Cursul Nr.

Infracţiuni prevăzute în Legea nr. 217/2003 pentru prevenirea şi combaterea

violenţei în familie, republicată în anul 2014

Planul Cursului

Introducere
I. Considerații generale privind criminogeneza violenței domestice
1.1 Scurt istoric privind apariţia şi evoluţia violenţei domestice
1.2 Conceptul de violență domestică
1.3 Tipuri de violență domestică
1.3.1 Tipuri de violenţă împotriva femeilor
1.3.2. Tipuri de violenţă împotriva copilului
1.3.3. Tipuri de violenţă împotriva vârstnicilor
1.4. Prevederi legislative
1.4.1. Prevederi pe plan naţional
1.4.2. Prevederi pe plan internaţional

II. Analiza subiecţilor privind violenţa intrafamilială

2.1 Noțiunea de victimă
2.2 Categorii de victime
2.2.1 Categoria copilului - victimă
2.2.2 Categoria femeii - victimă20
2.2.3 Categoria vârstnicului-victimă
2.3 Noțiunea de infractor
2.4 Categorii de infractori
2.4.1 Categoria infractorului-bărbat
2.4.2 Categoria infractorului-femeie
2.4.3 Categoria infractorului – copil
2.5 Relatia dintre victima și infractor
2.5.1 Tipuri de relaţii

III. Cauzele și efectele violenței domestice

3.1 Cauzele generale și specifice ale violentei intrafamiliale
3.1.1.Factori exogeni
3.1.2. Factori endogeni
3.2 Consecințele violenței intrafamiliale
3.2.1 Consecințe asupra femeilor
3.2.2 Consecințe asupra copiilor
3.2.3 Consecințe asupra vârstnicilor

IV. Aspecte legislative privind violenţa domestică în noul Cod penal

Concluzii

1
 Introducere
Respectarea deplină a principiului egalităţii şi a drepturilor fundamentale ale omului
trebuie să constituie o problemă de maximă importanţă pentru întreaga comunitate, fiind o parte
indispensabilă a procesului de dezvoltare și evoluţie a societăţii.
Violenţa domestică este un fenomen cu impact negativ asupra sănătăţii, afectând negativ
comunităţile în care ea se produce. Din acest motiv, violenţa domestică este considerată atât o
problemă de interes comunitar, social, cât și o problemă de sănătate publică şi, în special, de
sănătate reproductivă.
De asemenea, violenţa intrafamilială reprezintă un fenomen omniprezent, periculos și
greu de controlat. Amploarea şi gravitatea fenomenului sunt date de numărul mare al telefoanelor
primite și a plângerilor înregistrate la poliţie, de numărul mare al femeilor-victime întâlnite pe
holurile camerei de urgenţă a spitalelor precum și de incidenţa crescută a malformaţiilor
congenitale ale nou-născuţilor cu mame bătute în perioada de graviditate.
Familia reprezintă unul dintre factorii cei mai eficienţi ai formării şi perfecţionării
continue a personalităţii umane. Structura familiei este afectată de numărul membrilor, de
capacitatea educativă a părinţilor și de mobilitatea socială și geografică a familiei.
Mulţii autori sunt de părere că familia este locul cel mai iubit, dar și cel mai violent.
Familia asigură o siguranţă indispensabilă atingerii maturităţii intelectuale, sociale și culturale,
precum și o identitate proprie în baza căruia va fi acceptat ca partener social.
Familia este foarte importantă: ne dă siguranţă, ne ajută să ne împlinim, ne ajută în
momentele grele.
Relaţiile de familie ascund un paradox. Considerată spaţiul celor mai profunde relaţii
afective, refugii din calea adversităţilor, familia este şi cel mai activ centru de agresivitate, poate
și pentru faptul că în familie fiecare îşi poate dezveli adevărata faţă a personalităţii sale. Se pare
că aici agresivitatea este extrem de puternică, mai puternică decât în oricare altă comunitate. Dar,
spre deosebire de alte situaţii, violenţa intrafamilială constituie un secret de grup, foarte bine
păzit și de cele mai multe ori mistificat din cauza solidarităţii în păstrarea unei imagini
sacrosante a instituţiei. Numai violenţele foarte grave cad sub incidenţa cunoaşterii de către legea
penală şi morală.
În Romania, conform Raportului final elaborat de Iniţiativa Juridică pentru Europa
Centrală şi Eurasia (CEELI) a Asociaţiei Baroului American, privind „Violenţa în familie” peste
800.000 de femeii recunosc că sunt victimele violenţei domestice, în condiţiile în care actele de
violenţă au loc în spatele uşilor închise şi sunt ascunse de cele mai multe ori de către victimă din
cauza sentimentului de teamă faţă de agresor și de jena faţă de societate. Astfel, numărul real al
victimelor acestui tip de violenţă este imposibil de cuantificat, dar poate fi apreciat vis-a-vis de
statistica europeană, potrivit căreia, o femeie din cinci suportă violenţe domestice. Potrivit
aceloraşi date statistice, 95% dintre victimele violenţei în familie sunt femei.
Aproximativ 50% dintre apelurile telefonice la poliţie se referă la violenţa intrafamilială.

I. Considerații generale privind criminogeneza violenței domestice

Violenţa domestică este un fenomen cu impact negativ asupra sănătăţii, afectând negativ
comunităţile în care ea se produce. Din acest motiv, violenţa domestică este considerată atât o
problemă de interes comunitar, social, cât și o problemă de sănătate publică şi, în special, de
sănătate reproductivă. Aşadar, violenţa în familie reprezintă o problemă universală întâlnită în

2
toate ţările lumii, indiferent de gradul lor de dezvoltare, manifestându-se la nivelul tuturor
segmentelor societăţii.
Cuprinzând toate formele de agresiune care se exercită în cadrul familiei (maltratarea
partenerei sau a partenerului de cuplu, abuzul contra copiilor, părinţilor, bătrânilor sau altor
rude, incestul, etc.), această formă largă de violenţă se adaugă valului de agresiuni exercitate în
afara familiei, contribuind, astfel, la generalizarea unui climat social dominat de teamă,
anxietate şi conflict.
Perioada de tranziţie din România s-a caracterizat printr-o amplificare fără precedent a
violenţei în familie, numărul de infracţiuni grave de violenţă fiind pe măsură. Amploarea și
gravitatea fenomenului sunt date de numărul mare al telefoanelor primite și a plângerilor
înregistrate la poliţie, de numărul mare al femeilor-victime întâlnite pe holurile camerei de
urgenţă a spitalelor.
În societatea românească, violenţa domestică nu a fost mult timp reglementată distinct,
fiindu-i aplicabile prevederile legale care sancţionează orice tip de violenţă, independent de
relaţia dintre autor și victimă. Acest lucru s-a întâmplat din cauza faptului că, iniţial, violenţa
domestică a fost considerată o problemă personală, de familie. Pe parcurs, lucrurile s-au
modificat, problema ajungând să fie considerată o gravă încălcare a drepturilor omului. Astfel că,
în ultimii ani, eforturile făcute de guvern pentru prevenirea şi controlul acestei probleme s-au
intensificat.
Pentru a putea aborda această temă vastă a violenței domestice, trebuie să definim un
termen esențial și anume: familia, matricea existenței violenței intrafamiliale. Cuvântul
„familie” provine din latinescul „famulus” ceea ce însemna „sclav de casa” . În trecut familia
era considerată proprietatea bărbatului (pater familias), ca soție, copii, sclavi eliberați și tot
avutul, nefiind de fapt între ei relații familiale ci era considerată o proprietate, subordonată.
Astfel, tatăl, nefiind numit pater, ci genitor.
Societatea evoluează, așadar voi prezenta conceptul de familie, din prisma a mai multor
aspecte. Familia reprezintă o formă de relaţii sociale între oameni legaţi între ei prin căsătorie
sau rudenie. Din familie fac parte soţii, părinţii şi copiii precum şi, uneori, alte persoane între
care există relaţii de rudenie, inclusiv soţii singuri şi fără copii constituie o familie.
În sens sociologic, familia - ca formă specifică de comunitate umană, desemnează grupul
de persoane unite prin căsătorie, filiaţie, rudenie, caracterizat prin comunitate de viaţă, interese
şi întrajutorare. În sens juridic, familia desemnează grupul de persoane între care există drepturi
și obligaţii care izvorăsc din căsătorie, rudenie, inclusiv adopţie, precum și alte raporturi
asimilate celor de familie.
Conform dispoziţiilor art. 2 lit. k) din Legea 273/2004 privind regimul juridic al adopţiei,
în înţelesul juridic al noţiunii de familie extinsă sunt incluşi părinţii, copilul şi rudele fireşti ale
acestuia până la gradul IV inclusiv.
Societatea progresează, dar, paradoxal, violenţa îmbracă noi forme, cuprinzând femei de
la cea mai fragedă vârstă și până la doamnele în etate, distrugând valori morale, tradiţii seculare
și întâmpinând o barieră atât din partea societăţii, cât și a organelor jurisdicţionale.

1.1. Scurt istoric privind apariţia şi evoluţia violenţei domestice

O întrebare care nu a primit încă un răspuns concret şi argumentat este „Care sunt
cauzele care determină apariţia violenţei domestice?” La această întrebare au încercat să
răspundă mai mulţi teoreticieni şi specialişti în domeniu încă din anii 1970, când au apărut
primele studii şi cercetări făcute în acest domeniu. Din punct de vedere clinic, o definiţie larg

3
 acceptată a violenţei domestice este aceea formulată de Stark și Flitcraft:”Violenţa domestică
este o ameninţare sau provocare, petrecută în prezent sau în trecut, a unei răniri fizice în cadrul
relaţiei dintre partenerii sociali, indiferent de statutul lor legal sau de domiciliu. Atacul fizic sau
sexual poate fi însoţit de intimidări sau abuzuri verbale; distrugerea bunurilor care aparţin
victimei; izolarea de prieteni, familie sau alte potenţiale surse de sprijin; ameninţări făcute la
adresa altor persoane semnificative pentru victimă, inclusiv a copiilor; furturi; controlul asupra
banilor, lucrurilor personale ale victimei, alimentelor, deplasărilor, telefonului şi a altor surse
de îngrijire şi protecţie”.
Cu toate că este un fenomen atât de cunoscut, nu e uşor să ajungem la o definiţie
satisfăcătoare şi în acelaşi timp consensuală, definiţia cea mai cuprinzătoare fiind definiţia dată
de Organizaţia Mondială a Sănătăţii, care înţelege prin violenţă: “ameninţarea sau utilizarea
intenţionată a forţei fizice sau a puterii împotriva propriei persoane, a altei persoane, împotriva unui
grup, sau a comunităţii, şi care antrenează un risc crescut de a produce un traumatism, un deces, o
daună psihologică, o dezvoltare anormală sau o privaţiune”. În aceasta definiţie, Organizaţia
Mondială a Sănătăţii defineşte violenţa în raport cu sănătatea şi starea de bine din punct de
vedere fizic, psihic și social.
În culturile antice, victima unor acte oprite sau a unor omisiuni a fost întotdeauna în atenţia
celor ce administrau justiţia chiar și în forma ei cea mai primitivă. Odată cu evoluţia socială,
justiţia îşi pierde caracterul privat (răzbunări sau restituiri forţate) şi formaţiile de stat, mereu mai
tari, iau în propriile mâini justiţia. Odată cu aceasta, figura centrală a dramei judiciare devine
infractorul, lăsând din ce în ce mai mult marginalizată persoana victimei. În timpurile moderne,
cele mai grave infracţiuni sunt urmărite din oficiu (cele considerate mai puţin importante se
judecă doar la plângerea individului lezat), iar victima are doar dreptul să se constituie parte
civilă, situaţia sa fiind despărţită de situaţia infractorului.

Legea Sharia
Legea islamică reprezintă un sistem judiciar complex bazat în principal pe sfântul Coran,
(Coranul stabilește pricipii de bază pentru comportamentul uman, dar nu cuprinde un cod
judiciar propriu-zis), învățăturile profetului Mahomed cât și din interpretări ulterioare ale acestor
învățături. Legea Sharia a continuat să fie reinterpretată și adaptată la noi circumstanțe sociale.
După moartea profetului, Califii din dinastia Ummayazilor au completat legea Sharia și au
adaptat-o la noile circumstanțe din imperiul islamic. Deoarece acest imperiu ajunsese să cuprindă
teritorii vaste în afara peninsulei arabice, elemente din legea greaca, iudaică, creștină și persana
sunt încorporate în Sharia.
În timpul dinastiei Abbasidilor, se formează două grupuri. Unii consideră că Sharia
trebuie să fie formată doar de învățăturile profetului și Coran. Celalat grup consideră că Sharia
poate include învățăturile unor judecători și învățați de seamă. În cele din urmă sistemul adoptat
în lumea islamică are următoarea formă: un judecător încercând să rezolve un caz trebuie să
consulte întâi Coranul, apoi învățăturile lui Mahomed. Dacă răspunsul nu se găsește în acestea, el
urmează opinia generală a judecătorilor Musulmani sau dacă este un caz cu totul nou, îl rezolvă
prin analogie cu cel mai apropiat caz cunoscut.
Legea Sharia ajunge la forma clasică (tradițională) în jurul anului 900, deși continuă să se
dezvolte și în următorii 1000 de ani. Legea Sharia tradițională cuprinde printre altele: pentru
adulter - pedeapsa cu moartea; pentru furt - taierea mâinii drepte; pentru consumul de alcool - 80
de lovituri de bici. Crima sau rănirea gravă se pedepsește 'ochi pentru ochi'. Spre exemplu, dacă
o persoană atacă o altă persoană și cea de a doua persoană își pierde ochiul în atac, iar prima este

4
găsită vinovată de un judecător, cea de a doua persoană are dreptul să îi scoată același ochi
primei persoane. Dacă însă a doua persoană rănește mai mult pe prima persoană, ea este aspru
pedepsită. Această regulă descurajează victimele de la a retalia în acest fel și de obicei se ajungea
la o înțelegere, acceptându-se bani sau obiecte de valoare în schimb. Pentru alte crime mai puțin
serioase, criminalul trebuie să plătească o sumă de bani victimei, să primească lovituri de bici
sau să fie închis o perioadă de timp. Legea Sharia descrie și modul în care se desfășoară
procesul. Reclamantul sau o rudă a sa depun plângere. Pârâtul se consideră nevinovat până la
dovedirea contrariului, are dreptul să nu spună nimic până la proces și să fie reprezentat de un
avocat. Un sistem de apeluri permite ca respectivul caz să fie transferat la curți superioare sau în
cele din urmă la conducătorul țării. Mărturia unei femei valorează jumătate din cea a unui bărbat,
motivul principal fiind că femeile din acea perioadă erau mult mai puțin educate decât bărbații.
Începând cu secolul al XIX-lea, Sharia este influențată puternic de sistemul legal occidental.
Unele țări (Turcia) abandonează complet Sharia, pe când altele o adaptează (interzicând
poligamia spre exemplu). Majoritatea specialiștilor în Sharia cred că aceasta poate fi adaptată
condițiilor lumii moderne fără a abandona spiritul legii islamice. Astfel de sisteme judiciare
moderne bazate pe Sharia sunt folosite spre exemplu în Arabia Saudita și Iran. Un număr mic de
autorități locale în Africa continuă încă să aplice Sharia tradițională.
Imediat după 1989, românii au fost puşi în faţa unei noi stări de fapt, în situaţia de a face
ce doresc, fără să se mai teamă de cineva sau de ceva. Au început să guste din ceea ce numeau
libertate şi, sub umbrela acestui concept ale cărui semnificaţii nu le cunoşteau pe deplin, au
început să se manifeste fiecare după bunul plac. Tensiunile acumulate în jumătate de secol de
comunism au fost descătuşate, însă foarte mulţi au înţeles în mod eronat libertatea. Libertatea
greşit înţeleasă dă în prezent naştere la violenţă, comportament indecent, vulgaritate promovată
la rang de virtute și chiar la crime în numele libertăţii, acest lucru amplificând fenomenul
infracţional.
Ca formă coercitivă de control social, violenţa a fost, în general, acceptată de societate, dar
au fost sancţionate formele de violenţă în dauna interesului naţional, a vieţii unei persoane sau a
proprietăţii. Violenţa domestică a fost considerată o problemă personală, care, conform dreptului la
intimitate, putea fi tăinuită, cei din afara cuplului evitând să intervină, deoarece reacţiile soţiei
maltratate, faţă de salvator, au fost, deseori, imprevizibile; probabil din aceleaşi
considerente, organele de ordine publică ezitau, adesea, să se implice.
Motivul principal pentru care violenţa domestică a fost conştientizată aşa de târziu 1-a
constituit, cel puţin în Occident, specificul, ca atare, al familiei, ca un „sanctuar" detaşat de
constrângerile spaţiului privat cu caracter „tabu”, în care nu poate fi admisă nici o intruziune sau
intervenţie din afară.

1.2 Conceptul de violență domestică

Violența domestică înseamnă orice acțiune pe care o face un membru al familiei pentru a
obține o poziție de control, pentru a crea frică, pentru a-i intimida pe ceilalți. Violența domestică
înseamnă abuz de orice fel, adică fizic, sexual, sau emoțional. Împărțirea aceasta este pur
didactică, nu există abuz, violență domestică, fizică care să nu fie însoțită de un abuz emoțional.
Nu se poate ca abuzul să nu aibă repercusiuni emoționale.
Violenţa domestică apare atunci când un membru al familiei încearcă să domine fizic sau
psihologic pe alt membru. Violenţa în familie reprezintă un model de comportament abuziv din
partea unui partener asupra celuilalt. De exemplu,soţul violent nu doreşte ca soţia lui să întreţină
relaţii sociale în cadrul cărora să-şi poată mărturisi suferinţa şi eventual să poată primi un sprijin.

5
 Potrivit dicţionarului român prin violenţă se înţelege "un viciu de consimţământ, care
constă în constrângerea exercitată pe cale psihică asupra unei persoane spre a o determina să facă
un anumit act juridic".
Potrivit art. 2 din legea 217 din 22 mai 2003 pentru prevenirea și combaterea violenţei în
familie, violenţa în familie reprezintă "orice acţiune fizică sau verbală săvârşită cu intenţie de
către un membru de familie împotriva altui membru al aceleiaşi familii, care provoacă o suferinţă
fizică, psihică, sexuală sau un prejudiciu material".
În sensul prezentei legi, prin membru de familie se înţelege soţul şi ruda apropiată astfel
cum este ea definită în art. 177 din Noul Cod penal. Potrivit noului cod penal în vigoare de la 1
februarie 2014, prin membru de familie se înțelege: a) ascendenții și descendenții, frații și
surorile, copiii acestora, precum și persoanele devenite prin adopție, potrivit legii, astfel de rude;
b) soțul;
c) persoanele care au stabilit relații asemănătoare acelora dintre soți sau dintre părinți și
copii, în cazul în care conviețuiesc.
(2) Dispozițiile din legea penală privitoare la membru de familie, în limitele prevăzute în
alin. (1) lit. a), se aplică, în caz de adopție, și persoanei adoptate ori descendentilor acesteia în
raport cu rudele firești.
Celula de bază a societăţii, cum a mai fost numită familia, are multiple valenţe. Este
forma socială de bază, întemeiată pe căsătorie şi care este formată din soţ, soţie, descendenţii şi
ascendenţii acestora. Relaţiile de familie constituie un aspect deosebit de important al
convieţuirii sociale. Familia face obiectul unei permanente atenţii şi apărări pentru a se asigura în
acest fel normala sa dezvoltare și conservare. Relaţiile de familie se bazează pe prietenie şi
afecţiune reciprocă, pe sprijinul moral și material pe care aceştia sunt obligaţi să şi-l acorde.

1.3 Tipuri de violență domestică

Experţii care cercetează acest fenomen sunt de acord că violenţa este un fenomen larg
răspândit, mult mai răspândit decât arată sondajele, pentru simplul fapt că unele fapte nu sunt
raportate poliţiei sau spitalelor.
În cadrul violenţei în familie se cunosc agresiunile asupra femeii, agresiunile asupra
copilului, agresiunile asupra bătrânilor și agresiunile între alte rude.

1.3.1 Tipuri de violenţă împotriva femeilor

De ce există violenţa domestică? Motivele sunt multiple şi greu de precizat pentru fiecare
caz în parte, un singur lucru fiind cert, acela că, în mare, violenţa domestică este o problemă de
putere, dominaţie şi control.
Studiile de specialitate identifică, în principal, următoarele forme ale violenţei
intrafamiliale: violenţa agresiune, violenţa pedeapsă, violenţa pedeapsă cu simetrie latentă,
violenţa fizică, violenţa psihologică, violenţa emoţională, violenţa economică, abuzul sexual şi
incestul.
Cercetătorii francezi, Reynaldo Perrone și Martine Nannini, sintetizează la modul
descriptiv manifestările de violenţă în cuplurile simetrice și complementare, identificând
următoarele forme de manifestare: violenţa agresiune, violenţa pedeapsă şi violenţa pedeapsă cu
simetrie latentă.
Violenţa agresiune se manifestă între doi parteneri implicaţi într-o relaţie asimetrică
(egalitară), prin schimb de lovituri. Este bidirecţională, reciprocă şi publică. Ambii parteneri

6
revendică acelaşi statut de forţă şi de putere. Confruntarea este la nivel existenţial, întrucât cel
care domină în plan fizic poate fi dominat la nivel psihologic.
În cazul agresiunii între adulţi, partenerii acceptă confruntarea şi lupta. Se lovesc, se
insultă reciproc, fac scandal și dramatizează. O femeie brutalizată va recunoaşte că a fost bătută
de soţ, dar, în acealaşi timp, va pretinde că nu se teme de el.
Este interesant de remarcat faptul că majoritatea femeilor implicate într-o relaţie violentă
conştientizează amploarea pericolului violenţei pe care o suportă, abia în momentul în care
manifestările copiilor le trezesc sentimentul responsabilităţii parentale.
Violenţa pedeapsă apare în relaţia complementară în care cei doi parteneri se află pe
poziţii egale. Se manifestă sub formă de pedeapsă, sancţiune, maltratare, tortură, neglijenţă sau
lipsă de grijă.
Violenţa pedeapsă este forma de abuz cea mai frecvent întâlnită, prin care o persoană
încearcă să producă suferinţă unei alte persoane: înjunghiere, împinsul, vătămarea prin folosirea
unor obiecte contondente, a pumnilor, a picioarelor, ş.a.
Unul dintre parteneri revendică un statut superior celuilalt - pe care îl consideră inferior,
subuman, nedemn, anormal sau chiar diabolic. Îşi arogă dreptul de a-i aplica pedeapsa, adesea
cu cruzime, apreciind că celălalt o merită și trebuie să o suporte fără împotrivire sau proteste.
În cazul violenţei primitive între adulţi, cel care controlează relaţia impune celuilalt
pedeapsa sub formă de lovituri, maltratări repetate, privaţiuni și umilinţe. De exemplu: soţul îşi
bate soţia, o tratează ca pe o sclavă, o sustrage din contextul existenţial privând-o de relaţii cu
comunitatea exterioară şi negându-i identitatea.
Simpla constatare a unei “greşeli” justifică în ochii lui îndeajuns administrarea pedepsei
violente.În cazul violenţei pedeapsă nu există pauze. Violentul consideră că aşa trebuie să facă,
iar violentatul este adesea convins că el trebuie să se conformeze vieţii care i se impune.
Absenţa pauzei marchează acest tip de violenţă, o face intimă, ascunsă, niciunul dintre actori
nevorbind despre ea în exterior. În ciuda aspectului interactiv, se constată, la fiecare dintre aceşti
parteneri un foarte slab respect de sine, iar la cel bătut, o tulburare importantă de identitate. Violentul
este adesea rigid, lipsit de orice empatie, complet impermeabil la problemele celuilalt, dacă
acesta nu-i primejduieşte propria viaţă. Este plin de idei fixe, dominat de stereotipii şi pornit să
“corecteze” toate comportamentele care i se par diferite de ale lui.
Violenţa pedeapsă cu simetrie latentă este o variantă de violenţă-pedeapsă, cazul în care
cel obligat să suporte pedeapsa opune rezistenţă. În ciuda raportului defavorabil de forţe, n-o
acceptă, ba chiar manifestă voinţă făţişă de a se opune, fapt ce amplifică adesea pedeapsa, care
urmăreşte acum și îndepărtarea pericolului simetriei. Comportamentul este haotic, incoerent, de
derută și de îndârjire din partea celui care controlează totuşi relaţia, fiindcă datele problemei s-ar
putea schimba și cel din poziţia inferioară caută și ar putea să treacă în poziţia superioară, iar
violenţa pedeapsă se transformă în violenţă agresiune.
Se constată o astfel de violenţă în familiile în care, de-a lungul anilor, unul dintre adulţi
exercită o autoritate despotică asupra tuturor celorlalţi membri, care se acomodează mai mult sau
mai puţin acestei realităţi, cu excepţia unuia care, totuşi, rezistă în pofida constrângerilor
suplimentare menite a-l face să renunţe la opoziţie. Observând că nimeni nu-l înţelege şi nu-l ajută,
rezistentul va dobândi şi va păstra o secretă ostilitate faţă de toţi ceilalţi. El trăieşte sentimentul
injustiţiei şi al neputinţei, precum şi o anumită repulsie faţă de familie și caută alianţe cu indivizi
din exterior (găşti, bande, secte). Se poate ajunge la o ruptură totală a rezistentului de familie, ba
chiar la o trecere progresivă, dar fermă a acestuia, la o violenţă simetrică generalizată faţă de toate
persoanele care reprezintă autoritatea: părinţi, educatori, profesori, poliţişti, judecători etc. trecerea

7
la acţiuni revendicative este frecventă și se manifestă prin delicte contra familiei, prin agresiuni sau
prin sinucidere.
Violenţa emoţională se produce atunci când o persoană urmăreşte să submineze
personalitatea altei persoane. Modul de realizare porneşte de la critici şi insulte, ce dau naştere
unor sentimente de inferioritate, până la manipulare.
Violenţa psihologică se manifestă prin instalarea fricii, modalitate prin care abuzatorul se
asigură că domină victima. Ameninţarea cu violenţa poate fi orientată direct asupra victimei sau
constă în ameninţarea cu suicidul, poate fi orientată atât asupra proprietăţii, cât și a cuiva drag
sau a animalului de casă. Abuzatorul poate prelua controlul prin izolare și dezinformare, poate fi
o persoană subtilă sau gălăgioasă, îşi poate urmări scopul subtil sau făţiş. Abuzul subtil se poate
manifesta prin nerăbdarea de a petrece cât mai mult timp cu persoana iubită. Acest tip de
violenţă reprezintă cel mai răspândit tip de violenţă în familie în timp ce violenţa sexuală face
victime exclusiv în rândul femeilor sau al copiilor.
Prin aceasta, o persoană urmăreşte să submineze personalitatea altei persoane şi
presupune ameninţări sau oricare comportamente menite să producă teama: ridicarea vocii
(ţipete, urlete), înjurături, insulte în public sau privat (inclusiv poreclire), tăcere prelungită,
ameninţări (cu despărţirea, bătaia și moartea), intimidări, acuze de infidelitate, învinovăţirea
pentru ce se întâmplă, cuvinte şi acţiuni care distrug imaginea de sine a femeii şi a încrederii în
sine.
Urmarea violenţei psihologice cuprinde şase componente importante: frica,
depersonalizarea, privarea, supraîncărcarea cu responsabilităţi, degradarea, distorsionarea
realităţii.
Violenţa economică
În cazul acestui tip de violenţă, agresorul aduce victima într-o poziţie financiară
dependentă.
Abuzul economic duce la scăderea resurselor și autonomiei victimei, agresorul aducând-o
într-o poziţie financiară dependentă. Abuzatorul este cel care decide modul în care vor fi
cheltuiţi banii, fapt care poate implica diferite cunoştinţe financiare sau se poate intersecta cu
anumite paliere economice.
El presupune controlul accesului victimei la bani sau lucruri personale, hrană, mijloace
de transport, telefon şi alte surse de protecţie sau îngrijire de care ar putea beneficia. Acest
control generează dependenţa, izolarea, neputinţa de a alege, de a lua decizii şi de a-şi păstra
stima de sine. Adesea, nevoile familiei sunt nesatisfăcute, în cazurile în care partenerul abuziv
deţine controlul financiar.
Agresorul poate interzice victimei să muncească, obligă pe aceasta la justificarea fiecărei
cheltuieli, neglijează nevoile familiei în schimbul satisfacerii propriilor nevoi(jocuri de noroc,
droguri, consum de alcool, etc.) sau vinde bunurile familiei, ţine o evidenţă strictă asupra
fiecărui ban cheltuit. De multe ori, abuzul economic presupune acordarea victimei doar a unei
alocaţii şi împiedicarea acesteia de terminare a studiilor sau de obţinere a forţei de muncă.

1.3.2. Tipuri de violenţă împotriva copilului

Alături de abuzul fizic, abuzul emoţional şi neglijarea copilului, abuzul sexual reprezintă
una dintre cele mai grave forme de violenţă împotriva copiilor. Abuzul sexual (termen preluat
din literatura anglo-saxonă -„sexual abuse”) îndreptat împotriva unui copil presupune
implicarea copilului imatur/dependent sau a unui adolescent, de către adult, în activităţi sexuale
pe care nu este în masură să le înţeleagă și să consimtă în cunoştinţă de cauză, sau acţiuni care

8
încalcă normele tradiţionale ale vieţii de familie. Cu toate că abuzul sexual conţine elemente de
abuz fizic și emoţional, acesta este o categorie aparte de rele tratamente aplicate minorului.
Abuzul sexual se poate manifesta sub diferite aspecte. O primă formă este de a determina
sau de a obliga victima să întreţină un raport sexual contrar voinţei sale. A doua formă este cea
care încearcă subminarea sexualităţii unei persoane în sensul criticării sau ridiculizării şi
prezentării performanţelor sale sexuale într-o manieră defavorabilă.
Manifestările agresivităţii sunt extrem de diverse şi la diferite niveluri: pulsional,
afectogen, atitudinal și comportamental, incluzând aici şi modalităţi ale naturii umane.1
Violenţa sexuală presupune actul sexual fără acordul celeilalte persoane, umilire sexuală,
atingeri neplăcute și diverse injurii, provocate victimei în timpul sau în legătură cu actul sexual,
incluzând şi violul marital.
Abuzul sexual reprezintă orice durere (verbală, vizuală, psihologică) sau orice contact
fizic de către o personă care foloseşte un copil, un adolescent sau un adult pentru a-şi realiza o
stimulare sexuală. Contactul fizic este, cu siguranţă mai grav decât durerea verbală. Dar, trebuie
precizat că orice abuz provoacă o traumă şi este considerat o încălcare a integrităţii sacre şi
inviolabile a unei persoane.
O definiţie destul de generală a abuzului sexual este dată de Elena Ursa: „Abuzul sexual
se concretizează prin supuneri la practici de intruziune orală, genitală sau anală, molestare de
natura sexuală, cu contact genital sau fară, exploatare sexuală.”
De asemenea, Centrul American Naţional pentru Protecţia Copiilor Abuzaţi şi Neglijaţi,
defineşte abuzul sexual al copilului, spunând că acesta este reprezentat de „orice contact sau
formă de interacţiune copil - adult, în care copilul este utilizat pentru stimularea plăcerii sexuale
a adultului”
În prezent, putem spune, că nu există o definiţie completă în ceea ce priveşte noţiunea de
abuz sexual asupra copilului, care să fie universal acceptată, fiecare ţară operând cu diferite
forme de definiţii juridice ale acestui fenomen, fapt ce determină numeroase dificultăţi în
evidenţierea clară a intensităţii fenomenului de abuz sexual şi a amplorii acestuia.
În cadrul acestui tip de violenţă persoana este constrânsă la acte sexuale împotriva
voinţei sale, este rănită în zonele sexuale ale corpului, este tratată ca un obiect sexual, este atinsă
fizic în diferite părţi ale corpului sau la adresa ei se fac comentarii sau glume degradante și
umilitoare, cu referinţe sexuale.
Dacă privim familia ca spaţiu al satisfacerii nevoilor existenţiale ale tuturor membrilor
ei, e evidentă nevoia unei morale bazate pe cunoaştere și dragoste care să regleze relaţiile între
membrii familiei. În absenţa acestei morale, cei mai slabi membrii ai familiei vor fi la bunul
plac al celor puternici, al unor sentimente perisabile ce pot determina incredibile oscilaţii
comportamentale.
Incestul implică nu numai relaţia sexuală între tată şi fiică, ci și relaţiile sexuale între alte
categorii de rude. Acesta este caracteristic familiilor în care mama fie este absentă din cămin,
fie nu-şi poate exercita îndatoririle conjugale. Erich Goode distingea, în acest sens, între
incestul iniţiat de persoanele mai în vârstă asupra celor tinere şi incestul care are loc între
parteneri egali ca vârstă.
Lipsa de putere, de cunoaştere și de discernământ sunt principalele elemente care disting
o relaţie sexuală între un adult şi un copil de relaţiile fireşti, între parteneri care decid, în

9
 cunoştinţă de cauză asupra propriilor opţiuni sexuale. Un copil nu are adevărata libertate pentru
a spune da sau nu unui adult, mai ales unui membru al familiei.
Dar incestul nu se reduce numai la relaţiile sexuale între tată şi fiică, putând exista și
cazuri, mai izolate, de raporturi sexuale între o mamă și propriul său fiu, între frate-soră,unchi-
nepoată ş.a. Pe de altă parte, spre deosebire de viol, abuzul sexual împotriva propriilor copii nu
implică, în mod obligatoriu, penetrarea sau utilizarea forţei fizice. În timp ce violul este un caz
mai izolat, care se manifestă brutal, victimizarea sexuală a copilului (incestul) poate continua
luni sau ani de zile, fără ca nimeni să ştie ce se petrece, cu adevărat, în familie.
Factorii implicaţi în incestul dintre tată şi fiică sunt următorii:
* alcoolismul tatălui și incapacitatea fizică sau mentală a mamei, care determină
asumarea rolului de soţie surogat de către fiica cea mai vârstnică sau de cea unică;
* tulburările de comportament și de personalitate care caracterizează pe unii taţi,
dominaţi de tendinţe pedofile și care nu manifestă niciun interes sexual sau afectiv faţă de
propriile soţii;
* lipsa de cămin a mamei, care determină asumarea rolurilor acesteia de către fiică,
inclusiv rolul de parteneră de sex a tatălui;
* incapacitatea unor bărbaţi de a-şi găsi partenere adecvate de sex, fapt care-i determină
să-şi întoarcă privirile asupra propriei fiice;
* alţi factori, printre care aglomerarea existentă în cămin, izolarea familiei şi autonomia
ei faţă de controalele sociale.
Orice act de incest între părinţi şi copii este un act de violenţă sau de abuz îndreptat
contra acestora din urmă. Abuzul sexual contra copilului este, de fapt, implicarea copiilor şi
adolescenţilor dependenţi și imatur dezvoltaţi în activităţi sexuale pe care nu le înţeleg pe deplin
și în raport cu care nu pot să manifeste un consimţământ complet.
În condiţiile în care copiii sunt educaţi de mici în spiritul supunerii şi respectului faţă de
părinţi, în puţine cazuri de incest, relaţiile sexuale dintre tată şi fiică se desfăşoară conform cu
dorinţa acesteia, tatăl fiind acela care o obligă la acest lucru. „Orice acceptare pasivă de către ea
a avansurilor sexuale făcute de tată trebuie privită, în mod necesar, ca un produs al coerciţiei,
intimidării şi temei şi nu ca un produs al liberei alegeri".
Indiferent de formele în care se manifestă (fiind acceptat, tolerat sau obţinut prin violenţă,
intimidare şi teroare) orice act de incest are multiple efecte traumatice asupra copilului, mai ales
în ceea ce priveşte dezvoltarea sa viitoare ca adult. Pierderea stimei de sine, a încrederii
personale și faţă de cei vârstnici, frigiditatea fizică şi emoţională, incapacitatea de a mai dezvolta
relaţii normale cu prietenii care au aceeaşi vârstă, tendinţele ulterioare spre abuz, sinucidere,
alcoolism, consum de droguri și prostituţie, sunt numai câteva dintre efectele cu implicaţii
deosebit de dramatice. La toate acestea se adaugă atitudinea de stigmatizare adoptată de cei din
jur, constituind o formă secundară de victimizare.
Atunci când incestul este descoperit târziu şi nu se intervine rapid, există riscul ca, din
cauza unui sentiment de culpă pe care, în mod ciudat, şi-1 asumă tot victima, indiferent de vârsta
ei, amintirea incidentului să fie trimisă în subconştient, de unde şi urmele sale îşi vor face simţită
prezenţa peste mulţi ani.
Devenită adultă, fetiţa agresată sexual de tatăl său va avea dificultăţi în alegerea unui
partener, dar și tulburări de identitate sexuală, care, la rândul lor, pot duce la alte tipuri de
comportament sexual aberant.
Incestul e un mod particular de atentat sexual, care corespunde depăşirii unui tabu întâlnit
în aproape toate societăţile.

10
 Pruncuciderea
Infanticidul este cunoscut încă din cele mai vechi timpuri, mai ales în societăţile din Asia
Orientală. În majoritatea cazurilor, el avea un caracter specific feminin, fiind îndreptat contra
nou-născutelor, pentru a asigura, în acest fel, forţa de muncă necesară supravieţuirii colectivităţii
şi capacitatea de apărare contra duşmanilor externi. În Sparta, asemenea practici erau normale,
încurajate chiar de către reglementările oficiale. În China şi în Japonia, în care frecvenţa
infanticidului era extrem de ridicată, acesta avea loc, totuşi, numai în condiţii extreme, atunci
când succesiunea naşterilor de sex feminin depăşea limitele admise și când „vârsta mamei sau
amplitudinea intervalelor intergenezice (perioada de timp care separă două naşteri consecutive
ale unei femei), legate de cutume, făcea puţin probabilă eventualitatea unei naşteri masculine".
În România, pruncuciderea, este incriminată ca infracţiune distinctă, iar prin prisma
apariţiei Noului Cod penal, această infracţiune a suferit o serie de schimbări majore, în ceea ce
priveşte elementul material cât și denumirea din textul de lege, fiind incriminată ca „Uciderea
ori vătămarea nou-născutului de către mama„. Fosta „Pruncucidere„ prevăzută în vechiul cod la
art. 177, iar actuală „Ucidere ori vătămare a nou-născutului de către mama” de la art. 200 NCP,
în esenţă presupun săvârşirea unui omor de către mamă asupra copilului nou-născut, însă Noul
Cod penal a eliminat condiţia tulburărilor pricinuite de naştere, actuala reglementare menţionând
doar o „stare de tulburare psihică„. Infracţiunea înglobează fapta de pruncucidere din vechiul
Cod penal, precum şi faptele de loviri sau alte violenţe, vătămare corporală, lovirile sau
vătămările cauzatoare de moarte comise de mama aflată într-o stare de tulburare faţă de nou
născut, oferindu-le totodată un caracter atenuant. Dacă starea de tulburare implică abolirea
discernământului autoarei, va opera iresponsabilitatea, drept cauza de neimputabilitate. O altă
condiţie pentru a ne încadra în art. 200 NCP este aceea ca fapta să fie săvârşită până la 24 de ore
de la naştere, în caz contrar, mama va răspunde pentru infracţiunea de violenţă în familie, ca
formă agravată a infracţiunilor contra integrităţii corporale sau sănătăţii. Există o linie foarte
fină între aceste infracţiuni de violenţă în familie și „Ucidere ori vătămare a nou-născutului de
către mamă”, însă art. 200 NCP, reprezintă tot o formă a violenţei în familie, doar că legiuitorul
a sancţionat-o oferindu-i un caracter atenuant.
Abandonul
Alături de infanticid, o formă la fel de gravă de agresivitate contra copiilor este
abandonul, care este „un act de mare agresivitate de un tip special: agresivitatea prin demisie.
Acest act implică, întotdeauna, depăşirea pragului dintre normal și patologic. Abandonul
copilului a fost în toate timpurile un act anormal şi reprobabil". Cele mai frecvente forme de
abandon sunt următoarele:
* abandonul total - practicat de obicei în cadrul relaţiilor conjugale de către fete
tinere, abandonate de parteneri imediat după naşterea copilului, de către mame prostituate,
delincvente sau divorţate;
* semiabandonul - practicat de unul sau altul dintre părinţi, după o situaţie de divorţ;
* abandonul disimulat sau criptic - constând în respingerea afectivă a copilului de
către mamă, în lipsa de interes a acesteia faţă de trebuinţele lui elementare și în adoptarea unor
conduite indiferente sau violente, mergând până la maltratarea zilnică a copilului.

1.3.3. Tipuri de violenţă împotriva vârstnicilor

Făcând un studiu aproape tehnic asupra fenomenului, potrivit amendamentului la Actul
Americanilor Vârstnici din 1987, s-au identificat trei categorii de abuz asupra bătrânilor.

11
 Primul, abuzul domestic asupra bătrânilor, are loc de obicei în casa vârstnicului sau a
îngrijitorului. Abuzatorul sau maltratatorul este, de obicei, o rudă, un prieten apropiat sau un
însoţitor plătit.
Cea de-a doua categorie, abuzul în instituţii, se referă la abuzul care are loc într-o casă
rezidenţială (cum ar fi un azil de bătrâni), orfelinat sau o casă în care se oferă asistenţă socială.
În acest caz, maltratatorul are un contract financiar să îngrijească persoana vârstnică.
A treia categorie şi ultima, autoneglijarea, presupune un comportament în care persoana
vârstnică îşi ameninţă propria siguranţă sau sănătate.
Autoneglijarea este prezentă la o persoană în vârstă care refuză să-şi asigure hrana
adecvată, apa, îmbrăcămintea, adăpostul, igiena personală, medicaţia, și chiar să-şi ia precauţii
de siguranţă.Formele cele mai răspândite de violenţă contra vârstnicilor din familie:
* neglijenţa pasivă - constând în ignorarea, pur și simplu a vârstnicilor de către
proprii copii, fără a le acorda nici cel mai mic ajutor material sau sprijin afectiv, fără a-i vizita
sau a se interesa de ei;
* abuz verbal sau emoţional - constând în insulte, jigniri, supunere la umilinţe,
tratarea lor ca fiinţe infantile, care nu au niciun drept la demnitate personală;
* neglijare activă - implicând izolarea deliberată a vârstnicilor, refuzul premeditat de
a le mai da alimente sau medicamente necesare, internarea lor forţată în aziluri sau case pentru
bătrâni;
* abuz fizic - constând în maltratarea propriu-zisă, în bătăi şi loviri adeseori, extrem
de grave, cu consecinţe fatale chiar.
Aşa cum au identificat specialiştii, abuzul asupra bătrânilor poate lua diverse forme: acte
de violenţă (cum ar fi lovirea, bătaia, îmbrâncitul, zgâlţâirea, pălmuirea, lovirea cu piciorul,
ciupirea sau arderea). Folosirea neadecvată a medicamentelor sau a constrângerilor fizice,
alimentarea cu silă și pedepsele corporale de orice fel sunt alte exemple ale abuzului.
Raporturile sexuale forţate sau raporturile sexuale cu orice persoană care nu-şi poate da
consimţământul sunt considerate tot abuzuri. Acestea includ atingerea nedorită și orice formă de
abuz sau hărţuire sexuală, cum ar fi violul, sodomia, dezbrăcarea forţată și fotografiile cu
conţinut sexual explicit.
Abuzul emoţional sau psihologic - poreclele, insultele, ameninţările, intimidarea,
umilirea sau hărţuirea - intră în aceeaşi categorie. Tratarea persoanei vârstnice ca şi cum ar fi un
copil, privarea de comunicare verbală în scopuri punitive sau demonstrative, izolarea acesteia de
familie, prieteni sau activităţile obişnuite sunt exemple ale abuzului emoţional sau psihologic.
De asemenea, neglijarea - lipsa atenţiei în a asigura unei persoane vârstnice mâncare,
îmbrăcăminte, adăpost sau alte nevoi esenţiale. Neglijarea include și neplata taxei de azil, dacă
există responsabilitatea legală de a o plăti.
Abandonul sau părăsirea unei persoane vârstnice de către o persoană care are
responsabilitatea fizică şi legală de a-i asigura îngrijirea este altă formă de abuz asupra
bătrânilor. Folosirea ilegală sau neadecvată a fondurilor, proprietăţilor sau bunurilor unei
persoane vârstnice este abuz. Aceasta include și falsificarea semnăturii, furtul de bani şi bunuri
sau păcălirea unei persoane vârstnice să semneze documente care să transfere fonduri,
proprietăţi sau bunuri.
De asemenea, s-a mai făcut o clasificare a formelor de abuz contra vârstnicilor:
 abuz fizic - loviri, pălmuiri, folosirea unor restricţii fizice în domeniul hranei şi
asistenţei medicale;

12
  abuz cu caracter psihic - atacuri verbale, ameninţări, folosirea ca mijloace de
agresiune a izolării;
 abuz în ceea ce priveşte medicamentele - stimularea de către medici și
membrii familiei, a vârstnicilor pentru a lua medicamente cu efecte tranchilizante, în
scopul de a-i manipula mai uşor;
 abuz material - furtul de bani și alte bunuri materiale de la vârstnici,
dobândirea de bani sau proprietăţi de la aceştia pe căi frauduloase (înşelăciune, abuz de
încredere),impunerea forţată a vânzării unor bunuri proprii, obligarea bătrânilor de a-şi
schimba testamentul în favoarea agresorilor sau altor rude apropiate;
 violarea unor drepturi - forţarea bătrânilor de a se interna într-un cămin pentru
persoane vârstnice.

1.4. Prevederi legislative

1.4.1. Prevederi pe plan naţional
Statul acţionează pentru prevenirea și combaterea violenţei în familie potrivit dispoziţiilor:
 Legea nr. 217/2003 pentru prevenirea şi combaterea violenţei în familie;
 Legea nr. 25/2012 privind modificarea și completarea legii nr. 217/2003 pentru
prevenirea și combaterea violentei în familie
 Constituţia României;
 Codul Penal
 Legea 211/2004 privind unele măsuri pentru asigurarea protecţiei victimelor
infracţiunilor, cu modificările și completările ulterioare;
 Legea nr. 466 din 4 noiembrie 2004 privind statutul asistentului social;
 Legea 202/2002 privind egalitatea de şanse între femei şi bărbaţi, republicată;
 Legea nr. 47 din 8 martie 2006 privind sistemul naţional de asistenţă socială;
 Legea nr. 211 din 27 mai 2004 privind unele măsuri pentru asigurarea protecţiei
victimelor infracţiunilor;
 Legea-cadru nr. 195 din 22 mai 2006 a descentralizării;
 Legea nr. 324 din 14 iulie 2006 pentru modificarea și completarea Ordonanţei
Guvernului nr. 137/2000 privind prevenirea și sancţionarea tuturor formelor de discriminare;
 Legea nr. 48 din 16 ianuarie 2002 pentru aprobarea Ordonanţei Guvernului nr.
137/2000 privind prevenirea și sancţionarea tuturor formelor de discriminare;
 Legea nr. 515 din 28 noiembrie 2003 pentru aprobarea Ordonanţei Guvernului nr.
68/2003 privind serviciile sociale;
 Legea nr. 488 din 10 noiembrie 2004 privind aprobarea Ordonanţei Guvernului nr.
86/2004 pentru modificarea și completarea Ordonanţei Guvernului nr. 68/2003 privind serviciile
sociale;
 Legea nr. 202/2002 privind egalitatea de şanse între femei şi bărbaţi, prin care se
garantează accesul la educaţie, cultură și la informare fără discriminare;
 Legea nr. 116/2002 privind combaterea marginalizării sociale, prin care se facilitează
accesul la un loc de muncă şi la o locuinţă;
 Legea 17/2000, privind asistenţa socială a persoanelor vârstnice;
 Legea nr. 283/2003 pentru ratificarea Protocolului adiţional la Convenţia asupra
eliminării tuturor formelor de discriminare faţă de femei, adoptată la New York la 6 octombrie
1999;

13
  Hotărârea de Guvern nr. 319/2006 privind aprobarea Strategiei naţionale privind
egalitatea de şanse între femei şi bărbaţi și a planului de acţiune;
 Hotărârea nr. 1318 din 14 octombrie 2008 pentru modificarea și completarea
Hotărârii Guvernului nr. 381/2007 privind organizarea și funcţionarea Ministerului Muncii,
Familiei și Egalităţii de Şanse;
 Hotărârea nr. 969 din 27 august 2008 pentru modificarea și completarea Hotărârii
Guvernului nr. 381/2007 privind organizarea și funcţionarea Ministerului Muncii, Familiei și
Egalităţii de Şanse;
 Hotărârea nr. 381 din 25 aprilie 2007 privind organizarea și funcţionarea Ministerului
Muncii, Familiei și Egalităţii de Şanse;
 Hotărârea nr. 1624 din 23 decembrie 2003 privind organizarea și funcţionarea
Agenţiei Naţionale pentru Protecţia Familiei;
 Hotărârea nr. 686 din 12 iulie 2005 pentru aprobarea Strategiei naţionale în
domeniul prevenirii şi combaterii fenomenului violenţei în familie;
 Hotărârea nr. 852 din 23 decembrie 1996 privind înfiinţarea Centrului Pilot de
Asistenţă și Protecţie a Victimelor în Familie;
 Hotararea nr. 1273 din 07.12.2000 privind aprobarea Planului naţional de acţiune
pentru egalitatea de şanse între femei şi bărbaţi;
 Hotărârea nr. 743 din 9 iulie 2008 pentru modificarea anexei nr. 1 la Hotărârea
Guvernului nr. 197/2006 privind aprobarea programelor de interes naţional în domeniul
protecţiei drepturilor persoanelor vârstnice, persoanelor fără adăpost şi persoanelor victime ale
violenţei în familie și a finanţării acestor programe;
 Hotărârea nr. 1359 din 12 noiembrie 2007 pentru modificarea anexelor nr. 8 şi 9 la
Hotărârea Guvernului nr. 197/2006 privind aprobarea programelor de interes naţional în
domeniul protecţiei drepturilor persoanelor vârstnice, persoanelor fără adăpost şi persoanelor
victime ale violenţei în familie și a finanţării acestor programe;
 Hotărârea nr. 1726 din 6 decembrie 2006 pentru modificarea anexelor nr. 8 şi 9 la
Hotărârea Guvernului nr. 197/2006 privind aprobarea programelor de interes naţional în
domeniul protecţiei drepturilor persoanelor vârstnice, persoanelor fără adăpost şi persoanelor
victime ale violenţei în familie și a finanţării acestor programe;
 Hotărârea nr. 1293 din 20 septembrie 2006 pentru modificarea anexelor nr. 6 şi 7 la
Hotărârea Guvernului nr. 197/2006 privind aprobarea programelor de interes naţional în
domeniul protecţiei drepturilor persoanelor vârstnice, persoanelor fară adăpost şi persoanelor
victime ale violenţei în familie și a finanţării acestor programe;
 Hotărârea nr. 197 din 9 februarie 2006 privind aprobarea programelor de interes
naţional în domeniul protecţiei drepturilor persoanelor vârstnice, persoanelor fără adăpost şi
persoanelor victime ale violenţei în familie și a finanţării acestor programe;
 Hotărârea nr. 1007 din 1 septembrie 2005 privind modificarea Hotărârii Guvernului
nr. 539/2005 pentru aprobarea Nomenclatorului instituţiilor de asistenţă socială și a structurii
orientative de personal, a Regulamentului-cadru de organizare şi funcţionare a instituţiilor de
asistenţă socială, precum și a Normelor Metodologice de aplicare a prevederilor Ordonanţei
Guvernului nr. 68/2003 privind serviciile sociale;
 Hotărârea nr. 539 din 9. iunie 2005 pentru aprobarea Nomenclatorului instituţiilor de
asistenţă socială și a structurii orientative de personal, a Regulamentului-cadru de organizare şi
funcţionare a instituţiilor de asistenţă socială, precum și a Normelor Metodologice de aplicare a

14
prevederilor Ordonanţei Guvernului nr. 68/2003 privind serviciile sociale, cu modificările și
completările ulterioare;
 Hotărârea nr. 938 din 23 decembrie 1998 privind înfiinţarea Centrului de Informare
şi Consultanţă pentru Familie;
 Ordonanţa de Urgenţă nr. 113 din 17 octombrie 2007 pentru modificarea și
completarea Legii 211/2004 privind unele măsuri pentru asigurarea protecţiei victimelor
infracţiunilor;
 Ordonanţa nr. 95 din 24 decembrie 2003 privind modificarea și completarea Legii
nr. 217/2003 pentru prevenirea și combaterea violenţei în familie;
 Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 96/2003 privind protecţia maternităţii la
locurile de muncă, cu modificările și completările ulterioare;
 Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 148/2005 privind susţinerea familiei în
vederea creşterii copilului, cu modificările şi completările ulterioare;
 Ordonanţa Guvernului nr. 86 din 19 august 2004 pentru modificarea și completarea
Ordonanţei Guvernului nr. 68/2003 privind serviciile sociale;
 Ordonanţa nr. 68 din 28 august 2003 privind serviciile sociale, cu modificările și
completările ulterioare;
 Ordonanţa nr. 137 din 31 august 2000, actualizată, privind prevenirea și sancţionarea
tuturor formelor de discriminare;
 Ordinul nr. 151/26.02.2007 pentru modificarea și completarea Ordinului ministrului
muncii, solidarităţii sociale și familiei nr. 483/2006;
 Anexa nr. 1 la Ordinul nr. 151/2007 "Ghidul solicitantului" pentru selectarea și
finanţarea proiectelor din cadrul programului de interes naţional "Susţinerea sistemului de
servicii specializate prin finanţarea în parteneriat de proiecte destinate dezvoltării şi menţinerii
unităţilor pentru prevenirea şi combaterea violenţei în familie";
 Anexa nr. 2 la Ordinul nr 151/2007 "Ghidul solicitantului" pentru selectarea și
finanţarea proiectelor din cadrul programului de interes naţional " Dezvoltarea serviciilor de
recuperare și reintegrare socială destinate agresorilor familiali";
 Ordinul 709/2007 privind aprobarea Ghidului solicitantului pentru selectarea și
finanţarea proiectelor din cadrul programului de interes naţional în domeniul asistenţei sociale a
persoanelor victime ale violenţei în familie "Susţinerea sistemului de servicii specializate prin
finanţarea în parteneriat de proiecte destinate dezvoltării şi menţinerii unităţilor pentru
prevenirea şi combaterea violenţei în familie" și a Ghidului solicitantului pentru selectarea și
finanţarea proiectelor din cadrul programului de interes naţional în domeniul asistenţei sociale a
persoanelor victime ale violenţei în familie "Dezvoltarea serviciilor de recuperare şi reintegrare
socială destinate agresorilor familiali";
 Ordinul nr. 384 din 12 iulie 2004 pentru aprobarea Procedurii de conlucrare în
prevenirea și monitorizarea cazurilor de violenţă în familie;
 Ordinul nr. 383 din 12 iulie 2004 privind aprobarea standardelor de calitate pentru
serviciile sociale din domeniul protecţiei victimelor violenţei înfamilie;
 Ordinul nr. 385/304/1018 din 21 iulie 2004 privind aprobarea Instrucţiunilor de
organizare şi funcţionare a unităţilor pentru prevenirea şi combaterea violenţei în familie;
 Ordinul nr. 325 din 27 aprilie 2006 pentru aprobarea Metodologiei de evaluare,
selectare şi de finanţare a proiectelor din cadrul programelor de interes naţional în domeniul

15
asistenţei sociale a persoanelor vârstnice, a persoanelor fără adăpost şi a persoanelor victime ale
violenţei în familie.

1.4.2. Prevederi pe plan internaţional

Pe plan internaţional există următoarele documente care definesc politica în domeniul
prevenirii şi combaterii violenţei în familie:
 Convenţia Naţiunilor Unite privind eliminarea tuturor formelor de discriminare
împotriva femeilor, adoptată în anul 1979 şi ratificată de România în 1981;
 Convenţia Europeană a Drepturilor Omului;
 Convenţia asupra drepturilor Copilului din 1989;
 Convenţia asupra eliminării tuturor formelor de discriminare faţă de femei,
adoptată la New York la 6 octombrie 1999;
 Declaraţia Naţiunilor Unite cu privire la eliminarea violenţei împotriva femeilor,
adoptată în anul 1993, în definiţia violenţei fiind inclusă și violenţa psihologică;
 Rezoluţia Comisiei ONU pentru prevenirea crimei și justiţia penală privind
"Violenţa asupra femeilor şi copiilor" adoptată la Viena în anul 1994;
 Declaraţia celei de-a patra conferinţe asupra problemelor femeii, adoptată la
Beijing în 1995, care consideră violenţa împotriva femeii ca fiind unul din cele 12 obstacole
împotriva respectării drepturilor femeii;
 Decizia Parlamentului European nr. 803/2004 privind adoptarea programului de
acţiune a Comunităţii Europene pentru perioada 2004 - 2008 referitor la prevenirea și
combaterea violenţei împotriva copiilor, tinerilor și femeilor, precum și la protecţia
victimelor şi a grupurilor de risc (Programul Daphne II);
 Recomandarea Consiliului Europei nr. 5/2002 privind protecţia femeilor
împotriva violenţei:
 Recomandarea Consiliului Europei nr. 4/1985 cu privire la violenţa în famile;
 Recomandarea Consiliului Europei nr. 11/1985 privind protecţia victimei;
 Recomandarea Consiliului Europei nr. 21/1987 privind asistenţa victimelor și
prevenirea victimizării lor;
 Recomandarea Consiliului Europei nr. 2/1990 pentru adoptarea unor măsuri
sociale privind violenţa în familie;
 Recomandarea Consiliului Europei nr. 11/1991 privind exploatarea sexuală,
pornografia, prostituţia şi traficul cu copii şi tineri.

II. Analiza subiecţilor privind violenţa intrafamilială

2.1 Noțiunea de victimă

Studiile asupra victimei şi rolul acesteia în geneza infracţiunii, precum şi limitele în care
activitatea ei a contribuit la savârşirea faptei antisociale sunt de dată relativ recentă.
Din punct de vedere lingvistic cuvântul „victimă" are mai multe semnificaţii: persoană
care suferă chinuri fizice sau morale din partea unei persoane, a societăţii etc.;persoană care
suferă urmările unei întâmplări nenorocite, cum ar fi boală, accident,catastrofă etc; în antichitate
victima era un animal sau un om care urma să fie sacrificat unei zeiţe.
Pornind de la trăsătura definitorie a noţiunii, indiferent de disciplina care o abordează -
consecinţa negativă pe care o persoană o suportă în urma unei întâmplări nefericite, victimologia
are propria ei definiţie prin care explică noţiunea supusă analizei de faţă. Astfel, prin victimă se

16
înţelege orice persoană umană care suferă direct sau indirect consecinţele fizice, materiale sau
morale ale unei acţiuni sau inacţiuni criminale.
În literatura de specialitate victimologia a primit mai multe definiţii. Astfel ea reprezintă
ştiinţa comportamentului şi personalităţii victimei raportată la conceperea, realizarea și
consecinţele directe ale actului agresional asupra victimei.
Din perspectiva psihologiei judiciare, victima este persoana care suferă consecinţele unui
fapt penal. Astfel exprimat, ea este persoana care fără să-şi fi asumat conştient riscul, deci fără să
vrea, ajunge să fie jertfa unei acţiuni sau inacţiuni criminale.

2.2 Categorii de victime

2.2.1 Categoria copilului - victimă
Bătaia aplicată copiilor a reprezentat, de-a lungul secolelor, unul din cele mai obişnuite
acte, în concordanţă cu vechile principii pedagogice conform cărora sancţiunea fizică reprezintă
unul din mijloacele principale de realizare a conformităţii şi obedienţei faţă de părinţi și
educatori.
Din fragedă copilărie și până la vârsta de 18 ani, copiii sunt deosebit de vulnerabili și
expuşi la diferite forme de violenţă în casele lor. Studiul caracteristicilor copilului-victimă a
abuzului vizează vârsta acestuia, relaţia sa cu lumea exterioară și statutul său în cadrul familiei.
Sunt numeroase exemple de copii martiri care au fost închişi în pivniţe, trataţi ca nişte animale,
constrânşi să suporte tratamente de „corecţie", definiţi ca „anormali" sau „ciudaţi", pedepsiţi prin
incredibile privaţiuni şi corvezi. Rău îmbrăcaţi, prost hrăniţi și adăpostiţi, ei prezintă întârzieri în
evoluţia psihologică, biologică și socială, prezintă adesea maladii rău îngrijite şi complet
ignorate, însoţite de multiple complicaţii infecţioase. Copiii rămân în continuare victime ale
violenţei domestice chiar dacă trăim într-o lume democratică. Se observă numărul mare de orfani
şi copii fără familie, de abandon, de recăsătorii.
Copilul se naşte cu o incapacitate de a se apăra. Pentru a se menţine în viaţă are nevoie de
o protecţie culturală, pentru că într-o lume a mamiferelor, aceşti copii nu ar putea supravieţui, ar
fi nimiciţi.
Într-o familie bântuită de violenţă, copiii cresc într-o atmosferă în care nevoile lor de
bază (nevoia de siguranţă, de viaţă ordonată, de dragoste) sunt profund neglijate. Funcţiile
parentale nu mai pot fi împlinite. O mamă-victimă a violenţei soţului este mai puţin capabilă să
asigure îngrijirile de bază necesare copilului (hrană, casă, igienă, haine, sănătate fizică) sau să-l
protejeze pe acesta de răniri, accidente, pericole fizice sau sociale. Copleşită de ruşine pentru
ceea ce i se întâmplă, de sentimentul eşecului în cea mai importantă relaţie interpersonală, de
teroare, de autoacuzaţii (Polman,1994) femeia nu mai este capabilă de a juca nici unul din
rolurile impuse de viaţa familiei.
Dacă ajung la spitalul de urgenţă, li se constată grave leziuni, vechi urmări de fracturi,
numeroase cicatrici și incontestabile dovezi ale malnutriţiei. Astfel de copii cresc cu sentimentul
umilinţei și al indignităţii, cred că-şi merită soarta și pedepsele și nu privesc pe nimeni în faţă. Ei
bat întotdeauna în retragere şi sunt adesea scoşi ţapi ispăşitori de către colegii lor.
În alte contexte, prin comportamentul lor specific, ei pot induce, la rândul lor, noi
violenţe în plasament sau la şcoală în grupul de copii.
Aşa cum reiese din studiul aprofundat realizat de Paulo Sergio Pinheiro, expert
independent, numit de Secretariatul General ca urmare a Rezoluţiei Adunării Generale a ONU
nr. 57/90/2002, concretizat în „Raportul expertului independent pentru studiul ONU privind
violenţa asupra copiilor", redactat în anul 2004, abuzatorii variază în funcţie de vârstă și de

17
gradul de maturitate al victimei. În categoria abuzatorilor sunt incluşi părinţii, îndeosebi cei
vitregi şi adoptivi, partenerul din uniunea consensuală a mamei sau tatălui biologic, fraţii şi
surorile, alţi membri ai familiei sau persoane care au în îngrijire copiii.
Dezvoltarea economiei, statutul, vârsta, sexul sunt printre numeroşii factori asociaţi
riscului la violenţa cauzatoare de moarte.
Cele mai mari rate ale omorurilor în rândul copiilor, ca urmare a violenţei domestice,
apar la adolescenţi,în special la băieţi cu vârste cuprinse între 15 şi 17 ani (3,28% pentru fete și
9,06% pentru băieţi) şi în rândul copiilor cu vârste între 0 și 4 ani (1,99% pentru fete şi 4,09%
pentru băieţi).
Conform studiilor, copiii cu vârste mai mici prezintă un grad mai ridicat de risc la
violenţa fizică, în timp ce violenţa sexuală îi afectează pe cei care au ajuns la pubertate sau
adolescenţă.
Băieţii prezintă un grad mai ridicat de risc la violenţa fizică decât fetele, dar fetele
prezintă un risc mai ridicat la violenţa sexuală, la neglijare şi la prostituţie forţată.
Studiile realizate la scară redusă au scos în evidenţă faptul că anumite grupuri de copii
sunt deosebit de vulnerabili la violenţă. Acestea includ copii cu dizabilităţi, pe cei aparţinând
unor familii dezorganizate ori marginalizate.
„Raportul expertului independent pentru studiul ONU privind violenţa asupra copiilor"
arată că cea mai mare parte a violenţei fizice care se petrece în familie nu este fatală, nici nu
cauzează o vătămare fizică permanentă sau vizibilă, ci rămâne ascunsă, necunoscută și
subestimată. Totuşi, o serie de violenţe comise în familie asupra copiilor de vârste foarte mici,
produc vătămări cu caracter permanet sau chiar moartea, chiar dacă abuzatorii nu au dorit să
cauzeze o astfel de vătămare.
Cercetările din diferite ţări indică faptul că abuzarea copiilor mici făcută prin scuturarea
lor este legată, în mod frecvent, de lovituri la cap sau de grave vătămări la nivel cerebral, de o
simptomatologie amplă şi diferită de la un caz la altul, denumită generic „sindromul copilului
scuturat" - (shaken baby sindrom SBS). Periculozitatea violenţei manifestate prin scuturarea
copilului mic se datorează particularităţilor constituţionale ale vârstei, faptului că până la un an
capul sugarilor este foarte fragil, mare şi greu în raport cu trupul, astfel că zdruncinările prea
puternice pot determina leziuni cu consecinţe deosebit de grave. În fiecare an, mii de copii sub 2
ani, sub 12 luni în majoritatea cazurilor, mor pentru că au fost prea brutal zdruncinaţi de părinţii
lor.
Violenţa fizică produsă în familie asupra copiilor poate avea loc, în mod frecvent, în
contextul „disciplinării" acestora, ce îmbracă forma pedepselor corporale crude sau umilitoare.
Tratamentele brutale şi pedepsele în familie sunt obişnuite, atât în ţările industrializate,
cât şi în ţările în curs de dezvoltare, pedepsele corporale fiind utilizate inclusiv de pedagogi la
şcoală, cu rol „educaţional".
Adesea, violenţa fizică este însoţită de violenţă psihologică. Insultele, injuriile, izolarea,
respingerea, ameninţările, indiferenţa emoţională și subaprecierea sunt forme de violenţă care
pot afecta dezvoltarea psihologică şi bunăstarea copilului, în special atunci când provin de la un
adult pe care îl respectă, cum ar fi unul dintre părinţi.
Neglijarea, inclusiv eşecul de a veni în întâmpinarea nevoilor fizice și emoţionale ale
copiilor, de a-i proteja de pericole sau de a beneficia de servicii medicale sau de alt tip, atunci
când este nevoie, contribuie la mortalitatea şi morbiditatea la copiii de vârste mici. Dizabilitatea
măreşte gradul de neglijare. Copiii cu dizabilităţi sunt frecvent abandonaţi.

18
 Ca urmare a atacurilor, victima îşi pierde cu timpul respectul de sine și va dezvolta
indezirabile mecanisme defensive prin care va încerca să facă faţă situaţiei. Riscul de a ceda al
acesteia creşte pe măsură ce situaţia se cronicizează. Dacă un copil este martor la violenţa
domestică petrecută între părinţii acestuia, el îşi va însuşi comportamentul violent.
S-a evidenţiat că trauma copiilor care cresc într-o atmosferă de violenţă, chiar dacă nu ei
sunt victimele directe, ci mamele sau surorile lor, este mai intensă şi cu consecinţe mai profunde
şi mai de durată decât în cazul copiilor care sunt victime directe ale abuzurilor şi neglijării din
partea părinţilor.
Printre consecinţele expunerii copiilor la violenţă domestică aş putea enumera: apariţia
de probleme şcolare, probleme fizice, boli inexplicabile, probleme emoţionale și mentale
(izolare, mânie, frica de răniri și moarte), probleme psihologice (neîncredere în sine, depresie,
comparare cu viaţa mai fericită a colegilor), probleme de comportament (agresivitate sau
pasivitate la agresiunile celorlalţi, probleme cu somnul, bătăi, fuga de acasă, sarcini la vârste
mici, consum de droguri şi alcool).
Un lucru mai puţin luat în considerare până acum este faptul că în rândul tinerilor a
crescut fenomenul sinuciderii, a tentativelor de suicid și că pe primul loc în rândul cauzelor se
află climatul familial deteriorat și slaba comunicare în cadrul familiei. Deşi incidenţa
fenomenului este în scădere, se manifestă o acutizare a lui, în sensul creşterii intensităţii
violenţei (acte de cruzime).
Numărul mare de copii victimizaţi în familie, dar și violenţe crescute între concubini,
care în prezent, potrivit legislaţiei în vigoare, nu beneficiază de statutul de "familie".
Tipuri de pedepse corporale şi de agenţi vulneranţi - obiecte utilizate la aplicarea
pedepselor:
Bătaia la fund este cea mai cunoscută pedeapsă corporală în întreaga lume şi e aplicată
pe scară largă în familii ce provin din medii sociale extrem de diverse, în care funcţionează
proverbul că „bătaia este ruptă din rai", preponderente fiind, totuşi, familiile cu statut social,
profesional şi economic scăzut sau mediu.
Palma este cea mai frecvent utilizată metodă de pedepsire a copiilor, în special a celor de
vârstă mică. Bătaia cu palma nu este nici periculoasă, nici extrem de dureroasă. Statistica arată
că 91% din copii din întreaga lume, cu vârste cuprinse între 5 şi 16 ani, au fost pedepsiţi cu o
bătaie cu palma la fund, iar 54% sunt pedepsiţi în mod regulat în acest fel. Bătaia cu palma este
folosită de părinţi, bunici, rude care au grijă de minori, mai rar concubini, părinţi vitregi sau
adoptivi, aceştia din urmă recurgând la corecţii mult mai dure.
Băţul este, în mod cert, cel mai înfricoşător instrument de bătaie la fund. Bătaia cu băţul
este folosită, cel puţin teoretic, pentru faptele cu o gravitate mai mare.
În România, o variantă „moderată" a bătăii cu băţul o constituie „altoirea” copilului cu
varga sau nuiaua. Aceste instrumente provoacă dureri intense sub formă de arsuri, dar urmele
lăsate sunt de mică amploare în comparaţie cu cele de băţ, furtun, coadă de mătură sau curea,
obiecte folosite de asemenea de familie pentru „educarea" și „disciplinarea" minorilor.
Bătaia cu cureaua la fundul gol este utilizată cu precădere de muncitori, ţărani, mineri şi
angajaţi militari fără studii superioare.
Pălmuirea reprezintă o corecţie fizică des practicată în familii provenind din toate
mediile sociale. Ea îşi face apariţia în familii pe fondul unor stări depresive, de stres, nervozitate
sau oboseală accentuată a adulţilor. Aceştia acţionează necontrolat, sub impuls, fără chibzuială
în prealabil, într-un moment pasager de lipsă de autocontrol. Aplicată minorului cel mult o

19
pereche de palme, cel mai adesea fiind vorba de o singură palmă, care însă îi surprinde atât pe
părinţi, cât şi pe copil.
Autopălmuirea este mai rar aplicată. Este o sancţiune folosită în Ardeal, Banat şi o parte
a Bucovinei, în familii de origine germanică cu educaţie foarte strictă.
Alte manifestări ale violenţei fizice, relativ frecvent întâlnite, sunt trasul de urechi, trasul
de păr, pusul la colţ în genunchi şi pe coji de nucă.
Noul cod penal român foloseşte noţiunea echivocă de „rele tratamente aplicate minorului
stabilind în art. 197 că „punerea în primejdie gravă, prin măsuri sau tratamente de orice fel, a
dezvoltării fizice, intelectuale sau morale a minorului, de către părinţi sau de orice persoană în
grija căreia se află minorul, se pedepseşte cu închisoare de la 3 la 7 ani şi interzicerea unor
drepturi. O asemenea definiţie este suficient de ambiguă pentru a solicita o serie de clasificări
suplimentare în legătură cu gradul de gravitate a „ relelor tratamente” acordate minorilor.
În majoritatea ţărilor, cu unele excepţii, părinţilor şi, adeseori, învăţătorilor care predau la
clasele mici, li se recunoaşte dreptul legal de a aplica aceste sancţiuni. Aceleaşi sancţiuni fizice
aplicate de către persoane străine, care nu au relaţii de tutelă sau raporturi educative cu copii,
sunt considerate delicte penale.
Unele ţări, printre care şi Suedia, interzic, în schimb, pedepsele corporale aplicate de
părinţi sau de educatori. Scopul legislaţiei în acest domeniu nu constă în sancţionarea celor care
încalcă aceste reglementări, motiv pentru care această lege nu este încorporată în codurile penale
ale ţărilor respective.
În Codul penal din Texas (S.U.A.) este stipulat faptul că folosirea forţei, cu excepţia celei
care poate aduce moartea victimei, împotriva unui minor aflat sub vârsta de 18 ani, este
justificată în următoarele două condiţii:
* atunci când autorul este părintele copilului, un părinte vitreg sau tutorele acestuia;
* atunci când autorul crede, în mod sincer, că forţa este necesară pentru a putea
disciplina copilul ori pentru a-i proteja sau asigura educaţia.
Ca un alt exemplu, Codul penal dintr-un alt stat american, New Hampshire, consideră că
„Un părinte, tutore sau altă persoană responsabilă pentru îngrijirea și bunăstarea generală a unui
minor poate folosi forţa împotriva lui atunci şi în măsura în care crede sincer că ea este necesară
pentru a preveni sau pedepsi o conduită rea a minorului".

2.2.2 Categoria femeii - victimă

Alături de violenţa comisă de părinţi contra propriilor lor copii, violenţa conjugală
constituie una dintre cele mai acute probleme cu care se confruntă în prezent familiile, în
societăţile contemporane, parte componentă a unei probleme sociale mai largi care implică toate
formele de violenţă existente în cadrul familiei.
În Declaraţia Naţiunilor Unite privind violenţa împotriva femeilor (1993) violenţa
împotriva femeii a fost definită ca orice act de violenţă bazat pe deosebirea de sex din care
rezultă sau este posibil să rezulte pentru femei traumatisme sau suferinţe fizice, sexuale sau
psihologice, inclusiv ameninţările cu astfel de acte, constrângerea sau lipsirea arbitrară de
libertate, săvârşită fie în viaţa publică, fie în viaţa privată".
Femeia face parte împreună cu copiii din categoria persoanelor ce prezintă un grad mare
de vulnerabilitate victimală, date fiind caracteristicile lor bioconstituţionale și psiho-
comportamentale.
Prin tradiţie, feminitatea desemnează o serie de trăsături de personalitate specifice femeii,
precum sensibilitate, fineţe, activitate ordonată, sentimente deosebite, inteligenţă analitică,

20
aptitudini educaţionale. Dar tot prin tradiţie imaginea femeii în raport cu cea a bărbatului (locul
și rolul ei în sistemul activităţii familiale și sociale) a fost în general defavorizată, având drepturi
depline, inclusiv de aplicare a sancţiunilor bazate pe agresiunea fizică. Femeia a trebuit să
suporte de-a lungul timpului multe variante de umilire, desconsiderare și chiar maltratare, și
toate acestea ca urmare a unor norme socio-culturale acceptate şi promovate de grupurile şi
macrogrupurile de apartenenţă.
Prin violenţă asupra femeilor se înţelege orice act de violenţă bazată pe diferenţa de sex
care are drept rezultat sau poate conduce la vătămarea sau suferinţa fizică, sexuală sau
psihologică a femeilor, inclusiv ameninţarea cu astfel de acte, cu constrângerea sau lipsirea
arbitrară de libertate, chiar dacă acestea apar în viaţa publică sau privată.
Formele de abuz şi exploatare sexuală la care a fost supusă femeia au variat de la o
cultură la alta, de la o etapă istorică la alta, de forme mai uşor agresive până la forme violente,
fizic şi psihic traumatizante. Uneori femeia a trebuit să accepte pedeapsa fizică (bătaia), din
partea soţului sau tatălui, ca pe ceva firesc şi normal, alteori a tebuit să accepte completa izolare,
acoperirea totală a corpului, inclusiv a feţei, alteori a trebuit să suporte incomodităţile centurilor
de siguranţă şi nu de puţine ori a trebuit să suporte consecinţele obiceiurilor sociale privind
conduita bărbatului adoptată pentru deflorarea femeii.
Din perspectivă sociologică, factorii structurali sunt mai importanţi decât cei strict
individuali. Din acest punct de vedere, violenţa domestică este privită ca o consecinţă directă sau
indirectă a inegalităţii dintre sexe, a atitudinilor sociale dominante cu privire la rolul femeii, a
violenţei care se manifestă larg în societăţile contemporane, a mecanismelor şi structurilor
sociale care favorizează subordonarea femeii şi agresiunile sexuale comise împotriva ei.
Faptul că fenomenul de violenţă în familie este mai răspândit în cadrul cuplurilor
constituite legal se explică prin aceea că, în aceste condiţii, separarea victimei de agresor este
condiţionată de o serie de demersuri pe care victima ori este pusă în imposibilitatea de a le face
(dificultăţi financiare, dependenţa materială de agresor), ori nu le face din diverse prejudecăţi
(jena faţă de cei din jur, prezenţa copiilor care trebuie întreţinuţi şi care au nevoie de un tată,
speranţa într-o schimbare a comportamentului agresiv al soţului).
Aceste femei au o slabă apreciere de sine și se mulţumesc cu foarte puţin, multe din ele
fiind educate în concepţiile superiorităţii bărbatului și a prejudecăţii că o femeie trebuie să se
mărite repede, indiferent dacă o face cu acte sau fară, dacă nu se grăbeşte, n-o mai ia nimeni şi
rămâne „fată bătrână", opinii adânc înrădăcinate în spiritualitatea claselor de jos.
Indicatori principali care arată că o femeie este agresată frecvent de partener:
 dureri cronice care demonstrează o proastă stare de sănătate;
 vizite frecvente la medic;
 grad scăzut de autoapreciere;
 dependenţă emoţională faţă de partener;
 existenţa unor idei sau acte suicidiare;
 tulburări nocturne: insomnii, coşmaruri violente;
 stare de nervozitate permanentă;
 gândire confuză, incapacitate de a lua decizii, lipsă de concentrare;
 opinii rigide cu privire la rolul femeii şi al bărbatului.
Ponderea de vârstă a victimelor este între 26-55 ani (79%) cu mai mare frecvenţă între
36-45 ani (41%). Aceste procente nu sunt un indicator de vârstă la care femeile devin, cu cea
mai mare frecvenţă victime ale violenţei, ci vârsta la care acestea conştientizează că este
momentul să acţioneze pentru a ieşi din situaţia în care persistă de mai mulţi ani.

21
 În ceea ce priveşte nivelul de şcolarizare, se observă că cele mai multe victime au urmat
şcoli medii (27%) și submedii (38%) și numai 9% au absolvit cursuri universitare. De asemenea,
cele mai multe victime se încadrează în categoria muncitor calificat (40%), dar şi necalificat
(25%) şi funcţionari (20%). Deşi există o mare pondere a victimelor aflate în categoria medie a
profesiilor, există și un procentaj de 9%, ce reprezintă persoane cu profesii din categoria
superioară (medici, profesori, economişti, ingineri etc.).
2.2.3 Categoria vârstnicului-victimă
Se vorbeşte foarte des despre abuzuri asupra femeilor sau copiilor, dar rar sau aproape
deloc despre abuzurile asupra bunicilor şi persoanelor ajunse la vârsta a treia. Cu toate acestea,
ele există, iar în ultimii ani numărul acestora a crescut îngrijorător.
O formă aparte de violenţă în cadrul familiei o constituie cea îndreptată contra
vârstnicilor, constând în neglijarea, abuzul sau maltratarea din partea propriilor copii ori rude
apropiate.
„Ideea că cineva va escroca sau va jefui o persoană în etate este tulburătoare, dar aceea că
un membru al familiei îşi va maltrata fizic un părinte în vârstă este de neconceput".
Reacţiile de agresivitate contra bătrânilor cuprind o multitudine de forme, de la neglijarea
trebuinţelor materiale și spirituale, la administrarea unor calmante sau alcool pentru a-i face mai
uşor de manevrat (adeseori pentru semnarea unor acte avantajoase pentru „susţinătorii" legali) şi
până la violenţa fizică propriu-zisă. În majoritatea cazurilor cel care maltratează este un fiu sau o
fiică care are o serie de probleme financiare, dificultăţi cu propria parteneră sau partener,
consumă alcool și este obligat(ă) atât moral cât și legal să-şi întreţină părintele sau părinţii.
Persoanele în vârstă prezintă un procent ridicat de vulnerabilitate victimală în plan psihic
și fizic. Bătrâneţea diminuează capacitatea de apărare, de efort, acuitatea vizuală şi auditivă a
vârstnicilor, accentuează fenomenele involutive, sentimentul de insecuritate şi creşte progresiv
gradul de dependenţă interpersonală. Violenţa intrafamilială contra bătrânilor denumită abuz
contra omului vârstnic, îmbracă diverse forme de manifestare: agresiune verbală, neîngrijire,
exploatare, abandon, abuz sexual, tâlhărie, agresiuni fizice și omor.
Datorită incapacităţii lor de a reacţiona fizic, bătrânii pot fi supuşi cu uşurinţă
agresiunilor de orice natură, cauzele deteriorării relaţiilor fiind socio-economice, demografice
ori succesorale.
Comportamentul uman nu poate fi izolat de situaţia care 1-a declanşat şi analiza cauzelor,
a genezei violenţei interfamiliale trebuie să ţină cont de toate elementele care au condiţionat
trecerea la act.
În unele cazuri este posibil ca însăşi victima să fi favorizat situaţia propice declanşării
violenţei prin atitudinea provocatoare. Ţinuta și comportamentul imprudent, neadaptat unei
situaţii de moment, stările de ostilitate şi tensiune provocate de victime atrăgând reacţii violente
ale agresorilor.
R. Perrone și M. Nannini apreciază că bătrânii supuşi violenţei pot, uneori, împotriva
tuturor aşteptărilor, să se acomodeze cu ritualurile de violenţă impuse de agresorul lor şi se
comportă ca și cum „spiritul lor ar fi fost colonizat".
Identitatea bătrânului violentat este ştearsă, fiindcă dreptul lui de a fi el înşuşi este negat.
Posibilităţile de salvare sunt reduse, fiindcă sechelele pot fi profunde, iar respectul de sine
aproape complet distrus. La agresor există în acest caz o foarte slabă conştientizare a violenţei şi
un confuz sentiment de vinovăţie.

22
2.3 Noțiunea de infractor
O persoană, atunci când comite sau participa la comiterea unei fapte prevăzute de legea
penală, săvârşeste o infracţiune, devenind astfel un infractor. Această calitate impune
cunoaşterea aprofundată a mecanismelor, a factorilor care condiţionează şi influenţează conduita
infracţională. În acest sens se impune determinarea cauzelor şi condiţiilor care au favorizat pe
infractor în săvârşirea infracţiunilor, rezultând că infractorul interesează și sub aspect
criminologic.
Criminologia a analizat și continuă să studieze coordonatele biologice, psihologice,
sociale, economice, culturale etc., care au relevanţă pentru alegerea conduitei infracţionale şi
„trecerea la act”. Infractorul ocupă un rol important în sfera dreptului penal, el având un dublu
aspect juridic: unul, ca subiect al infracţiunii, altul, ca subiect al răspunderii penale în cadrul unui
raport juridic de conflict, de contradicţie. În definirea infractorului pornim de la legătura
organică care există între fapta săvârşită în domeniul criminalităţii şi autorul acesteia. Pentru a
urmări scopul prezenței lucrări voi analiza infractorul violenței domestice.
Infractorul reprezintă o latură ce compune triunghiul violenței, format din: agresor,
victimă și act infracțional. In mod aparent paradoxal, adeseori, chiar lipsa de putere determină
violenţă. Conştiinţa lipsei de putere, a impotenţei, creează, în multe cazuri, o nevoie de afirmare
atât de puternică, încât devine agresivitate destructivă, care, în ultimă instanţă, conduce la
violenţă.Aceasta poate explica, în mare măsură, frustrările care caracterizează numeroşi bărbaţi
agresori, dar şi actele de violenţă comise de femeile agresoare.
Prin infractor se înţelege aşadar, persoana fizică care, cu vinovăţie, a săvârşit o faptă în
domeniul criminalităţii şi care este prevăzută de legea penală ca infracţiune.
O recentă Conferinţă Europeană privind violenţa sexuală a stabilit că 82% dintre
abuzatori nu recunosc responsabilitatea lor (53% neagă complet actele). Doar 18% recunosc
fapta lor și acest lucru numai după ce au fost confruntaţi cu victimele.
Subiectul activ al violenţei domestice îl formează deopotrivă bărbaţii, cât și femeile, cu
vârste cuprinse între 18 şi 50 de ani. Dacă până mai ieri cel care era violent era bărbatul, regulile
s-au schimbat în ultima vreme.
Conform unei statistici întocmite de Serviciul Judiciar al Inspectoratului General al
Poliţiei, în ultimii ani au existat multe femei care au ajuns în penitenciare pentru că şi-au omorât
soţii, concubinii sau alte rude.

2.4 Categorii de infractori

2.4.1 Categoria infractorului-barbat
Marea majoritate a agresorilor din familie sunt, după cum spun statisticile, bărbaţii.
Numeroşi bărbaţi agresori reacţionează cu ostilitate, furie, duritate faţă de diferite situaţii
familiale sau extrafamiliale. Adeseori aceşti agresori manifestă solitudine, intoleranţă în relaţiile
lor familiale, o percepţie instabilă a propriului eu, incapacitate de comunicare în ceea ce priveşte
relaţiile și trebuinţele lor intime, sentimente acute de abandon care le ameninţă sensul existenţei,
justificate prin respingerea parentală experimentată în cursul copilăriei.
Atunci când nu-şi realizează scopurile propuse, bărbatul-violent devine invidios și
susceptibil, dominator și chiar despotic. El nu este capabil să vadă dincolo de propriile dorinţe,
scopuri, interese. Este un individ incapabil să recunoască superioritatea şi succesele celorlalţi, se
crede permanent persecutat, consideră că are întotdeauna și în toate situaţiile dreptate. Îşi

23
minimalizează defectele şi insuccesele, îşi maximizează calităţile și succesele, iar atunci când
greşeşte în loc să-şi reconsidere poziţia, atacă cu virulenţă.
Infractorul se simte mereu în continuă apărare legitimă faţă de victima care refuză să îi
ofere de bună voie ceea ce capriciul lui de moment pretinde. Elementul lui vital și în acelaşi
timp şi o trăsătură fundamentală a caracterului său este minciuna. Lipsa unui microclimat
afectiv, eschivarea de constrângeri social-morale, lipsa unor valori etice către care să tindă, îl fac
pe infractor indiferent faţă de viitor, îi împrumută o atitudine de totală nepăsare faţă de propria-i
soartă. Din acest motiv aparentul curaj de care dă dovadă, reprezintă de fapt insensibilitate,
indiferenţă în urma tensiunii continue, în urma obişnuinţei de a fi mereu în pericol.
Agresorul manifestă control asupra partenerei prin schimbarea dispoziţiei, de la agresiune
la căinţă, prin gelozie posesivă care se transformă în timp într-o restricţie a propriei libertăţi,
chestionare permanente despre ce a făcut, pe cine a văzut, unde a fost.
Bărbaţii violenţi au ca și caracteristici de personalitate lipsa abilităţilor și a bucuriei de a
comunica. Pentru partenerii violenţi, a comunica, în mediul intim al căminului, devine mai mult
un prilej de a-l ataca verbal pe celălalt, în vreme ce, la locul de muncă rămâne o rutină de
relaţionare superficială cu ceilalţi, un rol jucat în limitele orelor de serviciu.
Majoritatea părinţilor nu definesc palma dată unui copil ca un act de violenţă, deoarece o
privesc ca o componentă necesară a rolului de părinte.

2.4.2 Categoria infractorului-femeie

Cele care utilizează violenţa fizică în educarea minorilor o fac pentru că nu cunosc alte
mijloace de a-şi impune autoritatea și respectul, nu pot oferi prin puterea exemplului personal
modele educative şi exemple de comportare pozitivă pentru copiii lor. Ele o fac la adăpostul
convingerilor, adânc înrădăcinate în mediul rural și printre persoanele cu un nivel educaţional şi
cultural scăzut, că „bătaia e ruptă din rai”, „eu te-am făcut, eu te omor”.
Cel mai paşnic cămin este acela în care mama consideră că agresivitatea nu este
dezirabilă şi nu trebuie exprimată, în niciun caz faţă de ea, și unde aceeaşi mama se bazează pe
forme nonpunitive de control. Căminele unde copilul prezintă, frecvent ieşiri furioase şi agresive
sunt, cel mai probabil, cămine în care mama are o atitudine relativ tolerantă faţă de asemenea
comportamente sau unde ea administrează pedepse severe faţă de ele.
Printre factorii care duc la manifestarea violenţei faţă de copii se numără: lipsa de
ataşament dintre soţi, absenţa afecţiunii faţă de copii, lipsa de apartenenţă religioasă a
membrilor, izolarea socială a familiei faţă de grupul de rudenie, de vecinătate sau faţă de
comunitate. În toate aceste familii, mamele tind să-şi maltrateze copii mai mult decât o fac taţii,
iar victimele agresiunilor sunt, mai ales, băieţii, în proporţie mai mare decât fetele. Agresivitatea
mai pronunţată a mamelor se explică prin mai marea implicare a acestora în disciplina și
controlul copiilor.
Pe femeile agresoare le caracterizează o sensibilitate deosebită datorată unor anumiţi
excitanţi din mediul ambiant, care exercită asupra lor o stimulare spre acţiune cu mult mai mare
ca asupra omului obişnuit, ceea ce conferă un caracter atipic reacţiilor acestora. Pe femeile, care-
şi abuzează copii şi părinţii, le caracterizează lipsa unui sistem de inhibiţii elaborat pe linie
socială, aceasta ducând la canalizarea intereselor în direcţie antisocială. Atingerea intereselor
personale, indiferent de consecinţe, duce la mobilizarea excesivă a resurselor fizice şi psihice.

24
2.4.3 Categoria infractorului – copil
Familia oferă cadrul de transmitere a modelelor și valorilor morale și de comportament
ale individului în formare și orice perturbare în interiorul structurii familiale are efecte negative
asupra structurii de personalitate şi asupra adaptării copilului la mediu.
Cercetări asupra minorilor care-şi agresează părinţii, bunicii etc. au evidenţiat fie un nivel
insuficient de maturizare afectivă, fie stări de dereglare a afectivităţii, care include: stări de
frustraţie, conflicte afective, labilitatea, ambivalenţa și indiferenţa afectivă, absenţa emoţiilor şi
înclinaţiilor simpatetice, nivel scăzut al toleranţei la frustrare, egocentrism.
În cazul violenţei contra vârstnicilor, în majoritatea cazurilor, cel care maltratează este un
fiu sau o fiică, care are o serie de probleme financiare, dificultăţi cu propria parteneră sau
propriul partener, consumă alcool și este obligat(ă), atât din punct de vedere moral, cât şi legal,
să-şi întreţină părintele sau părinţii. Informaţiile rezulate din mai multe studii au arătat că o parte
însemnată dintre cei care îşi maltratează părinţii au fost ei înşişi victime ale violenţelor
exercitate de aceştia. Maltratarea vârstnicilor este, deci, o consecinţă a sindromului copilului
bătut.
Persoana care maltratează furnizează ajutor financiar și alte resurse necesare pentru
supravieţuirea victimei. Astfel, victima este nevoită să recunoască dependenţa ei faţă de
susţinător.
Instabilitatea reprezintă una din particularităţile psihologice care se manifestă atât faptic,
cât și sentimental. Ea este rezultatul experienţei negative, a educaţiei deficitare primite în
familie, a deprinderilor şi practicilor antisociale însuşite. Această instabilitate este o trăsătură
esenţială a personalităţii dizarmonic structurată a infractorului minor, o latură unde
traumatizarea personalităţii se evidenţiază mai bine decât pe planul componentei cognitive.
Instabilitatea emotivă face parte din stările de dereglare a afectivităţii infractorilor care se
caracterizează prin: lipsa unei autonomii afective, insuficienta dezvoltare a autocontrolului
afectiv, slaba dezvoltare a emoţiilor şi sentimentelor superioare, îndeosebi a celor morale etc.
Toate acestea duc la lipsa unei capacităţi de autoevaluare şi de evaluare adecvată, la lipsa de
obiectivitate faţă de sine și faţă de alţii.
Cei care maltratează persoanele în vârstă (mai ales copiii ajunşi la vârsta adultă) sunt, de
obicei, dependenţi financiar sau în alte moduri de persoanele vârstnice de care abuzează.
Aceasta se datorează deseori unor probleme personale, cum ar fi bolile psihice sau alte trăsături
de personalitate disfuncţionale. Potrivit studiilor, riscul pare să fie mai crescut dacă maltratatorul
locuieşte în aceeaşi casă cu persoana vârstnică. Nu în ultimul rând, izolarea socială reprezintă un
factor de risc pentru abuzul asupra bătrânilor. Maltratatorii care locuiesc cu persoana vârstnică
au ocazia de a abuza mai frecvent de aceasta și deseori încearcă să-şi izoleze victima de alte
persoane, pentru a preveni dezvăluirea abuzului.
Anamnezele făcute infractorilor arată că, în majoritatea cazurilor, aceştia provin din
familii dezorganizate (părinţi decedaţi, divorţaţi, infractori, alcoolici) unde nu există condiţii,
pricepere sau preocupare necesară educării copiilor. Acolo unde nivelul sociocultural al
părinţilor nu este suficient de ridicat, unde nu se dă atenţia cuvenită normelor regimului zilnic,
se pun implicit bazele unei inadaptări sociale.

25
2.5 Relaţia dintre victimă și infractor
Având o etiologie complexă și un spectru larg de comportament, violenţa reprezintă
“acele acte antisociale ce lezează viaţa, demnitatea, integritatea corporală și sănătatea persoanei,
iar mijloacele de înfăptuire sunt: constrângerea, panica etc.”
Aşa cum s-a susţinut în literatura de specialitate violenţa implică în mod necesar trei
elemente, și anume:
a- făptuitorul (agresorul) care exercită violenţa în diverse modalităţi, fie în mod
individual, fie sub forma unui grup sau organizaţie;
b- persoana vătămată (victima) asupra căreia se exercită acţiunea violentă în scopuri
diferite;
c- acţiunea violentă care lezează drepturile și libertăţile altor persoane.
Noţiunea de “cuplu penal” a fost introdusă de B.Medelsohn și este compusă din cuplul
“criminal-victimă” aflat într-un permanent conflict şi adversitate. Acest cuplu penal prezintă
câteva trăsături, și anume: dacă în faza preinfracţională elementele cuplului sunt fie indiferente,
fie se atrag reciproc, în faza postinfracţională cele două elemente ale cuplului penal ajung să se
respingă reciproc, devenind elemente antagoniste.
Privită din planul psiho-social, relaţia dintre infractor şi victimă reliefează următoarele
aspecte:
 victima este cauza delictului (cazul unei infracţiuni comise de unul dintre soţi când
constată adulterul în flagrant delict);
 victima este pretextul infracţiunii (cazul excrocheriilor);
 victima este rezultatul unui consens între ea și delincvent (cazul sinuciderii în doi);
 victima este rezultatul unei coincidenţe (cazul în care infractorul pândind o
persoană, loveşte pe alta).
Hans von Hentig sublinia în lucrarea sa “Criminalul și victima sa” (1948) că relaţiile
interpersonale dintre elemente cuplului infractor-victimă converg către o formă de influenţare în
care victima constituie elementul care îl “formează pe infractor”. Comportamentul infracţional
propriu-zis este determinat de personalitatea victimei, de unde rezultă că, direct sau indirect, şi
victima poartă o parte din vină în desfăşurarea acţiunii infracţionale. Toate aceste aspecte l-au
determinat pe H.von Hentig să introducă noţiunea de “victimă activantă” prin care înţelege rolul
victimei în declanşarea mecanismelor latente ale infractorilor.
În cadrul relaţiilor conflictuale a cuplului penal cei doi “actori” au rareori roluri certe și
bine determinate. Balansul de rol “agresor-victimă” evidenţiază faptul conform căruia în
săvârşirea unei infracţiuni o contribuţie uneori notabilă o poate avea victima însăşi. Din acest
punct de vedere au fost elaborate mai multe clasificări în încercarea de a delimita cât mai strict
rolurile celor două elemente ale cuplului penal. Astfel, B.Mendelsohn utilizând acest criteriu,
distinge între următoarele categorii de victime:
a) total nevinovată – comiterea infracţiunii se datorează în totalitate agresorului,
victima fiind victimă doar datorită jocului împrejurării;
b) mai puţin vinovată decât criminalul – agresiunea poate fi imputată într-o oarecare
măsură comportamentului sau atitudinii victimei (incitantă, provocatoare);
c) tot atât de vinovată ca și criminalul – în această situaţie, se poate spune că există
două victime și doi criminali, “departajarea” făcându-se de către instanţa de judecată;
d) mai vinovată decât criminalul – finalitatea victimală a infracţiunii este rezultatul,
practic, acţiunilor de precipitare, facilitare comise de către victime (injurii grave adresate
criminalului, agresarea criminalului etc);

26
 e) total vinovată – victima este cea care a declarat conflictul fiind, în realitate,
victima propriei agresivităţi;
f) simulantă sau confabulatoare – în acest caz este vorba de o falsă victimă, o
persoană care pune în seama alteia o anumită faptă fie pentru a “proteja” pe altcineva, fie
mânată de răzbunare.
Antiteza victimă-agresor determină un sentiment de solidaritate al victimelor aceluiaşi
agresor care a lezat libertatea şi demnitatea fiecăreia, dar nu neapărat şi solidaritatea tuturor
membrilor de familie, care din diferite raţiuni şi interese personale sau de familie, ignoră fapta
violentă de parcă nu ar exista și trece declarat şi manifest de o parte sau de alta.
În plan intelectual, reacţia victimei la actul agresional se caracterizează printr-o
atenuare a valenţelor intelective, prin scăderea puterii de a preîntâmpina efectele agresionale.

2.5.1 Tipuri de relaţii

Relaţia complementară
Ca orice relaţie complementară, relaţia abuzivă are totuşi şi valenţe de relaţie egalitară, în
sensul că locurile şi drepturile fiecăruia dintre parteneri sunt respectate în măsura necesară
pentru menţinerea lor în spaţiul familial.
Relaţia egalitară este caracterizată prin inegalitatea partenerilor şi întreţinerea
sistematică a diferenţelor dintre ei.
Victimele au mari dificultăţi în a-şi imagina o alternativă la situaţiile pe care le suportă,
percepându-le ca o fatalitate, iar abuzatorii, prin prisma puterii lor, se cred inatacabili.
Relaţia abuzivă
Abuzatorul foloseşte puterea de dominare într-o relaţie strict inegalitară.
Relaţia de impostură
Este caracterizată de voinţa de a obţine prin înşelătorie şi minciună calităţi sau valori
aparţinând altuia. De cele mai multe ori, victima este indusă în eroare în mod conştient, cu
voinţă şi intenţie.
Relaţia de dependenţă
Abuzatorul constată că acţiunea sa provoacă stupoare și confuzie în familie şi că este
posibil ca el să meargă de fiecare dată mai departe în practica sa de dominare psihologică a
celorlalţi, şi în mod deosebit, a copilului-victimă.
Interesant și periculos este că această experienţă „este similară cu o vrăjitorie, acţiunea
cotidiană devenind ca un ceremonial ritual magic" în care se evidenţiază pregnant relaţia de
dependenţă („d'emprise").
Evaluările făcute de-a lungul timpului de către sociologii familiei sunt adesea
contradictorii între ele.
Pe de-o parte, i se atribuie familiei o excelentă capacitate de comuniune şi solidaritate
socială, iar pe de altă parte, se apreciază că familia se află într-o criză, ce constă în declinul
atribuţiilor ei tradiţionale, încadrarea sa în societate, izolarea ei de reţeaua de rudenie,
cuantificarea tendinţelor ei de instabilitate.
În cazul violenţei rudimentare nu există pauze. Violentul consideră că aşa se cuvine să
facă, iar violentatul este convins că acesta îi este modul de viaţă cu care trebuie să se
conformeze.
Complexitatea deosebită a raporturilor agresor - victimă derivă din fizionomia particulară
a relaţionării interpersonale a membrilor familiei, din complexitatea reacţiei de violenţă „în care
sunt cuprinse toate formele de tentaţii, aptitudini, necesităţi, sensibilităţi, afectivităţi aflate într-o

27
permanentă contradicţie" trăiri ce pot declanşa „reacţii care scapă factorului raţional,
determinând trecerea victimei de la un regim afectiv la altul (parţial sub influenţa instinctului de
conservare)".
Opoziţia victimă-agresor determină un sentiment de solidaritate al victimelor aceluiaşi
agresor care a lezat libertatea şi demnitatea fiecăreia, dar nu neapărat şi solidaritatea tuturor
membrilor de familie, care din diferite convingeri şi interese personale sau de familie, ignoră
fapta violentă ca și cum nu ar exista și trece declarat şi manifest de o parte sau de alta.
Există teorii cu privire la ataşamentul victimei faţă de agresor, de exemplu, victima ( cel
mai adesea soţia) este ferm convinsă că prosperitatea sau viitorul ei depind de prosperitatea sau
voinţa agresorului, acesta reprezentând un motiv în plus să îi fie alături.
Atunci când e vorba de copii sau vârstnici, dependenţa faţă de agresor și incapacitatea de
a lua decizii constituie factori dominanţi ai ataşamentului.
În majoritatea cazurilor de violenţă, victimele nu depun plângeri la autorităţi că au fost
agresate și continuă să suporte în continuare acelaşi tratament violent din partea agresorului.
Pentru a eluda acest lucru, s-a pus în discuţie aşa zisă teorie a „legăturilor traumatice”,
care presupune că victimele care au suferit, în cursul copilăriei lor, acte de violenţă, crescând
într-un mediu familial definit de violenţă, reprezintă un motiv pentru care agresiunea li se pare
normală.
În cadrul violenţei domestice, la început, victima suferă o tulburare psihotică, manifestată
prin nevroză şi depresie, iar în cazuri nefericite, tulburare afectivă sau schizofrenie. Prin
excepţie, dacă psihicul victimei rezistă, ea ajunge să-şi dorescă să se sinucidă, îşi ucide agresorul
sau pleacă definitiv.
III. Cauzele și efectele violenței domestice

3.1. Cauzele generale și specifice ale violenţei intrafamiliale

De ce există violenţa domestică? Motivele sunt multiple şi greu de precizat pentru fiecare
caz în parte, un singur lucru fiind cert, acela că, în mare, violenţa domestică este o problemă de
putere, dominaţie şi control. În acest sens, unii autori au încercat să clasifice factorii care
determină violenţa domestică astfel:

3.1.1. Factori exogeni

Familia
Studii asupra minorilor agresori au arătat că lipsa autorităţii părinteşti, a controlului, cât
și a afecţiunii acestora ca urmare a divorţului, dezorganizarea familiei pot contura serioase
tulburări afective şi comportamentale ce conduc la neadaptarea socială şi la anumite tulburări
psihiatrice.
Climatul familial conflictual existent în unele familii organizate, poate duce la
dezorganizarea microgrupului familial, la aşa-zisul sindrom disfuncţional familial.
Lipsa modelelor parentale va fi suplinită de stradă, grup, bandă, iar lipsa afecţiunii, de
alcool și droguri.
Climatul familial hiperautoritar
Atitudinea hiperautoritară manifestată în cadrul familiei poate fi adoptată de unul sau
ambii părinţi. Se impune diferenţierea părinţilor hiperautoritari cu o concepţie pedagogică (bine
intenţionaţi), de autoritarismul agresiv cu înalt potenţial conflictual.
Climatul familial hiperpermisiv

28
 Dacă hiperautoritarismul reprezintă o exagerare a exercitării controlului parental,
hiperpermisivitatea creează, în mod exagerat, condiţii de „apărare" a copilului împotriva
„pericolelor și prejudiciilor", „condiţii de seră" - atitudine la fel de greşită.
Stilul educativ din interacţiunea părinţi-copii joacă un rol deosebit în modelarea
personalităţii copilului. Statisticile arată că „majoritatea minorilor agresori provin din familii în
care stilul educativ este caracterizat fie prin indiferenţă, fie prin despotism. Consecinţe negative
poate avea însă şi stilul educativ permisiv, excesiv de tolerant, manifestat prin răsfăţarea
copilului".
Şcoala
Un rol important în formarea personalităţii individului îl deţin instituţiile în care
acumulează diferite cunoştinţe despre om și societate: grădiniţa, locul unde face primii paşi în
formarea unui stil propriu de viaţă și şcoala, menită să-i dezvolte aptitudinile pozitive,
pregătindu-1 pentru viaţă.
Corelaţia dintre nivelul de instruire şi educaţie nu poate fi neglijată, indivizii cu un volum
redus de cunoştinţe, cu carenţe educaţionale pronunţate, fără o reprezentare exactă asupra
valorilor sociale neputând discerne binele de rău, licitul de ilicit. Faptele violente se bazează,
printre altele, tocmai pe o pregătire şcolară redusă, pe un nivel precar al cunoştinţelor, pe un
anturaj necorespunzător la care individul aderă încă de pe băncile primelor clase.
Alcoolismul
Este un factor criminogen important, producând tulburări mentale cu efecte în planul
comportamental infracţional.
Prin implicaţiile sale la nivel psihic, alcoolul devine factorul principal de trecere la act al
violenţei intrafamiliale, duce la destrămarea familiei, plasarea membrilor ei în afara normelor şi,
nu rareori, sevrajul impus unui partener declanşează agresivitatea marcată.
Alcoolul generează în rândul familiei un adevărat calvar, caracterizat prin
iresponsabilitate, violenţă, certuri, obscenităţi, dezorganizarea celulei de bază a societăţii,
adevărate războaie în miniatură, ceea ce determină degradarea morală și fizică a individului.
Consumul de alcool apare ca o evadare dintr-o familie insuportabilă. Alcoolismul
alimentează, încurajează, promovează și favorizează violenţa intrafamilială. El zdruncină
sănătatea, întunecă raţiunea, dezlănţuie patimile, oferindu-i astfel violenţei un teren prielnic
pentru acţiune.
Religia - ca factor criminogen determinant pentru violenţa familială
S-a admis că anumite secte religioase practică infracţionalismul pentru obţinerea unor
avantaje materiale, precum și faptul că, în perioadele de crize economice și politice profunde,
pot avea loc și fenomene infracţionale cu substrat religios, cu rezultate nefaste și în planul
relaţiilor de familie. Religia, în ansamblul său joacă însă un rol puternic de influenţă şi prevenţie
în combaterea criminalităţii. Un sistem judiciar care este influentat în mod excesiv de religie este
reprezentat de Legea islamica sau Sharia, asa cum am dezvoltat acest subiect în cadrul sectiunii
„Scurt istoric privind evolutia și combateria violentei domestice” .
Mass-media
Este unul din domeniile în care modernizarea şi rezultatele ei în raport cu societatea sunt
cel mai evident materializate. Sursă de informare ieftină, comodă și penetrantă, mass-media are
și influenţe negative asupra comportamentului uman, relevate încă de Lombroso, care afirma în
lucrarea sa „L’uomo deliquente" că ziarele exercită apetenţa nesăţioasă a oamenilor.
Dacă ne referim la violenţa exercitată de către mesajele mass - media, acestea nu sunt
periculoase pentru că induc violenţă, ci pentru că desensibilizează publicul faţă de actele

29
violente și efectele acestora. Factorul cel mai important pare să fie modul în care este prezentată
violenţa pe micul ecran sau în presă. În special, atunci când personajele agresive sunt prezentate
ca modele de comportament, ele pot deveni o sursă de încurajare a agresivităţii copiilor, aflaţi
permanent în căutare de modele.
Violenţa ficţională este din ce în ce mai prezentă, în special pe micul ecran, declanşând
multe discuţii pro şi contra privind efectele lor asupra comportamentului individului, a unor
grupuri sociale și la nivel societal.
Pe plan internaţional, analizele de conţinut asupra violenţei ficţionale au scos în evidenţă
anumite trăsături definitorii:
* violenţa de la televiziune este legată de rolul masculului și se declanşează între străini;
* violenţa poate avea un final mortal pentru unii, dar moartea nu este prezentată ca fiind
legată de durere sau chinuri;
* violenţa este folosită de protagonişti, caracterizaţi ca buni sau răi, cu succes, ca
instrument pentru atingerea unor obiective şi pentru rezolvarea unor conflicte;
* comportamentul violent este prezentat în emisiunile de divertisment ale televiziunii ca
strategie comportamentală normală, cotidiană, la care apelează fără scrupule și indivizii
moralmente integri;
* deseori, această violenţă este prezentată ca legitimă apărare;
* la televiziune se oferă modele comportamentale care demonstrează cum se pot atinge
obiective considerate legitime-bunăstare, putere, prestigiu, dreptate-cu ajutorul unor mijloace
ilegitime-violenţa.
Factorii economici
Şomajul atinge grav structura familială la baza sa. Numărul divorţurilor este mult mai
mare în rândul şomerilor, stările tensionale şi conflictuale frecvente materializându-se în mod
obişnuit în acte de violenţă verbală și fizică ce merg de la simple reproşuri şi insulte, până la
lovire, vătămare corporală uneori chiar gravă, lovituri cauzatoare de moarte, ori chiar omor.
Şomajul explică un anumit procent de acţiuni infracţionale nu numai prin scăderea bruscă
și excesivă a nivelului de trai, ci și prin instabilitatea emoţională pe care o ocazionează.
Autoritatea tatălui se diminuează considerabil, rolul său de susţinător al familiei fiind alterat.
Inversarea rolurilor familiale poate produce stări de confuzie, de dezechilibru interior, anxietate,
alcoolism, dorinţa de revanşă împotriva societăţii.
Angajarea pe timp limitat care nu prezintă o garanţie certă pentru viitorul familiei, este o
formă de supravieţuire care se consumă într-un interval scurt.
Angajarea sezonieră care nu oferă garanţii decât pentru o perioadă scurtă de timp. Inflaţia
care bulversează echilibrul economic familial spulberând rapid economiile rapide făcute cu
greutate în timp generează o adevărată criză familială, care se soldează cu certuri sau manifestări
violente.
Din perspectiva cauzalităţii atitudinii violente se poate face referire și la frustraţie, „stare
emoţională negativă ce apare la privarea individului sau a grupului de drepturi sau de
recompense cuvenite, la neîmplinirea unor aşteptări şi speranţe, ori ca efect al nesatisfacerii unor
aşteptări şi speranţe, ori ca efect al nesatisfacerii unor trebuinţe, sentiment de privare inechitabilă
de un drept sau un bun la care aceştia cred că ar fi îndreptăţiţi.
Dincolo de cauzele economice, ca atare, în violenţa contra vârstnicilor intervin și se
conjugă o serie de factori, dintre care unii constituie parte integrantă a unei mentalităţi larg
răspândite în majoritatea societăţilor contemporane, conform căreia bătrânii nu mai au nicio
valoare socială, reprezentând o povară pentru familie și societate.

30
 Trecerea de la cunoscuta formulare a lui Cicero „ seniore priores" (bătrânii au întâietate)
la aprecierea celor mai mulţi contemporani conform cărora „bătrânii sunt de prisos pentru că
reprezintă o povară pentru societate" reflectă nu numai o schimbare de mentalitate, dar, mai cu
seamă, schimbările care au avut loc la nivelul familiei și societăţii şi, implicit în statutul
vârstnicului.
Pe de altă parte, procesul de instituţionalizare a bătrânilor privaţi de resurse, prin crearea
de aziluri, case de bătrâni sau pensiuni pentru „veterani", a contribuit, în mare măsură, la
segregarea vârstnicilor de restul societăţii şi la vehicularea unei imagini publice din optica căreia
bătrânii sunt priviţi ca persoane neputincioase, bolnăvicioase, lipsite de ajutor și ale căror
probleme impun măsuri medicale şi sociale distincte.
În unele cazuri, chiar părinţii aflaţi în îngrijire determină, prin propriul lor comportament,
precipitarea situaţiilor de violenţă, întrucât îşi tratează copiii adulţi ca și cum ar fi încă copii,
considerându-le dreptul de a lua decizii, manifestând irascibilitate în tot felul de situaţii, motiv
pentru care între ambele părţi se instalează un climat de tensiune și ostilitate reciprocă.

3.1.2. Factori endogeni

Sunt cei care iau naştere, care se datorează unor cauze provenite din interiorul
organismului. În această categorie se intersectează o serie de factori ce se constituie la nivel
individual în predispoziţii pentru o astfel de orientare ocupaţională.
Personalitatea abuzatorului
Doctrina criminologică modernă recunoaşte adevărul că mediul piho-social are un rol
important în formarea personalităţii infractorului. De aceea, în cadrul tuturor explicaţiilor
psihologice cu privire la violenţa domestică se află tipul de personalitate al abuzatorului,
caracteristicile sale psihice, motivaţiile sale și atitudinile sale faţă de femeie și copil.
Concepţiile psihologice ce pun accentul pe trăsăturile de personalitate ale abuzatorului,
apreciind că aceştia se recrutează, de obicei, dintre acele persoane care, datorită unui mediu
educaţional deficitar sunt înclinate spre violenţă și agresivitate, tendinţa de dominare a altor
persoane.
Personalitatea infractorilor - concept criminologic complex - cuprinde noţiunea
psihologică și noţiunea juridico-penală a infractorului. În raport de aceste premise fundamentale,
definim personalitatea infractorului ca reprezentând ansamblul trăsăturilor bio-psiho-sociale
specifice şi stabile pentru acel om, care cu vinovăţie a săvârşit o faptă din domeniul
criminalităţii prevăzută ca atare de legea penală.
Ceea ce caracterizează abuzatorul, acesta este o persoană lipsită de simţ moral şi grijă
faţă de victime. Atacatorii agresivi și brutali au un comportament antisocial și exploziv, ei având
adeseori un lung istoric de comportament antisocial. Frecvent ei se manifestă prin depresie,
halucinaţii sau simptome de paranoia.
De asemenea, se observă că agresorii au fost, în copilăria lor, martorii unor violenţe
extreme, îndreptate împotriva lor sau a mamelor lor.

3.2 Consecințele violenței intrafamiliale

3.2.1 Consecințe asupra femeilor
Consecinţele violenţei domestice sunt serioase, dar mai ales multiple, afectând aproape
toate planurile vieţii: medical, fizic, psihologic, profesional, economic, social, etc. Aceste
consecinţe nu durează doar cât timp există răni fizice sau alte răni vizibile, ci ele merg mult mai
departe, într-un viitor îndepărtat.

31
 Consecinţele generale ale violenţei asupra femeii sunt:
 La nivel fizic, victimele pot prezenta: răni, leziuni, fracturi, probleme de auz, probleme
ginecologice, dinţi sparţi, vaginism, amenoree, tulburări de alimentaţie, palpitaţii
 La nivel psihic:
- Reacţii imediate: stare de şoc, negare, confuzie, aplatizare afectivă, teamă;
- Reacţii în timp: oboseală cronică, iritabilitate, tulburări de somn (coşmaruri) şi
alimentaţie, dificultăţi în luarea deciziilor sau a planurilor de viitor, pasivitate extremă, sentiment
de neajutorare, imposibilitatea de a găsi alternative la situaţia în care se află;
- Reacţii cumulative: sentiment al pericolului exagerat, neglijare personală (a igienei, a
alimentaţiei etc), depresie, stimă de sine scăzută, apariţia sau creşterea consumului de alcool,
tutun, droguri; gânduri suicide, tentative de suicid.
Divorţul este soluţia paşnică aleasă pe un fond de violenţă, un fenomen negativ în
cadrul societăţii, care afectează inclusiv structura acesteia. Alteori, divorţul apare ca un act de
salvare a propriei persoane, a unuia sau mai multor copii, prin fuga din faţa violenţei fizice și
psihice întruchipată de soţul care loveşte şi aduce injurii. Divorţul poate fi explicat prin
infidelitate, de neconsumarea căsătoriei prin impotenţe sexuale de debut sau secundare, ce apar pe
parcurs și sunt motivate deseori prin frigiditate în scopul de a se degaja bărbatul de
responsabilitate, sau prin hipersexualitate. Conflictualitatea, violenţa în relaţiile dintre membrii
familiei, se impun drept cauze majore de divorţialitate, când pentru a învinge, orice arme se
dovedesc utile. Relaţia cu agresorul se schimbă. Femeile încep să dea întotdeauna dreptate
partenerului pentru a se proteja, ascund unele lucruri de agresori, încep să mintă pentru a se
proteja pe sine și pe copii, devin distante, îşi pierd interesul sexual.
Suicidul reprezintă actul prin care individul îşi suprimă în mod deliberat propria viaţă.
Din perspectivă criminologică, suicidul reprezintă o conduită deviantă autodistructivă, un
omor invers, ratat, întreptat împotriva propriei persoane. Fenomenul suicidiar este cu atât mai
grav, cu cât el se dezvoltă, de regulă, împotriva normelor morale impuse de societate, morala
creştină repudiind suicidul fără echivoc, sancţionându-1 chiar în mod drastic.

3.2.2 Consecințe asupra copiilor

Majoritatea abuzatorilor au fost, la rândul lor, victime ale unor agresiuni repetate în
copilărie şi adolescenţă şi au preluat acest tip de impunere a regulilor şi a anumitor valori din
familiile de origine ca pe ceva firesc, ca unic mod de rezolvare a problemelor, de educare a
copiilor.
Minorii agresaţi ajunşi la vârsta adultă, în funcţie de personalitate, aspiraţii, educaţie şi
formare profesională devin şi ei, după caz, agresori sau victime continue în familiile lor pe care
și le întemeiază, în raporturile cu semenii lor.
Un copil agresat va ajunge, la rândul său, agresor, crescând cu convingerea că folosirea
forţei sau ameninţării cu forţa constituie cele mai eficace mijloace pentru a-şi impune controlul
şi dominaţia asupra victimei. În acest mod, anumite grupuri familiale transmit descendenţilor
modele de violenţă, care determină perpetuarea, de la o generaţie la alta, a violenţei.
Cei care se transformă din abuzaţi în abuzatori sunt persoane reci, insensibile, indiferente
afectiv, pe care agresiunile din copilărie şi adolescenţă le-au marcat şi le-au înrăit, le-au făcut să
urască lumea şi viaţa. Acestea consideră agresiunea (atacul) drept cea mai eficientă metodă de
apărare, violenţa constituind și mijlocul universal de soluţionare a tuturor problemelor ivite (de
comunicare, în educarea copiilor, în relaţiile cu partenerul sau partenera de viaţă, cu rudele, cu
prietenii, cu vecinii).

32
 A doua alternativă pentru copii ajunşi la maturitate este mult mai puţin periculoasă
pentru cei din jur, dar şi mai nocivă pentru ei înşişi. Ei pot deveni nişte adulţi complexaţi,
nesiguri, cu o slabă apreciere de sine, oscilanţi, neîncrezători, nesiguri, incapabili de
comunicare, de integrare şi de adaptare socială, convinşi că toţi ceilalţi le sunt superiori, că
merită orice rău care li se întâmplă. Dacă totuşi îşi întemeiază o familie, intră sub dominaţia
deplină a soţului sau a soţiei şi vor suporta și îndura în tăcere și abuzurile venite din partea
acestuia (acesteia), fiincă se simt inferiori, nu au sprijinul moral al părinţilor sau al rudelor
apropiate, se jenează să facă publică situaţia lor.
În raport cu lumea exterioară, experienţa puţină și secretul său de neîmpărtăşit îl
împiedică pe copilul-victimă a abuzului să-şi creeze relaţii profunde şi de încredere cu camarazii
de vârsta sa. Unii adolescenţi îşi imaginează că li se vede ruşinea înscrisă pe frunte, că la ei se
decoperă dintr-o singură privire, că nimeni nu-i poate înţelege sau ajuta.
Mulţi copii care au fost expuşi la violenţe nu au cunoscut niciodată un mediu calm,
paşnic, chiar din copilărie, şi de aceea dezvoltarea şi reacţiile lor sunt afectate în mod diferit și
cronic decât ale copiilor care nu au experimentat decât un singur eveniment traumatic într-un
mediu liniştit şi suportiv.
Efectul specific violenţei domestice asupra copiilor îl constituie devianţa infantilo-
juvenilă. În familii defavorizate, violenţa se confruntă inevitabil cu disfuncţiile socializării, iar
descendenţa va fi sceptică, revoltată, evazivă, conflictuală sau etichetată, constituind patul
delicvenţei ulterioare.
În concluzie, ca urmare a violenţei intrafamiliale exercitate asupra copiilor, aceştia pot
deveni mai agresivi, mai retraşi decât alţi copii, abilităţile lor cognitive sunt depreciate, apar
dureri de stomac, insomnii, pot prezenta unele ticuri (clipitul, rosul unghiilor), se poate observa
la ei o încetinire în dezvoltarea vorbirii, o lipsă de încredere în forţele proprii, obţin note proaste
la şcoală, absenţe culminând cu abandonul şcolar, reacţionează violent la supărare, sunt mai tot
timpul plecaţi de acasă sau, dimpotrivă se simt responsabili să aibă grijă de casă şi mamă. De
asemenea, aceşti copii au dificultăţi în a-şi exprima sentimentele şi prezintă o adaptabilitate
socială redusă, refuzând să aducă prieteni acasă de teamă că aceştia vor vedea situaţia familială
în care se află, ajung să consume alcool și droguri, să fugă de acasă, să mintă, au reacţii violente
faţă de vârstnici, reacţii distructive faţă de proprietate.
Din punct de vedere emoţional, aceşti copii se simt responsabili de ceea ce se întâmplă
între părinţii lor şi vinovaţi că abuzul nu se mai sfârşeşte, se află într-o stare permanentă de
mâhnire determinată de frica de abandon, frica de rănire ceea ce-i poate împinge la un
comportament autodistructiv, ajungând chiar la tentative de suicid.
Între situaţiile care determină caracterul deficitar al unei familii din care au provenit
minori și tineri delincvenţi, se reţin: lipsa de afectivitate și comunicare a părinţilor, gravele
conflicte intrafamiliale, situaţii conflictuale între părinţi şi copii cu privire la obligaţiile acestora
și la organizarea timpului liber, lipsa autorităţii părinteşti, carenţele în activitatea educativă,
superficialitatea controlului asupra activităţilor extraşcolare etc."
Ca efecte ale violenţei domestice asupra copiilor, indiferent de stadiul de dezvoltare și
indiferent dacă aceştia au fost martori sau victime ale agresiunii, s-au stabilit următoarele:
Sugarii reacţionează la mediul din jurul lor - dacă sunt supăraţi, aceştia plâng.
Copiii antepreşcolari încep să dezvolte încercări de a relaţiona la cauzele de emoţii-
prezintă probleme de comportament cum ar fi îmbolnăviri frecvente, timiditate profundă, stimă
de sine scăzută și probleme sociale la grădiniţă.

33
 La vârsta preşcolară copiii cred că totul se învârte în jurul lor şi este provocat de ei. Dacă
sunt martori ai violenţelor sau abuzului, pot crede că ei le-au provocat. Unele studii au arătat că
băieţii preşcolari au cele mai mari rate ale agresivităţii şi cele mai multe probleme somatice, faţă
de alte grupe de vârstă.
Copiii de şcoală primară, în special în stadiul târziu, încep să înveţe că violenţa este
calea cea mai potrivită pentru a rezolva conflictele într-o relaţie. Deseori au probleme la teme.
Adolescenţii văd violenţa ca o problemă a părinţilor lor şi deseori consideră victima ca
fiind vinovată. Conflictele dintre părinţi au o influenţă profundă asupra dezvoltării adolescenţilor
și a comportamentului lor ca adulţi şi este cel mai puternic predictor al delincvenţei violente.
Pentru mulţi adolescenţi, experienţa unui abuz sexual poate fi prima lor experienţă
sexuală, astfel încât niciodată nu ar avea cum să compare această întâmplare cu una „normală".

3.2.3 Consecințe asupra vârstnicilor

În comportamentul unor asemenea victime se constată frecvent simptome psihosomatice
de angoasă, teamă înnăbuşită, claustrofobie, coşmaruri nocturne, anorexie și chiar tentative de
suicid.
Evenimentul traumatic poate fi reexperimentat într-o varietate de moduri. De regulă, are
amintiri recurente și intrusive ale evenimentului sau vise în timpul cărora evenimentul este
retrăit. În afară de reexperimentarea traumei, există o evitare permanentă a stimulilor asociaţi cu
ea sau o diminuare a reactivităţii generale care nu era prezentă înainte de traumă.
În senzaţia de ruşine, persoana abuzată are două soluţii: să se urască pe sine sau pe
abuzator ori pe ceilalţi ca el. În ambele cazuri, rezultatul este acelaşi: victima se autodistruge
pentru că dispreţul faţă de sine sau faţă de alcineva este distructiv.
Semnele și simptomele abuzului asupra bătrânilor variază în limite foarte largi, în funcţie
de felul abuzului. În ceea ce priveşte abuzul fizic, acestea sunt evidente: vânătăi, ochi învineţiţi,
cucuie, zgârieturi, urme de legare, tăieturi, înţepături sau răni netratate, în stadii diferite, oase
fracturate, inclusiv oasele calotei craniene (cap spart), întinderi, dislocări sau traumatisme
interne, ochelari sparţi sau semne de imobilizare forţată, probe de laborator care arată semne de
supradozare sau de subdozare a medicamentelor. De asemenea, dovezi ale abuzului fizic pot fi
declaraţiile persoanei vârstnice că a fost abuzată fizic, schimbarea bruscă a comportamentului
unei persoane în vârstă, precum și refuzul unui îngrijitor de a primi vizitatori care să rămână
singuri cu persoana în vârstă. Printre simptomele unui posibil abuz sexual se numără vânătăi în
zona sânilor sau a zonei genitale, boli venerice inexplicabile, infecţii genitale inexplicabile,
sângerări anale sau vaginale inexplicabile, lenjerie ruptă sau pătată, dar și declaraţiile persoanei
vârstnice că a fost abuzată sexual.
Aşa cum arată studiile, abuzul psihic sau emoţional e posibil dacă persoana în vârstă pare
agitată sau supărată, afişează comportamente neobişnuite, cum ar fi tendinţa de a muşca sau de a
se legăna, e retrasă sau necomunicativă şi declară că a fost maltratată verbal sau emoţional.
Între semnele de neglijare sunt incluse deshidratarea, malnutriţia, problemele de sănătate
netratate, o igienă personală defectuoasă, condiţii de trai neigienice sau periculoase şi, desigur,
declaraţiile unei persoane vârstnice că a fost maltratată.
La rândul lui, abandonul presupune părăsirea unei persoane vârstnice într-un spital, azil,
într-un magazin comercial sau în orice alt spaţiu public, între semnele exploatării financiare se
numără schimbările subite ale unui cont bancar sau a practicilor bancare, cum ar fi retrageri
inexplicabile de sume mari de bani, nume adiţionale pe cardul bancar al unei persoane vârstnice,
schimbări bruşte în testament sau în alte documente financiare, dispariţia de fonduri sau de

34
bunuri valoroase, taxe neplătite sau îngrijire sub standard, în ciuda disponibilităţii fondurilor,
dovada falsificării semnăturii unei persoane în vârstă, apariţia subită a unor rude necunoscute,
plata pentru servicii care nu erau necesare, dar şi declaraţiile persoanei vârstnice că a fost
exploatată financiar.

IV. Aspecte legislative privind violenţa domestică în noul cod penal

Datorită amplorii acestui fenomen, un fenomen cu impact negativ asupra sănătăţii,
afectând negativ comunităţile în care ea se produce, legiuitorul a făcut necesară întrunirea tuturor
formelor de violenţă asupra familiei într-una singură și anume „Violenţa în familie” prevăzută la
art. 199 din NCP:
(1) Dacă faptele prevăzute în art. 188, art. 189 şi art. 193-195 sunt săvârşite asupra unui
membru de familie, maximul pedepsei prevăzute de lege se majorează cu o pătrime.
(2) În cazul infracţiunilor prevăzute de art. 193 şi art. 196 săvârşite asupra unui membru
de familie, acţiunea penală poate fi pusă în mişcare și din oficiu. Împăcarea înlătură răspunderea
penală.
Astfel, NCP nu a mai prevăzut drept circumstanţă agravantă generală comiterea
infracţiunii prin acte de violenţă supra membrilor de familie, optând pentru crearea unei
infracţiuni autonome de violenţă în familie, care reprezintă în realitate o formă agravată a
infracţiunilor de omor, omor calificat, loviri sau alte violente, vătămare corporală, loviri sau
vătămări cauzatoare de moarte când aceste fapte sunt comise împotriva unui membru de familie.
(1) Prin membru de familie se înţelege:
a) Ascendenţii şi descendenţii, fraţii şi surorile, copiii acestora, precum şi persoanele
devenite prin adopţie, potrivit legii, astfel de rude;
b) Soţul;
c) Persoanele care au stabilit relaţii asemănătoare acelora dintre soţi sau dintre părinţi şi
copii, în cazul în care convieţuiesc.
(2) Dispoziţiile din legea penală privitoare la membru de familie, în limitele prevăzute în
alin. (1) lit. a) se aplică, în caz de adopţie, și persoanei adoptate ori descendenţilor acesteia în
raport cu rudele fireşti.
Ca demers legislativ România beneficiază, în momentul de faţă, de acte normative
destinate să reglementeze fenomenul de violenţă în familie.
În cadrul procesului de reforma a sistemului de protecţie socială românesc, a fost adoptată
Legea nr. 217/2003 privind prevenirea și combaterea violenţei în familie, care ulterior a fost
modificată, în prezent Legea nr. 25/2012 privind modificarea și completarea Legii nr. 217/2003
pentru prevenirea și combaterea violenţei în familie.
În primul rând, noul act normativ enumeră şi defineşte formele prin care se poate
manifesta violenţa în familie: violenţă verbală, psihologică, fizică, sexuală, enonomica, socială
sau spirituală.
Victima violenţei în familie are dreptul:
 la respectarea personalităţii, demnităţii şi a vieţii sale private;
 la informarea cu privire la exercitarea drepturilor sale;
 la protecţie specială, adecvată situaţiei și nevoilor sale;
 la servicii de consiliere, reabilitare, reintegrare socială, precum și la asistenţă
medicală gratuită;
 la consiliere și asistenţă juridică gratuită, în condiţiile legii.
Unităţile pentru prevenirea și combaterea violenţei în familie sunt:

35
 1. centre de primire în regim de urgenţă;
2. centre de recuperare pentru victimele violenţei în familie;
3. centre de asistenţă destinate agresorilor;
4. centre pentru prevenirea și combaterea violenţei în familie;
5. centre pentru servicii de informare şi sensibilizare a populaţiei.
Aceste unităţi oferă gratuit servicii sociale destinate victimelor violenţei în familie.
Unităţile pot fi publice, private sau în parteneriat public-privat.
Centrele de primire în regim de urgenţă (adăposturi) asigura protecţie, găzduire, îngrijire
şi consiliere victimelor violenţei în familie, locaţia acestora fiind secretă publicului larg.
Una dintre cele mai importante noutăţi aduse de lege o reprezintă introducerea
prevederilor referitoare la ordinul de protecţie.
Astfel, persoană a cărei viaţă, integritate fizică sau psihică ori libertate este pusă în pericol
printr-un act de violenţă din partea unui membru al familiei poate solicită instanţei să emită un
ordin de protecţie, prin care să se dispună, cu caracter provizoriu, una sau mai multe dintre
următoarele măsuri:
 evacuarea temporară a agresorului din locuinţa familiei, indiferent dacă acesta este
titularul;
 reintegrarea victimei şi, după caz, a copiilor, în locuinţa familiei;
 limitarea dreptului de folosinţă al agresorului numai asupra unei părţi a locuinţei comune
atunci când această poate fi astfel partajată încât agresorul să nu vină în contact cu
victima;
 obligarea agresorului la păstrarea unei distanţe minime determinate faţă de victima, faţă
de copiii acesteia sau faţă de alte rude ale acesteia ori faţă de reşedinţa, locul de muncă
sau unitatea de învăţământ a persoanei protejate;
 interdicţia pentru agresor de a se deplasa în anumite localităţi sau zone determinate pe
care persoană protejată le frecventează sau le vizitează periodic;
 interzicerea oricărui contact, inclusiv telefonic, prin corespondenţă sau în orice alt mod,
cu victima;
 obligarea agresorului de a preda poliţiei armele deţinute;
 încredinţarea copiilor minori sau stabilirea reşedinţei acestora.
Pe lângă măsurile de mai sus, instanţa poate dispune şi suportarea de către agresor a
chiriei și a întreţinerii pentru locuinţa temporară unde victima, copiii minori sau alţi membri de
familie locuiesc sau urmează să locuiască din cauza imposibilităţii de a rămâne în locuinţa
familială.
De asemenea, instanţa poate dispune şi obligarea agresorului de a urma consiliere
psihologică, psihoterapie sau poate recomanda luarea unor măsuri de control, efectuarea unui
tratament ori a unor forme de îngrijire, în special în scopul dezintoxicării.
Durata măsurilor dispuse prin ordinul de protecţie se stabileşte de judecător, fără a putea
depăşi 6 luni de la data emiterii ordinului.
Pentru a obţine un astfel de ordin de protecţie, victima trebuie să completeze o cerere care
va fi scutită de taxa judiciară de timbru și care va fi judecată de urgenţă.
Potrivit actului normativ, constituie contravenţii şi se sancţionează cu amendă de la 1.000
lei la 5.000 lei:
 refuzul primirii în adăpost ori refuzul de a acorda, la solicitarea motivată a asistentului
social, îngrijire medicală gratuită celui aflat în suferinţă vizibilă, pentru înlăturarea
consecinţelor violenţelor;

36
  schimbarea destinaţiei adăpostului.
De asemenea, se sancţionează cu amendă între 500 lei şi 1.000 lei:
 refuzul părăsirii adăpostului, indiferent de motiv, în momentul în care condiţiile care au
determinat internarea au dispărut;
 încercarea persoanei care a comis acte de agresiune de a pătrunde în incinta adăpostului
în care se află sau crede că se află victima.
Violenţa în familie este prevăzută în partea specială a NCP la Titlul I - Infracţiuni contra
persoanei, respectiv capitolul III. Infracţiuni săvârşite asupra unui membru de familie.
Obiectul juridic principal al infracţiunii este reprezentat de viată persoanei şi relaţiile
sociale în legătură cu dreptul la viaţă al membrului de familie, respectiv integritatea fizică sau
sănătatea membrului de familie și relaţiile sociale în legătură cu acestea .Obiectul juridic
secundar îl constituie relaţiile sociale privind buna convieţuire în cadrul familiei.
Obiectul material al infracţiunii de violenţă în familiei este reprezentat de corpul persoanei
în viaţă, care are calitatea de membru de familiei.
În ceea ce priveşte subiecţii infracţiunii, NCP renunţă la noţiunea de rude apropiate din
vechiul Cod penal, incluzând-o integral în cea de membru de familie. De asemenea, NCP nu mai
prevede în cazul ascendentilor și descendenţilor, fraţilor şi surorilor, precum și copii acestora,
condiţia ca aceştia să locuiască şi sa gospodărească împreună cu făptuitorul. O condiţie necesară
este dată de faptul că făptuitorul trebuie să cunoască la momentul comiterii faptei, calitatea de
membru de familie, per a contrario această agravantă specială nu operează.
Participaţia penală este posibilă în toate formele sale : coautorat, instigare sau complicitate.
Pentru a fi incidenta infracţiunea de violenţa în familie este necesar ca participantul la comiterea
infracţiunii să aibă calitatea de membru de familie. În cazul în care un coautor are calitatea de
membru de familie, iar celălalt nu, se va reţine comiterea infracţiunii prevăzute de art. 199 NCP
numai în sarcina celui care are calitatea de membru de familie. Dacă numai autorul are calitatea
de membru de familie, nu și instigatorul sau complicele, aceştia din urmă vor răspunde pentru
omor (art.188 NCP), omor calificat (art.189 NCP), loviri sau alte violente (art. 193 NCP),
vătămare corporală (art.194 NCP ), loviri sau alte vătămări cauzatoare de moarte (art.195 NCP),
în vreme ce autorul răspunde pentru infracţiunea mai gravă de violenţă în familie. În ipoteza în
care numai instigatorul sau complicele are calitatea de membru de familie, nu și autorul, acesta
din urmă va răspunde pentru comiterea uneia dintre infracţiunile ce sunt absorbite în mod juridic
în cadrul infracţiunii de violenţă în familie.
Latura obiectivă este similară cu cea de la infracţiunile de omor, omor calificat, loviri sau
alte violente, vătămare corporală și loviri sau vătămări cauzatoare de moarte. De menţionat în
mod special este faptul că se va reţine săvârşirea infracţiunii de „violenţă în familie”, iar nu
infracţiunea de „ucidere sau vătămarea nou-născutului săvârşită de către mama”, în cazul în care
mama îşi ucide/vătăma corporal copilul nou-născut, imediat după naştere, iar din raportul de
expertiză medico-legală psihiatrică nu rezultă existenta unei tulburări psihice, discernământul
critic fiind păstrat în acel moment. Iar în cazul infracţiunii deviate săvârşite în modalitatea
aberratio ictus sau error în perssonam, care a avut că urmare moartea/vătămarea corporală a unui
membru de familie, nu se va reţine comiterea infracţiunii de „violenţă în familie”, ci infracţiunea
de omor, omor calificat, loviri sau alte violente, vătămare corporală, loviri sau vătămări
cauzatoare de moarte.
Latura subiectivă este similară cu cea de la infracţiunile de omor (art. 188 NCP), omor
calificat (art. 189 NCP), loviri sau alte violente (art. 193 NCP), vătămare corporală (art. 194

37
NCP), loviri sau vătămări cauzatoare de moarte (art. 195 NCP). Aşadar, violenţa în familie, se
poate comite numai cu intenţie (directă sau indirectă) sau praeterintentie.
Făptuitorul trebuie să cunoască în momentul săvârşirii faptei că subiectul pasiv este
membru de familie, în situaţia în care făptuitorul crede că săvârseste fapta cu privire la un
membru de familie, însă în realitate, subiectul pasiv este o persoană care nu are această calitate,
atunci nu se va reţine această infracţiune ci infracţiunea contra vieţii sau integrităţii corporale
comisă efectiv, deoarece legea va favoriza întotdeauna persoană care comite o fapta prevăzută de
legea penală, indiferent că intenţia a fost de a comite fapta respectivă asupra unui membru de
familie.
În ceea ce priveşte infracţiunile de omor (art. 188 NCP), omor calificat (art. 189 NCP),
loviri sau alte violente (art. 193 NCP), vătămare corporală (art. 194 NCP), loviri sau vătămări
cauzatoare de moarte (art. 195 NCP) au un regim sanctionator agravat, maximul special al
pedepsei prevăzute de lege pentru acestea majorându-se cu o pătrime, cfm. Art. 199 al.(1).
În cazul infracţiunii de loviri sau alte violenţe (art.193 NCP) sau de vătămare corporală
din culpă (art. 196 NCP) săvârşite asupra unui membru de familie, acţiunea penală poate fi pusă
în mişcare și din oficiu. În această ipoteza, legea permite împăcarea, ce constituie o cauza care
înlătura răspunderea penală.

Concluzii
Violenţa în familie reprezintă o problemă socială, o problema de sănătate morală și în
acelaşi timp o încălcare gravă a drepturilor omului, manifestându-se la nivelul tuturor
segmentelor societăţii. Violenţa în familie reprezintă o realitate socială ale cărei consecinţe nu
pot fi ignorate.
Fenomenul violenţei domestice este atât de complex, încât încercarea de a-l încadra
cauzal este dificil. Însă, printre principalele cauze ale violenţei domestice sunt: consumul sau
dependenţă de alcool, lipsa unui loc de muncă, sărăcia și apariţia copiilor în familie.
Violenţa domestică se regăseşte în toate mediile sociale, cu toate că există prejudecata că
acest fenomen există numai în familiile cu statut economic sau nivel educaţional scăzut. Deşi nu
există foarte multe cercetări cu privire la violenţa domestică în cadrul familiilor cu nivel
economic şi educaţional înalt, se estimează că şi în aceste familii fenomenul este destul de
răspândit.
Femeia, ca victimă, face parte din categoria persoanelor cu grad mare de vulnerabilitate
datorită caracteristicilor sale bio-constituţionale și psiho-comportamentale. Prin tradiţie a
beneficiat de un statut social inferior în comparaţie cu cel al bărbatului, ceea ce a expus-o la
diferite forme de agresivitate și umilire acceptate de societate. Urmând logica abordării
problemelor societăţii româneşti în tranziţie s-a ajuns la firul rezolvării situaţiei copilului
abandonat, la motivele abandonului, apoi la familia cu probleme sociale și în sfârşit la violenţa în
familie.
Prin implicaţiile și consecinţele pe care le are acest fenomen, atât asupra femeilor victime,
cât mai ales asupra copiilor, acesta poate fi considerat un adevărat „cancer social”.
Urmărind fenomenul violenţei domestice am ajuns la concluzia că acordarea unui suport
victimelor cu tot ceea ce implică acest lucru: asistenţă în situaţie de criză, consiliere socială,
psihologică şi juridică, nu este suficient pentru a contribui la diminuarea fenomenului.
Experienţa a arătat că originea violenţei în familie și ceea ce o înrădăcinează puternic este
mentalitatea tradiţionalistă care vizează şi statuează diferenţa între rolurile masculine și feminine.

38
 Incriminarea distinctă a faptelor de omor, omor calificat, loviri sau alte violenţe,
vătămare corporală și loviri sau vătămări cauzatoare de moarte, în infracţiunea unică de
„Violenţă în familie”, prevăzută la art. 199 din Noul Cod Penal evidenţiază, fără îndoială,
evoluţia legislativă în materie şi totodată amploarea acestui fenomen care a făcut necesară
extinderea sferei de protecţie a victimelor - membrii de familie.
Dreptul se dezvoltă, se ramifică şi devine tot mai complex odată cu modificările ce
intervin în societate. Astfel, datorită evoluţiei medicinei, au apărut și s-au impus noi termeni,
cum ar fi: reproducerea asistată medical, procreerea asistată medical, procreerea fără raport
sexual, donatori de gameţi, bănci de gameţi, donatori de embrioni, maternitate de substituţie,
mama purtătoare, etc.
Graţie acestor tehnici, care până nu demult ni se pareau fantastice, este posibil ca părinţii
să moară, iar copii lor să se nască după acest eveniment, sau este posibil ca fraţii să se nască la o
distanţă de sute de ani unul de altul. Legea penală nu defineşte, în conţinutul său, conceptul de
mamă sau de tată, ele fiind aparent nişte noţiuni clare și foarte exacte. Sunt totuşi infracţiuni care
se comit doar între aceste categorii de persoane şi ascendenţii sau descendenţii lor. Să
exemplificăm infracţiunea de „Ucidere sau vătămare a nou-născutului săvârşită de către mama”
prevăzută la art. 200 NCP care prevede că: „Uciderea copilului nou-născut imediat după naştere,
dar nu mai târziu de 24 de ore, săvârşită de către mama aflată într-o stare de tulburare psihică, se
pedepseşte cu închisoare de la 1 la 5 ani .”
Datorită evoluţiei medicinei, prin noile tehnici de reproducere, noţiunea de „mamă” s-a
extins, căpătând noi înţelesuri. Lumea este bulversată sau chiar şocată să afle că cea care a dat
naştere unui copil nu este de fapt mama lui. Au părut aşa-zisele “mame substitutive” sau “mame
prin procura” care, gratis sau pe bani, îşi oferă uterul spre a primi embrioni străini fecundaţi
artificial și a purta sarcina până la capăt, aşa zisele „mame-surogat”.
Problema, de fapt, în această situaţie, lacuna legislativă este dată de această noţiune de
„mamă”, legea penală nedefinind acest concept, ci doar de membru de familie la art. 177 din
NCP. Cine este mama, de fapt ? Mama biologică sau mama purtătoare? Aşadar, textul de lege de
la art. 200 NCP la care mamă se referă ?
Fosta infracţiune de „pruncucidere” respectiv: “Uciderea copilului nou-nǎscut, sǎvârşitǎ
imediat dupǎ naştere de cǎtre mama aflatǎ într-o stare de tulburare pricinuitǎ de naştere.” a
suferit o schimbare majoră în ceea ce priveşte elementul material al laturii obiective, înlăturând
condiţia ca starea de tulburare să fie pricinuită de naştere, putând fi avute în vedere orice stări de
tulburare psihică. Aşadar, revin la conceptul de mama. Ce se întâmplă, dacă mama surogat îşi
ucide copilul nou-născut, imediat după naştere, nu mai târziu de 24 de ore de la naştere? Evident
răspunde pentru infracţiunea prevăzută la art. 200 NCP. Dar în cazul în care naşte mama
purtătoare, și cea care îşi ucide copilul este mama biologică? Având în vedere schimbările
majore pe care le-a suferit noul cod penal, la ce fapta s-ar încadra mama biologică care îşi ucide
copilul nou-născut de către mama purtătoare? Datorită acestor schimbări ale legislaţiei, ce
încadrare ar primi fapta ambelor mame, atât a mamei biologice cât și a mamei surogat, de a-şi
ucide copilul nou-născut, împreună? Revenind la matricea acestei lacune: Cine este mama de
fapt?
Prin prisma evoluţiei medicinei, asistăm aşadar la o redefinire a conceptului de mama, se
sparg tiparele şi tradiţia. Contemporaneitatea ne-a dat prilejul şi în acelaşi timp onoarea de a ne
face martorii unor evenimente ce până nu demult ni se păreau rupte din cărţile de science fiction.
Imaginaţia omului poate depăşi cele mai îndepărtate graniţe, dar nici creativitatea sa nu se lasă cu
nimic mai prejos.

39
 O altă enigmă în legătură cu infracţiunea de "Ucidere ori vătămare a copilului nou-născut
săvârşită de către mama" este dată de ipoteza în care mama, imediat după naştere, îşi ucide copiii
gemeni. Cum va tranşa, instanţa de judecată această speţă? Îmbrăţişând regulă generală de la
infracţiuni contra persoanei, pluralitatea de victime determină un concurs format din tot atâtea
infracţiuni, câte valori sociale au fost lezate. Pentru ce va răspunde ”mama”, pentru o singură
infracţiune în formă continuată sau pentru concurs real de infracţiuni? Având în vedere
schimbările implementate de Noul Cod penal, conform Art. 34 Unitatea infracţiunii continuate și
a celei complexe: (1) Infracţiunea este continuată când o persoană săvârseste la diferite intervale
de timp, dar în realizarea aceleiaşi rezoluţii şi împotriva aceluiaşi subiect pasiv, acţiuni sau
inacţiuni care prezintă, fiecare în parte, conţinutul aceleiaşi infracţiuni . Aşadar, scoatem din
ecuaţie, varianta reţinerii unei singure infracţiuni în formă continuată, deoarece pentru a opera
această formă continuată, trebuiesc îndeplinite cumulativ următoarele condiţii, respectiv : unitate
de subiect activ, unitate de subiect pasiv şi realizarea infracţiunii în baza aceleiasi rezoluţii
infracţionale. Astfel, elementul de noutate, respectiv unitatea de subiect pasiv, ne eludează
această lacună, revenind la nucleul acestei enigme. Răspunde, mama, pentru fapta de a-şi omorî
copiii gemeni, pentru un concurs real de infracţiuni?
După cum putem observa legea a rămas cu mult în urmă avalanşei şi exploziei inovărilor
din domeniul geneticii. Nu ne rămâne decât să conlucrăm, medicii cu juriştii, pentru a da o cât
mai complexă şi completă reglementare acestui domeniu care, după cum se vede, ne fuge de sub
picioare, punându-se în situaţii cu totul noi şi incredibil de crezut că se pot realiza. Legea trebuie
să ţină pasul cu tehnica, altfel haosul și dezordinea vor avea câmp de manifestare.
Observăm că cele mai mari probleme juridice în domeniu sunt generate de "mama
purtătoare", "mama surogat" sau "mama de împrumut".

40