetele de identitate ale marinarilor, 1958;
C111. Convenţia privind discriminarea (angajare şi profesie), 1958;
C116. Convenţia privind revizia articolelor finale, 1961;
C117. Convenţia privind politica socială (obiective şi norme de bază), 1962;
C122. Convenţia privind politica de angajare, 1964;
C127. Convenţia privind greutatea maximă, 1967;
C129. Convenţia privind inspecţia muncii (agricultură), 1969;
C131. Convenţia privind fixarea salariilor minime, 1970;
C133. Convenţia privind cazarea echipajelor (dispoziţii complementare), 1970
C134. Convenţia privind prevenirea accidentelor (navigatori), 1970;
C135. Convenţia privind reprezentanţii lucrătorilor, 1971;
C136. Convenţia privind benzenul, 1971;
C137. Convenţia privind munca în porturi, 1973;
C138. Convenţia privind vârsta minimă, 1973;
C144. Convenţia privind consultările tripartite referitoare la normele internaţionale ale
muncii, 1976;
C147. Convenţia privind marina comercială (norme minime), 1976 şi Protocolul relativ la
aceasta, 1996;
C154. Convenţia privind negocierea colectivă, 1981;
C163. Convenţia privind bunăstarea marinarilor, 1987;
C166. Convenţia privind repatrierea marinarilor (revizuită), 1987
C168. Convenţia privind promovarea ocupării şi protecţia împotriva şomajului, 1988;
C180. Convenţia privind durata muncii navigatorilor şi efectivele navelor, 1996
C182. Convenţia privind eliminarea celor mai grave forme de muncă a copiilor, 1999;
C183. Convenţia asupra protecţiei maternităţii, 2000
 NOTĂ
în atenţia persoanelor ce doresc să se adreseze
CURTII EUROPENE A DREPTURILOR OMULUI

I. CU CE FEL DE CAZURI SE OCUPĂ CURTEA?

1. Curtea Europeană a Drepturilor Omului este o instituţie internaţională care, în
anumite circumstanţe, poate fi sesizată cu plângeri de către persoane ce pretind că
drepturile lor, prevăzute în Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, au fost
violate. Această convenţie este un tratat internaţional prin care numeroase state
europene au căzut de acord să protejeze anumite drepturi fundamentale ale
cetăţenilor. Aceste drepturi sunt prevăzute în Convenţia însăşi, precum şi în
protocoalele nr. 1, 4, 6, 7 şi 13, la care o parte dintre state au subscris. Citiţi aceste
texte şi rezervele anexate.
2. Dacă consideraţi că unul din statele prevăzute în anexă a violat în detrimentul
dumneavoastră direct şi personal vreunul dintre aceste drepturi fundamentale, vă
puteţi plânge Curţii.
3. Curtea poate cerceta numai plângeri referitoare la violarea unuia sau mai multor
drepturi enumerate în Convenţie şi protocoale. Ea nu este o instanţă de apel
împotriva instanţelor naţionale şi nu poate anula sau modifica deciziile lor. Nici nu
poate interveni direct în favoarea dumneavoastră pe
lângă autoritatea de care vă plângeţi.
4. Curtea poate examina numai cererile îndreptate împotriva unuia dintre statele
care au ratificat
Convenţia ţi Protocoalele sale, şi dacă se referă la evenimente posterioare unei
date determinate.
Această dată variază de la stat la stat şi după cum cererea se referă la un drept
enunţat în Convenţie sau în Protocoale.
5. Vă puteţi plânge Curţii numai cu privire la actele unei autorităţi publice dintr-
unul dintre aceste state (Parlament, administraţie, tribunal etc). Curtea nu se poate
ocupa de plângeri îndreptate împotriva unor persoane particulare sau a unor
instituţii private.
6. Conform articolului 35 § 1 din Convenţie, Curtea nu poate fi sesizată decât după
ce au fost epuizate în prealabil căile de recurs interne şi în termen de şase luni
începând cu data deciziei definitive interne. O plângere care nu respectă aceste
condiţii de admisibilitate nu va putea fi examinată de către Curte.
7. Înainte de a vă adresa Curţii, trebuie să fi utilizat, în statul în cauză, toate
remediile juridice care ar fi putut fi utile în situaţia de care vă plângeţi; în caz
contrar, va trebui să demonstraţi că aceste remedii nu puteau fi eficace. Prin
urmare, mai întâi ar fi trebuit să sesizaţi tribunalele interne, până la
şi inclusiv instanţa supremă competentă, în faţa căreia ar fi trebuit să prezentaţi, cel
puţin în substanţă, motivele plângerii pe care doriţi să le supuneţi atenţiei Curţii.
8. În exercitarea acestor remedii, trebuie să fi respectat regulile de procedură
naţionale, mai ales termenele prescrise de acestea. Dacă, de exemplu, recursul
dumneavoastră a fost respins ca tardiv sau pentru nerespectarea unei reguli de
competenţă sau de procedură care vă poate fi imputată, Curtea nu va putea
examina cererea dumneavoastră.
9. Dacă totuşi vă plângeţi de o decizie judecătorească, mai ales de condamnare, nu
este necesar să fi încercat să obţineţi revizuirea procesului după ce aţi parcurs
instanţele judiciare uzuale. Nu este necesar nici să fi exercitat recursuri de graţiere
sau să fi solicitat graţierea sau amnistierea. În plus, petiţiile (adresate
Parlamentului, şefului statului sau al guvernului, unui ministru sau ombudsman) nu
constituie remedii pe care trebuia să le fi încercat.
10. După ce autoritatea naţională competentă cea mai înaltă a pronunţat o decizie,
dispuneţi de un interval de şase luni pentru a sesiza Curtea. Acest interval începe
sa curgă de la data la care aţi luat cunoştinţă dumneavoastră personal sau avocatul
dumneavoastră de decizia finală în ordinea normală a
instanţelor, şi nu începând de la respingerea ulterioară a unei eventuale cereri în
revizuire a procesului sau a unui alt recurs extraordinar, a unei cereri de graţiere
sau amnistiere sau a oricărei alte cereri adresate unei autorităţi cu titlu de graţiere.
11. Termenul de şase luni este întrerupt de prima dumneavoastră scrisoare
adresată Curţii, expunînd cu claritate, chiar dacă în mod sumar, obiectul plângerii
dumneavoastră eventuale sau de trimiterea formularului de cerere completat. O
simplă cerere de informaţii nu este suficientă pentru a întrerupe termenul de şase
luni.
12. Cu titlu informativ, mai mult de 90% din cererile examinate de către Curte
sunt declarate inadmisibile pentru nerespectarea uneia sau alteia din condiţiile de
admisibilitate mai sus menţionate.

II. CUM SĂ VĂ ADRESAŢI CURŢII?

13. Limbile oficiale ale Curţii sunt franceza şi engleza, dar, dacă vă este mai uşor,
puteţi, de asemenea, scrie Grefei în limba oficială a unuia dintre statele care a
ratificat Convenţia. În timpul fazei iniţiale a procedurii, puteţi primi, de asemenea,
şi scrisori în aceste limbi. Vă rugăm să notaţi că, într-un stadiu ulterior al
procedurii, atunci când Curtea nu va declara cererea dumneavoastră inadmisibilă,
pe baza dosarului trimis de dumneavoastră, şi va decide, totodată, să ceară
guvernului să prezinte observaţii scrise în privinţa plângerilor dumneavoastră, toată
corespondenţa pe care grefa Curţii o va adresa părţilor va fi redactată în franceză
sau engleză, iar dumneavoastră sau reprezentantul dumneavoastră, veţi fi obligaţi,
în principiu, să folosiţi franceza sau engleza pentru a redacta observaţiile
dumneavoastră ulterioare.
14. Nu puteţi depune o plângere la Curte decât prin curier normal (şi nu prin
telefon). Dacă dumneavoastră trimiteţi o plângere prin curier electronic sau prin
fax, este imperativ necesar să o retrimiteţi prin curier normal. Este inutil să vă
deplasaţi personal la Strasbourg pentru a vă expune cazul oral.
15. Orice curier relativ la plângerea dumneavoastră trebuie trimis la adresa
următoare:
Monsieur le Greffier de la
Cour européenne des Droits de l’Homme
Conseil de l’Europe
F–67075 STRASBOURG CEDEX.
Avem rugămintea de a nu capsa, lipi sau lega prin orice modalitate copiile
documentelor
transmise Curţii. Toate paginile trebuiesc numerotate de la prima până la ultima
(numere consecutive).
16. La primirea primei dumneavoastră scrisori sau a formularului de cerere, grefa
Curţii vă va răspunde informându-vă de deschiderea în numele dumneavoastră a
unui dosar al cărui număr trebuie menţionat în orice corespondenţă ulterioară.
În continuare, vi se vor solicita probabil documente, informaţii sau explicaţii
suplimentare referitoare la plângerea dumneavoastră. Dimpotrivă, grefa nu va
poate da informaţii cu privire la dispoziţiile legale în vigoare în statul împotriva
căruia vă plângeţi şi nu dă consultaţii juridice privind aplicarea şi interpretarea
dreptului naţional.

17. Este în interesul dumneavoastră să faceţi dovada de diligenţă în

corespondenţa cu grefa. Orice întârziere sau absenţă a răspunsului este
susceptibilă să fie considerată ca o manifestare de dezinteres cu privire la
continuarea examinării dosarului dumneavoastră.
18. Dacă estimaţi că motivele dumneavoastră de plângere se referă la unul dintre
drepturile garantate de Convenţie sau de unul dintre Protocoale şi dacă aţi
îndeplinit condiţiile descrise mai sus, sunteţi invitat să completaţi cu grija şi
lizibil formularul de cerere şi să îl trimiteţi împreună cu toate documentele
pertinente cât mai curând posibil, şi în orice caz nu mai târziu de şase luni de
la data primei dumneavoastră scrisori la Curte. Dacă formularul de cerere şi
toate documentele pertinente nu vor fi trimise în acest termen, aceasta va fi
considerată ca o manifestare de dezinteres cu
privire la continuarea examinării dosarului şi se va proceda la distrugerea
dosarului dumneavoastră.
19. Conform articolului 47 al regulamentului Curţii, formularul de cerere va
trebui să conţină:
a) un scurt rezumat al faptelor de care doriţi să vă plângeţi, precum şi al capetelor
de cerere;
b) menţionarea dreptului sau drepturilor garantate de Convenţie care consideraţi
că v-au fost încălcate;
c) indicarea remediilor juridice pe care le-aţi exercitat;
d) lista deciziilor pronunţate în cazul dumneavoastră de către o autoritate publică,
precizând pentru fiecare decizie: data, conţinutul (în mod sumar) şi autoritatea care
a pronunţat-o. Anexaţi la scrisoarea dumneavoastră o copie completă de pe aceste
decizii. (Aceste documente nu vă vor fi returnate. Prin urmare, este în interesul
dumneavoastră să trimiteţi numai copii şi nu originale).
20. Conform articolului 45 din regulamentul Curţii, formularul trebuie semnat de
dumneavoastră personal în calitate de reclamant sau de către reprezentantul
dumneavoastră.
21. Dacă nu doriţi ca identitatea dumneavoastră să fie dezvăluită, trebuie să
precizaţi acest lucru şi să expuneţi motivele ce justifică o derogare de la regula
normală de procedură publică. Curtea poate autoriza anonimatul în cazuri
excepţionale şi motivate.
22 Pentru depunerea plângerii iniţiale, eventualul dumneavoastră reprezentant nu
trebuie să fie neapărat avocat. Cu toate acestea, în cazul în care Curtea va decide să
ceară guvernului să trimită observaţii scrise în rîspuns la plângerile făcute de
dumneavoastră, veţi fi obligat, în principiu, să fiţi reprezentat în procedura
ulterioară de un avocat, care trebuie să fie, numai dacă nu este dispensat, un
consultant abilitat să-şi exercite activitatea într-unul dintre statele care au ratificat
Convenţia. În plus, acesta trebuie să aibă cunoştinţe adecvate ale uneia dintre
limbile oficiale ale Curţii (engleza şi franceza). Vă reamintim că, începând cu acest
stadiu al procedurii, corespondenţa pe care grefa Curţii o va adresa părţilor va fi
redactată în franceză sau englezî, iar dumneavoastră sau reprezentantul
dumneavoastră veţi utiliza pentru răspuns, una dintre cele două limbi oficiale,
excepţie făcând cazul în care aţi primit autorizare scrisă din partea Curţii spre a
continua a folosi o limbă neoficială. Dacă doriţi să sesizaţi Curtea prin intermediul
unui avocat sau al unui alt reprezentant, trebuie să anexaţi la formularul de
cerere o procură în favoarea acestuia. Reprezentantul unei persoane juridice
(societate, asociaţie etc) sau al unui grup de persoane trebuie să justifice ce drept
statutar sau legal de reprezentare are.
23. Curtea nu acordă asistenţă judiciară pentru a vă ajuta să plătiţi un avocat în
vederea redactării plângerii dumneavoastră iniţiale. Într-un stadiu ulterior al
procedurii, şi anume după decizia Curţii de a comunica cererea guvernului
respectiv pentru observaţii scrise, veţi putea, dacă este cazul, să
obţineţi asistenţa judiciară dacă nu dispuneţi de mijloacele de a retribui un avocat
şi dacă Curtea consideră necesar să acorde această asistenţă în vederea bunei
desfăşurări a procedurii.
24. Examinarea cererii dumneavoastră este gratuită. Grefa vă va ţine la curent cu
privire la progresele înregistrate de procedură. Aceasta, cel puţin la început, este
scrisă. Aşadar, nu trebuie să vă prezentaţi la sediul Curţii.
 MODEL CERERE
CĂTRE CURTEA EUROPEANA A DREPTURILOR OMULUI

Voir Note explicative Numéro de dossier

See Explanatory Note File-number
A se vedea nota explicativă Număr de dosar
ROM

COUR EUROPÉENNE DES DROITS DE L’HOMME

EUROPEAN COURT OF HUMAN RIGHTS
CURTEA EUROPEANA A DREPTURILOR OMULUI

Conseil de l’Europe - Council of Europe-Consiliul Europei

Strasbourg, France

REQUÊTE
APPLICATION
CERERE
 présentée en application de l’article 34 de la Convention européenne des Droits de l’Homme,
ainsi que des articles 45 et 47 du Règlement de la Cour

under Article 34 of the European Convention on Human Rights

and Rules 45 and 47 of the Rules of Court

prezentată în conformitate cu articolul 34 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului,

precum şi cu articolele 45 şi 47 ale Regulamentului Curţii

IMPORTANT: La présente requête est un document juridique et peut affecter vos droits et obligations.
This application is a formal legal document and may affect your rights and obligations.
Prezenta cerere este un document juridic şi poate afecta drepturile şi obligaţiile dumneavoastră.
I- LES PARTIES
THE PARTIES
PARTILE

A. LE REQUÉRANT/LA REQUÉRANTE
THE APPLICANT
RECLAMANTUL/RECLAMANTA

(Renseignements à fournir concernant le/la requérant(e) et son/sa représentant(e) éventuel(le))

(Fill in the following details of the applicant and the representative, if any)
(Informaţii cu privire la reclamant/reclamantă şi eventualul/a său reprezentant/reprezentantă)

1. Nom de famille ……………………………………. 2. Prénom (s)

…………………………………………………….
Surname First name (s)
Nume Prenume

Sexe: masculin/féminin
Sex: male/female
Sex: masculin/feminin

3. Nationalité ………………………………………… 4. Profession

……………………………………………………..
Nationality Occupation
Cetăţenie Profesia

5. Date et lieu de naissance

……………………………………………………………………………………………………….
Date and place of birth
Data şi locul naşterii

6. Domicile
………………………………………………………………………………………………………………………..
Permanent address
Domiciliul

7. Tel. N° …………………………………………………………………………………………………………………………

8. Adresse actuelle (si différente de 6.)

…………………………………………………………………………………………...
Present address (if different from 6.)
Adresa actuală (dacă diferă de 6)

9. Nom et prénom du/de la représentant(e)*

……………………………………………………………………………………...
Name of representative*
Numele şi prenumele reprezentantului/reprezentantei*

10. Profession du/de la représentant(e)

…………………………………………………………………………………………….
Occupation of representative
Ocupaţia reprezentantului/reprezentantei

11. Adresse du/de la représentant(e)

……………………………………………………………………………………………….
Address of representative
Adresa reprezentantului/reprezentantei

12. Tel. N° …………………………………………… Fax N° …………………………………………………………

B. LA HAUTE PARTIE CONTRACTANTE

THE HIGH CONTRACTING PARTY
INALTA PARTE CONTRACTANTA
(Indiquer ci-après le nom de l’Etat/des Etats contre le(s)quel(s) la requête est dirigée)
 (Fill in the name of the State(s) against which the application is directed)
(Indicaţi aici numele Statului/Statelor împotriva căruia/cărora introduceţi cererea)
13. ......................................................................................................................................................................................................
__________
* Si le/la requérant(e) est représenté(e), joindre une procuration signée par le/la requérant(e) en faveur du/de la représentant(e).
A form of authority signed by the applicant should be submitted if a representative is appointed.
Dacă reclamantul/reclamanta este reprezentat/ă, a se anexa o procură semnată de reclamant/ă în favoarea reprezentantului/reprezentantei.
II - EXPOSÉ DES FAITS
STATEMENT OF THE FACTS
EXPUNEREA FAPTELOR
(Voir chapitre II de la note explicative)
(See Part II of the Explanatory Note)
(A se vedea Partea a II-a a Notiţei Explicative)

14.

Si nécessaire, continuer sur une feuille séparée

Continue on a separate sheet if necessary

III - EXPOSÉ DE LA OU DES VIOLATION(S) DE LA CONVENTION ET/OU DES PROTOCOLES
ALLÉGUÉE(S), AINSI QUE DES ARGUMENTS À L’APPUI
STATEMENT OF ALLEGED VIOLATION(S) OF THE CONVENTION AND/OR PROTOCOLS AND
OF RELEVANT ARGUMENTS
EXPUNEREA PRETINSEI SAU A PRETINSELOR VIOLARII ALE CONVENTIEI SI/SAU A
PROTOCOALELOR, PRECUM SI A ARGUMENTELOR IN SPRIJINUL ACESTOR
AFIRMATII
(Voir chapitre III de la note explicative)
(See Part III of the Explanatory Note)
(A se vedea Partea a III-a a Notiţei Explicative)

15.
 - 170 -

IV -EXPOSÉ RELATIF AUX PRESCRIPTIONS DE L’ARTICLE 35 § 1 DE LA CONVENTION

STATEMENT RELATIVE TO ARTICLE 35 § 1 OF THE CONVENTION
EXPUNERE IN LEGATURA CU PREVEDERILE ARTICOLULUI 35 § 1 DIN
CONVENTIE

(Voir chapitre IV de la note explicative. Donner pour chaque grief, et au besoin sur une feuille séparée, les renseignements demandés sous
les points 16 à 18 ci-après)
(See Part IV of the Explanatory Note. If necessary, give the details mentioned below under points 16 to 18 on a separate sheet for each
separate complaint)
(A se vedea capitolul IV al notiţei explicative. A se prezenta pentru fiecare capăt de cerere, şi dacă este nevoie pe o filă separată, informaţiile
cerute la punctele 16 până la 18 de mai jos)

16. Décision interne définitive (date et nature de la décision, organe - judiciaire ou autre – l’ayant rendue)
Final decision (date, court or authority and nature of decision)
Decizia internă definitivă (data şi natura deciziei, organul - judiciar sau altul - care a pronunţat-o)

17. Autres décisions (énumérées dans l=ordre chronologique en indiquant, pour chaque décision, sa date, sa nature
et l’organe - judiciaire ou autre – l’ayant rendue)
Other decisions (list in chronological order, giving date, court or authority and nature of decision for each of
them)
Alte decizii (enumerate în ordine cronologică, indicînd, pentru fiecare decizie, data, natura şi organul - judiciar
sau altul - care a pronunţat-o)

18. Dispos(i)ez-vous d’un recours que vous n'avez pas exercé? Si oui, lequel et pour quel motif n’a-t-il pas été
exercé?
Is there or was there any other appeal or other remedy available to you which you have not used? If so, explain
why you have not used it.
Dispuneţi sau aţi dispus de un recurs pe care nu l-aţi exercitat? Dacă da, care şi pentru ce motiv acesta
nu a fost exercitat?
- 171 -

Si nécessaire, continuer sur une feuille séparée

Continue on a separate sheet if necessary
Dacă este necesar, continuaţi pe o filă separată
 - 172 -

V- EXPOSÉ DE L'OBJET DE LA REQUÊTE

STATEMENT OF THE OBJECT OF THE APPLICATION
EXPUNEREA OBIECTULUI CERERII
(Voir chapitre V de la note explicative)
(See Part V of the Explanatory Note)
(A se vedea capitolul V din notiţa explicativă)

19.

VI -AUTRES INSTANCES INTERNATIONALES TRAITANT OU AYANT TRAITÉ

L’AFFAIRE
STATEMENT CONCERNING OTHER INTERNATIONAL PROCEEDINGS
ALTE INSTANTE INTERNATIONALE CARE EXAMINEAZA SAU AU EXAMINAT
CAZUL
(Voir chapitre VI de la note explicative)
(See Part VI of the Explanatory Note)
(A se vedea capitolul VI al notiţei explicative)

20. Avez-vous soumis à une autre instance internationale d’enquête ou de règlement les griefs énoncés dans la
présente requête? Si oui, fournir des indications détaillées à ce sujet.
Have you submitted the above complaints to any other procedure of international investigation or settlement? If
so, give full details.
Aţi prezentat în faţa unei alte instanţe internaţionale de anchetă sau reglementare capetele de cerere din prezenta
plângere? Dacă da, furnizaţi indicaţii detaliate cu privire la acest aspect.
 - 173 -

VII. PIÈCES ANNEXÉES (PAS D’ORIGINAUX,

UNIQUEMENT DES COPIES,
PRIÈRE DE N'UTILISER NI AGRAFE, NI ADHÉSIF,
NI LIEN D'AUCUNE SORTE)

LIST OF DOCUMENTS (NO ORIGINAL DOCUMENTS,

ONLY PHOTOCOPIES,
DO NOT STAPLE, TAPE OR BIND DOCUMENTS)

LISTA DOCUMENTELOR (NU TRIMITETI ORIGINALE,

CI NUMAI COPII ;
FĂRĂ A LE CAPSA, LIPI SAU LEGA)

(Voir chapitre VII de la note explicative. Joindre copie de toutes les décisions mentionnées sous ch. IV et VI ci-dessus. Se procurer, au
besoin, les copies nécessaires, et, en cas d’impossibilité, expliquer pourquoi celles-ci ne peuvent pas être obtenues. Ces documents ne vous
seront pas retournés.)
(See Part VII of the Explanatory Note. Include copies of all decisions referred to in Parts IV and VI above. If you do not have copies, you
should obtain them. If you cannot obtain them, explain why not. No documents will be returned to you.)
(A se vedea capitolul VII al notiţei explicative. Anexaţi copii ale tuturor deciziilor menţionate la cap. IV şi VI de mai sus. Dacă nu aveţi
copii, va trebui să le obţineţi. Dacă nu le puteţi obţine, explicaţi din ce motive. Aceste documente nu vă vor fi înapoiate).

21. a)................................................................................................................................................................................................

b)................................................................................................................................................................................................

c)................................................................................................................................................................................................

VIII - DÉCLARATION ET SIGNATURE

DECLARATION AND SIGNATURE
DECLARATIA SI SEMNATURA

(Voir chapitre VIII de la note explicative)

(See Part VIII of the Explanatory Note)
(A se vedea capitolul VIII al notiţei explicative)

22. Je déclare en toute conscience et loyauté que les renseignements qui figurent sur la présente formule de requête
sont exacts.
I hereby declare that, to the best of my knowledge and belief, the information I have given in the present
application form is correct.
Declar pe onoare că informaţiile ce figurează în prezentul formular de cerere sunt exacte.

Lieu/Place/Locul...............................................................................................
Date/Date /Data.................................................................................................
 - 174 -

(Signature du/de la requérant(e) ou du/de la représentant(e))

(Signature of the applicant or of the representative)
(Semnătura reclamantului/ei sau a reprezentantului/ei)

CARTA DREPTURILOR FUNDAMENTALE

ALE UNIUNII EUROPENE (2000)

PREAMBUL
Popoarele Europei, stabilind între ele o uniune tot mai strânsă, au hotărât să aibă un viitor paşnic
bazat pe valori comune.
Conştientă de patrimoniul său spiritual şi moral, Uniunea se întemeiază pe valorile indivizibile şi
universale ale demnităţii umane, libertăţii, egalităţii şi solidarităţii; Uniunea se sprijină pe principiul
democraţiei şi pe principiul statului de drept. Uniunea situează persoana în centrul acţiunii sale
instituind cetăţenia Uniunii şi creând un spaţiu de libertate, de securitate şi de justiţie. Uniunea
contribuie la păstrarea şi dezvoltarea acestor valori comune respectând diversitatea culturilor şi
tradiţiilor popoarelor Europei, precum şi a identităţii naţionale a statelor membre şi a organizării
puterilor publice la nivel naţional, regional şi local; Uniunea caută să promoveze o dezvoltare
echilibrată şi durabilă şi asigură libera circulaţie a persoanelor, mărfurilor, serviciilor şi a
capitalurilor, precum şi libertatea de stabilire.
În acest scop, este necesar ca evidenţiindu-le printr-o cartă să fie întărită protecţia drepturilor
fundamentale în spiritul evoluţiei societăţii, a progresului social şi a dezvoltărilor ştiinţifice şi
tehnologice.
Prezenta Cartă reafirmă, prin respectarea competenţelor şi îndatoririlor Uniunii, precum şi a
principiului subsidiarităţii, drepturile care rezultă în special din tradiţiile constituţionale şi din
obligaţiile internaţionale comune statelor membre, din Convenţia europeană privind apărarea
drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, din cartele sociale adoptate de Uniune şi de către
Consiliul Europei, precum şi din jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene şi a Curţii
Europene a Drepturilor Omului. În acest context, Carta va fi interpretată de către instanţele Uniunii
şi ale statelor membre luând în considerare în întregime explicaţiile stabilite sub autoritatea
preşedinţiei Convenţiei care a elaborat Carta.
Faptul de a beneficia de aceste drepturi implică responsabilităţi şi îndatoriri atât faţă de terţi, precum
şi faţă de comunitatea umană în general şi faţă de generaţiile viitoare.
În consecinţă, Uniunea recunoaşte drepturile, libertăţile şi principiile enunţate în continuare.

TITLUL I: DEMNITATEA
Articolul II-1: Demnitatea umană
Demnitatea umană este inviolabilă. Ea trebuie respectată şi protejată.
 - 175 -

Articolul II-2: Dreptul la viaţă

1. Orice persoană are dreptul la viaţă.
2. Nimeni nu poate fi condamnat la pedeapsa cu moartea sau executat.
Articolul II-3: Dreptul la integritate al persoanei
1. Orice persoană are dreptul la integritate fizică şi psihică.
2. În cadrul medicinii şi biologiei, trebuie respectate în special:
a) consimţământul liber şi în cunoştinţă de cauză al persoanei implicate, conform
prevederilor legii;
b) interzicerea practicilor de eugenie, în special a acelora care au drept scop selecţia
persoanelor;
c) interzicerea utilizării corpului uman şi părţilor sale, ca atare, ca sursă de profit;
d) interzicerea clonării umane în scopul reproducerii.
Articolul II-4: Interzicerea torturii şi a pedepselor sau tratamentelor inumane sau degradante
Nimeni nu poate fi supus torturii şi nici pedepselor sau tratamentelor inumane sau degradante.
Articolul II- 5: Interzicerea sclaviei şi a muncii forţate
1. Nimeni nu poate fi ţinut în sclavie sau în servitute.
2. Nimeni nu poate fi constrâns să efectueze o muncă forţată sau obligatorie.
3. Este interzis traficul cu fiinţe umane.

TITLUL II:LIBERTĂŢILE
Articolul II-6: Dreptul la libertate şi la securitate
Orice persoană are dreptul la libertate şi la securitate.
Articolul II-7: Respectarea vieţii particulare şi de familie
Orice persoană are dreptul la respectarea vieţii particulare şi de familie, a domiciliului şi la secretul
corespondenţei.
Articolul II-8: Protecţia datelor cu caracter personal
1. Orice persoană are dreptul la protecţia datelor cu caracter personal care o privesc.
2. Aceste date trebuie tratate în mod loial, în scopuri precise şi pe baza consimţământului
persoanei interesate sau în temeiul unui alt motiv legitim prevăzut de lege. Orice persoană are
drept de acces la datele colectate care o privesc şi să obţină rectificarea acestora.
3. Respectarea acestor reguli se supune controlului unei autorităţi independente.
Articolul II-9: Dreptul de căsătorie şi dreptul de întemeiere a unei familii
Dreptul de căsătorie şi de întemeiere a unei familii sunt garantate în conformitate cu legile naţionale
care reglementează exercitarea acestor drepturi.
Articolul II-10: Libertatea de gândire, de conştiinţă şi religioasă
1. Orice persoană are dreptul la libertatea de gândire, de conştiinţă şi religioasă. Acest drept
presupune libertatea de a-şi schimba religia sau convingerea, precum şi libertatea de a-şi
manifesta religia sau convingerea individual sau colectiv, în public sau în particular, prin
intermediul cultului, învăţării, practicilor şi îndeplinirii riturilor.
2. Este recunoscut dreptul la obiecţie de conştiinţă, conform legilor naţionale care reglementează
exercitarea acestui drept.
Articolul II-11: Libertatea de exprimare şi de informare
1. Orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare. Acest drept cuprinde libertatea de opinie
şi libertatea de a primi sau de a transmite informaţii sau idei, fără amestecul autorităţilor
publice şi indiferent de frontiere.
2. Sunt respectate libertatea şi pluralismul mijloacelor de informare în masă .
 - 176 -

Articolul II-12: Libertatea de întrunire şi de asociere

1. Orice persoană are dreptul la libertatea de întrunire paşnică şi la libertatea de asociere la toate
nivelele, în special în domeniile politic, sindical şi civic, ceea ce implică dreptul oricărei
persoane de a înfiinţa împreună cu alte persoane sindicate şi de a se afilia la aceasta pentru
apărarea intereselor sale.
2. Partidele politice la nivelul Uniunii contribuie la exprimarea voinţei politice a cetăţenilor sau
cetăţenelor Uniunii.
Articolul II-13: Libertatea artelor şi ştiinţelor
Artele şi cercetarea ştiinţifică sunt libere. Este respectată libertatea academică.
Articolul II-14: Dreptul la educaţie
1. Orice persoană are dreptul la educaţie, precum şi la accesul la formarea profesională şi la
formare continuă.
2. Acest drept include posibilitatea de a urma, în mod gratuit, învăţământul obligatoriu.
3. Libertatea de a înfiinţa instituţii de învăţământ respectând principiile democratice, precum şi
dreptul părinţilor de a asigura educarea şi instruirea copiilor, potrivit convingerilor lor
religioase, filozofice şi pedagogice, sunt respectate conform legilor naţionale care
reglementează exercitarea acestora.
Articolul II-15: Libertatea profesională şi dreptul la muncă
1. Orice persoană are dreptul la muncă şi dreptul de a exercita o profesie aleasă sau acceptată în
mod liber.
2. Fiecare cetăţean sau cetăţeană a Uniunii are libertatea de a-şi căuta un loc de muncă, de a
lucra, de a se stabili sau de a-şi oferi serviciile în orice stat membru.
3. Resortisanţii ţărilor terţe care sunt autorizaţi să lucreze pe teritoriul statelor membre au
dreptul la condiţii de lucru echivalente acelora de care beneficiază cetăţenii sau cetăţenele
Uniunii.
Articolul II-16: Libertatea de a desfăşura o activitate comercială
Libertatea de a desfăşura o activitate comercială este recunoscută în conformitate cu dreptul Uniunii
şi cu legislaţiile şi practicile naţionale.
Articolul II-17: Dreptul de proprietate
1. Orice persoană are dreptul de a se bucura de proprietatea bunurilor pe care le-a dobândit în
mod legal, de a le folosi, de a dispune de ele şi de a le lăsa moştenire. Nimeni nu poate fi
privat de proprietatea sa, decât pentru cauză de utilitate publică, în cazurile şi condiţiile
prevăzute de o lege şi în schimbul unei recompense juste acordate în timp util pentru
pierderea pe care a suferit-o. Folosirea bunurilor poate fi reglementată prin lege în limitele
impuse de interesul general.
2. Proprietatea intelectuală este protejată.
Articol II-18: Dreptul la azil
Dreptul la azil este garantat prin respectarea normelor prevăzute prin Convenţia de la Geneva din 28
iulie 1951 şi prin Protocolul din 31 ianuarie 1967 privind statutul refugiaţilor şi conform
Constituţiei.
Articolul II-19: Protecţia în caz de evacuare, expulzare sau extrădare
1. Sunt interzise expulzările colective.
2. Nimeni nu poate fi evacuat, expulzat sau extrădat către un stat unde există un risc deosebit de
a fi supus pedepsei cu moartea, torturii sau altor pedepse sau tratamente inumane sau
degradante.
 - 177 -

TITLUL III : EGALITATEA

Articolul II-20: Egalitatea în drepturi
Toate persoanele sunt egale în faţa legii.
Articolul II-21: Nediscriminarea
1. Se interzice orice discriminare bazată în special pe motive de sex, rasă, culoare, origini etnice
sau sociale, caracteristici genetice, limbă, religie sau convingeri, opinii politice sau orice altă
opinie, apartenenţă la o minoritate naţională, avere, naştere, un handicap, vârstă sau orientare
sexuală.
2. În domeniul de aplicare a Constituţiei şi fără să aducă atingere dispoziţiilor specifice, se
interzice orice discriminare pe motiv de naţionalitate.
Articolul II-22: Diversitatea culturală, religioasă şi lingvistică
Uniunea respectă diversitatea culturală, religioasă şi lingvistică.
Articolul II-23: Egalitatea între bărbaţi şi femei
Egalitatea între bărbaţi şi femei trebuie asigurată în toate domeniile, inclusiv în ceea ce priveşte
angajarea, lucrul şi remunerarea.
Principiul egalităţii nu exclude menţinerea sau adoptarea de măsuri care să prevadă avantaje
specifice în favoarea sexului aflat în minoritate.
Articolul II-24: Drepturile copilului
1. Copiii au dreptul la protecţia şi îngrijirile necesare pentru asigurarea bunăstării lor. Copiii îşi
pot exprima în mod liber opinia. Opinia lor este luată în considerare în problemele care îi
privesc, în funcţie de vârsta şi gradul lor de maturitate.
2. În toate actele referitoare la copii, indiferent dacă sunt realizate de autorităţi publice sau de
instituţii private, interesul superior al copilului trebuie să fie primordial.
3. Orice copil are dreptul de a întreţine cu regularitate relaţii personale şi contacte directe cu
ambii părinţi, cu excepţia cazului în care acestea sunt contrare interesului său.
Articolul II-25: Drepturile persoanelor în vârstă
Uniunea recunoaşte şi respectă dreptul persoanelor în vârstă de a duce o viaţă demnă şi
independentă şi de a participa la viaţa socială şi culturală.
Articolul II-26: Integrarea persoanelor cu handicap
Uniunea recunoaşte şi respectă dreptul persoanelor cu handicap de a beneficia de măsuri care să le
asigure autonomia, integrarea socială şi profesională, precum şi participarea la viaţa comunităţii.

TITLUL IV: SOLIDARITATEA

Articolul II-27: Dreptul lucrătorilor la informare şi la consultare în cadrul întreprinderii
Lucrătorilor sau reprezentanţilor acestora li se garantează, la nivelele corespunzătoare, o informare
şi o consultare în timp util, în cazurile şi condiţiile prevăzute de dreptul Uniunii şi de legislaţiile şi
practicile naţionale.
Articolul II-28: Dreptul la negociere şi la acţiuni colective
Lucrătorii şi angajatorii sau organizaţiile lor au dreptul, conform dreptului Uniunii şi al legislaţiilor
şi practicilor naţionale, de a negocia şi de a încheia convenţii colective la nivelele corespunzătoare
şi de a recurge la acţiuni colective, inclusiv la grevă, în caz de conflict de interese, în scopul apărării
intereselor lor.
Articolul II-29: Dreptul de acces la serviciile de plasament
Orice persoană are dreptul de a avea acces la un serviciu gratuit de plasament.
Articolul II-30: Protecţia în cazul concedierii nejustificate
Fiecare lucrător are dreptul la protecţie împotriva oricărei concedieri nejustificate, conform dreptului
 - 178 -

Uniunii şi al legislaţiilor şi practicilor naţionale.

Articolul II-31: Condiţii de muncă echitabile şi corecte

1. Orice lucrător are dreptul la condiţii de lucru care să respecte sănătatea, securitatea şi
demnitatea sa.
2. Orice lucrător are dreptul la o limitare a duratei maxime de lucru şi la perioade de repaus
zilnic şi săptămânal, precum şi la o perioadă anuală de concediu cu plată.
Articolul II-32: Interzicerea muncii copiilor şi protecţia tinerilor la locul de muncă
Se interzice munca copiilor. Vârsta minimă de acceptare la lucru nu poate fi inferioară celei la care
încetează perioada de şcolarizare obligatorie, fără să aducă atingere normelor mai favorabile
tinerilor şi în absenţa unor derogări limitate.
Tinerii acceptaţi să lucreze trebuie să beneficieze de condiţii de muncă adaptate vârstei şi sunt
protejaţi împotriva exploatării economice sau oricărei activităţi care ar putea pune în pericol
securitatea, sănătatea, dezvoltarea lor fizică, psihică, morală sau socială sau care le-ar putea
compromite educaţia.
Articolul II-33: Viaţa de familie şi viaţa profesională
1. Protecţia familiei este asigurată pe plan juridic, economic şi social.
2. Pentru a putea concilia viaţa de familie şi cea profesională, orice persoană are dreptul de a fi
protejată împotriva oricărei concedieri din motive de maternitate, precum şi dreptul la un
concediu de maternitate cu plată şi la un concediu parental acordat după naşterea sau adopţia
unui copil.
Articolul II-34: Securitatea socială şi asistenţa socială
1. Uniunea recunoaşte şi respectă dreptul de acces la prestaţiile de securitate socială şi la
serviciile sociale care acordă protecţie în caz de maternitate, boală, accident de muncă,
dependenţă sau bătrâneţe, precum şi în caz de pierdere a locului de muncă, conform normelor
stabilite de dreptul Uniunii şi de legislaţiile şi practicile naţionale.
2. Orice persoană care are reşedinţa şi se deplasează în mod legal în interiorul Uniunii are
dreptul la prestaţii de securitate socială şi la avantaje sociale, conform dreptului Uniunii şi
legislaţiilor şi practicilor naţionale.
3. În lupta împotriva excluderii sociale şi a sărăciei, Uniunea recunoaşte şi respectă dreptul la
asistenţă socială şi la asistenţă în ceea ce priveşte locuinţa destinate să asigure o viaţă demnă
tuturor celor care nu dispun de resurse suficiente, conform normelor stabilite de dreptul
Uniunii şi de legislaţiile şi practicile naţionale.
Articolul II-35: Asistenţa medicală
Orice persoană are dreptul de acces la asistenţa medicală preventivă şi de a beneficia de îngrijiri
medicale în condiţiile stabilite de legislaţiile şi practicile naţionale. Prin definirea şi punerea în
aplicare a politicilor şi acţiunilor Uniunii, se asigură un nivel ridicat de asistenţă medicală.
Articolul II-36: Accesul la serviciile de interes economic general
Uniunea recunoaşte şi respectă accesul la serviciile de interes economic general, aşa cum este
prevăzut în legislaţiile şi practicile naţionale, conform Constituţiei, pentru promovarea coeziunii
sociale şi teritoriale a Uniunii.
Articolul II-37: Protecţia mediului
Potrivit principiului dezvoltării durabile, politicile Uniunii trebuie să prevadă un nivel înalt de
protecţie a mediului şi de îmbunătăţire a calităţii acestuia.
Articolul II-38: Protecţia consumatorilor
Politicile Uniunii asigură un nivel înalt de protecţie a consumatorilor.
 - 179 -

TITLUL V. DREPTURILE CETĂŢENILOR

Articolul II-39: Dreptul de a alege şi de a fi ales în Parlamentul European
1. Oricare cetăţean sau cetăţeană a Uniunii are drept de a alege şi de a fi ales în cadrul alegerilor
pentru Parlamentul European, în statul membru în care acesta îşi are reşedinţa, în aceleaşi
condiţii ca şi resortisanţii acelui stat.
2. Membrii Parlamentului European sunt aleşi prin vot universal direct, liber şi secret.
Articolul II-40: Dreptul de a alege şi de a fi ales în cadrul alegerilor locale
Oricare cetăţean sau cetăţeană a Uniunii are dreptul de a alege şi de a fi ales în cadrul alegerilor
locale în statul membru în care acesta îşi are reşedinţa, în aceleaşi condiţii ca şi resortisanţii acelui
stat.
Articolul II-41: Dreptul la bună administrare
1. Orice persoană are dreptul de a beneficia de un tratament imparţial, echitabil, şi într-un
termen rezonabil, din partea instituţiilor, organismelor şi agenţiilor Uniunii, în ceea ce
priveşte problemele sale.
2. Acest drept implică în special:
a) dreptul fiecărei persoane de a fi ascultată înainte de luarea oricărei măsuri individuale
care ar putea să o afecteze în mod nefavorabil;
b) dreptul de acces al fiecărei persoane la dosarul propriu, cu respectarea intereselor
legitime legate de confidenţialitate şi de secretul profesional;
c) obligaţia administraţiei de a-şi motiva deciziile.
3. Orice persoană are dreptul la despăgubire din partea Uniunii pentru daunele cauzate de către
instituţiile, organismele sau agenţii acesteia, aflaţi în exerciţiul funcţiunii, conform
principiilor generale comune şi drepturilor statelor membre.
4. Orice persoană se poate adresa instituţiilor Uniunii într-una din limbile Constituţiei şi are
dreptul de a primi răspuns în aceeaşi limbă.
Articolul II-42: Dreptul de acces la documente
Oricare cetăţean sau cetăţeană a Uniunii şi orice persoană fizică sau juridică cu reşedinţa sau cu
sediul social într-unul din statele membre are drept de acces la documentele instituţiilor,
organismelor şi agenţiilor Uniunii, oricare ar fi forma sub care se prezintă aceste documente.
Articolul II-43: Mediatorul European
Oricare cetăţean sau cetăţeană a Uniunii şi orice persoană fizică sau juridică cu reşedinţa sau cu
sediul social într-unul din statele membre are dreptul de a sesiza Mediatorul European cu privire la
unele cazuri de proastă administrare în activitatea instituţiilor, organismelor sau agenţiilor Uniunii,
cu excepţia Curţii Europene de Justiţie şi a Tribunalului de Mare Instanţă, în exercitarea
funcţiunilor jurisdicţionale ale acestora.
Articolul II-44: Dreptul de petiţie
Oricare cetăţean sau cetăţeană a Uniunii sau orice persoană fizică sau juridică cu reşedinţa sau cu
sediul social într-unul din statele membre are dreptul la petiţie adresată Parlamentului European.
Articolul II-45: Libertatea de circulaţie şi de şedere
1. Oricare cetăţean sau cetăţeană a Uniunii are dreptul de circulaţie şi de şedere liberă pe
teritoriul statelor membre.
2. Libertatea de circulaţie şi de şedere poate fi acordată, conform Constituţiei, resortisanţilor
unei ţări terţe cu reşedinţa pe teritoriul unui stat membru.
Articolul II-46:
 - 180 -

Oricare cetăţean sau cetăţeană a Uniunii beneficiază, pe teritoriul unei ţări terţe în care statul
membru al cărui resortisant este nu este reprezentat, de protecţia autorităţilor diplomatice şi
consulare ale oricăruia din statele membre, în aceleaşi condiţii ca şi cetăţenii statului respectiv.

TITLUL VI: JUSTIŢIA

Articolul II-47: Dreptul de a apela efectiv şi de acces la o instanţă imparţială
Orice persoană ale cărei drepturi şi libertăţi garantate de dreptul Uniunii sunt încălcate are dreptul
de a apela efectiv la o instanţă, cu respectarea condiţiilor prevăzute în prezentul articol.
Orice persoană are dreptul de a i se analiza cauza în mod echitabil, public şi într-un termen
rezonabil de către o instanţă independentă şi imparţială, stabilită în prealabil prin lege. Orice
persoană are posibilitatea de a fi consiliată, apărată şi reprezentată.
Asistenţă juridică gratuită se acordă acelora care nu dispun de resurse suficiente, în măsura în care
acest ajutor ar fi necesar pentru a asigura în mod efectiv accesul la justiţie.
Articolul II-48: Prezumţia de nevinovăţie şi dreptul la apărare
1. Orice acuzat este presupus nevinovat până în momentul când i se stabileşte, în mod legal,
vinovăţia.
2. Fiecărui acuzat i se garantează respectarea dreptului la apărare.
Articolul II-49: Principiile legalităţii şi proporţionalităţii infracţiunilor şi pedepselor
1. Nici o persoană nu poate fi condamnată pentru o acţiune sau omisiune care, la momentul
săvârşirii acesteia, nu constituia infracţiune potrivit dreptului naţional sau internaţional. De
asemenea, nu se aplică o pedeapsă mai mare decât cea aplicabilă la momentul săvârşirii
infracţiunii. Dacă ulterior infracţiunii, legea prevede o pedeapsă mai uşoară, aceasta din urmă
se aplică.
2. Prezentul articol nu aduce atingere hotărârii pronunţate şi pedepsei aplicate contra unei
persoane care s-a făcut vinovată de o acţiune sau omisiune care, la momentul săvârşirii, era
incriminată pe baza principiilor generale recunoscute de toate naţiunile.
3. Pedepsele nu trebuie să fie disproporţionate faţă de infracţiune.
Articolul II-50: Dreptul de a nu fi judecat sau pedepsit penal de două ori pentru aceeaşi
infracţiune
Nici o persoană nu poate fi urmărită sau pedepsită penal pentru o infracţiune pentru care a fost deja
achitată sau condamnată în interiorul Uniunii, printr-o hotărâre definitivă, conform legii.

TITLUL VII: DISPOZIŢII GENERALE CARE REGLEMENTEAZĂ INTERPRETAREA

ŞI APLICAREA CARTEI
Articolul II-51: Domeniul de aplicare
1. Dispoziţiile prezentei Carte se adresează instituţiilor, organismelor şi agenţiilor Uniunii, cu
respectarea principiului subsidiarităţii, precum şi statelor membre, atunci când acestea pun în
aplicare dreptul Uniunii. Prin urmare, fiecare dintre aceşti actori respectă drepturile şi
principiile promovând aplicarea acestora, în conformitate cu competenţele pe care le au în
acest sens şi prin respectarea limitelor de competenţă conferite Uniunii conform celorlalte
părţi ale Constituţiei.
2. Prezenta Cartă nu extinde domeniul de aplicare a dreptului Uniunii în afara competenţelor
Uniunii, nu creează nici o competenţă şi nici o responsabilitate nouă pentru Uniune şi nu
modifică competenţele sau responsabilităţile stabilite în celelalte părţi ale Constituţiei.
Articolul II-52: Întinderea şi interpretarea drepturilor şi principiilor
1. Orice limitare în exercitarea drepturilor şi libertăţilor recunoscute prin prezenta Cartă trebuie să
 - 181 -

fie prevăzută de lege şi să respecte conţinutul fundamental al acestor drepturi şi libertăţi. Prin
respectarea principiului proporţionalităţii, aceste limitări nu pot fi aduse decât dacă sunt
necesare şi dacă răspund efectiv unor obiective de interes general, recunoscute de către Uniune
sau nevoii de protejare a drepturilor şi libertăţilor persoanei.
2. Drepturile recunoscute prin prezenta Cartă care fac obiectul unor dispoziţii prevăzute în alte
părţi ale Constituţiei se exercită în condiţiile şi limitele stabilite în părţile menţionate.
3. În măsura în care prezenta Cartă conţine drepturi ce corespund unor drepturi garantate prin
Convenţia europeană de apărare a drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, sensul şi
întinderea lor sunt aceleaşi ca şi cele cuprinse în Convenţia menţionată. Această dispoziţie nu
aduce atingere dreptului Uniunii în asigurarea unei protecţii mai largi.
4. În măsura în care prezenta Cartă recunoaşte drepturi fundamentale aşa cum rezultă ele din
tradiţiile constituţionale comune statelor membre, aceste drepturi sunt interpretate în
conformitate cu aceste tradiţii.
5. Dispoziţiile prezentei Carte, care conţin principii, pot fi puse în aplicare prin acte legislative şi
executive adoptate de către instituţiile şi organismele Uniunii, precum şi prin acte ale statelor
membre în aplicarea dreptului Uniunii, în exercitarea competenţelor pe care le au în acest
sens. Invocarea lor în faţa instanţei nu este admisă decât în scopul interpretării şi controlului
legalităţii unor astfel de acte.
6. Legislaţiile şi practicile naţionale sunt luate în considerare integral, după cum se precizează în
prezenta Cartă.
Articolul II-53: Nivelul de protecţie
Nici una dintre dispoziţiile prezentei Carte nu trebuie să fie interpretată ca o limitare sau atingere
adusă drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale recunoscute, în domeniile de aplicare
corespunzătoare, prin dreptul Uniunii, dreptul internaţional şi convenţiile internaţionale la care
Uniunea, Comunitatea sau toate statele membre sunt părţi, în special, Convenţia europeană de
apărare a drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, precum şi prin constituţiile statelor
membre.
Articolul II-54: Interdicţia abuzului de drept
Nici una dintre dispoziţiile prezentei Carte nu trebuie să fie interpretată ca implicând un drept
oarecare de a desfăşura o activitate sau îndeplini un act ce are ca obiectiv distrugerea de drepturi sau
libertăţi recunoscute prin prezenta Cartă, sau de a aduce drepturilor şi libertăţilor limitări mai ample
faţă de cele prevăzute în prezenta Cartă.
 3