Contaminarea Alimentelor PDF

Contaminarea Alimentelor.
Noutăţi legate de igienă, detergenţi şi dezinfectanţi
1. CONTAMINAREA ALIMENTELOR CU FACTORI
BIOLOGICI DE RISC
Anual un număr foarte mare de cazuri de îmbolnăvire din fiecare ţară se datorează
germenilor transmişi prin intermediul alimentelor. Fără a alarma consumatorii prin modificarea
caracterelor organoleptice ale produsului, aceşti germeni pot declanşa îmbolnăviri a căror orgine
să fie dificil de identificat. Se apreciază că în ţările industrializate o treime din populaţie are cel
puţin un episod anual de boala produsă prin factor de risc biologic transmis prin alimente [10].
Deşi nu se poate estima care este frecvenţa complicaţiilor de gravitate maximă ale acestor
îmbolnăviri, Food and Drug Administration din SUA apreciază că 2-3% din afecţiunile provocate
de germeni transmişi prin alimente conduc la afecţiuni secundare cu evoluţie prelungită [3]. De
exemplu, anumite tulpini de Escherichia coli pot produce insuficienţă renală la sugari şi copii
mici, Salmonella poate provoca septicemia sau artrita reactivă, Listeria, meningite sau moartea
produsului de concepţie, iar Campylobacter este cel mai comun factor de precipitare a
sindromului Guillain-Barre [3, 46]. Costurile suportate de sistemele sanitare ca urmare a acestor
îmbolnăviri nu sunt cunoscute cu precizie, dar reprezintă cu certitudine o povară enormă asupra
bugetelor sanitare ale fiecărei ţări. Numai îmbolnăvirile provocate de Salmonella necesită în SUA
anual cheltuieli mai mari de 1 miliard de dolari [49].
În consecinţă, au fost luate măsuri de mare amploare în ceea ce priveşte prevenirea apariţiei
acestor tipuri de boli, atât la nivelul fiecărei ţări, cât şi coordonat, la nivelul Uniunii Europene sau
al Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii, măsuri care implică inclusiv iniţiative de ordin legislativ cu
privire la igiena alimentelor şi a siguranţei acestora. Însăşi introducerea sistemului HACCP
urmăreşte, printre altele, evitarea contaminării alimentelor cu factori biologici.
În procesarea alimentelor, factorii biologici sunt prezenţi cu un nivel ridicat de frecvenţă şi

au drept origine materiile prime, resursele, masa alimentară, mediul ambiant, personalul. Atunci
9
Contaminarea Alimentelor. Noutăţi legate de igienă, detergenţi şi dezinfectanţi
când aceşti factori îndeplinesc roluri tehnologice necesare, cum este cazul celor utilizate pentru
fermentaţie, maturaţie, generare de arome sau porozitate, situaţia se află sub control şi nu este
generatoare de riscuri [10]. Dar când germenii intervin întâmplător, necontrolat, ei pot induce o
gamă diversă de transformări numite şi efecte patogene: infecţii, modificarea valorii nutritive,
alterarea alimentelor.
În tabelul 1.1 prezentăm câteva din cele mai frecvente tipuri de agenţi biologici dăunători
care pot apărea în alimente, clasificaţi în funcţie de mecanismul de acţiune, infecţios sau toxigen.
Tabelul 1.1
Agenţi biologici generatori de toxiinfecţii alimentare [9]
Microorganisme patogene Microorganisme toxigene

infecţioase
Bacterii: Bacterii:
Campylobacter, Salmonella, Vibrio Clostridium botulinium, Bacillus
Parahaemolyticus, Escherichia coli, cereus, Staphylococcus aureus
Listeria monocytogenes, Clostridium
perphringens
Virusuri:
Rotavirus, Virusul hepatitei A, virusuri Mucegaiuri: specii micotoxinogenetice
mici cu structura rotunda (norovirus)
Protozoare: Cryptosporidium, Alge şi cianobacterii: prin intermediul

Giardia peştilor şi crustaceilor – saxitoxina
Microorganismele pot contamina alimentele înainte, în timpul sau ulterior procesării, prin
intermediul [10]:
10
- solului: clostridii, Bacillus, listerii, corynebacterii;
- apei: vibrioni, unele clostridii;
- aerului şi prafului: Bacillus, clostridii, corynebacterii, enterococi, Aeromonas;
- florei naturale a plantelor: listerii, enterobacterii, clostridii, leuconostoc,

enterobacter;
- florei naturale a animalelor:
 flora digestivă: colibacili, salmonelle, shigelle, yersinii,

campylobacterii, enterococi, clostridii, vibrioni, listerii, protozoare;
 flora tegumentară : streptococi, corynebacterii, stafilococ auriu;
- oamenilor (bolnavi sau purtători): stafilococ auriu, streptococi, enterococi,

enterobacter;
- culturilor starter: drojdii, bacterii lactice.
Anumiţi factori de mediu favorizanţi sunt cei care permit supravieţuirea şi multiplicarea
germenilor. Următorii factori sunt esenţiali:
- umiditatea – în funcţie de valoare, poate stimula sau inhiba dezvoltarea

microorganismelor [55]. Legătura dintre apa din produsele alimentare şi activitatea
enzimelor şi a microorganismelor, este evidenţiată prin intermediul activităţii apei (aa).
Activitatea apei este definită prin raportul dintre elasticitatea vaporilor de apă de la
suprafaţa produsului şi elasticitatea vaporilor de apă pură la saturaţie la aceeaşi
temperatură. Se consideră că activitatea apei reprezintă apa care se găseşte la dispoziţia
microorganismelor. Valorile numerice ale activităţii apei variază între 0 (la produse
complet anhidre) şi 1 (la apa pură), toate produsele alimentare încadrându-se în acest
interval. De exemplu, valoarea activităţii apei pentru zahăr şi cereale este de 0,1; pentru
fructe uscate este 0,72 – 0,8; pentru pâine şi brânză este de 0,96, iar pentru ouă, carne,
sucuri, legume şi fructe proaspete este de 0,97. Fiecare microorganism are cerinţe
diferite faţă de conţinutul de apă al mediului în care trăieşte. În general dezvoltarea
microbiană se constată în intervalul de activitate a apei de 0,620 – 0,995. La 0,60 – 0,65
se dezvoltă drojdiile osmofile, între 0,65 – 0,75 mucegaiurile xerofile, între 0,75 – 0,85
11
bacteriile halofile, iar între 0,91 – 1,00 toate celelalte bacterii. În tabelul 1.2 este
prezentată clasificarea alimentelor şi speciile de germenii patogeni ce se pot dezvolta în
alimente funcţie de valoare activităţii apei. Bacteriile reprezintă microorganismele cu
cele mai mari cerinţe de apă în mediul în care trăiesc şi se dezvoltă, fiind urmate de
mucegaiuri [13];
- temperatura – are o influenţă majoră asupra supravieţuirii microorganismelor în

general şi a celor patogene în special. Influenţa temperaturii asupra creşterii germenilor
patogeni este prezentată în tabelul 1.3. Durata expunerii la o anumită temperatură este şi
ea foarte importantă, influenţa corelaţiei timp-temperatură asupra creşterii
microorganismelor fiind redată în tabelul 1.4;
- pH-ul este al treilea factor de mediu care are influenţă asupra microorganismelor,
în funcţie de specie ele putând prefera diferite valori ale acestuia.
Evident, cea mai bună soluţie, în confruntarea cu acest tip de riscuri, o reprezintă o atitudine
de prevenire a contaminării alimetelor şi/sau de neutralizare a eventualelor microorganisme şi/sau
toxine a căror prezenţă este posibilă. În prevenire, se aplică adesea "Metoda celor 5M" care
include verificarea materiilor prime, materialelor, mâinii de lucru, mediului ambiant şi a metodei de
procesare, ca elemente potenţial contaminante ale fluxului tehnologic [5].
Numărul microorganismelor patogene care pot fi transmise şi prin alimente este în creştere,
câteva din acestea, în funcţie de sursa de contaminare, perioada de incubaţie şi simptomele
asociate toxiinfecţiei, sunt prezentate în tabelul 1.5.
12
Tabelul 1.2
Relaţia umidităţii cu dezvoltarea microorganismelor în alimente [9]
Valoarea activităţii apei Alimente Germeni patogeni

(aa)
Salmonella,Campylobacter, Yersinia,
Lapte, brânzeturi, carne şi peşte proaspete, Escherichia coli, Shigella, B. cereus,
0,98-0,99
legume şi fructe conservate fără sare sau zahăr Cl botulinum, stafilococ auriu, Vibrio
spp.
Lapte condensat, cele mai multe brânzeturi,

carne şi peşte (cu nivel redus de sare), Cele de mai sus – creşterea lor este
0,93-0,97 majoritatea mezelurilor, fructe conservate în întârziată sau stopată, cu excepţia
siropuri foarte dulci, produse de patiserie stafilococului auriu
umede
Stafilococ auriu, fără producere de

Lapte condensat îndulcit, unele brânzeturi,
0,85-0,99 toxine, mucegaiuri producătoare de
pâine, mezeluri
micotoxine
Făina, cereale, nuci, prajituri, fructe şi legume Bacteriile nu cresc, dar pot creşte
uscate, pudră de oua, lapte praf, dulceţuri, mucegaiurile, fără a produce micotoxine
0,60-0,84
peşte foarte sărat, unele brânzeturi tari dacă activitatea apei este mai mică de
învechite 0,8
Produse de cofetărie, ciocolată, miere, paste Microbii nu se mutliplică, dar sunt

<0,60
făinoase, pâine prăjită, biscuiţi, cipsuri viabili timp îndelungat
13
Tabelul 1.3
Influenţa temperaturii asupra creşterii microorganismelor patogene [10]
Creşterea (oC)
Grupa Patogene
Minim Optim Maxim
Psihrofile <0 10-15 20-25 Auremonas, Yersinia enterocolitică

(criofile)
Psihotrofe
0-5 25-37 45 Listeria monocytogenes, Cl.botulinum(tip E), unele
(psihrotolerante)
mucegaiuri micotoxigene
Mezofile 5-10 30-37 45-50 B. cereus, Vibrio spp, Cl. botulinum tipurile A si B,
stafilococ auriu
Termotrofe
5-25 42-46 50 Campylobacter jejuni, salmonella spp., Cl.
(termotolerante)
Perphringens
B. stearothermophilus (de alterare),

Termofile 35-40 55-60 70
Cl.thermosacharoliticum
14
Tabelul 1.4
Influenţa corelaţiei timp-temperatură asupra dezvoltării microorganismelor [10]
Influenţa timpului (ore) Depozitarea la temperatura camerei (timp Depozitare la temperatură scăzută
generaţie 20 minute) (7OC) (timp generaţie 60 minute)
0 1 1
1 8 2
2 64 4
3 512 8
4 9096 16
5 32768 32
6 262144 64
7 2097152 128
8 16000000 256
Rezultat Îmbolnăvire Sănătate
15
Tabelul 1. 5
Microorganisme patogene care pot identificate şi în alimente [14]
Microorganism Sursa Incubaţie Simptome
Anisakis spp. Peşte marin Câteva zile

Angină, diaree, dureri abdominale
Bacillus cereus Sol, praf, cereale, budinci, sosuri 1-5 ore Greaţă, dureri abdominale, diaree, vome
Păsări crude sau insuficient

tratate termic, lapte nepasteurizat Diaree infecţioasă acută, infecţii de tract urinar,
Campylobacter jejuni 1-7 zile
febră, greaţă, cefalee, artrită
Clostridium Sol, praf, apa contaminată, Febră, ameţeală, dispnee, xerostomie, paralizii,
12-36 ore
botulinum fructe, miere, apa din canalizări pierderea reflexelor
Sol, legume crescute în sol, praf,

Clostridium Crampe abdominale de mare intensitate, diaree,
fecale umane, feluri de mâncare 8-12 ore
perfringens deshidratare
cu carne (tocăniţe)
Diphyllobothrium Peşte de apă dulce 3-6
16
latum săptămâni Dificil de diagnosticat; anemie megaloblastică

(uneori)
Minim Dureri abdominale, diaree (uneori

Carne de vită, fecale, salată, suc
Escherichia coli sanguinolentă), febră, frisoane, greaţă,
de fructe 11 ore deshidratare (potenţial letal)
Larg răspândită în natură,

Listeria brânză, produse din carne, salata Cefalee uşoară, vome, meningită, febră
de varza 7-30 zile
monocytogenes (potenţial letal)
Peşte, scoici din ape

Virus Norwalk 24-48 ore Febră, cefalee, dureri abdominale, diaree, vome
contaminate, oameni contaminaţi
Dureri abdominale, diaree, febră, frisoane,

Salmonella Carne, produse lactate, fructe de 12-48 ore vome, deshidratare, insuficienţă renală
mare, salate netratate termic, (potenţial letal)
ciocolată
Dureri abdominale, diaree (uneori

Shigella spp. Fecale, contact cu persoane Maximum 4 zile sanguinolentă), febră, frisoane, cefalee,
bolnave, alimente cu umiditate deshidratare
ridicată
17
Contact direct cu persoane

Staphylococcus Vome, crampe abdominale, diaree, greaţă,
contaminate, păsări, alimente cu 2-4 ore
aureus deshidratare, transpiraţii, astenie
conţinut ridicat în proteine
Carne infectată de porc, urs,

Trichinella spiralis 9 zile Invadare musculară, mialgii, astenie
mistreţ, morsă
Crampe abdominale, diaree, greaţă, vărsături,

Vibrio Apă de mare, fructe de mare,
10-20 ore frisoane, stare subfebrilă, cefalee (potenţial
parahaemolyticus alimente sărate, castraveţi
letal)
Fecale, apa contaminată, moluşte

Febră, greaţă, dureri abdominale, icter, astenie,
Hepatita virala provenite din apa contaminată, 30 zile
hepatită
fructe congelate
Yersinia Carne crudă de porc, vită, apă, Simptomatologie digestivă de intensitate medie
3-7 zile
enterocolitica îngheţată spre mare, febră, artrită, infecţii cutanate şi
oculare
18
În continuare vom prezenta unele microorganismele implicate în contaminarea alimentelor,

afecţiunile determinate şi simptomatologia asociată. Din marele număr de germeni, ne vom opri
numai la aceia care sunt consideraţi de epidemiologi ca fiind extrem de importanţi din două
motive, care pot fi prezente concomitent sau nu [53]:
- frecvenţa mare a îmbolnăvirilor determinate;
- gravitatea manifestărilor .
1.1 CLOSTRIDIUM BOTULINUM
Clostridium Botulinum acţionează prin intermediul toxinei botulinice.
Este vorba, de fapt, de un grup de bacterii de regulă prezente în sol. Există mai multe tipuri
de toxine care pot fi produse, de la A, la G, dar numai tipurile A, B, E şi F pot da îmbolnăviri la
om [7].
Din punct de vedere al căii de patrundere a toxinei în organism, există 3 tipuri de botulism:
digestiv, prin ingestie de alimente conţinând toxine; cutanat, prin contaminarea cu toxină a
plăgilor şi botulismul copiilor, unde ingestia de spori duce la dezvoltarea bacteriei în tubul
digestiv şi elaborarea de toxină în corpul consumatorului. Bacteria produce toxina în condiţii de
anaerobioză şi de aciditate redusă [7]. Toxina botulinică este termolabilă, fiind distrusă de
temperaturi de 800C şi o expunere de cel puţin 10 minute.
De remarcat că, este vorba de o bacterie sporulată care poate supravieţui în condiţii vitrege
de mediu, mai ales în alimente care au fost procesate insuficient sau incorect termic.
Sursa de contaminare. Cel mai frecvent incriminate sunt alimentele din conserve incorect
sterilizate, ambalate în vid sau în atmosferă modificată [4]. Desigur, cazurile apar mai des în
urma ingestiei conservelor produse în gospodării individuale dar, ocazional, pot fi întâlnite şi
cazuri provocate de produse industriale.
19
Alimentele la risc sunt considerate a fi: cârnaţii, salamurile, diferite preparate din carne,
legumele conservate şi fructele de mare [26]. De asemenea, mierea poate fi contaminată, datorită
sporilor bacterieni care pot fi găsiţi în cantităţi reduse şi nu se recomandă administrarea acestui
produs la copiii mai mici de 12 luni [17].
Simptomele toxiinfecţiei. Declanşarea bolii are loc la 12-36 ore după ingestia toxinei, uneori
şi la câteva zile distanţă.
Simptomatologia constă în simptome neurotoxice, inclusiv diplopie, disfagie, dizartrie şi

paralizie progresivă a respiraţiei, prin interesarea nervului vag. Datorită evoluţiei potenţial fatale,
botulismul trebuie tratat de urgenţă în unităţi de specialitate [6, 17].
1.2 CAMPYLOBACTER
Campylobacterioza este determinată de germeni din specia Campylobacter, îmbolnăvirile

omului având ca agent etiologic cel mai frecvent pe Campylobacter jejuni.
Un studiu recent cu privire la frecvenţa campylobacteriozelor în ţările în curs de dezvoltare

a oferit o perspectivă cu privire la prevalenţa infecţiilor cu respectivul germen, el fiind în acest
moment cea mai comună bacterie patogenă izolată de la copiii mai mici de 2 ani cu diaree [1].
Rata de izolare la copiii mai mici de 5 ani a fost estimată la 40.000/100.000 – 60.000/100.000,
comparativ cu 300/100.000 în ţările dezvoltate. Este fără îndoială bacteria care provoacă cele mai
multe cazuri de gastroenterită în ţările în curs de dezvoltare, depăşind la distanţă totalul
îmbolnăvirilor date de alte bacterii (Escherichia coli, Salmonella, Clostridium, Listeria). De
asemenea, studiul a indicat drept cale majoră de infecţie pentru om contaminarea mediului şi a
alimentelor. O verificare a păsărilor comercializate în Bangkok şi Nairobi [1] a găsit rate de
contaminare cu Campylobacter de 40% - 77%. Coker şi colaboratorii consideră că această
bacterie va rămâne în topul primelor 10 patogeni izolaţi pe glob şi în 2020 [11]. Campylobacter
este considerată a fi o mare povară în ţările în curs de dezvoltare, mai ales că diareea şi
bacteriemia provocate de campylobacterii apar frecvent la pacienţii cu HIV/SIDA [11].
20
Ca incidenţă în ţările dezvoltate, reprezintă a doua cauză de toxiinfecţie alimentară din

Statele Unite şi prima cauză de boală diareică acută în Regatul Unit [5]. Campylobacteriile par a
fi foarte bine adaptate la viaţa din organismul păsărilor, care pot deveni, în consecinţă, purtătoare
sănătoase. În Europa anului 2006, conform datelor Autorităţii Europene de Siguranţa Alimentelor
(EFSA), Campylobacter este cea mai frecventă zoonoză transmisă oamenilor, cu 46 de cazuri la
100.000 de persoane [30].
Bacteriile sunt fragile. Se distrug cu uşurinţă la umiditate scazută şi prin expunere la oxigen.
Sunt microaerofile, preferă să se dezvolte în medii mai sărace în oxigen, iar congelarea le reduce
numărul [40].
Sursa de contaminare Alimentele potenţial purtătoare sunt carnea crudă sau insuficient
tratată termic de pasăre, vită sau oaie (se contaminează la abator, prin practici incorecte de
tranşare: spre exemplu microorganismul prezent în tubul digestiv al animalului este dispersat în
întreaga carcasă) şi laptele ne - sau incorect pasteurizat (vacile sau oile pot fi purtătoare
sănătoase). Acestea pot contamina direct sau indirect alte produse salubre (contaminare
încrucişată). De asemenea, apele de suprafaţă netratate (inclusiv apele montane) pot fi
contaminate, germenii provenind din materiile fecale ale păsărilor sălbatice sau ale vacilor sau
oilor purtătoare [18]. O sursă de infecţie care poate avea un rol important în anumite situaţii o
reprezintă animalele de companie, care se pot îmbolnăvi şi contamina apoi mediul domestic.
Transmiterea infecţiei de la om la om este excepţională [40].
Cercetări foarte recente care au urmărit la nivel de genom tipurile de campylobacterii din
mediu, din produse de origine animală şi de la persoanele afectate au arătat că, deşi se pot detecta
cazuri sporadice de îmbolnăviri la om cu germeni proveniţi din mediu sau de la vieţuitoare
sălbatice, cele mai multe îmbolnăviri se realizează cu tipuri de bacterii provenite de la animalele
de fermă. Deci prepararea sau consumul de carne infectată reprezintă indubitabil calea de
transmitere principală [64]. Transmiterea pe lanţul alimentar poate fi controlată prin diverse
metode. Prevenirea contaminării încrucişate a carcaselor în timpul procesării este o măsură
extrem de eficientă şi care poate fi realizată, de exemplu, prin minimalizarea contactului cu
materii fecale animale, prin tratarea carcaselor cu agenţi antimicrobieni, prin sterilizarea
echipamentelor şi prin manipularea atentă a animalelor sau penelor (fulgilor) contaminate.
21
Produsele din carne pot fi tratate direct, prin iradiere sau congelare [43]. O altă măsură eficientă
ar fi promovarea unor standarde superioare de igienă pentru preparare şi tratament termic [32].
Simptomele toxiinfecţiei Doza infectantă de Campylobacter este foarte redusă, mai puţin de
500 de germeni pot declanşa boala. O picatură de bulion provenit de la o carcasă crudă de pui
infectat poate determina simptomatologia specifică. De aceea, o situaţie frecventă care poate
conduce la îmbolnăvire o reprezintă folosirea aceloraşi suprafeţe sau ustensile atât pentru
prelucrarea alimentelor insalubre, cât şi a celor salubre.
Boala se instalează la 2-5 zile de la ingestia produselor contaminate şi are o evoluţie de

circa 7-10 zile, cu diaree, crampe abdominale, febră şi, uneori, scaune sanguinolente [6]. Nu este
o afecţiune de mare gravitate dar astăzi este cunoscut faptul că infecţiile de acest tip pot declanşa,
la câteva săptămâni după încheierea sindromului digestiv, instalarea unei afecţiuni autoimune,
sindromul Guillain-Barré (după unele surse, o infecţie din 1000 cu Campylobacter jejuni ar
determina evoluţia către sindromul GB) [8].
1.3. ESCHERICHIA COLI
Sub această denumire se ascunde, de fapt, un grup mare de bacterii cu caracteristici diverse.
O bună parte sunt bacterii saprofite, altele sunt însă patogene.
Tropismul formelor patogene este diferit, bacteriile putând determina o patologie digestivă,
infecţii urinare, respiratorii (inclusiv pneumonie), etc [6].
Modalitatea de acţiune a unor tipuri de E. coli este aceea prin intermediul sintezei unei
toxine de tip Shiga, de aceea ele se mai numesc STEC (Shiga toxin-producing E. coli) . Alte
denumiri referitoare la acelaşi grup sunt VTEC (verocytotoxic E. coli) sau EHEC
(enterohemorrhagic E. coli) [19]. Din acest grup, cea mai frecvent identificată în America de
Nord şi Europa este E. coli O157:H7. Evident, şi alte serogrupuri de STEC produc îmbolnăviri:
22
O26, O111 şi O103 sunt cel mai frecvente serogrupuri non-O157 întâlnite în practica
epidemiologică [11].
Sursa de contaminare STEC pot fi întâlnite (destul de rar) la animalele de fermă sau
sălbatice, care pot fi purtătoare sănătoase ale bacteriei. Rumegătoarele sunt principalele surse de
infecţie (vite, capre, oi, căprioare, elani), iar vitele rămân sursa centrală de infecţie pentru om.
De remarcat că, în transmiterea bacteriei pot interveni şi alte animale, cum ar fi porcii sau
păsările, care pot prelua STEC din mediu şi pot ajuta la răspândirea lor [19].
Carnea pentru consum uman se poate contamina la abator, diseminarea fiind şi mai
importantă atunci când aceasta este ulterior tocată [32]. Şi laptele crud se poate contamina, fie cu
germeni de pe uger, fie cu germeni de pe echipamentul folosit la prelucrare. Bacteria poate fi
astfel regăsită şi în brânza proaspată produsă din lapte crud [58]. Alte surse de infecţie sunt:
legumele sau sucurile de fructe contaminate cu fecale de animale purtătoare, consumate fără a fi
igienizate (spălare, tratament termic) în prealabil, mezelurile netratate termic sau insuficient
tratate [59]. Omul se poate contamina şi prin înot în/sau consum de ape contaminate.
Transmiterea de la om la om este posibilă dacă nu sunt respectate regulile elementare de igienă
individuală (frecvent la copii mici, risc crescut la persoanele implicate în îngrijirea acestora).
Doza infectantă nu se cunoaşte cu precizie, dar se bănuieşte a fi mică. Tratamentul termic
corespunzător distruge microorganismul, aspectul fiind valabil inclusiv pentru pasteurizarea
laptelui [19].
După anul 2000, se constată un declin în ţările dezvoltate a cazurilor apărute în urma
consumului de carne contaminată, mai ales datorită controlului riguros la nivel de abator şi prin
accentul pus pe tratamentul termic corect al diferitelor produse, inclusiv în lanţurile de
restaurante fast-food [31]. Cifrele de mai sus, alături de altele similare, arată însă că a crescut
numărul cazurilor provocate de alte alimente consumate în stare crudă (fructe, zarzavaturi) [51].
Destul de des, au început sa fie izolate şi formele O26 şi O111, foarte toxice dar rar întâlnite până
în prezent [39]. Aceste situaţii se datorează excelentei supravieţuiri a bacteriei în afara colonului.
Experimentele efectuate de Michael Doyle, director al Centrului pentru Siguranţa Alimentului de
la Universitatea din Georgia, au arătat că E. coli O157 poate supravieţui în câmp peste 77 zile pe
salată, 175 de zile pe morcovi şi cel puţin 85 de zile pe ceapă [35].
23
În toamna anului 2006, în SUA, a fost raportat un număr mare de îmbolnăviri cu bacteria in
discuţie în urma consumului de spanac, contaminat în câmp cu dejecte de la vitele care păşteau în
apropiere şi de la mistreţii prezenţi în zonă [28]. Dintre bolnavi, 104 persoane au fost spitalizate,
au existat 3 decese şi 31 de cazuri de sindrom hemolitic-uremic [27, 28]. În următoarele luni ale
aceluiaşi an, s-a semnalat o noua izbucnire de colibaciloză, având drept cale de transmitere, de
această dată, salata Eisberg, comercializată într-un lanţ de restaurante (Taco Bell).
Calea prin care bacteria ajunge din tubul digestiv, pe legume este cea a îngrăşămintelor
naturale proaspete sau a apei tratate provenite din canalizarea urbană, acolo unde chiar şi
tratamentul terţiar nu a reuşit să elimine total riscul legat de prezenţa bacteriei. Ea poate să ajungă
pe câmpuri şi prin intermediul apelor reziduale provenite de la fermele de animale care se
infiltrează întamplător în zona culturilor, ca şi prin intermediul prafului provenit din ferme.
Soluţii eficiente sunt greu de găsit, dar se fac cercetări cu privire la vaccinuri care să
minimalizeze eliminarea bacteriei în materiile fecale de către animalele, la identificarea unor
bacteriofagi care să aibă drept ţintă E. coli O157, precum şi la intervenţia la nivelul mecanismelor
de apărare antibacteriană la animalelor de fermă.
Simptomele toxiinfecţiei Frecvenţa îmbolnăvirilor cu O157 nu este cunoscută, ca şi în cazul

altor boli diareice, deoarece nu toţi pacienţii se adresează unităţilor medicale pentru tratament.
Declanşarea simptomatologiei are loc la 2-5 zile de la consumul alimentelor contaminate. Doza
infectantă este foarte mică (50 de microorganisme). Infecţia poate fi asimptomatică sau se
manifestă prin diaree sanguinolentă severă şi crampe violente. Febra sau o stare subfebrilă pot fi
şi ele prezente. Evoluţia este de regulă favorabilă, către rezolvare, în 5-10 zile. Uneori bolnavii
pot rămâne purtători sănătoşi. S-a constatat la un mare număr de copii mici că aceştia pot elimina
bacteria în scaun 1-2 săptămâni după rezolvarea clinică a infecţiei şi, rareori, că pot exista
indivizi care o elimină şi la câteva luni de la infecţie [12].
Problema importantă ridicată de infecţiile cu O157 este aceea că, la anumite persoane, mai
ales la grupele de vârstă sensibile (copii sub 5 ani, bătrâni), boala diareică se poate complica cu
sindrom hemolitic-uremic (HUS) [19, 33]. Debutul sau are loc la aproximativ 10 zile de la
rezolvarea tulburărilor digestive. În medie, 2-7% din infecţii au această complicaţie potenţial
letală. O statistică din SUA arată că, sindromul hemolitic-uremic este principala cauză de
24
insuficienţă renală acută la copii, iar cele mai multe cazuri de sindrom sunt cauzate de
Escherichia coli [3].
1.4. SALMONELLA
Germenii din această categorie sunt cunoscuţi de mult timp. Ei reprezintă cea mai frecventă
cauză de toxiinfecţie alimentară în cele mai multe zone ale globului (inclusiv în România) şi o
cauză importantă de deces prin consum de alimente contaminate. Serotipurie Typhimurium şi
Enteritidis sunt cel mai frecvent incriminate în producerea îmbolnăvirilor la om. Copiii mai mici
de 5 ani au o rată de 5 ori mai mare a îmbolnăvirilor cu salmonele decât rata totală constatată la
alte vârste [21].
Sursa de contaminare Salmonelele pot fi prezente în tubul digestiv al omului şi animalelor

sau păsărilor (chiar şi al reptilelor), de unde, prin dejecte, pot contamina produsele alimentare.
Trebuie reţinut că, animalele de companie pot fi surse de Salmonella, în categoria animalelor de
companie purtătoare incluzându-se şi păsările şi reptilele. Sunt citate, de exemplu, izbucniri de
salmoneloze produse de bacterii transmise prin intermediul broaştelor ţestoase care trăiesc în
habitat uman [42].
Alimente cu grad crescut de risc în ceea ce priveşte Salmonella sunt ouăle crude sau
insuficient tratate termic, carnea crudă (indiferent de tip, inclusiv peşte), laptele nepasteurizat şi
produsele lactate fabricate din lapte nepasteurizat, creveţii şi scoicile, fructele şi legumele crude,
neigienizate [26]. Ca şi în cazul altor germeni, în ziua de astăzi o atenţie majoră trebuie acordată
legumelor şi fructelor, deoarece ele sunt produse în expansiune din punct de vedere a cantităţii
consumate [49]. Atunci când se servesc crude (în compoziţii diverse) pot deveni un suport
excelent şi pentru salmonele [52].
În perioada primavară-vară a anului 2008 un serotip rar de salmonelă enterică, serotipul

Saint-Paul, a determinat în SUA şi Canada un număr extrem de mare de îmbolnăviri,
reprezentând cea mai gravă epidemie de salmoneloză din 1985 încoace [22]. Vehiculul bacteriei
s-a dovedit a fi un component al sosului proaspăt (salsa) de legume (roşiile sau ardeii),
25
contaminat de către personalul manipulant, care nu a respectat norme elementare de igienă

personală.
Cu mare atenţie trebuie privite ouăle crude, mai ales dacă este vorba de ouă de palmipede.
Adeseori ouăle sunt folosite fară tratament termic în preparate complexe, unde consumatorul nu
le mai poate identifica (maioneze, sos olandez, salată Cezar, tiramisu, îngheţată, crème sau
glazuri), de unde şi riscul sporit ridicat de aceste produse [19].
În ceea ce priveşte carnea, ca atare sau sub diferite alte forme (chiftele, pârjoale,
hamburgeri), pentru a nu reprezenta o sursă de contaminare trebuie tratată termic până cand îşi
pierde culoarea roz şi în interior.
Ca şi la alţi germeni, şi la salmonele este posibilă ajungerea acestora în produse alimentare

prin contaminare încrucişată. Alimentele salubre trebuie ferite de contactul cu produsele din
carne netratate termic. La fel, toate ustensilele (tocătoare, cuţite, maşini de tocat) şi mâinile
lucratorilor trebuie spălate atent după ce au venit în contact cu carne crudă sau ouă netratate
termic [19].
Simptomele toxiinfecţiei Simptomele datorate îmbolnăvirii cu Salmonella apar după o

perioadă de 8-12 ore de la ingestia alimentului contaminat şi constau în crampe, diaree, greaţă,
vărsături. De regulă intensitatea acestora este uşoară, dar pot exista şi cazuri grave la copii,
bătrâni sau imunodeficitari. Există situaţii în care funcţionarea normală a intestinului se reia abia
la câteva luni de la rezolvarea episodului acut [12]. Un număr redus de persoane care au făcut
salmoneloză acuză, după un timp, dureri articulare, irită, uretrită, caracteristice sindromului
Reiter, fără legatură cu eventualul tratament antibiotic administrat împotriva bacteriei în timpul
episodului acut. O altă problemă a infecţiilor cu Salmonella, este aceea că unele tipuri au devenit
rezistente la antibiotice, ceea ce face dificil tratamentul în formele generalizate. Cauza
fenomenului pare a fi folosirea antibioticelor în mod nejudicios, ca promotor al creşterii
animalelor de fermă [3].
O persoană cu salmoneloză nu trebuie să prepare alimente până la vindecarea completă. În

cazul în care este vorba de indivizi care lucrează în contact cu alimentele (industrie,
26
comercializare, preparare sau servire), ei pot intra din nou în activitate numai după efectuarea
unei coproculturi şi obţinerea rezultatului negativ.
Frecvenţa crescută a salmonelozelor a condus la stabilirea de măsuri de profilaxie având

drept obiectiv diminuarea acestui tip de îmbolnăvire. Ameliorarea igienei animalelor de fermă, a
igienei din abatoare, a tehnicilor de recoltare a fructelor şi legumelor ca şi a tehnicilor de
ambalare pot interveni în prevenirea contaminării alimentelor cu salmonele [54]. Educaţia
sanitară corectă a lucrătorilor din industria alimentară, ca şi procedurile de inspecţie a unităţilor
de alimentaţie publică pot preveni contaminarea încrucişată şi diferite alte erori care pot să apară
în manipularea alimentelor [54]. O altă măsură importantă de profilaxie este extinderea folosirii
de ouă pasteurizate în restaurante, spitale, cămine. În viitor, iradierea cărnii crude sau alte
procedee de igienizare se vor putea dovedi utile [47].
1.5.LISTERIA MONOCYTOGENES
Boala determinată de Listeria se numeste listerioză şi reprezintă o infecţie severă,

recunoscută ca fiind o serioasă problemă de sănătate publică atât în Europa, cât şi în America de
Nord. O cincime din cei care fac cazuri grave de listerioză anual în SUA decedează. Grupurile-
ţintă afectate sunt femeile însărcinate (boala este de 20 de ori mai frecventă ca în rândul altor
adulţi sănătosi şi o treime din cazurile de listerioză apar la femei însărcinate), seniorii, nou-
născuţii, adulţii imunodeprimaţi, cu cancer, diabet, boli renale sau aflaţi sub tratament cu
glucosteroizi (deoarece imunitatea anti-Listeria este de tip celular, dependentă de limfocitele T)
[20]. O persoană cu SIDA se confruntă cu un risc de 300 de ori mai mare de a face listerioză, faţă
de un adult cu sistem imun integru [20]. Copiii sau adulţii care nu intră în nici unul din grupurile
de mai sus pot, ocazional, să se infecteze cu Listeria, dar intensitatea simptomatologiei este
redusă.
Sursa de contaminare Bacteria este prezentă în natură, în sol şi apă, în apele reziduale, în
materialul vegetal în descompunere, la animalele de fermă, de companie sau la alţi oameni. Este
27
un germen extrem de rezistent la acţiunea factorilor de mediu, supravietuind şi multiplicandu-se

la temperaturi reduse (în frigider) sau mai ridicate, în mediu salin sau cu o aciditate ridicată.
Legumele şi fructele se pot contamina cu listerii din sol sau din îngrăşăminte, animalele pot
fi purtătoare sănătoase si transmite bacteria produselor alimentare de tipul cărnii sau a derivatelor
lactate. Au fost găsite listerii într-o mare varietate de alimente crude (carne crudă, zarzavaturi),
dar şi în alimente procesate, care s-au contaminat ulterior tratamentului termic (brânzeturi,
mezeluri) [45]. De asemenea, laptele netratat termic sau preparatele care derivă din acesta pot să
conţină bacteria. Listeria este distrusă de temperaturile ridicate (inclusiv de pasteurizare), dar nu
trebuie neglijat riscul contaminării terminale, înainte de ambalare, după ce tratamentul termic a
fost corect efectuat. Printre alimentele cel mai des incriminate în transmiterea listeriilor amintim
preparatele lactate nepasteurizate (inclusiv brânzeturile moi de tip feta, Brie, Camembert,
brânzeturi albastre sau îngheţatele), preparatele din carne, peştele afumat, hot-dog-ul,
semipreparatele şi alimentele “gata de consum” (salate cu şuncă, fructe de mare, surimi, pui,
pateuri de ficat, etc) [36, 54]. Una din cele mai recente izbucniri de listerioză este încă în curs de
desfăşurare în Canada şi se datorează unor mezeluri corect tratate termic dar care, probabil s-au
contaminat în timpul ambalării [20].
Simptomele toxiinfecţiei Listerioza este determinată de transmiterea verticală a germenului

(transplacentar sau la naştere) sau prin consum de alimente contaminate. Doza infectantă depinde
de grupul căruia îi aparţine consumatorul: un adult sau copil sănătos pot consuma alimente
contaminate fără a face boala manifestată clinic, dar dacă aparţin grupelor de risc numărul de
bacterii necesare pentru declanşarea simptomatologiei este foarte redus. Alimentele cel mai
frecvent incriminate în producerea bolii trebuie deci strict evitate de aceşti indivizi [12].
Incubaţia în listerioză are o durată variabilă (7-30 de zile, cu o valoare minimă de 48-72 de
ore) şi are un aspect nespecific, cu febră, mialgii, uneori simptomatologie gastro-intestinală
(greaţă, diaree). Afectarea nervoasă poate determina cefalee, redoarea cefei, confuzie, convulsii.
Infecţia la femeia gravidă determină o simptomatologie uşoară, similară unei gripe, dar poate
conduce la moartea produsului de concepţie, infectarea acestuia sau naşterea prematură [12].
28
1.6. STAFILOCOCUL ENTEROTOXIGEN
Stafilococul auriu este o bacterie relativ larg răspândită, ea putând fi găsită la aproximativ
25% din oamenii sănătoşi şi la animale, pe tegumente şi la nivelul căilor respiratorii superioare.
În acest capitol discutăm despre el deoarece are capacitatea, în condiţii propice de mediu, să
sintetizeze câteva toxine care sunt incriminate în declanşarea toxiinfecţiilor alimentare.
Sursa de contaminare Surse de stafilococ pot fi lucrătorii din sectorul alimentar care vin în
contact cu produsele şi care sunt purtători sau laptele şi brânzeturile contaminate. Stafilococul
rezistă într-un mediu cu o salinitate inalta, de aceea poate fi regăsit şi în alimente sărate, de
exemplu în şuncă. Dacă alimentele contaminate sunt păstrate la temperaturi ridicate, stafilococul
se multiplică şi începe să secrete toxina care produce afecţiunea digestivă. Este interesant faptul
că stafilococii pot fi distruşi prin tratamente termice uzuale, dar toxina lor este termorezistentă,
nefiind inactivată prin temperaturile la care sunt supuse, obişnuit, alimentele [24].
Ţinând seamă de sursele de infecţie, este limpede ca produsele “sensibile” sunt cele puţin
sau deloc tratate termic şi care reclamă prepararea manuală, cum ar fi: produsele din carne
(inclusiv tocăturile), peştele, preparatele proaspete din lapte, preparatele cu ou, salatele cu peşte,
paste sau cartofi, budincile, sandvişurile, produsele de patiserie (mai ales cele cu cremă) [24].
Simptomele toxiinfecţiei Deoarece stafilococul acţionează prin intermediul unei toxine,

declanşarea afecţiunii este rapidă (30 de minute – 8 ore după ingestie) şi nu necesită tratament
antibiotic. Manifestările constau în diaree, vărsături, greaţă şi dureri abdominale, durata lor fiind
de 24 –48 de ore, iar evoluţia, de cele mai multe ori favorabilă [12].
Toxinele stafilococice ar putea fi, teoretic, folosite ca agenţi de bioterorism, fie prin
contaminarea alimentelor sau apei, fie prin intermediul aerosolilor. Inhalarea unei doze reduse de
enterotoxină stafilococică B poate determina febră, tuse, dispnee, cefalee, greaţă şi vome. În doze
mai mari, consecinţele inhalării pot fi grave [24].
29
1.7. SHIGELLA
Îmbolnăvirea cu Shigella se numeşte dizenterie bacilară şi se estimează că produce anual

aproximativ 448.000 de cazuri de diaree. Bacteriile din familia Shigella îşi datorează numele
savantului japonez Shiga, care le-a descoperit acum mai bine de 100 de ani. Există diferite tipuri
de shigelle: Shigella sonnei, cunoscută şi ca Shigella de grup D, determină 2/3 din dizenteriile
bacilare anuale din SUA, Shigella flexneri, sau Shigella de grup B, determină restul
îmbolnăvirilor. Alte tipuri de Shigella sunt destul de rare în ţările dezvoltate, fiind identificate cu
o mai mare frecvenţă în ţările în curs de dezvoltare. Tipul 1 de Shigella dysenteriae poate
determina epidemii letale [23].
Sursa de contaminare Bacteria are nevoie de un excretor uman, fiind specifică omului. Ea
este prezentă în scaunele diareice ale persoanelor infectate şi încă o săptămână sau 2 după
vindecarea clinică. Cele mai multe infecţii cu Shigelle sunt transmise pe calea mâinilor murdare,
în condiţiile nerespectării unor reguli elementare de igienă (spălat atent pe mâini după folosirea
toaletei). O grupă predispusă la risc este reprezentată de copiii mici, precum şi de tovarăşii de
joacă ai acestora şi de persoanele care îi îngrijesc [23]. Germenul poate să ajungă şi pe alimente,
care nu se modifică organoleptic în urma contaminării. Contaminarea se produce fie pentru ca o
persoană purtătoare nu se spală pe mâini înainte de a manipula produsele, fie pentru că legumele
se contaminează de la apa nepotabilă folosită la irigaţie [51]. Vectorii (muştele) pot adeseori
interveni. Apele se pot contamina de la apele reziduale sau dacă persoane bolnave înoată sau se
joacă în interior (bazine cu apă în care se joacă copii mici la creşe, de ex). Apa contaminată poate
îmbolnăvi dacă este băută sau dacă în ea se joacă sau înoată oameni.
Odată ajunsă în alimente, Shigella se multiplică luxuriant dacă acestea sunt păstrate la
temperatura camerei. Printre alimentele cel mai frecvent citate în episoadele de dizenterie
bacilară, sunt de amintit laptele şi produsele lactate, preparatele cu carne de pasăre, salatele.
Simptomele toxiinfecţiei Persoanele contaminate pot fi asimptomatice, dar reprezintă

potenţiali excretori. Manifestările clinice includ crampe abdominale şi diaree sanguinolentă,
30
debutând la 1-2 zile după expunere. Dacă infecţia este severă şi se însoţeşte de febră ridicată iar
bolnavul este un sugar sau un copil mic, pot sa intervina şi convulsii febrile. Refacerea după
îmbolnăvire este rapidă şi completă, deşi uneori pot trece câteva luni până la normalizarea totală
a funcţiilor intestinale. Aproximativ 2% din cei care au avut o infecţie cu Shigella flexneri pot
dezvolta sindrom Reiter. Acesta are o etiologie autoimună şi apare numai la persoanele genetic-
predispuse [12].
Trecerea prin dizenteria bacilară asigură o imunitate de câţiva ani, dar numai faţă de
serotipul care a produs îmbolnăvirea.
1.8 CALCIVIRUS
(Norwalk-like virus, Norovirus)
Norovirusurile fac parte din familia calcivirusurilor (denumite anterior “Norwalk-like

viruses”, NLVs sau virusuri mici, rotunde). Aceste virusuri au tropism digestiv, determinând o
gastroenterită (“gripa digestivă”). Norovirusurile nu sunt germeni noi, dar au atras atenţia în
ultimul timp pe măsură ce s-a observat cât de multe cazuri de îmbolnăvire digestivă li se
datorează. Testarea pentru aceste virusuri nu este realizată în mod curent, de aceea este posibil ca
mulţi din cei afectaţi să fie omişi.
Sursa de contaminare Dacă sursa de infecţie este întotdeauna umană, căile de transmitere a
norovirusurilor sunt diverse. Ele includ consumul de alimente şi apa contaminate, atingerea
obiectelor contaminate cu mâna, dupa care este atinsă gura, contactul direct cu persoana bolnavă
(îngrijitori, persoane care folosesc aceleaşi tacâmuri cu bolnavul, etc). Alimentele se pot
contamina prin contact direct cu mâini contaminate sau cu suprafeţe contaminate sau chiar prin
intermediul unor eventuale picături de lichid de vomă provenind de la un bolnav aflat în imediata
apropiere. Facilitatea contaminării şi doza infectantă foarte mică (aproximativ 100 de particule
virale) fac ca gastroenterita virală să fie foarte greu de prevenit. Unele alimente pot fi deja
contaminate atunci când ajung la un magazin sau un restaurant, sursa fiind chiar la originea
produselor (scoici provenite din ape contaminate, fructe congelate sau salate contaminate). Deşi
31
virusul nu se înmulţeste în alimente sau apa, el poate supravieţui suficient astfel încât să producă
îmbolnavirea. Un risc deosebit pentru consumator îl ridică persoanele care lucrează cu alimentele
şi care sunt bolnave de gastroenterită virală. Multe izbucniri au avut loc în restaurante, vapoare de
croazieră, cămine, spitale, şcoli, tabere de vară şi la banchete, locuri în care oamenii consumă
alimente preparate de alţii. Se estimează că aproximativ jumătate din focarele de toxiinfecţie
alimentară din SUA au la origine norovirusuri [25].
De aceea, este necesar ca personalul care vine în contact cu alimentele să nu lucreze atunci
când are gastroenterită, iar ca măsură generală profilactică (viabilă nu numai pentru infecţiile cu
norovirus), să se respecte cu stricteţe măsurile de igienă personală la folosirea toaletei. Mai mult,
suprafeţele pe care a ajuns lichid de vomă (ţinând seamă că vomele explozive sunt uzuale în
infecţia cu Norovirus) trebuie dezinfectate atent, inventarul moale care a venit în contact trebuie
spălat la temperaturi ridicate, eventualele alimente aflate în zonă trebuie aruncate. Printre alte
măsuri de profilaxie sunt de amintit: folosirea în restaurante numai a scoicilor provenite de la
surse care respectă normele de igiena, spălarea atentă a legumelor crude, managementul corect al
deşeurilor. În centrele mici, familiale, de catering, copiii bolnavi şi scutecele acestora trebuie să
fie excluse din aria în care se prepară mâncarea.
Simptomele toxiinfecţiei Simptomatologia norovirozei constă în greaţă, vărsături şi/sau

diaree, alături de crampe abdominale. Unii bolnavi au şi cefalee, febră şi frisoane, mialgii.
Intensitatea simptomelor poate să fie extrem de ridicată, iar la grupele de risc (copii mici, bătrâni,
persoane cu imunitatea deficitară) deshidratarea poate fi foarte importantă. Durata perioadei
simptomatice este redusă, de 1 – 2 zile. Incubaţia este de 24 – 48 de ore, dar s-au semnalat şi
ocazii în care a fost de numai 12 ore. Bolnavii continuă să excrete virusul 1 – 2 săptămâni de la
rezolvarea simptomelor, dar nu există dovezi până în acest moment că ar deveni excretori cronici
[25].
32
1.9 ASPECTE ALE PREVENIRII CONTAMINĂRII
Raportul CAST din anul 1999, Council for Agricultural Science and Technology (CAST) -
“Foodborne Pathogens: Risks and Consequences”, menţionează că în lumea contemporană, în
ciuda progreselor făcute de medicina profilactică şi curativă, nu se poate atinge un nivel nul al
riscului microbiologic şi nici nu există, cel puţin până în prezent, o metodă eficace care să
elimine toţi patogenii şi toxinele acestora din lanţul alimentar. De asemenea, se arată că, în ciuda
enormelor progrese făcute în ameliorarea calităţii şi a siguranţei alimentelor, produsele crude pot
fi contaminate şi germenii pot supravieţui chiar şi în condiţiile unor controale amănunţite în
timpul fluxurilor de procesare. Mai mult, alimentele pot fi în continuare contaminate oricând în
cursul preparării, servirii sau depozitării. Tot raportul CAST reia un adevăr unanim recunoscut:
acela că oricine din lanţul alimentar, de la producător, la procesator, trebuie să dea dovadă de o
maximă vigilenţă în controlul factorilor de risc microbiologici.
Printre factorii cei mai importanţi care pot pune probleme atunci când se încearcă controlul
riscului biologic, raportul îi aminteşte pe următorii, la fel de valabili şi astăzi, 9 ani mai târziu:
- spălarea insuficientă a tacâmurilor şi a mâinilor consumatorilor;
- tratamentul termic necorespunzător la care sunt uneori supuse produsele din carne,
cu atât mai mult cu cât între 1983 şi 2020 consumul mondial de carne a fost prognozat să se
dubleze, cea mai mare creştere fiind în ţările în curs de dezvoltare [29];
- intervenţia unor germeni noi, care până în prezent nu erau asociaţi cu un risc
crescut de transmitere prin alimente;
- sistemul de aprovizionare cu alimente care a devenit de decenii global: peste 50%

din fructele şi legumele proaspete din pieţele ţărilor dezvoltate sunt importate din ţări în
curs de dezvoltare [61]. Experţii în siguranţa alimentară au declarat că o simplă deplasare la
piaţa de legume poate determina apariţia, la consumator, a “diareii turiştilor”;
- frecvenţa crescândă a deplasărilor în scop turistic: deplasările şi excursiile către

ţări cu standarde reduse de igienă alimentară are un mare impact.
33
La nivel global, anual 1,6 miliarde de oameni călătoresc cu avionul [41]. Rapiditatea
călătoriilor aviatice semnifică şi faptul că persoanele contaminate pot aduce rapid germeni
în ţara de origine, devenind surse de infecţie pentru familie şi comunitate, atât prin
transmitere directă, de la persoană, la persoană, cât şi prin contaminare încrucişată, având
drept cale de transmitere produsele gătite în casă. OMS recunoaşte potenţialul mare al
acestui tip de transmitere, oferind o multitudine de argumente cum ar fi, de exemplu, faptul
că 64% din turiştii care părăseau Thailanda în 1995 sufereau de diaree [65];
- frecvenţa din ce în ce mai mare a meselor luate în afara locuinţei sau, şi mai mult,
a consumului casnic a unor alimente preparate în exterior (riscurile de contaminare se
amplifică).
În paralel, microorgansimele se adaptează şi evoluează, putându-şi creşte virulenţa. La acest

capitol merită amintit faptul că germeni care astăzi se regăsesc pe primele locuri în etiologia
toxiinfecţiilor alimentare (Escherichia coli O157:H7, Listeria, Campylobacter) atât în ceea ce
priveşte numărul de îmbolnăviri, cât şi în ceea ce priveşte gravitatea acestora, nu erau recunoscuţi
drept cauze de toxiinfecţie cu 25 de ani în urmă [49].
De asemenea, s-au diversificat şi modalităţile de transmitere a germenilor. De exemplu,

Escherichia coli O157:H7, care se transmite îndeosebi prin carne insuficient tratată termic, a fost
identificată şi într-o multitudine de alte alimente: cidru nepasteurizat, salată verde, lapte netratat
termic sau mezeluri [3]. Creşterea consumului de legume şi fructe crude a determinat creşterea
numărului de toxiinfecţii alimentare produse de microorganismele vehiculate de aceste produse
[2]. Legumele-frunze (salata verde, spanac), al căror consum s-a amplificat într-o foarte mare
măsură, ridică dificultăţi deosebite la capitolul igienizare, aceasta trebuind să fie în stare să
asigure salate sigure din punct de vedere al factorilor de risc biologici [48]. Cele mai frecvente
îmbolnăviri mediate de legume-frunze s-au datorat norovirusurilor (60%), apoi salmonelelor
(10%) şi Escherichiei coli (9%) [2]. Se preconizează combinaţii de metode (dezinfecţie chimică +
utilizarea ultrasunetelor) care să îşi potenţeze reciproc eficienţa [62].
Un studiu belgian din 2008 a evaluat un aspect nou legat de posibilităţile de contaminare
bacteriană în abatoare: în acest gen de unităţi există un mare număr de protozoare libere (inclusiv
pe suprafeţele aflate în contact direct cu carnea sau pe instrumentele folosite în procesare, chiar în
34
condiţii de sanitaţie corectă). În interiorul anumitor protozoare pot supravieţui şi se pot multiplica
bacterii, inclusiv specii patogene: Campylobacter, E. coli 0157:H7, Listeria şi Salmonella. Mai
mult, aceste bacterii instalate in protozoare pot rezista la dezinfectanţi şi uscăciune, ceea ce
explică faptul că izbucniri de salmoneloze apar şi atunci când procesatorii iau măsurile necesare
de igienizare. Ca şi cum cele de mai sus nu ar fi suficiente, este un fapt demonstrat că virulenţa şi
rezistenţa la substanţe antimicrobiene a bacteriilor patogene sunt amplificate de pasajul prin
organismul protozoarelor [63].
Să nu trecem cu vederea şi recent-evidenţiatele “biofilme bacteriene”. Aceste comunităţi

sesile sunt greu de îndepărtat şi posedă, de regulă, o rezistenţă genetică la acţiunea agenţilor
antimicrobieni.
Ţinând seamă de toate aspectele enumerate, ca şi de altele pe care le-am trecut cu vederea
din cauza lipsei de spaţiu, este clar că autorităţile de sănătate publică şi responsabile de siguranţa
alimentului trebuie să depună eforturi importante pentru a identifica, evalua şi controla factorii de
risc biologic care pot interveni la nivelul fiecărui segment al circuitului alimentelor.
Există 3 linii majore de apărare în faţa toxiinfecţiilor alimentare, şi anume [37]:
1. ameliorarea calităţii igienice a materiilor prime alimentare;
2. ameliorarea tehnologiilor de procesare a alimentelor (ex. pasteurizarea, iradierea) şi

utilizarea sistemului HACCP;
3. educarea corespunzătoare a tuturor persoanelor care intră în contact nemijlocit cu

alimentele, inclusiv la nivel casnic.
Învăţarea tehnicilor corecte de manipulare a alimentelor trebuie să fie o prioritate, pentru că

la acest nivel riscul de contaminare cu agenţi biologici este foarte mare, inclusiv în ceea ce îi
priveşte direct pe consumatori. Aceştia reprezintă etapa finală a traseului “de la fermă, la
furculiţă”, jucând un rol important în reducerea propriului risc de a dezvolta o afecţiune
determinată de microorganisme transmise prin alimente. Respectarea normelor de igienă în
sectoarele de producţie, transport, desfacere şi depozitare este foarte importantă, dar tot atât de
importantă este respectarea acestor norme la domiciliu.
35
Un aspect demn de luat în seamă este acela că populaţia vârstnică, cu o imunitate redusă,
care trăieşte o bună parte din timp acasă, este în creştere şi reprezintă sectorul foarte vulnerabil la
impactul cu bolile de etiologie alimentară [57]. Tot la domiciliu sunt de multe ori îngrijiţi pacienţi
care nu necesită spitalizarea, există mici afaceri de catering sau de supraveghere a preşcolarilor
pe timpul zilei sau sunt ţinute animale de companie care pot fi şi ele purtătoare de germeni. La
nivel global, problemele de siguranţă alimentară la domiciliu specifice secolului nostru includ
globalizarea comerţului cu alimente, impactul deplasării persoanelor dintr-o arie în alta a globului
şi interesarea în probleme de siguranţă alimentară a naţiunilor în curs de dezvoltare. Sistemele de
colectare a datelor referitoare la episoadele sporadice de toxiinfecţii alimentare care debutează la
domiciliu sunt discutabile. Este unanim acceptat că multe cazuri de îmbolnăvire de acest tip se
datorează manipulării şi preparării incorecte a alimentelor de către consumatori, la ei acasă, aşa
cum se arată în studii efectuate atât în Europa, cât şi în America de Nord [56].
De exemplu, un studiu referitor la episoadele de toxiinfecţie cu E. coli O157 din Statele

Unite a indicat că 80% din hamburgerii suspecţi au fost preparaţi şi consumaţi acasă [50]. În
Australia, aproximativ 90% din infecţiile cu Salmonella sunt asociate cu consumul de alimente
preparate în bucătării individuale [44]. Date disponibile din Canada şi acoperind perioada 1996 –
1997 au identificat domiciliile indivizilor ca fiind locaţia cea mai frecventă unde consumatorul se
expune la salmonele, campylobacterii şi E. coli patogen [38], datorită aşa numitului
“comportament alimentar riscant” [43]. La introducerea în casă, alimentele netratate termic,
crude, cum sunt carnea, ouăle, peştele şi fructele de mare, legumele şi fructele trebuie considerate
ca potenţiale surse de patogeni.
În tabelul 1.6 sunt prezentate tipurile de alimente şi riscul de contaminare, exprimat

procentual, al acestora, în funcţie de tipul de microorganisme patogene. Lista germenilor care vin
în domiciliile noastre odată cu alimentele este lungă şi include îndeosebi Salmonella,
Camylobacter, Listeria şi E coli O157 [56].
36
Tabelul 1.6
Microorganismele patogene şi produsele care pot fi contaminate [16]
Microorganism patogen % contaminare

Aliment
Pui crud 40-100

Salmonella spp. Porc crud 3-20
Scoici crude 16
Porc crud 73
Staphylococcus aureus Pui crud 13-33
Vită crudă 16
Clostridium perfringens Porc/pui crude 39-45

Campylobacter jejuni Pui/curcan crude 45-64
Escherichia coli Vită, porc, pasăre crude 1,5-3,7
Carne tocată crudă de vita 43-63

Bacillus cereus
Orez crud 100
Cartofi proaspeţi
Ridichi proaspete 26
Listeria monocytogenes
30
Yersinia enterocolitica Porc crud 49

Lapte crud 48
37
Legume crude 46
Vibrio spp. Fructe de mare 33-46

Giardia lamblia, Norwalk Apă 30
Cele patru greşeli frecvent întălnite în manipularea si pregătirea alimentelor acasă sunt
[57]:
1. depozitarea necorespunzătoare (inclusiv refrigerarea incorectă);
2. eşecul în tentativele de a atinge nivelul de temperatură necesar în diverse

tratamente termice (inclusiv pentru reîncălzire);
3. acţiuni diverse care au drept rezultat contaminarea încrucişată;
4. prezenţa unui manipulator al alimentelor purtător de germeni patogeni.
Într-un studiu efectuat pe 101 izbucniri din mediu casnic, s-a evaluat că în 50% din cazuri
depozitarea incorectă a alimentelor a fost factorul determinant, iar în 28%, contaminarea
încrucişată [34].
Măsurile uzuale de profilaxie în funcţie de tipul de agent etiologic sunt prezentate în tabelul
1.7.
38
Tabelul 1. 7
Toxiinfecţiile alimentare şi măsuri de profilaxie [15]
Afecţiune Agent etiologic Măsuri preventive
Botulism Toxina produsă de Clostridium Proceduri adecvate de conservare, afumare şi procesare; refrigerare,
botulinum tratament termic adecvat, igienă
Stafilococie Enterotoxina produsă de Staphylococcus Pasteurizarea alimentelor “sensibile”, refrigerare adecvată, igienă
aureus
digestivă
Clostridium Toxina produsă de Clostridium Refrigerarea imediată a cărnii gătite neconsumate, indiferent de
perfringens tipul acesteia; refrigerare adecvată şi igienă
Salmoneloză Ingestia unei specii de salmonelle din Curăţenia şi igienizarea echipamentului şi a manipulatorilor de
cele peste 1200 de specii existente alimente, pasteurizare, refrigerare şi ambalare adecvate
Trichineloză Trichinella spiralis Tratarea termică corespunzătoare a cărnii de porc (temp. internă: 60
–650C). Congelarea cărnii crude de porc la temperaturi de -400 C
39
Aeromoniază Aeromonas hydrophilas Evitarea consumului de alimente crude şi a contactului cu

alimentele contaminate; păstrarea alimentelor la temperaturi mai
mici de 20C
Campylobact Campylobacter spp. Manipulare, procesare, preparare şi stocare igienice ale cărnii
erioză
Listerioză Listeria monocytogenes Evitarea consumului de alimente crude şi a contactului cu

alimentele contaminate; păstrarea alimentelor la temperaturi mai
mici de 20C
Yersinioză Yersinia enterocolitică Manipularea, procesarea, prepararea şi stocarea igienice ale

alimentelor
Colibaciloză E. coli enterohemoragică Manipularea igienică, iradierea, tratarea termică la cel puţin 650 C
40
Bibliografie
1. Advisory Committee on the Microbiological Safety of Food Second Report on

Campylobacter. (2005) Food Standards Agency, London: HMSO.
2. American Society for Microbiology, Foodborne Outbreaks From Leafy Greens On Rise.
ScienceDaily. Retrieved October 1(2008), disponibil la
http://www.sciencedaily.com/releases/2008/03/080317164356.htm
3. Altekruse, S.F., Cohen, M.L., Swerdlow, D.L.: Emerging Foodborne Diseases; Emerg.
Infect. Dis. (1997), jul.-sept., vol.3, no.3;
4. AMS: Clostridium botulinium, disponibil la

http://www.ashtree.co.uk/features/c.botul.htm
5. Ancuţa Apreutese: Surse de contaminare ale produselor alimentare de origine animală,

disponibil la http://www.univagro-
iasi.ro/ro/files/doctorat/Rezumat_Apreutese_Ancuta.pdf
6. Bartlett, J.: “Pocket Book of Infectious Disease Therapy”, ed. Lippincott Williams &
Wilkins (LWW) (2005).
7. Bartlett J.: Botulism, disponibil la: http://www.emedicine.com/med/TOPIC238.HTM
8. Buzby, J.C., Mishu Allos, B., Roberts, T.: The economic burden of Campylobacter-
associated Guillain-Barré syndrome. J Infect Dis, (1997), 176: p.192–197.
9. Chira, A., Niculescu, N.: Ghid pentru managementul siguranţei alimentului conform
principiilor sistemului HACCP (exemplificare pentru industria produselor lactate)”, Ed.
New Systems, Bucuresti (2005), p.138-143.
10. Chira, A.; Niculescu, N.: Ghid pentru managementul siguranţei alimentului conform
principiilor sistemului HACCP (exemplificare pentru industria produselor din carne), Ed.
New Systems, Bucuresti (2005), p.138-143.
41
11. Coker, A.O., Isokpehi, R.D., Thomas, B.N., Amisu, K.O., Obi, C.J.: Human
camylobacteriosis in developing countries. Emerg Infect Dis (2002); 8: p.237-43.
12. Cohen & Powderly: Infectious Diseases, 2nd ed., 2004, Mosby.
13. Cole Palmer`s Food Tech Resource: Water Activity, disponibil la:
http://www.foodtechsource.com/rcenter/tech_data/td_water.htm
14. Cole Palmer`s Food Tech Resource: Food Product Pathogen Contamination, disponibil la:
http://www.foodtechsource.com/rcenter/tech_data/td_fpp_contam.htm
15. Cole Palmer`s Food Tech Resource: Foodborne Illnesses and Preventive Measures;
disponibil la http://www.foodtechsource.com/rcenter/tech_data/td_f_illnesses.htm
16. Cole Palmer`s Food Tech Resource: Foodborne Pathogens, disponibil la:
http://www.foodtechsource.com/rcenter/tech_data/td_pathogens.htm
17. CDC: Botulism, disponibil la:

http://www.cdc.gov/nczved/dfbmd/disease_listing/botulism_gi.html
18. CDC: Campylobacter, disponibil la:

http://www.cdc.gov/nczved/dfbmd/disease_listing/campylobacter_gi.html
19. CDC: Escherichia coli, disponibil la

http://www.cdc.gov/nczved/dfbmd/disease_listing/stec_gi.html
20. CDC: Listeriosis, disponibil la

http://www.cdc.gov/nczved/dfbmd/disease_listing/listeriosis_gi.html
21. CDC: Salmonellosis, disponibil la

http://www.cdc.gov/nczved/dfbmd/disease_listing/salmonellosis_gi.html
22. CDC : Outbreak of Salmonella Serotype Saintpaul Infections Associated With Multiple
Raw Produce Items -- United States, 2008 MMWR. 2008; 57 (34) :929-934
23. CDC: Shigellosis, disponibil la

http://www.cdc.gov/nczved/dfbmd/disease_listing/shigellosis_gi.html
24. CDC: Staphylococcal Food Poisoning, disponibil la:

http://www.cdc.gov/ncidod/dbmd/diseaseinfo/staphylococcus_food_g.htm
42
25. CDC – National Center for imunisation and Respiratory Diseases –Viral Gastroenteritis –
Norovirus, disponibil la: http://www.cdc.gov/ncidod/dvrd/revb/gastro/norovirus-qa.htm
26. CDC: Foodborne diseases active surveillance network (FoodNet): population survey atlas
of exposures (2002). Atlanta, GA: US Department of Health and Human Services, CDC;
(2004):205. disponibil la: http://www.cdc.gov/foodnet/surveys/pop/2002/2002atlas.pdf.
27. CDC: Ongoing multistate outbreak of Escherichia coli serotype O157:H7 infections
associated with consumption of fresh spinach - United States, September 2006. MMWR
(2006); 55, p.1045-6.
28. CDC: Multi-State Outbreak of E. coli O157:H7 Infections From Spinach September–
October 2006, disponibil la www.cdc.gov/ecoli/2006/september/
29. Delgado, C.L.; Courbois, C.B.; Rosegrant, M.D.: Global food demand and the
contribution of livestock as we enter the new millenium. Washington: International Food
Policy Research Institute, 1998, disponibil la www.ifpri.org/divs/mtid/dp/papers/dp21.pdf
30. Denny, J., Boelaert, F. at el.: Zoonotic infections in europe trenbds and figures a
summary of EFSA and ECDC annual report Eurosurveillance (2007), vol. 12, issue 51
31. Doyle, M.P., Erickson. M., C.:Reducing the carriage of foodborne pathogens in
livestock and poultry. Poultry Sci. (2006) 85, p. 960-973.
32. Doyle, M.P., Erickson, M.,C.: Emerging microbiological food safety issues related to
meat. Meat Sci. (2006)74, p.98.
33. Dundas, S., Todd, W.T., Stewart, A.I., et al.: The central Scotland Escherichia coli
O157:H7 outbreak: risk factors for the hemolytic uremic syndrome and death among
hospitalized patients. Clin Infect Dis (2001) 33, p.923-31.
34. Evans, H.S., Madde, P., Douglas, C. et al. : General outbreaks of infectious intestinal
disease in England and Wales: 1995 and 1996. Commun Dis Public Health(1998) 1, p.
167-71.
35. Erickson, M.C., Doyle, M.P.: Food as a vehicle for transmission of Shiga toxin-
producing Escherichia coli. J. Food Prot. (2007), 70, p. 2426-2449.
43
36. FDA/Center for Food Safety and Applied Nutrition;

USDA/Food Safety and Inspection Service: Listeria Monocytogenes, disponibil la:
http://www.foodsafety.gov/~dms/lmr2qa.html#bacterium
37. Gamara, R.: Food Poisoning, disponibil la:

http://www.emedicine.com/med/TOPIC807.HTM
38. Health Canada. Outbreaks, Hospitalizations and Deaths: Exposure Setting (National
Notifiable Diseases Individual Case), dispononibil la http://www.hc-sc.gc.ca/pphb-
dgspsp/publicat/ccdr-rmtc/03vol29 /29s1/29s1_7e.html.
39. Hyytiä - Trees, E., Smole, S.C., Fields, P.A., Swaminathan, B., Ribot, E.M.: Second
generation subtyping: a proposed PulseNet protocol for multiple-locus variable-number
tandem repeat analysis of Shiga toxin-producing Escherichia coli O157 (STEC O157).
Foodborne Pathog Dis (2006) 3, p. 118-31.
40. Humphrey, T., O'Brien, S., Madsen, M.: Campylobacters as zoonotic pathogens: a food
production perspective. Int J Food Microbiol(2007) 117, p.237–257.
41. International Air Transport Association. Disponibil la

www.iata.org/pressroom/industry_stats/2003-04-10-01.htm
42. Iwamoto, M., Nguyen, T-A; Patel, N., Lockett, J., Sotir, M.: Turtle-Associated
Salmonellosis in Humans-United States, 2006--2007, MMWR. (2007) 56(26), p. 649-
652.
43. Kaferstein, F.K.: Actions to reverse the upward curve of foodborne illness. Food
Control (2003) 14, p.101-9
44. Jay, L., Comar, D., Govenlock, L.D.: A video study of Australian domestic food-
handling practices. J Food Protect (1999) 62, p.1285-96.
45. Lin, C.M., Takeuchi, K., Zhang, L. et al. in Cross-contamination between processing
equipment and deli meats by Listeria monocytogenes. J. Food Prot. (2006) 69, p.71-79.
46. Lindsay, J.: Chronic Sequelae of Foodborne Disease, Emerg. Infect. Dis.(1997), oct.-
dec., vol.3 no.4;
44
47. Lutter, R.: Food irradiation – the neglected solution to food-borne illness. Science,
(1999) 286, p.2275–2276
48. Mahon, B.E., Pönkä, A., Hall, W.N., et al.: An international outbreak of Salmonella
infections caused by alfalfa sprouts grown from contaminated seeds. J Infect Dis (1997)
175, p.876-82.
49. Mead, P.S.; Slutsker, L., Dietz, V., et al.: Food-related illness and death in the United
States. Emerg Infect Dis (1999) 5, p.607-25
50. Mead, P.A.; Finelli, L.; Lambert-Fair, M.A. et al. Risk factors for sporadic infection
with Escherichia coli O157:H7. Arch Intern Med (1997) 157, p.204-8.
51. Naimi, T.S., Wicklund, J.H., Olsen, S.J., et al.: Concurrent outbreaks of Shigella sonnei
and enterotoxigenic Escherichia coli infections associated with parsley: implications for
surveillance and control of foodborne illness. J Food Prot(2003) 66, p.535-41.
52. Nutt, J.D., Li, X., Woodward, C.L., et al.: Growth kinetics response of a Salmonella
typhimurium poultry marker strain to fresh produce extracts. Bioresour Technol (2003)
89, p.313-6.
53. Partnership for Food Safety Education - Least wanted foodborne pathogens, disponibil
la: http://www.fightbac.org/content/view/14/21/
54. Peggy Foegeding, Tanya Roberts: Foodborne Pathogens: Review of Recommendations,

October 1998, CAST special publication
55. Sahleanu, E.: Influenţa activităţii apei asupra reactiilor enzimatice, de oxidare si asupra
dezvoltarii microorganismelor, Buletinul AGIR (2003), nr.3, iulie-sept, p.1-5
56. Scott E. A review of foodborne disease and other hygiene issues in the home. J Appl
Bacteriol (1996) 80, p.5-9.
57. Scott E.: Food safety and foodborne disease in 21st century homes, Can J Infect Dis.
(2003), Sep–Oct, 14(5), p.277–280.
58. Schneider, J., Mohle-Boetani, J., Vugia, D., Menon, M.: Escherichia coli 0157:H7
Infections in Children Associated With Raw Milk and Raw Colostrum From Cows -
California, 2006 MMWR. (2008) 57(23), p.625-628.
45
59. Rangel, J.M., Sparling, P.H., Crowe, C., Griffin, P.M., Swerdlow, D.L.: Epidemiology
of Escherichia coli O157:H7 outbreaks, United States, 1982-2002. Emerg Infect Dis
(2005) 11, p.603-9.
60. Unnevehr, L., Roberts, T.: Food safety incentives in a changing world food system,
FoodControl (2002) March, Volume 13, Issue 2, pag. 73-76
61. USDA Foreign Agricultural Service: Export/Import Statistics, disponibil la:

www.fas.usda.gov/scriptsw/bico/bico.asp?Entry=lout&doc=1266
62. USDA/Agricultural Research Service. Scientists Test Method For Sanitizing Leafy
Produce. ScienceDaily. Retrieved October 1, 2008, disponibil la
http://www.sciencedaily.com /releases/2008/07/080712143457.htm
63. Vaerewijck, M.J.M.; Sabbe, K; Bare, J.; Houf, K.: Microscopic and molecular studies
of the diversity of free-living protozoa in meat-cutting plants Applied and
Environmental Microbiology 74.18:5741-5749; Published online ahead of print,
(disponibil la: http://www.meatprocess.com/Safety-Legislation/Study-shows-huge-
variety-of-protozoa-in-meat-plants/?c=Fj7sUA4KjMAaZrBFe6xAwg%3D%3D)
64. Wilson, D.J.; Gabriel, E.; Leatherbarrow, A.J.H.; Cheesbrough, J.; Gee, S., et al.:
Tracing the Source of Campylobacteriosis. PLoS Genetics (2008) 4(9): e1000203
doi:10.1371/journal.pgen.1000203
65. World Health Organization. The world is becoming a smaller place for microbes:
Diseases affecting tourists. in: Removing Obstacles to Healthy Development, disponibil
la www.who.int/infectious-disease-report/pages/graph36.html
46
2. PRODUSE BIOCIDE
Programul de curăţare şi dezinfecţie este parte integrantă a planului HACCP al unităţilor

din industria/sectorul alimentar.
Curăţenia este rezultatul aplicării corecte a unui program de curăţare – parte integrantă a
procesului tehnologic într-o unitate alimentară [1]. Obiectivele programului de curăţenie sunt:
supravegherea şi controlul infecţiilor ce pot apărea în unitate, precum şi prevenirea apariţiei
nedorite a procesului de contaminare microbiologică a alimentelor.
Curăţarea este etapa preliminară obligatorie, permanentă şi sistematică în cadrul oricărei

activităţi sau proceduri de îndepărtare a murdăriei (materie organică şi anorganică) de pe
suprafeţe (inclusiv tegumente) sau obiecte, prin operaţiuni mecanice sau manuale, utilizându-se
agenţi fizici şi/sau chimici. Din categoria agenţilor chimici fac parte: detergenţii, produsele de
întreţinere şi produse de curăţat.
Dezinfecţia este procedura de distrugere a microorganismelor patogene sau nepatogene, cu

excepţia sporilor bacterieni, de pe orice suprafeţe (inclusiv tegumente), utilizându-se agenţi fizici
şi/sau chimici. Din păcate, unii specialişti, precum şi în unele date din literatura tehnică şi
comercială, consideră dezinfecţia ca fiind sterilizare şi o descrie ca fiind sterilizare parţială [2,3].
Factorii care influenţează dezinfecţia sunt: prezenţa unei încărcături organice sau
anorganice, tipul şi nivelul contaminării microbiene, concentraţia germenilor şi timpul de
expunere, natura suprafeţei, prezenţa biofilmului, temperatura şi pH-ul.
47
2.1 PRODUSE BIOCIDE UTILIZATE ÎN
INDUSTRIA/SECTORUL ALIMENTAR
Produsele biocide sunt definite ca fiind substanţele active şi preparatele conţinând una sau
mai multe substanţe active, condiţionate într-o formă în care sunt furnizate utilizatorului, având
scopul să distrugă, să împiedice, să facă inofensivă şi să prevină acţiunea sau să exercite un alt
efect de control asupra oricărui organism dăunător, prin mijloace chimice sau biologice [4].
Produsele biocide sunt clasificate în 23 de tipuri în patru grupe principale:
a) grupa 1: Dezinfectante şi produse biocide în general. Aceste tipuri de produse exclud

produsele de curăţenie ce nu sunt destinate a avea efect biocid, inclusiv lichidele pentru spălat,
pudre şi produse similare;
b) grupa 2: Conservanţi;
c) grupa 3: Pesticide nonagricole;
d) grupa 4: Alte produse biocide.
Produsele biocide utilizate în unităţile din industria/sectorul alimentar se încadrează în

grupa principală I, tip de produs 2 şi 4, conform anexei nr. 2 la Hotărârea Guvernului nr.
956/2005 privind plasarea pe piaţă a produselor biocide, cu modificările şi completările
ulterioare.
Tipul de produs 4 este reprezentat de dezinfectante pentru industria alimentară şi industria

de preparare a furajelor. În categoria produselor biocide TP4 sunt incluse produsele utilizate
pentru dezinfecţia echipamentului, recipientelor, ustensilelor de consum, suprafeţelor sau
conductelor aferente producţiei, transportului, depozitării sau consumului de alimente, furaje sau
băuturi (inclusiv apă potabilă) pentru oameni şi animale.
De asemenea, se pot utiliza pentru dezinfecţia suprafeţelor (pavimente, pereţi, etc.) şi pentru
dezinfecţia echipamentului (material moale) biocidele încadrate în tipul 2 de produs, conform
prevederilor legale în vigoare [4].
48
Un produs este considerat biocid dacă sunt îndeplinite următoarele condiţii:
1) Conţine substanţe active incluse în "Lista substanţelor active aprobate de Comunitatea

Europeană, admise în componenţa produselor biocide" sau în "Lista substanţelor active aprobate
de Comunitatea Europeană, admise în componenţa produselor biocide cu risc scăzut";
2) În condiţii normale de utilizare, produsul biocid prezintă următoarele caracteristici:
a) este eficace;
b) nu are nici un efect inacceptabil asupra organismelor-ţintă, cum ar fi o rezistenţă

inacceptabilă sau încrucişată, suferinţe şi dureri inutile cauzate vertebratelor;
c) nu are un efect nociv direct sau indirect asupra sănătăţii umane ori animale, prin apa
potabilă, alimente şi furaje, prin aerul dintr-o incintă, sau consecinţe la locul de muncă ori asupra
apelor de suprafaţă sau a celor subterane;
d) nu are efect negativ, direct sau indirect, asupra mediului înconjurător, având în vedere
modul de pătrundere şi distribuţia în mediu, în special contaminarea apelor de suprafaţă, a apei
subterane şi potabile şi influenţa asupra speciilor nonţintă;
3) Natura şi cantitatea substanţei/substanţelor active şi, dacă este cazul, ale impurităţilor şi
ale altor substanţe din compoziţie, din punct de vedere toxicologic şi ecotoxicologic, pot fi
determinate cu ajutorul unor metode adecvate;
4) Reziduurile provenite din utilizările autorizate şi care sunt semnificative din punct de
vedere toxicologic sau ecotoxicologic pot fi determinate cu ajutorul metodelor adecvate folosite
în mod curent;
5) Proprietăţile fizico-chimice au fost determinate şi considerate acceptabile pentru

utilizare, depozitare şi transport.
49
2.2 CATEGORII DE SUBSTANŢE ACTIVE UTILIZATE

ÎN MOD UZUAL
Substanţa activă este o substanţă sau un microorganism, inclusiv un virus sau o ciupercă
(fung), care are o acţiune generală sau specifică asupra sau împotriva organismelor dăunătoare
[4].
În produsele biocide sunt utilizate una sau mai multe substanţe active în diferite combinaţii,
cum ar fi: alcooli, clorul şi compuşii acestuia, formaldehida, glutaraldehida, peroxidul de
hidrogen, compuşii iodului, acidul peracetic, fenoli, săruri cuaternare de amoniu, etc.
2.2.1 Alcooli
Alcoolul etilic (etanol) şi alcoolul isopropilic (isopropanol) sunt alcoolii care se utilizează
frecvent ca substanţe active în produse biocide.
a. Spectrul de activitate
- au activitate bactericidă asupra bacteriilor Gram pozitive şi Gram negative;
- au activitate fungicidă;
- activitatea asupra virusurilor lipofile este variabilă; alcoolul isopropilic nu acţionează

asupra virusurilor lipofile, iar alcoolul etilic acţionează asupra virusurilor lipofile cu excepţia
virusului hepatitei A.
b. Mecanism de acţiune
Alcoolii alterează membrana celulară şi denaturează destul de rapid proteinele.
c. Factori care influenţează eficacitatea
50
- eficacitatea este în funcţie de concentraţie şi de tipul de alcool. Studiile au arătat un efect

similar pentru 3 tipuri de soluţii alcoolice: alcool etilic 70%, alcool isopropilic 60% şi alcool n-
propilic 40%.
- activitatea este diminuată în prezenţa materiei organice (proteine, sânge, ser) şi a materiei
anorganice.
d. Observaţii
- au acţiune rapidă;
- nu au acţiune remanentă;
- nu se aplică pe suprafeţe mari (pavimente, pereţi etc);
- nu se imersează ustensilele, echipamentele în soluţie de alcooli; atunci când se decide

utilizarea acestora, alcoolii se aplică prin ştergerea suprafeţei echipamentului sau prin
pulverizarea suprafeţelor mici;
- sunt incompatibili cu săpunul;
- au efect sinergic cu iodul, clorhexidina şi sărurile cuaternare de amoniu
- eficienţa alcoolilor este maximă în condiţii de curăţenie;
- sunt inflamabili şi volatili;
- nu sunt corozivi, dar atacă plasticul şi cauciucul;
- nu necesită clătire după utilizare.
Cu toate acestea, produsele biocide ce au ca substanţă activă alcoolii nu sunt considerate

dezinfectanţi performanţi datorită incapacităţii lor de a inactiva sporii bacterieni şi virusurile
hidrofile [5].
2.2.2 Aldehide
Cele mai reprezentative aldehide, utilizate ca substanţe active, sunt glutaraldehida (GA) şi
formaldehida (FA). Alături de acestea se mai utilizează o-ftalaldehida ce conţine 1,2-
51
benzendicarboxialdehida într-un procent de pănă la 1% [5]. Este de menţionat, pentru evitarea

confuziilor, că ftalaldehida a fost interzisă, la nivelul Uniunii Europene, pentru a se utiliza în
produsele biocide [6].
- au activitate virucidă;
- au activitate sporicidă.
Alterează membrana celulară şi denaturează rapid acizii nucleici şi proteinele. o-

ftalaldehida interacţionează cu aminoacizii şi proteinele [7, 8].
- activitatea nu este diminuată de prezenţa materiei organice, dar penetrarea se face într-un
timp mai lung;
- timpul de contact: necesită timp îndelungat pentru a distruge sporii bacterieni;
- concentraţia: este necesară utilizarea unei concentraţii superioare pentru distrugerea

fungilor;
- temperatura: formaldehida are eficacitate foarte bună la temperatură şi umiditate ridicate;

nu are eficacitate la temperaturi <12ºC. Glutaraldehida se utilizează la temperaturi >5ºC.
- pH-ul: formaldehida are cea eficacitate maximă la pH neutru. Glutaraldehida are activitate
optimă la pH uşor alcalin (7,5-8,5).
d. Observaţii
- nu se utilizează pentru dezinfecţia suprafeţelor mari inerte;
- soluţiile de utilizare se prepară în cuve speciale, prevăzute cu capac;
- nu sunt corozive;
52
- plasticul şi cauciucul pot absorbi cantităţi considerabile de aldehide; pentru îndepărtarea

reziduurilor este necesară o clătire abundentă;
- necesită utilizarea echipamentului de protecţie la manipulare, în cazul produselor biocide

ce conţin o-ftalaldehida se iau măsuri speciale [9]. Manipularea produselor care conţin
glutaraldehidă se face purtând mănuşi din copolimer sintetic 100%, nitril sau cauciuc butilic.
Dacă manipularea produsului se face cu manuşi din latex, se pun două perechi de mănuşi, iar
dacă se utilizează o singură pereche de mănuşi, se schimbă după 10 minute de contact. Nu se
recomandă folosirea mănuşilor din neopren sau policlorură de vinil, deoarece aceste materiale
absorb rapid glutaraldehida.
- la expirarea timpului de valabilitate, înainte de deversare în canalele colectoare, produsele

pe bază de glutaraldehidă se inactivează cu soluţie de amoniac sau sulfit de sodiu.
- în general, formaldehida se utilizează în combinaţie cu alte aldehide şi chiar săruri

cuaternare de amoniu. Există produse comerciale care conţin amestecuri de aldehide, cum ar fi:
glioxal, succindialdehida, o-ftalaldehida, etc.
2.2.3 Clorhexidina
Din categoria compuşilor de clorhexidină, gluconatul de clorhexidină este mai des utilizat
în produsele biocide decât acetatul de clorhexidină.
a. Spectru de activitate
- are activitate bactericidă asupra bacteriilor Gram pozitive şi Gram negative;
- are activitate fungicidă slabă;
- doar soluţiile alcoolice ale clorhexidinei au activitate asupra mycobacteriilor;
- inactivează virusurile hidrofile. Nu are activitate asupra virusurilor lipofile.
- în concentraţie mică distruge membrana celulei microbiene;
- în concentraţie mare precipită proteinele şi acizii nucleici.
53
- activitatea este diminuată de proteine şi în general de materia organică;
- activitatea poate fi neutralizată de surfactanţi neionici;
- apa dură şi soluţia cu un pH > 8 precipită clorhexidina;
- activitatea este potenţată dacă clorhexidina este asociată cu săruri cuaternare de amoniu şi
alcooli.
d. Observaţii
- proprietatea importantă a clorhexidenei este persistenţa, în sensul că aceasta rămâne

chimic activă cel puţin 6 ore;
- absorbţia la nivel tegumentar este minimă;
- nu se utilizează pe suprafeţe murdărite cu materii organice.
2.2.4 Agenţi care eliberează clor
Cei mai utilizaţi agenţi care eliberează clor sunt cloramina T, hipocloritul de sodiu şi
dicloroizocianuratul de sodiu (NaDCC).
Traversează rapid membrana celulară şi oxidează proteinele.
54
- activitatea este diminuată de prezenţa materiei organice (proteine, sânge, ser etc);
- activitatea este neutralizată de săpun şi surfactanţi anionici;
- concentraţia: necesită concentraţii şi/sau timp de contact mari pentru a distruge toate
tipurile de fungi, M. tuberculosis, virusurile lipofile şi sporii.
- pH-ul şi temperatura.
d. Observaţii
- NaDCC şi hipocloritul de Na, se pot aplica direct pe suprafaţele stropite cu sânge;
- aplicarea pe suprafeţe mari necesită ventilaţie (aerare);
- nu se amestecă cu soluţii acide, deoarece eliberează gaze toxice;
- sunt corozivi în special pe aluminiu dar şi pe oţelul inoxidabil; NaDCC nu este coroziv
pentru oţelul inoxidabil;
- se utilizează numai soluţii proaspăt preparate;
- decolorează şi albesc;
- nu au efect de curăţare;
- după dezinfecţie, suprafaţa care vine în contact cu alimentele trebuie clătită foarte bine;
Produsele biocide ce conţin, ca substanţe active, agenţi care eliberează clor sunt capabile să
distrugă considerabil E.coli O157:H7 [10,11].
2.2.5 Agenţi care eliberează iod
Din categoria agenţilor care eliberează iod cei mai utilizaţi, drept substanşe active, sunt:
iodul în soluţii apoase sau alcoolice şi iodoforii de tip povidone – iodine (PVP).
55
- au activitate asupra virucidă.
Traversează rapid membrana celulară şi oxidează proteinele enzimatice şi membranare.
- activitatea este potenţată de alcool;
- activitatea este diminuată în prezenţa materiei organice (proteine, sânge, ser etc);
- iodoforii sunt instabili la un pH alcalin (pH > 8);
- concentraţia: în concentraţie mare pot avea şi activitate sporicidă.
d. Observaţii
- activitate remanentă slabă;
- pot cauza dermatite de contact şi reacţii alergice;
- sunt corozivi asupra metalelor cu excepţia oţelului inoxidabil;
- pătează plasticul şi materialele textile;
- soluţiile de iod nu se amestecă cu sărurile cuaternare de amoniu;
- iodoforii au acţiune de curăţare.
Produsele biocide ce conţin substanţe active pe bază de iod sunt mai puţin utilizate pentru
suprafeţele tari din industria, respectiv sectorul alimentar.
2.2.6 Agenţi oxidanţi
Dintre agenţii oxidanţi putem aminti peroxidul de hidrogen şi acidul peracetic şi combinaţii
ale acestora, a căror activitate bactericidă este recunoscută [12]. S-a demonstrat experimental că
produsele biocide ce conţin 0,08% acid peracetic şi 1% peroxid de hidrogen au fost eficiente faţă
de mycobacteriile rezistente la glutaraldehidă [13].
56
Peroxidul de hidrogen oxidează grupările chimice libere ale enzimelor.
- activitatea este diminuată în prezenţa materiei organice (proteine, sânge, ser etc);
- concentraţia: peroxidul de hidrogen are activitate sporicidă numai în concentraţie mare

(6%) şi stabilizat cu metanol.
d. Observaţii
- peroxidul de hidrogen este instabil în soluţie, de aceea, se adaugă stabilizatori care îi

măresc durata de stocare şi îi menţin eficacitatea;
- peracizii sunt corozivi asupra metalelor (fer, alama, cupru), dar mai puţin decât clorul şi
iodul;
- soluţiile concentrate provoacă arsuri ale pielii.
2.2.7 Săruri cuaternare de amoniu
Dintre sărurile cuaternare de amoniu utilizate menţionăm: clorură de

benzildimetil(octadecil) de amoniu, bromură de didecildimetilamoniu, clorură de
dimetildioctilamoniu, bromură de benzildodecildimetilamoniu, clorură de dimetiloctadecil[3-
(trimetoxisilil)propil]amoniu, etc.
- caracteristic sărurilor cuaternare de amoniu este efectul bacteriostatic şi fungistatic;
- au activitate bactericidă excelentă asupra bacteriilor Gram pozitive; asupra bacteriilor

Gram negative activitatea bactericidă este mai scăzută;
57
- au activitate fungicidă slabă;
- au activitate slabă asupra virusurilor hidrofile;
- nu au activitate asupra virusurilor lipofile.
- adsorbţie la nivelul membranei celulare (efect “-static”);
- alterează membrana celulară şi degradează proteinele şi acizii nucleici (efect “-cid”).
- activitatea este redusă în prezenţa materiei organice (proteine, sânge, ser etc), a apei dure
şi a compuşilor neionici;
- activitatea este neutralizată de detergenţii anionici şi săpun;
- activitatea este potenţată de alcool.
d. Observaţii
- soluţiile se pot contamina uşor cu Pseudomonas;
- sunt buni agenţi de curăţare;
- nu se amestecă cu iodofori.
2.3. INFORMATII NECESARE ÎN ALEGEREA
UNUI PRODUS BIOCID
Pentru alegerea unui produs biocid în vederea utilizării în industria/sectorul alimentar sunt
necesare următoarele informaţii:
1. Tipul de produs;
2. Spectrul de activitate antimicrobiană;
3. Concentraţia şi timpul de acţiune;
58
4. Aria geografică de aplicare (spre ex. toleranţa micoorganismelor în funcţie de

variabilitatea geografică);
5. Parametru control/efect;
6. Categoria de utilizatori (profesionali, industriali, public larg);
7. Alte informaţii relevante în ceea ce priveşte eficacitatea.
Eficacitatea biocidă a produsului
În ceea ce priveşte eficacitatea, se ia în considerare faptul că produsul biocid trebuie să

acopere tot spectrul de activitate antimicrobiană, în funcţie de nivelul de dezinfecţie cerut. În
general, producătorii de dezinfectante inscripţionează pe etichetă spectrul specific de activitate
antimicrobiană şi antifungică, precum şi concentraţia şi timpul de acţiune, pentru fiecare grupă de
germeni pe care acţionează.
Concentraţia produsului
Sunt produse biocide care se utilizează ca atare sau produse concentrate care necesită
realizarea unor diluţii înainte de utilizare. Cele care necesită diluţii, se diluează cu apă.
Producătorii specifică dacă produsul respectiv este “gata de utilizare” sau se foloseşte în anumite
concentraţii şi care sunt acestea. Pentru dezinfecţie trebuie să se aleagă şi să se utilizeze o
concentraţie corectă şi suficientă. O concentraţie aleasă incorect nu distruge microorganismele
ţintă, iar o diluţie preparată incorect diminuează eficienţa dezinfectantului. O concentraţie mai
mare decât cea recomandată conduce la risipirea produsului, efecte economice nedorite, iar în
unele cazuri nu se obţine rezultatul dorit.
Concentraţia şi timpul de acţiune sunt dependente una de alta. O concentraţie mică, necesită
timp de acţiune mai mare, şi invers.
Timpul de contact (acţiune)
Nici un produs biocid nu acţionează instantaneu, toate produsele necesită o perioadă de

timp pentru a acţiona asupra microorganismelor. Pentru o dezinfecţie optimă trebuie să se lase
produsul la timpul de contact specificat în instrucţiuni. Cum s-a menţionat mai sus, timpul de
contact este corelat cu concentraţia produsului dezinfectant.
59
În anumite limite, cu cât timpul de contact este mai ridicat cu atât produsul biocid este mai
eficient. Unii biocizi acţionează rapid, în timp ce alţii necesită un timp îndelungat. Spre ex,
distrugerea speciei Mycobacteria necesită un timp de contact mare.
Temperatura
În general, eficacitatea produselor biocide creşte cu creşterea temperaturii. Această regulă se

aplică dezinfecţiei tuturor microorganismelor, unele specii fiind afectate mai mult decât altele. Cu
toate acestea, o temperatură excesiv de ridicată faţă de cea indicată poate avea ca rezultat o
eficacitate scăzută a biocidului.
pH-ul
Cele mai multe produse biocide sunt dependente de pH, fiind eficace la o anumită valoare a
acestuia. Alegerea produsului biocid precum şi eficienţa acestuia pot fi rezultatul alcalinităţii sau
acidităţii soluţiei în timpul dezinfecţiei. Unele produse, la un pH bazic sau acid, pot chiar să
corodeze materialul supus dezinfecţiei.
În general, produsele biocide sunt mult mai eficiente în formă nedisociată decât în formă
ionică.
Acţiunea produsului biocid în condiţii de curăţenie sau murdărire
În cazul utilizării unui produs biocid trebuie să se aibă în vedere curăţarea materialului
supus dezinfecţiei. Produsul biocid, acţionează rareori dacă pe suportul pe care vrem să-l aplicăm
este prezentă materie organică în cantitate mare. Dezinfecţia nu înseamnă curăţare, de aceea este
important ca întâi să se curăţe suprafaţa sau obiectul şi apoi să se dezinfecteze. Alternativa este să
se utilizeze un produs biocid care are încorporat şi un detergent, denumit detergent-dezinfectant
(ex. în Franţa) sau un dezinfectant care are şi proprietăţi de curăţare. Aceste produse curăţă şi
dezinfectează într-o singură etapă.
Alte criterii utilizate în alegerea produsului biocid sunt : să aibă remanenţă cât mai mare
pe suprafeţe, să fie compatibil cu materialele pe care se vor utiliza, gradul de periculozitate
(foarte toxic, toxic, nociv, coroziv, iritant, oxidant, foarte inflamabil şi inflamabil) pentru
utilizator, să fie uşor de manipulat, să fie stabil în timp, să fie biodegradabil în acord cu cerinţele
de mediu.
60
2.3 TESTAREA EFICACITĂŢII PRODUSELOR BIOCIDE
Testarea activităţii biocide trebuie să respecte prevederile ghidurilor comunitare, acolo unde
sunt disponibile şi aplicabile. Se pot utiliza şi alte metode, după cum urmează:
 CEN, ISO sau alte metode standardizate internaţional;
 metode naţionale standardizate;
 metode industriale standardizate (acceptate de autorităţile competente);
 metode individuale standardizate ale producătorului (acceptate de autorităţile

competente);
 informaţii noi privind dezvoltarea produselor biocide (acceptate de autorităţile

competente).
În vederea testării eficacităţii, produsele biocide trebuie să fie supuse unui program definit
pe trei nivele de testări: Fază 1, Fază 2 şi de Fază 3. Fazele şi etapele de testare sunt prezentate în
tabelul 2.1.
Tabelul 2.1
Fazele şi etapele testării eficacităţii produselor biocide
Nr. fază/ Tip de fază/etapă

etapă
Fază 1 - teste de suspensie, pentru a stabili că produsul prezintă activitate bactericidă

şi/sau fungicidă şi/sau sporicidă, fără a se lua în considerare condiţiile
specifice de utilizare.
Fază 2 - testări în condiţii de laborator, în condiţii cât mai apropiate a celor din
practică, pentru determinarea concentraţiei eficace de utilizare şi a indicaţiei
de utilizare. Această fază este divizată în două etape.
61
Fază 2 - teste de suspensie, în condiţii apropiate celor din practică, pentru a stabili
etapa 1 că produsul prezintă activitate bactericidă şi/sau fungicidă, şi/sau sporicidă,
şi/sau virucidă, şi/sau micobactericidă. Testarea se face pe microorganisme
specifice şi în prezenţa substanţelor interferente (proteine, apă dură etc).
Fază 2 - alte testări specifice de laborator, care simulează condiţiile din practică,
etapa 2 pentru a stabili că produsul prezintă activitate antimicrobiană faţă de
suprafaţa (inertă sau suprafaţa pielii) care este contaminată cu
microorganismele specifice. De exemplu, pentru produsele destinate
dezinfecţiei suprafeţelor, testarea se face pe purtători de germeni, pentru
produsele destinate dezinfecţiei mâinilor prin spălare sau frecare, testarea se
face pe mâinile contaminate artificial.
Fază 3 - teste în condiţii practice (încă nu sunt elaborate).
2.4.1 Standarde europene pentru evaluarea
eficacităţii unui produs biocid
Standardele obligatorii pentru testarea eficacităţii unui produs biocid încadrat în grupa
principală 1, tip de produs TP2 şi TP4 sunt EN 1276 şi EN 1650. Alte standarde utilizabile în
vederea verificării eficacităţii unui produs biocid sunt: EN 1040, EN 1275, EN 14347, EN 13704,
EN 13610 şi EN 13697.
1. EN 1276 “Antiseptice şi dezinfectante chimice. Testul cantitativ al suspensiei

pentru evaluarea activităţii bactericide a antisepticelor şi dezinfectantelor chimice, utilizate
în domeniul alimentar, în industrie, în domeniul casnic şi în instituţii. Metoda de testare şi
cerinţe (Fază 2/etapa1)”
Notă. Produsele pot fi testate numai la o concentraţie de 80% sau mai mică, deoarece prin
adăugarea organismelor test şi substanţei interferente se produce o diluare a produsului.
62
Termenii şi definiţiile utilizate:
- produs: agent chimic sau preparat utilizat ca antiseptic sau dezinfectant chimic;
- bactericid: un produs care distruge bacteriile vegetative, în condiţii definite;
- activitate bactericidă: capacitatea unui produs de a realiza o reducere a numărului de

celule viabile ale bacteriilor, în condiţii definite;
- condiţii de curăţenie: condiţii reprezentative pentru suprafeţele care au primit un program

de curăţare satisfăcător, şi/sau susceptibile de a prezenta un nivel minim de materii organice sau
anorganice. Substanţa interferentă (proteina interferentă) în acest caz este 0,3g/l albumină bovină;
- condiţii de murdărire: condiţii reprezentative pentru suprafeţele care prezintă, sau ar putea
să prezinte, materii organice sau anorganice. În aceste condiţii, substanţa interferentă (proteina
interferentă) este în cantitate de 3,0g/l albumină bovină. În plus, pot fi alese şi alte substanţe
interferente, reprezentative condiţiilor din industria şi/sau sectorul alimentar.
Tulpini de colecţie utilizate pentru testare:
- activitatea bactericidă se evaluează utilizând 4 tulpini, obligatorii*: Pseudomonas

aeruginosa, Escherichia coli, Staphylococcus aureus şi Enterococcus hirae
- Pentru aplicaţii specifice, unde este necesar, se pot alege şi alte tulpini suplimentare,
reprezentative condiţiilor din industria şi/sau sectorul alimentar.
* Se pot utiliza următoarele tulpini de referinţă:
Pseudomonas aeruginosa: ATCC 15442; CIP 103467; DSM 939; NCIMB 10421.
Escherichia coli: ATCC 10536; CIP 54.127; DSM 682; NCTC 10418; NCIMB 8879.
Staphylococcus aureus: ATCC 6538; CIP 4.83; DSM 799; NCTC 10788; NCIMB 9518.
Enterococcus hirae: ATCC 10541; CIP 58.55; DSM 3320; NCIMB 8192.
Cerinţele standardului în vederea testării:
- pentru condiţii de curăţenie, substanţa interferentă este 0,3g/l albumină;
- pentru condiţii de murdărire, substanţa interferentă este 3g/l albumină;
63
- timpul de contact: obligatoriu 5 min; suplimentar: 1 min; 15 min; 30 min; 60 min.
Dacă rezultatele testelor indică o reducere logaritmică de 5 sau mai mare (Factorul de
Reducere logaritmică ≥ 5) pe toate tulpinile, produsul are activitate bactericidă.
2. EN 1650 “Antiseptice şi dezinfectante chimice. Testul cantitativ al suspensiei pentru

evaluarea activităţii fungicide a antisepticelor şi dezinfectantelor chimice, utilizate în
domeniul alimentar, în industrie, în domeniul casnic şi în instituţii. Metoda de testare şi
cerinţe (Fază 2/etapa 1)”
Notă Produsele pot fi testate numai la o concentraţie de 80% sau mai mică, deoarece prin
adăugarea organismelor test şi substanţei interferente se produce o diluare a produsului.
Termenii şi definiţiile utilizate:
- produs: agent chimic sau preparat utilizat ca antiseptic sau dezinfectant chimic;
- fungicid: un produs care distruge fungii şi sporii acestora, în condiţii definite;
- activitate fungicidă: capacitatea unui produs de a realiza o reducere a numărului de celule

viabile ale levurilor şi ale sporilor fungilor, în condiţii definite;
- condiţii de curăţenie: condiţii reprezentative pentru suprafeţele care au primit un program

de curăţare satisfăcător, şi/sau susceptibile de a prezenta un nivel minim de materii organice sau
anorganice. Substanţa interferentă (proteina interferentă) în acest caz este 0,3g/l albumină bovină;
- condiţii de murdărire: condiţii reprezentative pentru suprafeţele, care prezintă sau ar putea
să prezinte, materii organice sau anorganice. Substanţa interferentă (proteina interferentă), în
acest caz, este în cantitate de 3,0g/l albumină bovină. În plus, pot fi alese şi alte substanţe
interferente, reprezentative condiţiilor de spital.
Tulpini de colecţie utilizate pentru testare:
- activitatea fungicidă se evaluează utilizând 2 tulpini, obligatorii*: celule vegetative de

Candida albicans şi spori de Aspergillus niger
*Se pot utiliza următoarele tulpini de referinţă:
Candida albicans: ATCC 10231; CIP 4872; DSM 1386; CBS 6431; NCTC 3179;
BCCM/IHEM 3731
64
Aspergillus niger: ATCC 16404; DSM 1387; CBS 733.88; CIP 1431.83; NCTC 2275; IMI
149007; BCCM/IHEM 3961
- Pentru aplicaţii specifice, unde este necesar, se pot alege şi alte tulpini suplimentare,
reprezentative condiţiilor din unităţile cu profil alimentar.
Cerinţele standardului în vederea testării:
- pentru condiţii de curăţenie, substanţa interferentă este 0,3g/l albumină;
- pentru condiţii de murdărire, substanţa interferentă este 3g/l albumină;
- timpul de contact: obligatoriu 15 min; suplimentar: 5 min; 30 min; 60 min.
Dacă rezultatele testelor indică o reducere logaritmică de 4 sau mai mare (Factorul de
Reducere logaritmică ≥ 4) pe toate tulpinile, produsul are activitate fungicidă.
Alte standarde aplicabile în vederea evaluării eficacităţii unui produs biocid destinat
industriei şi/sau sectorului alimentar:
3. EN 1040 “Antiseptice şi dezinfectante chimice. Activitatea bactericidă de bază. Metoda

de testare şi cerinţe (Fază 1)”
Această normă stabileşte metoda de testare pentru a determina dacă un produs antiseptic sau
dezinfectant chimic, are sau nu are activitate bactericidă, în condiţii de laborator definite.
4. EN 1275 “Antiseptice şi dezinfectante chimice. Activitatea fungicidă de bază. Metoda de

testare şi cerinţe (Fază 1)”
Această normă stabileşte metoda de testare pentru a determina dacă un antiseptic sau
dezinfectant chimic are sau nu are activitate fungicidă în condiţiile de laborator definite.
5. EN 14347 “Antiseptice şi dezinfectante chimice. Activitatea sporicidă de bază. Metoda

de testare şi cerinţe (Fază 1)”
Această normă stabileşte metoda de testare pentru a determina dacă un antiseptic sau
dezinfectant chimic are sau nu are activitate sporicidă în condiţii de laborator definite.
Nota În cazul testării eficacităţii produselor biocide cu ajutorul standardelor EN 1040, EN 1275 şi
EN 14347, metodele de testare nu permit evaluarea utilizării unui produs ca antiseptic sau
dezinfectant chimic într-un scop definit. Antisepticele şi dezinfectantele chimice sunt supuse la
65
alte testări specifice, definite în normele europene, pentru evaluarea activităţii lor în condiţii
adecvate utilizării prevăzute.
6. EN 13704 (2002) “Antiseptice şi dezinfectante chimice. Testul cantitativ al suspensiei

pentru evaluarea activităţii sporicide a antisepticelor şi dezinfectantelor chimice, utilizate în
domeniul alimentar, în industrie, în domeniul casnic şi în instituţii. Metoda de testare şi cerinţe
(Fază 2/etapa 1)”
7. EN 13610 “Antiseptice şi dezinfectante chimice. Testul cantitativ al suspensiei pentru

evaluarea activităţii virucide a antisepticelor şi dezinfectantelor chimice, utilizate în domeniul
alimentar, în industrie, în domeniul casnic şi în instituţii. Metoda de testare şi cerinţe (Fază
2/etapa 1)”
8. EN 13697 (2001). “Antiseptice şi dezinfectante chimice. Testul cantitativ al suspensiei

pentru evaluarea activităţii bactericide şi/sau fungicide a antisepticelor şi dezinfectantelor
chimice, utilizate în domeniul alimentar, în industrie, în domeniul casnic şi în instituţii. Metoda
de testare şi cerinţe (Fază 2/etapa 2)”
2.4.2 Standarde europene preluate în România
Asociaţia de Standardizare din România (ASRO), organizaţie implicată în adoptarea

normelor europene ca standarde româneşti (SR EN), a preluat normele europene în standarde
româneşti, pentru testarea produselor biocide din industria/sectorul alimentar. Aceste standarde
au acelaşi statut ca şi normele europene şi stau la baza testării produselor biocide. În tabelul 2.2
sunt prezentate denumirile standardelor europene preluate în martie 2000.
Testele de Fază 1 ar trebui să se aplice tuturor produselor dezinfectante şi antiseptice

româneşti.
Testele de Fază 2/etapa 1 ar trebui să se aplice produselor româneşti utilizate pentru

dezinfecţia suprafeţelor mari inerte şi obiectelor, pentru dezinfecţia obiectelor prin imersie.
66
Tabelul 2.2
Numărul şi denumirile standardelor europene preluate în vederea testării

eficacităţii produselor biocide din industria/sectorul alimentar
Număr Denumire standard

standard
Antiseptice şi dezinfectante chimice. Activitatea bactericidă de bază.

SR EN 1040
Metoda de testare şi prescripţii (Fază 1)
Antiseptice şi dezinfectante chimice. Activitatea fungicidă de bază. Metoda

SR EN 1275
de testare şi prescripţii (Fază 1)
Antiseptice şi dezinfectante chimice. Testul cantitativ al suspensiei pentru

SR EN 1276 evaluarea activităţii bactericide a antisepticelor şi dezinfectantelor chimice,
utilizate în domeniul agro-alimentar, în industrie, în domeniul casnic şi în
colectivităţi. Metoda de testare şi prescripţii (Fază 2/etapa 1)
Antiseptice şi dezinfectante chimice. Testul cantitativ al suspensiei pentru

SR EN 1650 evaluarea activităţii fungicide a antisepticelor şi dezinfectantelor chimice,
utilizate în domeniul agro-alimentar, în industrie, în domeniul casnic şi în
colectivităţi. Metoda de testare şi prescripţii (Fază 2/etapa 1)
Cele două standarde româneşti SR EN 1276 şi SR EN 1650 se aplică în domeniul alimentar,

în industrie, în domeniul casnic şi în instituţii (unităţi medicale, şcoli, grădiniţe, hoteluri,
restaurante, birouri, magazine etc). Metodele de testare permit evaluarea activităţii bactericide şi
fungicide a produselor, în condiţiile de utilizare prevăzute. Pentru unităţile cu profil alimentar pot
67
fi condiţii de testare adiţionale, cum ar fi tulpini suplimentare, substanţe interferente şi timpi de

acţiune.
Testele de Fază 2/etapa 2 ar trebui să se aplice produselor româneşti utilizate pentru

dezinfecţia igienică a mâinilor prin spălare şi dezinfecţia igienică a mâinilor prin frecare, iar după
aprobarea/elaborarea celorlalte norme europene şi adoptate ca standarde româneşti să se aplice şi
produselor utilizate pentru dezinfecţia obiectelor şi suprafeţelor mari inerte din industria/sectorul
alimentar.
2.5. FACTORII CARE INFLUENŢEAZĂ EFICACITATEA

PRODUSELOR BIOCIDE
Eficacitatea produselor biocide împotriva microorganismelor depinde de o serie de factori,

unii sunt reprezentaţi de calităţile intrinsece ale microorganismelor, în timp ce alţii depind de
factori externi chimici şi fizici. Aceştia includ numărul şi locaţia microorganismelor, rezistenţa
microrganismelor - spori bacterieni, mycobacterii, virusuri mici, fungii, bacterii, viruşi de
dimensiuni medii -, biofilmele, concentraţia şi eficacitatea produselor biocide, factori fizici (ex.
temperatura, pH, umiditatea relativă, duritatea apei) şi chimici, prezenţa impurităţilor anorganice
sau organice, durata expunerii şi tipul suprafeţei de contact [14-19].
Duritatea apei
Gradul de duritate al apei (prezenţa ionilor de Ca2+ şi Mg2+) utilizate pentru diluarea
produselor biocide poate influenţa acţiunea acestora. În general, duritatea apei scade eficienţa
produselor biocide. Orice produs biocid care este însoţit de specificaţii cu referire la duritate trebuie
testat prin metode corespunzătoare utilizând apă distilată şi apă sintetică dură la nivelul specificat.
Este de menţionat că majoritatea standardelor prevăd ca produsele biocide să fie testate prin diluţie
cu apă cu duritate standard.
Prezenţa substanţelor ce interferă
În cazul aplicării pe o suprafaţă tare, activitatea produselor biocide poate fi influenţată de

prezenţa altor substanţe.
Contaminanţii organici şi anorganici
68
Natura şi nivelul contaminantului pot afecta eficacitatea dezinfectantului. Astfel,

contaminanţii duri, compacţi, în special cei solizi, au efect negativ mult mai ridicat asupra
eficacităţii produselor bioicide decât contaminanţii lichizi.
Printre contaminaţii organici se pot enumera: sângele, urina, grăsimi, uleiuri, etc.
În unele cazuri, prezenţa acestor contaminanţi poate fi anticipată astfel încât sa se recurgă la o
îndepărtare, respectiv decontaminare înaintea dezinfecţiei propriu-zise.
Suprafaţa de contact
În anumite condiţii, cum ar fi suprafeţele poroase microorganismele pot fi protejate de

acţiunea produselor biocide. Astfel, microorganismele sunt mai greu de distrus din exterior în
cazul în care sunt protejate de alte microorganisme moarte.
De asemenea, bacteriile şi fungiile pot adera de suprafaţă formând biofilme. Biofilmul este
caracteristica unui agent microbiologic de a adera şi de a se fixa de o suprafaţă imersată prin
secreţia unor polimeri, îngreunând astfel accesul substanţelor active antimicrobiene. Apariţia
biofilmului determină modificarea proprietăţilor suprafaţei celulare, suprafaţa este mult mai greu
de distrus şi penetrarea acesteia de către biocid devine greu de realizat.
Alături de factorii menţionaţi mai sus, se înscriu şi concentraţia produsului, timpul de contact,
temperatura, pH-ul soluţiei, condiţiile de murdărire, spectrul bacterian supus dezinfecţiei – factori
ce se întâlnesc printre criteriile în vederea alegerii unui produs biocid (vezi paragraful 2.3).
Bibliografie
1. Mănescu, S., Tănăsescu, G., Dumitrache, S. şi Cucu M., Igiena, Ed. Medicală, 6, 373 (1991)
2. Singh, J., Bhatia, R., Gandhi, J., C. şi alţii, Outbreak of viral hepatitis B in rural community
in India linked to inadequately sterlized needles and syrings, Bull World Health Organ, 76,
93-98, (1998)
3. Eickhoff, T., C., An outbreak of surgical wound infections due to Clostridium perfringens,
Surg Gynecol Obstet, 114, 102-108, (1962)
4. HOTĂRÂRE nr.956 din 18 august 2005 privind plasarea pe piaţă a produselor biocide,
Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 852 bis, (2005)
69
5. Rutala, W., A. şi Weber, D., J., Modern advances in disinfection, sterilization and medical
waste management, în Wenzel, R., P., Prevention and Control of Nosocomial Infections 4th
edition, ed., Lippincott Williams & Wilkins, 33, 542-574, Philadelphia, (2003)
6. Regulamentul Comisiei (CE) nr. 1849/2006 de la 14 decembrie 2006 care modifică

Regulamentul (CE) nr. 2032/2003 privind cea de-a doua fază a programului de lucru de 10
ani la care se referă Articolul 16 (2) din Directiva 98/8/CE a Parlamentului European şi a
Consiliului privind introducerea pe piaţă a produselor biocide, Jurnalul Oficial al Uniunii
Europene, L 335, 63-71, (2006)
7. Simons, T., Walsh, S., E., Maillard, J., Y. şi alţii A note: ortho – phthalaldehyde: proposed
mechanism of action of a new antimicrobial agent, Lett Appl Microbiol, 31, 299-302, (2000)
8. Walsh, S., E., Maillard, J., Y., Simons, T., şi alţii Studies on the mechanisms of the
antibacterial action of ortho – phthalaldehyde, J Appl Microbiol, 87, (1999), 702-710
9. Rutala, W., A., Weber, D., J., Bruckner, N., I. şi alţii New disinfection and sterilization
methods, Emerg Infect Dis, 7, 348-353, (2001)
10. Taormina, P., J. şi Beucht, L., R., Behavior of enterohemorrhagic Escherichia coli O157:H7
on alfalfa sprouts during the sprouting process as influenced by treatments with various
chemicals, J Food Prot, 62, 850-856, (1999)
11. Taormina, P., J. şi Beucht, L., R., Comparison of chemicals treatment to eliminate
enterohemorrhagic Escherichia coli O157:H7 on alfalfa seeds, J Food Prot, 62, 318-324,
(1999)
12. Alasri, A., Roques, C. şi alţii, Bactericidal properties of peracetic acid and hydrogen
peroxide, alone and in combination, and chlorine and formaldehyde against bacterial water
strains, Can J Microbiol, 38, 635-642, (1992)
13. Stanley, P., Distruction of glutaraldehyde-resistant mycobacterium by a per-oxygen

disinfectant, Am J Infect Control, 26, 185, (1998)
14. Favero, M., S. şi Bond, W., W., Chemical disinfection of medical and surgical materials, în
Block S., S., Disinfection, sterilization, and preservation, ed., Lippincott Williams&Wilkins,
Philadelphia, 881-917, (2001)
70
15. Spaulding, E., H., Chemical disinfection of medical and surgical materials, în Lawrence, C.,
Block, S.,S., Disinfection, sterilization, and preservation, ed ., Lea&Febiger, Philadelphia,
881-917, (1968)
16. Block S., S., Disinfection, sterilization, and preservation, ed., Lippincott Williams&Wilkins,
Philadelphia, (2001)
17. Rutala, W., A. şi Weber, D., J., CDC guideline for disinfection and sterilization in healthcare
facilities, în presă, (2003)
18. Bean, H., S., Types and characteristics of disinfectants, J Appl Bacteriol, 30¸ 6- 16, (1967)
19. Russel, A., D., Hugo, W., B. şi Ayliffe, G., A., J., Principles and practice of disinfection,
preservation and sterilization, ed. UK: Blackwell Science, Oxford, (1999)
71
3. PRINCIPALELE COMPONENTE DIN DETERGENŢI
ŞI ROLUL ACESTORA
Detergenţii sunt amestecuri complexe de substanţe necesare pentru a curăţa o gamă cât mai
largă de murdării (lichide, solide specifice sau grase, polare sau nepolare, pigmenţi, pete
rezistente la spălare) de pe substraturi (naturale, artificiale, sintetice sau amestecuri ale acestora),
pentru realizarea unei curăţiri optime, fără a afecta aspectul şi rezistenţa ţesăturii.
Pe lângă săpun, detergenţii conţin şi alte componente, numite agenţi de condiţionare.

Asemenea componente sunt, cel mai adesea, carbonatul de sodiu, silicatul de sodiu.
După modul de acţiune, componentele unui detergent se împart în trei clase [1]:
1) substanţe care acţionează la interfeţe: surfactanţi, agenţi de complexare, agenţi de

antiredepunere, albitori optici, agenţi de reglare a spumei;
2) substanţe ce acţionează asupra murdăriei prin reacţii chimice: agenţi de albire

chimică, enzime;
3) substanţe care acţionează indirect în soluţia de spălare: schimbători de ioni, electroliţi,

stabilizatori şi activatori de persăruri.
3.1 SURFACTANŢI
Agenţii activi de suprafaţă sau surfactanţi sunt componenţi indispensabili ai formulărilor

detergente. În categoria acestora se înscriu agenţii de udare, de emulsionare şi componentele cu
proprietăţi detergente [2].
Surfactanţii sunt substanţe cu moleculă relativ mare şi structură amfifilă, compusă din două
părţi [3,4]:
72
- o parte hidrofobă, nepolară, constituită dintr-un radical hidrocarbonat insolubil în apă şi

în lichide polare, dar solubil în lichide nepolare;
- o parte hidrofilă, ionizabilă sau neionizabilă, solubilă în apă şi lichide polare şi

insolubilă în lichide nepolare.
Datorită structurii moleculare, surfactanţii au comportare specifică, ce constă în: (a)

adsorbţia preferenţială la interfeţe; (b) autoasociere sau autoagregare cu formare de micele sau
agregate mai mari.
Micelele sunt agregate de molecule de surfactant care se formează în soluţii peste o

concentraţie specifică fiecărui surfactant, numită concentraţie critică micelară, concentraţie la
care surfactantul prezintă activitate superficială maximă. Peste această concentraţie, soluţia
conţine molecule individuale şi micele [5].
Proprietăţile specifice ale soluţiilor de surfactanţi sunt [3]: adsorbţia la interfeţe; reducerea
tensiunii superficiale şi interfaciale; udarea solidelor; solubilizarea; dispersarea/agregarea
solidelor; spumarea; emulsionarea.
Surfactanţii se pot clasifica după criterii ca: structură chimică, proprietăţi fizice, utilizări
etc. [3,4]. În funcţie de capacitatea de disociere în soluţii apoase surfactanţii se împart în ionici şi
neionici.
Surfactanţi ionici sunt acei surfactanţi care în soluţie apoasă disociază, formând ioni
organici cu proprietăţi superficiale, a căror sarcină determină caracterul surfactantului. Astfel,
după natura ionului superficial–activ format, surfactanţii ionici se clasifica în: anionici, cationici
şi amfoteri.
3.1.1 Surfactanţi anionici
Anionici sunt surfactanţii care în soluţie apoasă, prin disociere, formează ioni organici
încărcaţi negativ [6]. Radicalul hidrocarbonat are 12-16 atomi de carbon, iar grupa hidrofilă
ionizabilă poate fi: carboxil (săpun), sulfat, sulfonat sau fosfat.
73
Cel mai frecvent utilizaţi surfactanţi anionici în formulările detergente sunt:

alchilbenzensulfonaţii de sodiu, săpunurile, alcoolii graşi sulfataţi şi alchileterii sulfataţi.
Săpunurile sunt săruri ale acizilor graşi, în special cu număr de atomi de carbon cuprins
între 12 şi 18, cu metale alcaline.
În compoziţiile detergente se utilizează amestecuri de săpunuri obţinute din grăsimi

naturale, cum sunt: (a) săpun de seu ce conţine: 40-45% săpun oleic, 25-30% săpun palmitic, 15-
20% săpun stearic; (b) săpun de cocos care conţine: 45-55% săpun lauric, 17-28% săpun miristic,
8-20% săpun palmitic şi 5-6% săpun oleic; (c) săpun de oleină, obţinut prin saponificarea
acidului oleic.
În prezent, în procedeele moderne de condiţionare a detergenţilor, săpunurile sunt utilizate

ca atare, atât sub formă de pulberi, cât mai ales ca acizi graşi care se transformă în săpun prin
neutralizare cu hidroxid sau carbonat de sodiu direct în procesul de condiţionare [7].
Alcoolii graşi sulfataţi (AGS) sau alchil sulfaţii au radicalul hidrocarbonat constituit din
11–17 atomi de carbon. Cel mai adesea se utilizează amestecuri de alcooli graşi cu o distribuţie a
lanţului hidrocarbonat C12 – C14/C16 – C18 = 1/1.
Etersulfaţii sau alchiletersulfaţii (AES) sunt obţinuţi prin sulfatarea alcoolilor graşi
polietoxilaţi, radicalul hidrocarbonat având o lungime a lanţului de 11-17 atomi de carbon şi
numărul de unitaţi oxietilenice cuprins între 2 şi 5.
Alchilbenzensulfonaţii sunt, în momentul de faţă, surfactanţii cei mai utilizaţi, radicalul

alchilic conţinând 8 –12 atomi de carbon.
Cel mai des utilizat [8-11] este liniar-alchilbenzensulfonatul de sodiu, LAS, cu lanţul
hidrocarbonat constituit din 12 atomi de carbon. Dacă în cazul celorlalţi surfactanţi anionici
partea organică poate fi naturală sau sintetică, alchilbenzenii sunt obţinuţi numai prin sinteză,
pornind de la materii prime de origine petrochimică.
Cu toate că LAS are o biodegradabilitate mare (peste 90%), există tendinţa de înlocuire a sa
cu alte clase de surfactanţi anionici şi anume [12, 13]: α–olefine sulfonate (AOS), alcansulfonaţi
secundari (ASS) sau parafine sulfonate (PAS, PA), α- sulfoalchilmetil esteri sau metil esteri
sulfonaţi (MES) cu radicali alchilici având 9-17 atomi de carbon, care sunt netoxici şi
biodegradabili.
74
3.1.2. Surfactanţi cationici
Surfactanţii cationici sunt surfactanţii care, în soluţie apoasă, formează – prin disociere –
ioni organici cu sarcină pozitivă [3, 4]. Aceştia sunt săruri ale aminelor primare, secundare şi
terţiare cu catene având 12-18 atomi de carbon, sau săruri ale aminelor cuaternare cu radical scurt
– de obicei metil – şi radicali alchil cu lanţ lung cu 12-18 atomi de carbon.
Surfactanţii cationici sunt dezinfectanţi deosebit de eficace, deoarece floculează rapid

proteinele (cu sarcină negativă) din bacterii.
3.1.3. Surfactanţi amfoteri
Surfactanţii amfoteri au în moleculă două sau mai multe grupe funcţionale ionizabile
purtătoare atât de sarcini pozitive cât şi negative [3, 4] şi formează în soluţie apoasă, prin
disociere, ioni bipolari (amfioni). În această categorie se înscriu: N-alchilbetainele,
amidoaminele, amidobetainele, sulfobetainele, acizii β-N-alchilaminopropionici şi N-alchil-β-
iminodipropionici, derivaţii propionici ai imidazolinei.
Surfactanţii amfoteri sunt sensibili la pH, cu excepţia sulfobetainelor [14]. Au efect

bactericid, de inhibare a coroziunii şi de dispersare a pigmenţilor.
3.1.4. Surfactanţi neionici
Surfactanţii neionici nu disociază la dizolvarea în apă. Cei mai importanţi sunt:
- esterii acizilor graşi cu polialcooli (poligliceril esteri, glicol esteri, gliceril esteri,
gliceride, glucozide, poliglucozide, esteri ai sucrozei);
- produsele de condensare a acizilor graşi cu aminoalcooli (etanolamidele acizilor graşi);
- compuşii polietoxilaţi.
75
Solubilitatea surfactanţilor neionici se datorează prezenţei grupelor funcţionale cu mare

afinitate pentru apă în moleculă: atomi de oxigen legaţi eteric sau grupe hidroxil, care formează
legături de hidrogen cu apa [3, 4].
Proprietăţile superficiale ale surfactanţilor neionici sunt determinate atât de lungimea

lanţului hidrocarbonat cât şi de caracteristicile grupei hidrofile.
Surfactanţii neionici acţionează la concentraţii mai mici decât cei anionici şi au proprietăţi
de spumare mai reduse. Raportul dintre partea hidrofilă şi hidrofobă din moleculă, numit balanţă
hidrofil/lipofilă, este un criteriu de identificare a domeniului de utilizare a surfactanţilor:
emulgatori, agenţi de udare, detergenţi, dispersanţi.
Surfactanţii polietoxilaţi reprezintă categoria cea mai des întâlnită de surfactanţi neionici.
Din această grupă fac parte: alcoolii graşi polietoxilaţi, acizii graşi polietoxilaţi, alchilfenolii
polietoxilaţi, aminele grase polietoxilate, amidele grase polietoxilate, copolimerii bloc etilenoxid-
propilenoxid.
Alchilfenolii polietoxilaţi, datorită structurii fenolice, au biodegradabilitate mai redusă şi de

aceea, în prezent, există tendinţa de a fi înlocuiţi cu produse polietoxilate fără structură fenolică
(alcooli graşi polietoxilaţi), în ciuda proprietăţilor superficiale bune.
Cel mai frecvent utilizaţi surfactanţi în formulările detergente sunt: l-

alchilbenzensulfonatul de sodiu, săpunul, alchilsulfatul de sodiu, alchiletersulfatul de sodiu şi
alcoolii polietoxilaţi [12, 15].
3.2. AGENŢI DE CONDIŢIONARE
Agenţi de condiţionare sunt acele componente care îmbunătăţesc proprietăţile de curăţare

ale surfactantului, intervenind atât în procesul de îndepărtare a murdăriei, cât şi în împiedicarea
redepunerii sale [16].
Primii agenţi de condiţionare utilizaţi au fost carbonatul şi silicatul de sodiu (1878 –

“Bleischoda” Germania), perboratul de sodiu (1907 – PERSIL Germania) şi fosfaţii alcalini
(1936 – Germania) [2].
76
Principalul rol al agenţilor de condiţionare este acela de a reduce sau chiar elimina efectul
nefavorabil al cationilor polivalenţi din soluţia de spălare asupra procesului de detergenţă [17].
Procesul de detergenţă este defavorizat de prezenţa ionilor Ca2+ şi Mg2+ din baia de
spălare, care produc următoarele efecte:
1) interacţionează cu sarcinile negative ale substratului şi murdăriei, micşorându-le

potenţialele electrice, ceea ce defavorizează îndepărtarea murdăriei şi facilitează
redepunerea;
2) leagă, pe de o parte, sarcinile negative ale substratului şi murdăriei, favorizând

redepunerea sa, iar pe de altă parte grupele hidrofile negative ale surfactanţilor anionici
şi ale substratului sau murdăriei, producând fixarea surfactanţilor cu părţile hidrofobe
spre soluţie, ceea ce conduce la creşterea tensiunii interfaciale substrat – soluţie şi/sau
murdărie – soluţie; datorită măririi lucrului de adeziune, udarea şi îndepărtarea
murdăriei sunt împiedicate;
3) se leagă de suprafaţa particulelor solide din baie, producând reducerea potenţialelor

electrostatice, ceea ce are ca efect flocularea şi favorizarea redepunerii pe substrat;
4) la concentraţii mari precipită anionii surfactanţilor sau sărurilor anorganice, ceea ce

facilitează depunerea pe substrat, fenomen numit încrustare.
Agenţii de condiţionare pot acţiona în baia de spălare fie prin complexare (tripolifosfat de
sodiu – TPS, nitrilotriacetat de sodiu – NTA, EDTA), fie prin schimb ionic (zeolit A) [18].
Pentru a mări performanţele de spălare ale detergenţilor condiţionaţi cu zeoliţi, în

formulările detergente s-au introdus aditivi organici (1985) numiţi co-agenţi de condiţionare sau
“co-builder”-i [19]. Astfel de substanţe organice sunt: citratul de sodiu, nitriloacetatul de sodiu,
fosfonaţii şi policarboxilaţii şi sunt utilizate în cantităţi substoechiometrice. Unele dintre acestea
au efect de transportor (“carier”), iar altele de prag (“ threshold”) [20, 21].
77
3.2.1. Tripolifosfat de sodiu
În anii 1950-1960 fosfaţii alcalini, şi în special tripolifosfatul de sodiu, au devenit

principalii agenţi de condiţionare pentru detergenţi.
Agent de condiţionare cu acţiune complexă în procesul de detergenţă, TPS intervine atât în

îndepărtarea murdăriei, cât şi în împiedicarea redepunerii sale pe substrat, fiind activ în procesele
de spălare primară, antiredepunere şi încrustare. Acţiunea în baia de spălare se realizează prin
[22, 23]:
- complexarea ionilor de calciu şi magneziu cu acţiune în toate cele trei procese de mai
sus;
- adsorbţie selectivă la interfaţa substrat-murdărie, intervenind, de asemenea, în cele trei

procese;
- intensificarea efectului surfactanţilor anionici, cu efect în spălarea primară;
- dispersarea murdăriei insolubile, cu efecte benefice pentru antiredepunere şi încrustare;
- efect de prag, îmbunătăţind procesele de spălare primară, antiredepunere şi încrustare;
- reacţie alcalină, ceea ce îmbunătăţeşte spălarea primară;
- efect tampon;
- efect structurant pentru detergenţii solizi.
Importantă este şi adsorbţia tripolifosfatului de sodiu pe substratul textil şi pe particulele de

murdărie, care are ca efect mărirea sarcinilor negative ale suprafeţelor ce interacţionează în
procesul de spălare şi deci uşurarea îndepărtării murdăriei. De asemenea, TPS dizolvă ionii
divalenţi din murdărie şi de pe substratul textil în procesele de adsorbţie/desorbţie la interfeţe,
facilitând fragmentarea particulelor de murdărie.
Începând cu anii 1970, în Elveţia, TPS din detergenţi a fost considerat principalul vinovat
pentru eutrofierea lacurilor şi a apelor cu circulaţie redusă şi s-a pus problema reducerii cantităţii
în detergenţi.
78
În 1977 legislaţia europeană a impus reducerea conţinutului său în detergenţi, iar în 1982 s-
a pus problema înlocuirii sale totale [24].
3.2.2. Zeoliţi alcalini
În 1976 a fost înlocuit, pentru prima dată, tripolifosfatul de sodiu din compoziţii detergente
cu zeolit tip 4A [25]. Zeoliţii sunt compuşi insolubili, al căror rol principal este de a elimina
cationii polivalenţi din soluţia de spălare prin schimb ionic.
Cel mai utilizat aluminosilicat este zeolitul A, caracterizat printr-o capacitate mare de
legare a ionilor de calciu. Zeolitul A prezintă, de asemenea, şi acţiuni specifice: adsoarbe
substanţele dispersate la nivel molecular, heterocoagulează pigmenţii, constituie substrat de
cristalizare pentru compuşii cu solubilitate redusă [1, 26].
Aluminosilicaţii de Na au formula generală: xNa2O .Al2O3 . ySiO2 . zH2O, unde – pentru

zeolit A – x = 1, y = 2 şi z este variabil.
Zeolitul A are proprietăţi cristalografice unice, care asigură un schimb ionic avantajos,
având un sistem uniform de pori, cu diametrul de 0,42 nm.
Zeolitul A are afinitate mare faţă de ionii metalelor alcaline, cei de calciu şi magneziu
difuzând rapid în interiorul său. Considerând cei doi ioni alcalino-pământoşi, zeolitul A are
afinitate mai mare pentru ionii de calciu decât pentru cei de magneziu. Difuzia ionilor de calciu
este împiedicată când diametrul porilor este mic sau când la schimbul ionic participă
aluminosilicaţi sintetici amorfi.
Na-zeolit A este astfel structurat încât mărimea particulelor suspendate în apa de spălare
este limitată, din motive ecologice şi tehnice [27, 28]: cu cât mărimea particulelor este mai
redusă, cu atât viteza de schimb a ionilor de calciu este mai mare, astfel încât formarea
precipitatelor de calciu, şi în mod special depunerile de zeolit pe textile, sunt inhibate [29-32].
Viteza de schimb iniţială, de aproximativ 130 mg CaO/g zeolit/minut [33, 34], necesară pentru a
îndepărta ionii de calciu suficient de repede din apa de spălare şi a permite particulelor de zeolit
să treacă prin ochiurile cu dimensiunea de 10 m ale majorităţii materialelor textile dese, se poate
realiza numai cu particule de zeolit cu dimensiuni mai mici de 10 m.
79
Suspensiile de solide naturale sau fabricate industrial sunt, de obicei, polidisperse.

Distribuţia mărimii particulelor în aceste suspensii este, în general, Gaussiană, şi pentru
caracterizare se folosesc diferite tipuri de diametre medii [35].
Pentru a trata sedimentarea particulelor de zeolit în suspensie se aplică legea Stokes,

deoarece suspensiile relevante pentru apele reziduale, care conţin 30 mg/L zeolit cu dimensiuni
ale particulelor sub 20 m şi o densitate de 2 g/cm3, sunt diluate şi este de aşteptat o viteză de
sedimentare mai mică de 0,2 mm/s şi numere Reynolds sub 0,005, ceea ce respectă domeniul de
aplicabilitate a legii Stokes privind sedimentarea neperturbată a particulelor discrete [36].
Na-zeolit A industrial este caracterizat prin parametri relevanţi din punct de vedere tehnic şi
ecologic: distribuţia dimensiunilor particulelor (în apă distilată) şi capacitatea de legare a
calciului (la pH 10, 300d Ca, 1 g/L zeolit). Distribuţiile Gaussiane ale dimensiunilor particulelor
pentru suspensiile de zeolit A cu diferite diametre medii sunt reprezentate în figura 3.1 [29].
Figura 3.1 Distribuţiile dimensiunilor particulelor de Na-zeolit A cu diametrele indicate

determinate prin analiză dispersă la 250C [29]
80
Capacitatea Na-zeolit A aflat în suspensie de a lega calciul la pH 10 în apă cu nivel relativ

mare de duritate (300d), adică în apă cu exces de ioni de calciu în comparaţie cu capacitatea sa de
schimb teoretică, este de 100 - 200 mg CaO/g zeolit pentru o perioadă de schimb de 15 minute,
dependentă de condiţiile de sinteză a zeolitului şi de distribuţia dimensiunilor particulelor [27].
Rezultatele obţinute în urma analizelor de sedimentare în soluţii conţinând ingrediente

pentru detergenţi în apă distilată şi în apă dură sintetică filtrată au fost folosite pentru a ilustra
influenţa ingredientelor solubile în apă asupra distribuţiei dimensiunii particulelor şi sedimentării
zeolitului A industrial (diametrul mediu = 10,4 m).
Surfactanţii anionici şi neionici nu sunt adsorbiţi de zeolitul cu sarcină negativă (cu

contraioni Na+), cu potenţial electrocinetic  negativ ridicat, deci aceştia nu sunt capabili să
modifice potenţialul de repulsie mare dintre particulele de zeolit şi, în consecinţă, distribuţia
mărimii particulelor [37].
În timpul procesului de spălare, Na-zeolit A se încarcă cu ioni de calciu proveniţi din

carbonatul acid de calciu din apa de canal, din pigmenţii din sol care conţin calciu, precum şi din
textile [38]. În acest context un aspect important îl constituie schimbul ionilor metalelor grele cu
zeolitul conţinând calciu în timpul procesului de spălare.
Schimbul cationic al Na-zeolit A, adică schimbul de echilibru cu ionii metalelor alcalino-

pământoase şi cu ai metalelor grele, controlat cinetic de difuzia prin granule, depinde nu numai
de compoziţia chimică şi de spaţiile libere din structura Na-zeolit A, ci şi de caracteristicile
cationilor schimbaţi: dimensiune, masă, sarcină ionică, tendinţă de hidratare şi polarizabilitate [39
- 41]. Cationii sunt preferaţi pentru schimbul ionic dacă au valenţă mare, masă atomică mare şi
tendinţă scăzută de a se hidrata, sunt uşor polarizabili şi au tendinţă marcată de a forma perechi
ionice, şi dacă compuşii din care fac parte sunt puternic disociaţi în soluţii apoase.
Echilibrul de schimb al cationilor divalenţi ai metalului din soluţie Me2 cu ionii alcalini ai
zeolitului A (Me1), cu eliminarea unei cantităţi echivalente de cationi Me1 pentru a menţine
electroneutralitatea reţelei ionice, poate fi descris prin ecuaţia [39]:
Me1 Z + Me2n+ = Me2 Z + Me1n+ (i)
81
Constanta de echilibru corespunde coeficientului de selectivitate S al zeolitului pentru

cationul specific Me2 şi poate fi calculată cu ajutorul relaţiei:
QMe 2  qMe1
S (3.1)
QMe1  qMe2
unde q şi Q sunt fracţiile echivalente de cationi în zeolit şi, respectiv, în soluţie.
S depinde de tăria legăturii dintre cation şi ionul reţelei negative şi de uşurinţa cu care
cationii pot accesa ionii reţelei.
Seria completă a selectivităţii cationilor individuali pentru zeolit-A în apă pură în ceea ce
priveşte schimbul de echilibru, în ordinea descrescătoare a coeficientului de selectivitate este
[42]:
Ag+ >Cu2+ >H+ >Zn+ >Sr2+ >Ba2+ >Ca2+ >Co2+ >Au3+ >K+ >Na+ >
Ni2+ >Cd2+ >Hg2+ > Li+ > Mg2+
Aceasta este valabilă pentru o concentraţie iniţială mare în soluţie a cationilor, condiţii în
care zeolitul A se încărcă puternic cu cationi. Coeficientul de selectivitate pentru schimbul cu
cationi divalenţi se modifică cu încărcarea zeolitului A, adică cu fracţia echivalentă Q a
cationului în zeolit: coeficienţii de selectivitate sunt mari în special când nivelurile de încărcare
sunt mici. Aceasta explică diferenţele din literatură cu privire la ordinea cationilor în seria
selectivităţii [42].
Seria completă a selectivităţii în apă pură existentă în literatură nu include ioni ai metalelor
grele ca Pb2+ şi Cr3+. Totuşi, este de aşteptat ca aceste metale să prezinte tendinţa de a avea
coeficienţi de selectivitate mari, date fiind masele atomice mari şi valenţa mare a cromului. Seria
selectivităţii cationilor individuali bazată pe coeficienţii de selectivitate [39] sau pe factorul de
separare [40] poate fi comparată cu seria cationilor bazată pe valorile schimbului ionic procentual
82
numai în condiţiile în care concentraţiile molare iniţiale ale cationilor individuali sunt egale,
concentraţia zeolitului este constantă, întârzierile schimbului cinetic sunt eliminate astfel încât se
atinge schimbul de echilibru şi schimburile competitive cu alţi cationi care interferă sunt reduse.
Ionii de calciu şi de magneziu concurează cu ionii metalelor grele pentru a participa la

schimbul ionic cu Na-zeolit A, aşa cum s-a demonstrat prin testele de echilibru comparative ale
schimbului realizate în apă pură şi dură sintetică (16od, Ca/Mg = 5 :1), folosind o concentraţie de
zeolit de 100 mg/L şi soluţii echimolare de metale grele cu concentraţia de 2 x 10 -4 M [43].
Calciul, având selectivitate mai mare decât magneziul, îndeosebi datorită hidratării mai puternice
a magneziului în intervalul de temperatură 0 - 30oC, este principalul rival al metalelor grele cu
privire la schimbul ionic cu zeolit A [39].
Încărcarea cu calciu la echilibrul de schimb se micşorează pe măsura măririi concentraţiei

ionilor de sodiu, crescând până la o valoare limită superioară, dependentă de concentraţia ionilor
de sodiu [30, 44]. În consecinţă, gradul de îndepărtare a ionilor metalelor grele cu Na-zeolit A
este dependent de natura ionului, de concentraţie şi de duritatea apei.
Posibila trecere în soluţie a ionilor metalelor grele din zeoliţii încărcaţi cu asemenea metale
prin hidroliza parţială a zeolitului în timpul testelor (sistem închis cu agitare) la pH 6,8 - 7,6 poate
fi ignorată, datorită concentraţiei relativ mari a zeolitului, de 100 mg/L, şi duratei relativ scurte a
testelor, de 30 zile [45].
Necesitatea îmbunătăţirii performanţelor (capacitate de schimb ionic) şi caracteristicilor

fizice (scăderea dimensiunii particulelor, modificarea formei cristalelor) ale zeolitului A au dus la
fabricarea unor forme noi de zeoliţi: X, Y, P şi MAP [46 - 51].
Pentru a mări performanţele de spălare ale detergenţilor condiţionaţi cu zeoliţi, în

formulările detergente s-au introdus co-agenţi de condiţionare ca EDTA, cu rol de agent
complexant. Complexarea poate avea ca efect chiar solubilizarea metalelor din sedimente sau, în
anumite condiţii, metalele pot fi adsorbite mai mult în prezenţa EDTA, formându-se complecşi
ternari [52]. Complecşii organometalici nu pot penetra canalele de schimb ale zeolitului [53];
ionii metalici liberi din soluţie sunt îndepărtaţi prin schimb ionic cu Na-zeolit A. Unii cercetători
au studiat remobilizarea metalelor din sedimentele naturale poluate sau din fazele artificiale în
prezenţa EDTA [54 - 58]. De asemenea, în unele studii a fost luată în consideraţie şi posibilitatea
adsorbţiei EDTA şi a complecşilor metal-EDTA pe suprafeţele unor oxizi [59 - 62].
83
3.2.3. Silicaţi alcalini
Silicaţii alcalini sunt simbolizaţi prin formula SiO2:Na2O şi au raportul molar – numit şi
modul – ce variază în limite destul largi: de 1/2 până la 3,3/1. Silicaţii utilizaţi în detergenţi au
modulul mai mare ca 1 (cel mai adesea 2,4 - 2,9) şi au proprietăţi coloidale.
Silicaţii alcalini îndeplinesc un rol complex în procesul de detergenţă, la acesta contribuind

atât partea alcalină cât şi partea simbolizată SiO2 [63]:
Partea alcalină contribuie la detergenţă prin: alcalinitate, acţiune tampon (pH 9,5) –
proprietate la care participă şi SiO2, neutralizarea/saponificarea murdăriilor acide, emulsionarea
uleiurilor.
Partea simbolizată SiO2 îşi aduce contribuţia prin: deflocularea murdăriilor solide,
antiredepunere, scăderea durităţii apei, inhibarea coroziunii, mărirea friabilităţii granulelor
detergenţilor atomizaţi, plastifierea detergenţilor sub formă de bare, conferind uniformitate şi
uşurând extruderea.
Disilicatul de sodiu cristalizat în forma δ este utilizat în sisteme de condiţionare pentru

detergenţi cu sau fără zeolit A din 1994. Acesta poate înlocui carbonatul de sodiu, zeolitul A şi
chiar TPS, datorită rolului său complex în procesul de detergenţă [64 - 66] şi anume:
- dedurizează apa;
- constituie sursă de alcalinitate;
- absoarbe umiditatea;
- complexează ionii metalelor grele şi deci stabilizează persărurile;
- este agent de suspendare a murdăriei.
Forma cristalizată a disilicatului este încă destul de scumpă pentru utilizare industrială,
motiv pentru care se preferă forma amorfă, de cele mai multe ori în amestec cu carbonaţi alcalini
[67, 68].
84
3.2.4. Carbonaţi alcalini
Alături de silicatul de sodiu, carbonaţii alcalini au fost printre primii agenţi de condiţionare
utilizaţi pentru detergenţi.
Carbonatul de sodiu contribuie la procesul de detergenţă în primul rând ca principală sursă

de alcalinitate, menţinând pH-ul flotei de spălare peste 9. Pe de altă parte, precipită ionii
metalelor alcalino-pământoase, reducând duritatea apei.
În compoziţiile detergente, pentru scăderea excesului de alcalinitate datorat altor

componente, pe lângă carbonatul de sodiu se utilizează şi bicarbonatul de sodiu. Utilizarea
amestecului celor două componente are însă şi dezavantaje:
- pH-ul ridicat al carbonatului este nefavorabil pentru anumite spălări;
- solubilitatea redusă a bicarbonatului micşorează solubilitatea detergentului.
Sesquicarbonatul de sodiu, SQ, sare dublă carbonat/bicarbonat de sodiu cristalizată cu două

molecule de apă (Na2CO3.NaHCO3.2H2O), îmbină avantajele celor două produse şi elimină
dezavantajele [69, 70].
Condiţionarea numai pe bază de carbonaţi alcalini este satisfăcătoare din punctele de vedere
al costului şi cerinţelor ecologice, dar nu şi al performanţelor detergenţilor în care sunt introduşi.
3.2.5. Acidul nitrilotriacetic
Acidul nitrilotriacetic (NTA) este utilizat pentru legarea ionilor metalici polivalenţi altfel
decât prin formare de precipitate sau prin schimb ionic [71].
NTA, acid tribazic cristalizat sub formă de ace incolore, este parţial solubil în apă la
temperatura camerei, solubilitatea crescând cu temperatura. Sărurile NTA cu metale alcaline sunt
solubile în apă.
85
Acizii aminocarboxilici de tipul NTA reacţionează în soluţie ca acizi polibazici. NTA

disociază în trei etape, constantele de disociere în soluţie 0,1M la 25oC având valorile 1,80, 2,48,
respectiv 9,65 [72].
NTA formează complecşi solubili în apă cu un număr mare de ioni metalici polivalenţi,
ionul metalic fiind aproape în întregime înconjurat, aşa cum se arată în figura 3.2, astfel încât
multe dintre reacţiile tipice ale acestuia sunt prevenite.
Complecşii metalici pot fi 1:1 sau 1:2, în funcţie de raportul stoechiometric dintre NTA şi
ionii metalici.
Figura 3.2 Formarea complecşilor NTA cu metalele divalente
Stabilităţile complecşilor cu diverşi ioni metalici sunt diferite, aşa cum se poate vedea în
tabelul 3.1, în care sunt date constantele de stabilitate ale chelaţilor NTA cu cele mai obişnuite
metale.
86
Tabelul 3.1
Constantele de stabilitate ale chelaţilor NTA cu diferite metale [73]
Ion metalic Log K1 Log K2 Log Kd
Ca2+ 6,39 8,76
Cd2+ 9,78 14,39 11,25
Cu2+ 12,94 17,42 9,14
Fe2+ 8,33 12,80 10,60
Fe3+ 15,90 24,30 4,1/7,8a
Mg2+ 5,47
Ni2+ 11,50 16,32 10,86
Pb2+ 11,34
Zn2+ 10,66 14,24 10,06
a
reacţionează ca acid dibazic, tărie ionică 0,1 M, 25oC
Stabilitatea complecşilor metalici este descrisă de constantele de stabilitate de mai sus (K1
pentru complecşi 1:1 şi K2 pentru complecşi 2:1). Ca rezultat al polarizării grupelor OH legate în
chelaţi, complecşii 1:1 se comportă ca acizi slabi şi disociază.
Complecşii solubili în apă ai ionilor metalici sunt în competiţie cu precipitatele acestor ioni
cu anioni ca sulfură, hidroxil, carbonat sau oxalat. Ionii de hidrogen concurează cu ionii metalici
pentru anionul NTA. În consecinţă, aceste stări de echilibru trebuie să fie luate în considerare
pentru ecuaţia globală. De asemenea, ionii de sodiu prezenţi în soluţie influenţează structura
complecşilor NTA, poziţia contraionului Na+ şi a moleculelor de apă în interiorul chelatului [74].
87
NTA şi sărurile sale sunt utilizaţi în diferite aplicaţii: pentru a elimina efectele create de
ionii metalici ca rezultat al chelatizării, pentru a dizolva precipitate, pentru a modifica potenţialul
redox al ionilor metalici sau pentru a obţine soluţii tampon ale ionilor metalici.
În ceea ce priveşte dedurizarea apei, eliminarea a 1 mMol Ca2+ necesită 191 mg H3NTA sau
257 mg Na3NTA. Chelatizarea optimă a compuşilor metalelor grele are loc în domeniul neutru
sau bazic.
Na3NTA poate fi folosit pentru a înlocui parţial TPS din formularea detergenţilor şi a obţine
detergenţi cu conţinut redus de TPS. De asemenea, este posibil să se obţină detergenţi fără fosfaţi,
cu performanţe asemănătoare cu ale celor ce conţin TPS, pe bază de zeoliţi şi agenţi de spălare
auxiliari, cum sunt policarboxilaţii.
În comparaţie cu TPS, Na3NTA este rezistent la hidroliză, aşa că nu are loc micşorarea
eficienţei în timpul preparării detergenţilor. Ţinând seama de capacităţile de complexare ale TPS
şi Na3NTA, sunt necesare aproximativ 0,6 părţi de Na3NTA pentru a înlocui o parte TPS.
NTA este frecvent utilizat pentru a masca efectele produse de ionii metalelor grele (Cu2+,
Mn2+ şi Fe2+/3+); constantele de stabilitate ale NTA pentru diferiţi ioni sunt cu câteva ordine de
mărime mai mici decât ale acidului etilendiaminotetraacetic, EDTA. Acesta poate fi un avantaj
dacă complecşii excesiv de stabili nu sunt doriţi.
Proprietăţile fizico-chimice esenţiale ce determină decisiv comportamentul în mediu al

NTA sunt capacitatea de complexare şi solubilitatea mare în apă a sărurilor NTA şi complecşilor
metalici.
Dacă concentraţia metalului depăşeşte de 1-3 ori concentraţia sa nu este de aşteptat să se

găsească NTA nelegat în sistem.
Dată fiind utilizarea agenţilor de complexare sintetici de decenii în variate domenii, trebuie
presupus că aceştia sunt practic în echilibru în ape [75,76].
88
3.2.6. Acidul etilendiaminotetracetic
O soluţie satisfăcătoare în ceea ce priveşte înlocuirea TPS în compoziţiile detergente o

reprezintă sistemul de condiţionare alcătuit din zeolit A şi un agent de complexare.
Etilendiaminotetracetatul, EDTA, este un agent complexant puternic, care acţionează în procesul
de detergenţă prin complexarea ionilor de calciu şi magneziu nefavorabili procesului.
Compoziţia elementală a EDTA este C10H16N2O8, prescurtat H4EDTA, iar a sării sale de
sodiu - C10H12N2O8Na4, prescurtată Na4EDTA. Masa molară a H4EDTA este 292,3 g/mol, iar a
Na4EDTA - 380,2 g/mol. Structura formală a H4EDTA este prezentată în figura 3.3.
Figura 3.3. Structura chimică a EDTA
Formarea complecşilor EDTA cu ioni metalici poate fi descrisă pe baza interacţiunilor

electronice donor – acceptor. Fiind un ligand multidentat, EDTA poate oferi şase poziţii donor pe
moleculă, ceea ce duce la formarea unor compuşi chelatici foarte stabili [77].
89
Stabilitatea compuşilor cu diferite metale este caracterizată de constantele de stabilitate. In

ecuaţiile (ii)-(x) EDTA a fost prescurtat L (ligand), iar ionul – L însoţit de sarcina
corespunzătoare. Constantele de stabilitate K şi β sunt definite conform ecuaţiilor ce urmează. Pe
lângă concentraţiile individuale ale partenerilor de reacţie, constantele de stabilitate mai depind
de tăria ionică şi de temperatură.
c( HL )

H L 
 HL 
K 
H
   HL (ii)
c( H  )c( L  )
   c( H  L )
H  HL  HL K H
  (iii)
c( H  )c( HL )
c( H  L )
H   H  L  H  L K H  (iv)
c( H  )c( H  L )
c( H  L )
H   H  L  H  L K H  (v)
c( H  )c( H  L )
c( H  L )
 H   L   H  L   HL  (vi)
c( H  )  c( L  )
c( H  L )
H  L 
 HL 
 HL  (vii)
c( H  )  c( L  )
c( MeL )
Me  L   MeL Me
K MeL    MeL (viii)
c( Me )c( L  )
c(MeHL )
Me  HL  MeHL Me
K MeHL  (ix)
c( Me )c( HL )
c( MeHL )
H   Me  L   MeHL  MeHL  (x)
c( H  )c( Me2 )c( L4 )
Formarea complecşilor cu EDTA este dependentă de pH: la o valoare a pH-ului de

aproximativ 2, toţi ionii Ca2+ din sistem sunt sub formă necomplexată, însoţiţi de H4L, H3L- şi
90
H2L2-. Pe măsură ce pH-ul creşte, compusul 1:1 CaL2- începe să domine sistemul şi, în cele din
urmă, devine singura specie prezentă. La pH-ul optim spălării, pH 10, toţi ionii de calciu sunt sub
formă de complex 1:1.
Constanta de stabilitate a complexului CaEDTA2- este 5,01 x 1010 şi a complexului

MgEDTA2- este 4,9 x 108. Pentru metalele tranziţionale divalente (mangan, fier, cobalt, nichel,
cupru) stabilitatea complecşilor cu EDTA creşte cu mărirea numărului atomic.
Mecanismul acţiunii unui agent complexant solubil în apă este determinat de capacitatea sa
de a fi adsorbit specific pe suprafaţa depozitelor conţinând ioni de calciu, de a lega aceşti ioni şi
de a se desorbi. Complexul format disociază în soluţie eliberând ioni de calciu, care pot fi apoi
schimbaţi de zeolitul A, acţionând ca transportor (carrier).
În figura 3.4 este prezentat schematic mecanismul prin care agenţii transportori scot ionii
de calciu care leagă murdăria de substrat, uşurând în felul acesta îndepărtarea sa [78].
Figura 3. 4. Reprezentarea schematică a efectului transportorului [78]
91
Figura 3.5. Eliminarea ionilor de calciu cu TPS, NTA şi zeolit A
Eliminarea ionilor de calciu cu agenţii de condiţionare care acţionează prin complexare –

TPS şi NTA şi prin schimb ionic – zeolit A este arătată în figura 3.5.
Detergenţii moderni trebuie să conţină amestecuri de agenţi de condiţionare care să

răspundă favorabil următoarelor criterii: ecologic (E), cost (C), performanţă (P), adică
triunghiului ECP [79, 80].
92
3.3. ADITIVI DE DETERGENŢĂ
Restricţiile ecologice impuse detergenţilor au condus la înlocuirea surfactanţilor cu

biodegradabilitate redusă cu surfactanţi cu biodegradabilitate ridicată, precum şi la reducerea sau
chiar înlocuirea totală a compuşilor pe bază de fosfor sau bor. Restricţiile economice necesită
fabricarea detergenţilor care permit spălarea cu consum redus de energie (temperaturi joase) şi de
apă de spălare, precum şi cu consum mic de detergenţi pentru un ciclu de spălare. Astfel, în
compoziţiile detergente s-au introdus componente care au rolul de a mări performanţele
detergente, numite aditivi de detergenţă. Aceştia pot avea rol decisiv în creşterea performanţelor
detergente sau doar funcţie ajutătoare.
În compoziţia unui detergent, pe lângă componentele majoritare – surfactanţi şi agenţi de

condiţionare – care reprezintă circa 50% din compoziţie (12 - 22% surfactanţi, 25 - 35% agenţi de
condiţionare), se introduc aditivi de detergenţă, care nu depăşesc – fiecare în parte – mai mult de
5%, cu excepţia persărurilor a căror concentraţie este de 10 - 20%.
Cei mai importanţi aditivi de detergenţă sunt sistemele de albire chimică, polimerii şi
enzimele, cu rol în procesul de spălare, precum şi albitorii optici şi compoziţiile de parfumare, cu
rol ajutător.
3.3.1. Agenţi de albire chimică
Albirea reprezintă modificarea culorii prin decolorare, adică mărirea emisiei de lumină
vizibilă la aceeaşi intensitate a luminii incidente [2]. Albirea chimică este rezultatul degradării
sistemelor colorate prin oxidare sau reducere [81].
Coloranţii sunt sisteme cromofore ce conţin legături duble carbon–carbon conjugate în

catene polimetinice sau în sisteme chinoidale, care dau culoarea prin adiţie la grupe auxocrome
(amino, hidroxil, carboxil). Albitorii chimici produc distrugerea sistemelor cromofore sau
93
modificarea grupelor auxocrome, ceea ce duce la degradarea compuşilor coloraţi în componente

mai mici, solubile în apă, mai uşor de îndepărtat în procesul de spălare [2, 82].
Cei mai utilizaţi albitori chimici în compoziţiile detergente sunt oxidanţii, datorită
capacităţii de a distruge ireversibil murdăriile colorate fixate pe substraturile textile prin legături
covalente [15, 17].
Persărurile produc ruperea legăturilor chimice prin care se leagă murdăriile de ţesătură, fără
a fi necesară distrugerea legăturilor din sistemele cromofore – în special în cazul murdăriilor
vechi.
Hipocloritul de sodiu, cu toate că are foarte bune calităţi în îndepărtarea petelor, nu poate fi
utilizat în detergenţi datorită agresivitaţii sale faţă de unele componente din aceştia.
Cei mai utilizaţi albitori chimici sunt persărurile. Din grupa acestora fac parte perboratul de
sodiu tetrahidrat (PBS4), perboratul de sodiu monohidrat (PBS1) şi percarbonatul de sodiu [83].
Restricţiile ecologice privind limitarea conţinutului de bor în detergenţi au condus la

înlocuirea perboratului de sodiu cu percarbonat de sodiu. Cu toate acestea, percarbonatul de
sodiu, nefiind stabil la stocare, reprezintă numai 10% din totalul agenţilor de albire chimică
utilizaţi pentru condiţionarea detergenţilor [84].
Anionul perhidroxil, rezultat în urma procesului de hidroliză a perboraţilor, este considerat

specia cu rolul cel mai important în albire. Studii mai recente au aratat că radicalul superoxid O2-,
în anumite circumstanţe, ar putea funcţiona ca oxigen activ [85].
Apa oxigenată poate reacţiona atât cu agenţii nucleofili cât şi electrofili. Oxigenul activ are
rol bactericid important.
Intervalul optim de temperatură pentru eliberarea oxigenului activ este 60 - 800C. Creşterea
eficienţei albitorilor chimici tip perborat de sodiu la temperaturi scăzute este posibilă prin
utilizarea activatorilor de albire [86].
Activatori de albire chimică sunt, în general, componentele acilate adăugate în cantităţi

stoechiometrice, fiind astfel necesare cantităţi considerabile pentru a-şi manifesta efectul de
activare [87 - 89].
94
Cei mai utilizaţi activatori de persăruri sunt: tetraacetilglicolureea – TAGU,

pentaacetilglucoza – PAG, tetraacetilendiamina – TAED şi diacetildioxo hexahidrotriazina –
DADHT [90]. Cel mai vechi şi cel mai utilizat în Europa este TAED, în timp ce în SUA – unde
spălările se fac la temperaturi joase şi într-un interval de timp scurt – este utilizat
nonanoiloxibenzensulfonatul de sodiu (NOBS). NOBS este mult mai eficient interfacial, în
special în cazul murdăriilor lipofile, pe când acidul peracetic (PAA), provenit din TAED, este
mai puţin eficient interfacial, acţionând asupra murdăriilor hidrofile [91].
Performanţele de albire chimică ale sistemului PBS/TAED la temperaturi medii se explică

prin formarea acidului peracetic în urma reacţiei de perhidroliză (figura 3.6) [86]. În această
reacţie numai două din cele patru grupe acetil ale TAED reacţionează cu perboratul de sodiu,
ceea ce explică de ce pentru două parţi de TAED sunt necesare trei părţi PBS [15, 86, 92].
Peracizii policarboxilici (poliacrilic sau copolimeri ai acestora), în formă acidă sau ca săruri
alcaline, au - pe lângă capacitate bună de legare a ionilor divalenţi şi de complexare a ionilor
metalelor grele, proprietăţi de dezinfectare şi albire chimică [93, 94].
Catalizatori de albire chimică sunt compuşii utilizaţi în cantităţi mult mai mici decât
activatorii, fiind eficienţi la nivel de ppm în flota de spălare. Din categoria acestora fac parte
complexul triazociclononan-mangan (MnTACN) şi complecşii salenici. MnTACN (folosit prima
dată în 1994), datorită deteriorării ţesăturilor textile, a fost scos din compoziţiile detergente, deşi
are performanţe de albire considerabile. Complecşii salenici se pot utiliza în cantităţi foarte mici,
de 10-20 ppm, dar nu au performanţele de albire ale MnTACN [95].
95
Figura 3.6. Mecanismul reacţiei de perhidroliză a perboratului de sodiu [86]
3.3.2. Aditivi de detergenţă polimerici
Studii amănunţite au arătat că detergenţii fără fosfaţi, cu un singur înlocuitor pentru fosfaţi
sau cu combinaţii de înlocuitori, necesită agenţi auxiliari care să creeze şi să optimizeze sistemul
96
de agenţi de condiţionare. S-a demonstrat că polimerii ce conţin grupe carboxilice

(policarboxilaţii) sunt adecvaţi în acest sens [96-100], având următoarele proprietăţi:
- capacitate de legare bună până la foarte bună pentru ionii de calciu şi magneziu;
- efect dispersant pronunţat pentru carbonaţii de calciu şi magneziu;
- compatibilitate bună cu constituenţii detergenţilor (surfactanţii şi agenţii auxiliari);
- efect bun de inhibare a antiredepunerii murdăriei;
- proprietăţi ecologice şi toxicologice favorabile.
Polimerii carboxilici uşurează udarea suprafeţelor şi măresc solubilitatea surfactanţilor în

soluţii concentrate, favorizând pătrunderea acestora la interfaţa substrat–murdărie, respectiv
detergenţa [101, 102].
Tabelul 3.2
Principalii polimeri utilizaţi ca aditivi de detergenţă şi efectele în

procesul de detergenţă
Tip de polimer Masă Efect

molară
Copolimer acid maleic- Mare Agent de antiredepunere

co-acid acrilic Inhibitor de încrustare
Reduce viscozitatea pastelor, uşurând
atomizarea
Copolimer acid maleic- Mică Agent de dispersare

co-acid acrilic Reduce viscozitatea pastelor, uşurând
atomizarea
Poli(acid acrilic) Mare Agent de dispersare
97
Poli(acid acrilic) Mică Agent de dispersare

Agent de antiredepunere
Polietilenglicoli Agenţi de antiredepunere

modificaţi Protectori împotriva murdăririi
Polivinilpirolidine Agenţi pentru inhibarea transferului de culoare
Polimerii pot avea diferite roluri în procesul de detergenţă, în funcţie de structura chimică.
În tabelul 3.2 sunt prezentate principalele tipuri de polimeri utilizaţi ca aditivi în compoziţiile
detergente şi efectele acestora [103].
Policarboxilaţii nu sunt substituenţi pentru fosfaţi. De fapt, aceştia nu sunt adecvaţi pentru a
fi utilizaţi ca agenţi de condiţionare, deoarece nu au efect de dedurizare a apei. De asemenea, nu
au proprietăţi de complexare. Eficienţa se bazează exclusiv pe proprietăţile dispersante şi pe
efectul de prag (inhibitor al creşterii cristalelor). Sunt deci adăugaţi în detergenţi numai în
concentraţii mici, ca substanţe auxiliare.
Policarboxilaţii (PC) tipici folosiţi ca ingrediente pentru detergenţi sunt fie copolimeri de
tip acid acrilic-co-acid maleic cu masa molară 70.000 g/mol, fie homopolimeri ai acidului
acrilic cu masă molară mică [104, 105]. Densitatea de sarcină poate fi controlată prin varierea
pH –ului [106].
Caracteristicile de polielectroliţi ale PC determină existenţa unui câmp electric local

puternic, ce exercită influenţă pe distanţă mare asupra speciilor cu sarcini electrice, cum sunt
suprafeţele particulelor coloidale. Totuşi, mărirea concentraţiei ionilor mobili prin introducere de
electroliţi în soluţie reduce valoarea câmpului electric prin ecranarea parţială a sarcinilor fixe.
Astfel, depinzând de pH şi de concentraţia de ioni mici, respingerea electrostatică variabilă dintre
grupele carboxil ionizate poate provoca modificări conformaţionale ale macromoleculelor în
98
soluţie, de la forma de ghem statistic, trecând prin cea de ghem mai puţin compact şi până la cea
extinsă.
În figura 3.7 este prezentată modificarea conformaţională, dependentă de pH, a

poli(acidului acrilic) de la forma de ghem la cea extinsă. O altă proprietate importantă a PC este
capacitatea de a lega ionii metalelor, ca de exemplu calciul şi aluminiul. Efectul este mărit de
conformaţia polianionilor PC la pH neutru şi alcalin. Mărind concentraţia ionilor de calciu,
legăturile intra- şi intermoleculare dintre segmentele macromoleculare realizate prin legarea cu
aceştia provoacă o micşorare a dimensiunilor ghemurilor PC [107, 108].
Figura 3.7. Efectul pH -ului asupra conformaţiei lanţurilor poli(acidului acrilic)
Numărul şi densitatea grupelor carboxil determină densitatea de sarcină şi astfel repulsia

grupelor electronegative. Policarboxilaţii sunt adsorbiţi direct pe suprafaţa solidelor cu sarcină
pozitivă sau sunt depozitaţi pe suprafeţele încărcate negativ prin intermediul cationilor, cum sunt
cei de calciu.
În afară de distribuţia grupelor carboxil, comportamentul policarboxilaţilor este influenţat şi

de lungimea lanţului, adică de gradul de polimerizare. Aceasta înseamnă că în detergenţii fără
fosfaţi sunt mai eficienţi, în general, copolimerii pe bază de acid maleic.
Măsurarea concentraţiei ionilor de calciu în funcţie de concentraţia PC, utilizând - de

exemplu – electrozi ion–selectivi, permite determinarea simultană a constantelor de legare [109-
99
116] şi a numărului de grupe carboxil necesare pentru legarea ionilor metalici, aşa cum se poate
vedea în figura 3.8.
Interacţiunea policarboxilaţilor cu ionii ce determină duritatea apei este posibilă în două

moduri: legarea ionilor de calciu şi magneziu (sau a sărurilor acestora, cum sunt carbonaţii) şi/sau
dispersarea carbonaţilor de calciu şi magneziu.
Constantele de legare astfel determinate depind semnificativ de tipul şi concentraţia fiecărei

componente din soluţie. Din aceste motive, numai pentru poli(acidul acrilic) constantele de legare
a calciului au valori cuprinse între 102 şi 2 x 105.
Ca în forma legată
(mg/L)
Polimer (mg/l)
Polimer (mg/L)
Figura 3.8. Capacitatea copolimerului acid acrilic-co-acid maleic de a lega ionii de

calciu, în funcţie de concentraţie: - M = 70 000g/mol,
▲- M = 50 000g/mol.
100
3.3.3. Enzime
Enzimele, numite şi biocatalizatori, sunt proteine cu masă molară mare, care catalizează
degradarea unor substraturi organice specifice, favorizând îndepărtarea petelor rezistente la
spălare: sânge, iarbă, sosuri, cacao, grăsimi animale, uleiuri, sebum etc. Acestea catalizează
numai reacţiile anumitor componente, formând complecşi de tip enzimă-substrat, din care
enzimele se separă după transformarea substratului.
Proprietăţile catalitice şi specificitatea pentru un anumit substrat sunt determinate de

conformaţia terţiară, specifică proteinelor, care face ca centrii activi să fie uşor accesibili pentru
desfăşurarea anumitor reacţii catalitice [117, 118].
O enzimă este activă, adică este capabilă să hidrolizeze moleculele de murdărie, atât timp
cât conformaţia sa terţiară nu a fost modificată semnificativ, astfel încât să fie redusă considerabil
accesibilitatea centrilor activi la substrat.
Caracteristicile principale ale enzimelor, activitatea şi stabilitatea sunt influenţate de pH,

temperatură, prezenţa altor componente din formulările detergente, tipul şi concentraţia
substratului [119].
Cele mai utilizate enzime sunt:
- proteazele – care uşurează îndepărtarea petelor proteice;
- amilazele – care uşurează îndepărtarea petelor provenite din murdării ce conţin

amidon;
- lipazele – care uşurează îndepărtarea grăsimilor;
- celulazele - care uşurează îndepărtarea murdăriilor ce conţin fibre celulozice.
Noua generaţie de enzime: oxidaze şi peroxidaze, celulaze şi lipaze, eficiente în primul

ciclu de spălare, contribuie la mărirea eficienţei procesului de detergenţă. Enzimele pot înlocui
unele componente din compoziţiile detergente şi pot uşura îndepărtarea petelor chiar la
temperaturi joase [119].
Enzimele, chiar în concentraţii de ppm în flota de spălare, au rol complex în procesul de

detergenţă, producând îndepărtarea petelor rezistente la spălare, îndepărtarea urmelor de
101
murdărie, îmbunătaţirea antiredepunerii, refacerea aspectului ţesăturilor, realizarea efectului de

“curăţare deplină” sau “alb total”.
3.3.4. Alţi aditivi de detergenţă
Albitori optici. Agenţii fluorescenţi de albire, numiţi şi albitori optici, sunt compuşi
“substantivi” pentru substratul textil. Aceştia trebuie să se distribuie uniform în pudra de spălare
şi să fie stabili în compoziţia detergentă.
Agenţii de albire optică sunt compuşi organici care conţin grupe cromofore cu sisteme de
electroni π care absorb lumina ultravioletă şi reemit cea mai mare parte a energiei absorbite în
domeniul vizibil al spectrului ca lumină albastră fluorescentă.
Cei mai cunoscuţi albitori optici sunt cei de tip clorură de cianuril/acid diominostilben
disulfonic (CC/DAS) şi de tip distirilbifenil (DSPB) [120 - 122].
În prezenţa surfactanţilor neionici şi a apei, sistemele de albire chimică (persare/activator)

sunt extrem de agresive pentru cromofori în general şi deci şi pentru electronii π ai albitorilor
optici. În funcţie de structura granulei de detergent, de umiditate şi de cantitatea de surfactant
neionic, peracizii generaţi de sistemul de albire chimică pot ataca, ca agenţi electrofili, mai uşor
sau mai greu molecula de albitor optic, ducând la ruperi al legăturilor duble stilbenice sau
aminofenolice [123] şi deci la degradarea albitorilor optici.
Aditivi de parfumare. Compoziţiile de parfumare sunt amestecuri complexe, constituite

din componente naturale şi sintetice cu diferite grade de volatilitate, alese astfel încât să confere
unui parfum notele de bază, de mijloc şi de vârf [2].
Pentru a fi eficientă, o compoziţie de parfumare utilizată pentru condiţionarea detergenţilor

trebuie să îndeplinească urmatoarele cerinţe [15]:
- stabilitate la pH mare (9 - 11);
- compatibilitate cu celelalte componente din detergenţi;
- stabilitate la temperaturi ridicate (60 - 900C);
102
- rezistenţă la oxidare (perborat, hipoclorit, aer);
- viteză mică de vaporizare şi de trecere prin materialul ambalajului;
- să răspundă cerinţelor ecologice.
Antispumanţi. Spuma generată în procesul de detergenţă se datorează acţiunii mecanice

sau frecării [124].
Stabilitatea spumei este corelată direct cu viteza de curgere a lichidului în filmul care
înconjoară bula de aer. La început este important rolul gravitaţiei, dar odată cu scăderea grosimii
filmului de lichid rolul acesteia scade, devenind foarte importante interacţiunile interfaciale,
determinate de prezenţa surfactantului [125].
Un antispumant este, în general, o dispersie de particule hidrofobe solide: silice,

hidrocarburi, minerale (dioxid de titan), polihidrocarburi fluorurate (Teflon) într-un lichid
nepolor (polieteri, siliconi, hidrocarburi, hidrocarburi fluorurate).
Cei mai utizaţi antispumanţi sunt cei siliconici, constituiţi din silice drept componentă
solidă hidrofobă şi polisiloxani drept componentă lichidă. Comparativ cu sistemele pe bază de
hidrocarburi, antispumanţii siliconici au avantajul de a putea fi utilizaţi în concentraţii mai mici.
Depuşi pe zeoliţi şi acoperiţi cu un film de poliacrilaţi, antispumanţii siliconici granulaţi sunt mai
uşor de manipulat, se dozează mai exact, sunt mai stabili la umiditate şi la agresiunea celorlalte
componente din detergenţi şi, datorită densităţii şi distribuţiei granulometrice mai apropiate de
cea a detergentului, sunt mai greu de separat de restul compoziţiei în timpul transportului şi
stocării [126].
Aditivi protectori pentru radiaţii UV. Articolele textile absorb cea mai mare parte din
lumină în spectrul vizibil şi numai parţial radiaţiile UV, astfel că acestea pot ajunge în cantitate
destul de mare pe piele. Acest fenomen este cunoscut sub numele de “transmisie difuză” a
textilelor [127].
Cei mai utilizaţi aditivi protectori pentru radiaţii UV sunt componente de tip albitori optici
(derivaţi stilbenici modificaţi) cu efect cumulativ, rezistenţi la următoarele spălari, mărind astfel
factorul de protecţie.
Utilizarea aditivilor protectori UV conduce la creşterea protecţiei solare în urma spălării

articolelor de îmbrăcăminte [128].
103
Bibliografie
1. Berth, P. şi Schwuger, M.J., Tenside Surfactants Detergents 16, 175 (1979).
2. Jakobi, G. şi Löhr, A., Detergents and Textile Washing, VCH - Verlag, Weinheim, 1987.
3. Porter, M.R., Handbook of Surfactants, Blackie & Son Ltd., Glasgow and London, 1991.
4. Lange, K.R., Detergents and Cleaners. A Handbook for Formulators, Carl Hanser Verlag,
Munich, 1994.
5. Florescu, S. şi Leca, M., Detergenţi şi detergenţa, Ed. Academiei Române, Bucureşti, 2003.
6. Schwuger, M.J., Anionic Surfactants, Dekker New York, 1981.
7. De Groot, W. H., Adami, I. şi Moretti, G.F., The Manufacture of Modern Detergency

Powders, Herman de Groot Academic Publisher, Wassenar, 1995.
8. Nilsson, F., INFORM 7, 490 (1996).
9. Dowsch, A., Irrgang, B. şi Möller, C., SÖFW 122, 353 (1996).
10. Schoenkaes, U., Proceeding of the 38th International detergency Conference, (1998) 175.
11. Adami, I. şi Moretti, G.F., Proceedings of the 9e Giornate CID, (2001) 61.
12. Krawczyk , T., INFORM 7, 6 (1996)
13. Tsushima, R., Proceedings of the 4th World Surfactants Congress Vol.1, (1996) 43.
14. Rosen M.J. Surfactants and Interfacial Phenomena, 3rd ed., Wiley, New York, 2004.
15. Falbe, J., Surfactants in Consumer Products, Springer – Verlag, Heidelberg, 1987.
16. Cahn, A., INFORM 8, 928 (1994).
17. Rosen, M.J., Surfactants and Interfacial Phenomena, Wiley, New York, 1989.
18. Berth, P., Berg, M. şi Hachman, K., Tenside Surf. Det. 20, 276 (1983).
19. Hattche, H., Trieselt, W. şi Diesel, P., Tenside Surf. Det. 23, 12 (1986).
20. Andree, H., Krings, P., Upadek, H. şi Verbeek, H., Proceedings of the 2nd World Conference
on Detergents, Ed. A.Cahn, New York, (1986) 148.
104
21. Denkewicz, R.P. şi Borgstedt, E.v.R., Proceedings of the 3th World Conference on
Detergents: Global Perspectives, Ed. A. Cahn, New York, (1994) 213.
22. Grosse, J. şi Nielsen, H.D., SÖFW 112, 39 (1986).
23. Tokiwa, F. şi Inamura, I., JAOCS 47, 117 (1970).
24. Sandkühler, P. şi Carrer, G., Proceedings of 6e Giornade CID, (1995) 159.
25. Upadek, H., Kottwitz, B. şi Shreck, B., Tenside Surf. Det. 33, 385 (1986).
26. Berth, P., Jakobi, G., Schwuger, M.J. şi Krauch, C.H., Angew. Chem. 87, 115 (1975).
27. DE 24 12 837 C3 to Henkel KGaA (1974).
28. U.S. Patent 4.605.509 to Procter & Gamble Company (1986).
29. Smolka, H.G. şi Schwuger, M.J. Tenside Detergents 14, 122 (1977).
30. Schwuger, M.J., Smolka, H.G. şi Kurzendörfer, C.P., Tenside Detergents 13, 305 (1976).
31. Savitzky, A.C., Soap-Cosmetics-Chemical Specialties 53, 29 (1977).
32. Kurzendörfer, C.P., Kuhm, P. şi Steber, J., Schalg, M., Detergents in the Enviroment, M.J.
Schwuger ed., Marcel Dekker, New York, 1997.
33. Kiesskalt, S., “Verfahrenstechnik”, Carl Hanser Verlag, München, 1958.
34. Kassatkin, A.G., “Chemischie Verfahrenstechnik”, VEB Verlag Technik, Berlin, 1953.
35. Allen, T., “ParticleSize Measurement”, Chapman şi Hall, London, 1975.
36. Carrondo, M.J.T., Perry, R. şi Lester, J.N. Can J. Civ. Eng 8, 206 (1981).
37. Yoneyama, Y. şi Ogino, K., Tenside Detergents 19, 197 (1982).
38. Schwuger, M.J., Ber. Bunsenges. Phys. Chem. 88, 1123 (1984).
39. Wolf, F. şi Fürtig, H., Kolloid-Zeitschrift und Zeitschrift für Polymere 48, 206 (1965).
40. Helfferich, F., “Ionenaustauscher”, Verlag Chemie GmbH, Weinheim, Vol. 1, 1959.
41. Barrer, R.M., Proc. Chem. Soc. 99, 135 (1958).
42. Cremers, A., ACS-Symposium, Series 40, 179 (1977).
43. Krumschmidt, H., Diploma Thesis, Universität Düsseldorf, 1987.
105
44. Kürzendörfer, C.P., Schwuger M.J. şi Smolka, H.G., Tenside Detergents 16, 123 (1979).
45. Allen, H.E., Cho S.H. şi Neubecker, T.A. Water Res. 17, 1871 (1983).
46. Houston, J.H., INFORM 8, 928 (1997).
47. Zatta, A., Clerici, R., Faccetti, E., Mattiolli, P.D., Rabaioli, M.R., Radici, P., Aiello, R. şi
Crea, F., Jorn. Com. Esp. Deterg. 27, 71 (1997).
48. Eigen, H., Proceedings of the 39th International Detergency Conference, (1999) 216.
49. Postigo, N. şi Cacho, F., Jorn. Comp. Esp. Deterg. 32, 439 (2002).
50. Chon, H., Ihm, S. K. şi Uh, Y.S., Progress in Zeolyte and Microporous Matherials, Elsevier,
Amsterdam, 1997.
51. Hauthal, H.G., SÖFW 122, 899 (1996).
52. Bourg, A.C.M. Modélisation du comportement des métaux traces à l`interface solide-liquide
dans les systémes aquatiques. Documents B.R.G.M.nr.62, Orléans, Franţa 1983.
53. Vaca Mier, M., Lopez Callejas, R., Jimenez Cisneros, B.E. şi Alvarez, P.J.J.I, Water Res. 35,
373 (2001).
54. Samanidou, V. şi Fytianos, K., Water Air Soil Pollut. 52, 17 (1990).
55. Bordas, F. şi Bourg C.M., Aquatic Geochemistry 4, 201 (1998).
56. Hong, J., şi Pintauro, P.N., Water Air Soil Pollut. 86, 35 (1994).
57. Davis, A., şi Upadhyaya, M., Water Res. 30, 1894 (1996).
58. Li, Z. şi Shuman, L.M., Soil Scie. 161, 226 (1996).
59. Bourg, A.C.M. şi Schindler, P.W., Inorg. Nucl. Chem. Lett. 15, 225 (1979).
60. Nowack, B., Behavior of EDTA in ground water - a study of the surface reactions of
metal_EDTA complexes - Doctoral Thesis, ETH Zürich, Elveţia 1996.
61. Nowack, B. şi Sigg, L., J. Colloid Interface Scie. 177, 106 (1996).
62. Puginier, B., Facteurs geochimiques contrôlant l`atténuation des polluants métalliques dans
les panaches de lixiviats issus des décharges, Doctoral Thesis, Univ. of Toulouse, Franţa
1995.
106
63. Scheweiker, G.C., JAOCS 55, 3 (1978).
64. Hauthal, H.G., SÖFW 119, 786 (1993).
65. Rieck, H.P., SÖFW 122, 376 (1996).
66. Dany, F.J., Gohla, W., Handler, J., Rieck H.P. şi Schimmel, G.S., SÖFW 116, 805 (1990).
67. Florescu, St., Rob, M., Golgojan, A. şi Filipescu, L., Proceedings of the 6e Giornate CID,
(1995) 333.
68. Wilfens, J., Tenside Surf. Det. 32, 6 (1995).
69. Diaconescu, E., Florescu, St., Golgojan, A., Rob, M. şi Enculescu, I., Brevet 106888/1992.
70. Florescu, St., Rob, M., Diaconescu, E., Balintescu, Gr., Enculescu, I. şi Golgojan, A., Brevet
112431/1996.
71. Schwarzenbach, G. şi Flaschka, H., Die komplexometrische Titration, ed. 5-a, Enke Verlag,
Stuttgart, (1965); Siggia, S., Eichlin, D. şi Rheinhart, R., Anal. Chem. 27, 1745 (1955).
72. BASF, Technische Information Trilon Marken, Ludwigshafen, 1989.
73. Martell, A.E. şi Smith, R.M., Critical Stability Constants, Vol. 1, Plenum Press, New York,
1974.
74. Natahan R., Inorganica Chimica Acta 358, 1284 (2005).
75. RIWA, Samenwerkende Rijn- en Maaswaterleidingsbedrijven, Annual Reports, 1987-1992,

Part A: Der Rhein, Sekretariat RIWA Postf. 8169, 1005 AD Amsterdam.
76. ARW 48th Report of the Arbeitsgemeinschaft Rheinwasserwerke e.V., Entwicklung der
EDTA- und NTA-Belastungssituation am. Rhein, Part 2, 31, (1991); ARW, 48th Report of the
Arbeitsgemeinschaft Rheinwasserwerke e.V., Organische Komplexbildner Part.1, 43
(1992).
77. Cotton, F. A., Wilkinson, G. şi Gaus, P. L., Grundlagen der organischen Chemie, VCH
Verlagsgesellschaft, Weinheim, 1990.
78. Kurzendoerfer, C.P., Liphard, M., von Rybinski, W. şi Schuweger, M.J., Colloid Polymer Sci.
265, 542 (1987).
79. Rieck, H.P., SÖFW 122, 376 (1996).
107
80. Saijo, H., Tanaka, A., Naguchi, T., Kasai, K. şi Tagata, S., Proceedings of the 4th World
Conference on Detergents: Strategies for the 21st Century, Ed. Arno Cahn, (1998) 183.
81. Jakobi, G. şi Löhr, A., Ullmanns Encyklopadie der Technischen Chemie, Weiheim Chemie
GmbH, 1983.
82. Bloching, H., Chemiker 99, 194 (1975).
83. Greenhill-Hooper, M.J. şi Quill, K., INFORM 7, 30 (1996).
84. *** INFORM 9, 925 (1998).
85. Milne, N.J., J. Surfactants Detergents 1, 253 (1998).
86. Jürges, P., Proceedings of 4th World Surfactants Congress 4, (1996) 257.
87. Reinhardt, G. şi Antwerpen, W., The 7th Surfactants Congress, Tuzla, 1989.
88. Florescu, St., Golgojan, A., Leca, M., Zahanagiu, F. şi Filipescu, L., Jorn. Com. Esp. Deterg.
27, 451 (1997).
89. Croud, V.B. şi Tompsett, S.J., Proceedings of the 4th World Surfactants Congress 4, (1996),
257.
90. Kuzel, P. şi Lieser, Th., Tenside Surf. Det. 27, 1 (1990).
91. Greenhill-Hooper, M.J., Jornadas del CED XXVIII, Barcelona, (1997) 391.
92. Whalley, G.R., HAPPI, nov., (1995) 61.
93. Klopotek, A., Pajer, T. şi Szczygielska, A., Jorn. Com. Esp. Det. 30, 71, (2000).
94. Klopotek, B.B. şi Klopotek, A., Proceedings of the 38 th International Detergency

Conference (1998), 193.
95. Reinhardt, G., Proceedings of the 4th World Conference on Detergents: Strategies for the 21st
Century, Ed. Arno Cahn, (1998) 195.
96. Perner, J. şi Trieselt,W., Tenside Detergents 18, 5 (1981).
97. Hettche, A., Trieselt, W. şi Diessel, P., Tenside Detergents 23, 12 (1986).
98. Wirth, W. J., Proceedings Second World Conference on Detergents, (1987) 138.
99. Perner, J. şi Neumann, H. –W. Tenside Detergents 24, 334 ( 1987).
108
100. Diessel, P., Stabenow, J. şi Trieselt, W., Tenside Detegents 25, 268 (1988).
101. Zini, P., J. Chem. Tech. Biotechnol. 50, 351 (1991).
102.Leca, M., Florescu, St. şi Rob, M., Comptes-Rendus des Premiere Congres Mondial des
Emulsions, Paris, L. 2.20.138, 1993.
103. Bertleff, W., Neumann, P., Baur, R. şi Kiessling, D., JSD 1, 419 (1998).
104. Opgenorth, H.-J. în The Handbook of Environmental Chemistry, O.Hutzinger ed., Springer –
Verlag, Berlin, 1992.
105. Freeman, M.B. şi Bender, T.M., Environ. Technol. 14, 101 (1993).
106. Anderson, C.F. şi Morawetz, H. în Encyclopedia of Chemical Technology, Kirk-Othmer ed.,

John Wiley & Sons, New York, (1982) 495.
107. Wall, F.T. şi Drenan, J.W. J. Polym. Scie. 7, 83 (1951).
108. Huber, K., J. Phys. Chem. 97, 9825 (1993).
109. Matzner, E.A., Gutchfield, M.M., Langguth R. P. şi Swisher, R.D., Tenside Detergents 10,
119 (1973).
110. Schaffer, I.F. şi Woodhams, R. T., Ind. Eng. Chem. Prod. Res. Dev. 16, 3 (1977).
111. Blay, I.A. şi Ryland, I.H., Anal. Lett. 4, 653 (1971).
112. Nagarajan, K.H. şi Paine, H. L., JAOCS 61, 1475 (1984).
113. Chang, D.M., JAOCS 60, 618 (1983).
114. Rechnitz, G.A. şi Lin , Z.F. Anal. Chem. 40, 696 (1968).
115. Craggs, A., Moody, G.I. şi Thomas, I.O.R. Analyst 104, 961 (1979).
116. Schönfeldt, N., JAOCS 45, 80 (1968).
117. Kottwitz, B., Upadek, H., SÖFW 120, 794 (1994).
118. Kochavi, D., INFORM 4, 990 (1993).
119. Olsen, H.S. şi Falholt, P., J. Surf. Det., 1, 555 (1998).
109
120. Eckhardt, C., Kaschig, J., Franke, K., Lee, F. şi Ergenc, F., Proceedings of the 3th World
Conference on Detergents: Global Perspectives, Ed. A. Cahn, New York, (1994) 193.
121. Zhu, J., Sudarsana, B.S. şi Clauss, A.D., Proceedings of ISSD, (1994) 497.
122. Reinehr, D., Eckhardt, C. şi Kaufmann, W., Proceedings of the 4th World Surfactants
Congress I, (1996) 264.
123. Findley, R., INFORM 7, 38 (1996).
124. Mallen, E., Proceedings of the 8e Giornate CID, (1999) 67.
125. Tan Tai, L.H., Formulating Detergents and Personal Care Products: A Guide to Product
Development, AOCS Press, 2000.
126. Blakely, J., Stassen, S., Bonadjaj, A. şi Mallen, E., Proceedings of 5th World Surfactants
Congress, (2002) 1157.
127. Rohwer, H. şi Eckhardt, C., SÖFW 124, 673 (1998).
128. Middelhauve, B. şi Renninger, J., SÖFW 127, 3 (2001).
110
4. APA ÎN PROCESUL DE SPĂLARE ŞI

DEZINFECŢIE
Apa are rol complex în procesul de detergenţă, cele mai importante proprietăţi ale sale
fiind:
- mediu de dizolvare pentru componentele detergentului;

- mediu pentru menţinerea în suspensie sau emulsie a murdăriilor îndepărtate;
- mediul în care au loc reacţiile chimice atunci când murdăriile sunt legate chimic;
- agent de udare, de transfer termic şi transport.
Dată fiind tensiunea superficială mare a apei, prin utilizarea sa ca mediu de spălare apare
problema reducerii tensiunilor superficiale sau interfaciale. Totodată există şi efectul negativ al
ionilor de calciu şi magneziu, care dau duritatea apei, asupra detergenţei.
Prezenţa nedorită a ionilor metalelor grele în apa de canalizare, apă utilizată şi în procesul
de spălare, poate influenţa negativ capacitatea de curăţare a detergenţilor, respectiv eficienţa
spălării, datorită interacţiunii cu unele substanţe din componenţa acestora.
Studiul influenţei ionilor metalici asupra eficienţei procesului de spălare priveşte atât
posibilitatea interacţiunii ionilor metalelor grele cu ţesătura, cât şi capacitatea agenţilor de
condiţionare de a-i îndepărta prin complexare, precipitare sau schimb ionic. În acest capitol sunt
prezentate, pe scurt, sursele de ioni de plumb şi cadmiu din apa de canalizare, concentraţiile ce
pot fi întâlnite, limitările impuse de legislaţia în vigoare şi metodele analitice de determinare,
precum şi considerentele pentru care, din seria ionilor de metale grele ce pot contamina chimic
apa, s-au ales pentru studiu ionii de plumb şi cadmiu.
Apa potabilă este un element esenţial pentru asigurarea sănătăţii publice şi calităţii vieţii. În
prezent, sursele de apă potabilă – râurile, lacurile şi apa subterană – sunt ameninţate de diferite
tipuri de contaminări [1]. Pentru contaminanţii periculoşi şi potenţial periculoşi din apa potabilă,
atât legislaţia europeană cât şi cea naţională prevăd limite maxime admise. În ultimii ani s-au
produs modificări importante privind cunoştinţele referitoare la efectele contaminanţilor din apa
potabilă, capacităţile analitice ale laboratoarelor de a le identifica, eficienţele tehnologiilor de
111
potabilizare şi structurile instituţionalizate implicate în asigurarea calităţii. Comisia Europeană a

propus o nouă directivă referitoare la calitatea apei pentru consumul uman în 1995, care a fost
adoptată ca lege comunitară în noiembrie 1998 – 98/83/EEC [2]. Statelor Membre li s-a cerut să
transpună noua directivă în legislaţiile naţionale până la 25.12.2000 şi să se conformeze
principalelor cerinţe ale acesteia până la 25.12.2003. Cea mai importantă modificare constă în
reducerea concentraţiei maxime admise pentru plumb, cunoscut ca neurotoxic important, de la 50
la 10 g/L. Alături de plumb, cu potenţial cancerigen este şi cadmiul, a cărui concentraţie
maximă admisă a scăzut de la 25 la 5 g/L.
În continuare se prezintă o scurtă descriere generală a acestor două metale, a metodelor

analitice de determinare, a valorilor întâlnite în apa de canalizare.
PLUMBUL
Descriere generală
Plumbul este un element aparţinând metalelor grele. Unii dintre izotopii plumbului există în
natură, ordinea abundenţei fiind: 208Pb > 206Pb > 207Pb > 204Pb.
Plumbul este utilizat la producerea bateriilor acide, a sudurilor, aliajelor, armăturilor

cablurilor, pigmenţilor, inhibitorilor de rugină, muniţiilor, emailurilor şi stabilizatorilor pentru
mase plastice [3]. Tetraetil- şi tetrametil-plumbul sunt importanţi datorită utilizării ca agenţi de
antidetonaţie a combustibililor petrolieri, chiar dacă folosirea în acest scop a fost aproape complet
interzisă în America de Nord şi în vestul Europei. Din perspectiva apei potabile, este importantă
utilizarea ţevilor de plumb în sistemele vechi de distribuţie şi de canalizare [4].
4.1.2. Nivelurile de plumb în apă
În SUA, din momentul introducerii restricţiilor de utilizare a plumbului în combustibili,

odată cu scăderea emisiei de plumb în atmosferă, în legislaţie i s-a atribuit importanţă mărită în
ceea ce priveşte controlul acestuia în apă [5].
112
Într-o anumită măsură, plumbul este prezent în apa de la robinet ca rezultat al existenţei sale
în sursele naturale. Cantitatea cea mai mare însă se datorează sistemului de canalizare casnic, în
care ţevile, sudurile, garniturile sau racordurile conţin plumb. Ţevile din PVC conţin, de
asemenea, compuşi ai plumbului, care se pot elibera din acestea, rezultând o concentraţie relativ
mare în apa de canalizare. Cantitatea de plumb din sistemul de canalizare depinde de mai mulţi
factori: prezenţa oxigenului şi clorului dizolvat în apă, pH, temperatură, duritatea apei şi timpul
de staţionare, apa acidă fiind cel mai puternic solvent pentru plumb [6, 7]. Cu toate că plumbul
poate fi extras la infinit din ţevi, se pare că extragerea sa din sudurile racordurilor şi robineţilor
din alamă scade în timp. Sudurile legăturilor instalaţiilor de canalizare din casele construite
recent, prevăzute cu ţevi de cupru, pot reduce totuşi în cantitate destul de mare plumbul din apa
de canalizare, concentraţia sa fiind de 21 - 39 µg/L [8].
Nivelul plumbului din apa de canalizare poate fi redus prin măsuri de control a coroziunii,
cum sunt adaosul de oxid de calciu şi modificarea pH-ului de la valori mai mici de 7, la 8 - 9 [9,
10].
Solul şi deşeurile casnice sunt, de asemenea, surse semnificative de plumb [11-13], dar
mărimea acestora este foarte variată, cuprinsă între 5 şi zeci de miligrame pe gram de sol sau
deşeu în zone contaminate. Concentraţii mari de plumb apar în mod obişnuit în solurile de
suprafaţă, la adâncimi de 1- 5 cm [14].
Determinările de plumb din praful casnic, în Londra şi în zone rurale ale Suffolk-ului, au
condus la cantităţi cuprinse între 333 şi 857 µg/g [15].
Vopselele sau deşeurile rezultate din pereţii vopsiţi pot contribui, de asemenea, semnificativ
la cantitatea de plumb din mediu [16, 17].
4.1.3. Compuşi ai plumbului în apă
Plumbul este stabil la aer, aşa cum s-a specificat, datorită formării unui strat protector de
oxid de plumb. În prezenţa apei sau aerului, se acoperă cu un strat de sulfat, carbonat sau oxid de
plumb, strat subţire şi dur, care protejează metalul. Deoarece azotatul sau acetatul de plumb sunt
săruri solubile, rezultă că metalul va fi uşor şi total dizolvat de acizii azotic şi acetic.
113
Plumbul formează compuşi stabili ce conţin plumbul în stare divalentă, iar în soluţii se
complexează cu diferiţi liganzi.
În tabelul 4.1 sunt prezentate valorile solubilităţilor în apă pentru plumb şi sărurile sale [18].
Sărurile de plumb au tendinţă mare de a se uni cu oxizi sau hidroxizi de plumb formând
săruri bazice de tip µ, deci care conţin punţi de hidroxil sau de oxigen. Cea mai importantă sare
bazică este carbonatul bazic, Pb3(OH)2(CO3)2, numit alb de plumb, carbonat care precipită
introducând carbonaţi alcalini în soluţii ce conţin Pb2+.
Compuşii plumbului sunt caracterizaţi, în cea mai mare parte, prin solubilitate redusă sau
insolubilitate în apă (tabelul 4.1). Sărurile solubile participă în soluţie apoasă la reacţii de dublu
schimb [19].
Oxizii de plumb, alături de acetatul de plumb, sunt agenţi puternic oxidanţi.
Derivaţii alchilici ai plumbului, cum sunt tetraetil– şi tetrametil–plumbul, utilizaţi ca

antidetonanţi în benzine, sunt lichide nepolare, vâscoase, incolore şi instabile la lumină.
Stabilitatea termică şi chimică scăzută este în concordanţă cu polaritatea legăturii Me-C.
În apele menajere plumbul se regăseşte sub formă complexată cu compuşi organici (EDTA,
NTA) [20 - 23]. Eliberarea sa din complecşii organici este dependentă de pH [24],
biodisponibilitatea acestuia producându-se la pH cu valori cuprinse între 4 şi 6.
În momentul de faţă, metodele utilizate cel mai frecvent pentru determinarea nivelului
plumbului în mediu şi în materiale biologice sunt spectrocopia de absorbţie atomică şi
voltametria de descompunere anodică. Cea mai sensibilă este spectroscopia de absorbţie atomică
[25]. Dat fiind faptul că o importantă sursă de exces de plumb în apa potabilă o constituie
coroziunea sistemelor de canalizare, nivelul plumbului din apa potabilă trebuie măsurat la
robinet, unde are acces utilizatorul.
114
Tabelul 4.1
Solubilităţile plumbului şi compuşilor săi
Denumire Solubilitate, g/L

Plumb Insolubil
Acetat de plumb 443,0
Carbonat de plumb 0,0011
Clorat de plumb Foarte solubil
Clorură de plumb 919,0
Azotat de plumb 376,5
Ortofosfat de plumb 0,00014
Oxalat de plumb 0,0016
Monoxid de plumb 0,017
Sulfat de plumb 0,0425
Sulfură de plumb 0,00086
115
4.2. CADMIUL
4.2.1 Descriere generală
Cadmiul este un metal având starea de oxidare +2. Din punct de vedere chimic este similar
cu zincul şi apare în mod natural alături de zinc şi plumb în minereuri sulfidice.
Cadmiul metalic este utilizat în principal pentru protecţia anticorozivă, galvanizat pe oţel.
Sulfura şi seleniura de cadmiu sunt folosite în mod obişnuit ca pigmenţi în materiale plastice.
Compuşii cadmiului mai sunt utilizaţi în baterii electrice, componente electronice şi reactori
nucleari [26, 27].
Producţia de îngraşăminte din minereuri fosfatice reprezintă principala sursă de răspândire a

poluării cu cadmiu a apei. Solubilitatea cadmiului în apă este influenţată într-un grad mare de
aciditatea acesteia. Cadmiul aflat în suspensie sau legat în sedimente se poate dizolva la o
aciditate crescută [26]. În apele naturale, cadmiul a fost găsit în principal sub formă de sedimente
sau particule suspendate [27].
4.2.2. Limite de cadmiu în apă
Concentraţia cadmiului în apele naturale nepoluate este, de obicei, în jur de 1µg/L [27].
Valorile medii în Dunăre în 1988 au fost de 0,025 µg/L [28].
Contaminarea apei potabile poate apare ca rezultat al prezenţei cadmiului ca impuritate în

ţevile galvanizate cu zinc sau al sudurilor ce conţin cadmiu, suduri ale armăturilor, încălzitoarelor
sau răcitoarelor de apă, robineţilor. Nivelurile de cadmiu pot fi mai mari în zone alimentate cu
ape cu pH scăzut, ape cu tendinţa corozivă mai mare pentru sistemele de instalaţii ce conţin
cadmiu.
116
4.2.3. Compuşii cadmiului în apă
Cadmiul se aseamănă mult, din punct de vedere chimic, cu zincul [29] şi are caracter
reducător. Fiind situat înaintea hidrogenului în seria tensiunilor electrochimice reacţionează cu
acizii diluaţi neoxidanţi.
În tabelul 4.2 sunt prezentate valorile solubilităţilor cadmiului şi ale sărurilor sale în apă
[30].
Cadmiu apare, cel mai adesea, în mediu sub formă de săruri anorganice şi mai puţin săruri
organic; în apa marină se găseşte sub formă de clorură de cadmiu [31].
Unii compuşi ai cadmiului, cum sunt sulfura, carbonatul şi oxidul de cadmiu sunt insolubili
în apă. Sub acţiunea oxigenului şi acizilor sărurile insolubile se transformă în săruri solubile de
tip sulfat, azotat şi halogenuri de cadmiu.
Studii numeroase au arătat că ionul Cd2+ este forma sub care acesta prezintă disponibilitate
ridicată pentru organismele acvatice [32 - 35].
Din punctul de vedere al impactului asupra mediului, este importantă complexarea

cadmiului cu EDTA şi NTA, deoarece sub această formă nu este biodisponibil pentru
organismele acvatice [36].
Cadmiul poate fi determinat prin spectroscopie de absorbţie atomică, utilizându-se aspiraţia

directă în flacără sau tehnica spectrometrică cu cuptor [37, 38].
117
Tabelul 4.2
Solubilităţile cadmiului şi compuşilor săi
Denumire Solubilitate, g/L
Cadmiu Insolubil
Acetat de cadmiu Foarte solubil
Clorură de cadmiu 1400, 0
Hidroxid de cadmiu 0, 0026
Sulfit de cadmiu Uşor solubil
Oxid de cadmiu Insolubil
Sulfat de cadmiu 755, 0
Carbonat de cadmiu Insolubil
Sulfură de cadmiu 0,0013
118
4.3. INTERACŢIUNEA METALELOR GRELE
CU COMPONENTE
DIN FORMULĂRILE DETERGENTE
Ionii de plumb şi cadmiu prezenţi în baia de spălare pot interacţiona cu unele din
componentele din detergenţi, afectând astfel procesul de spălare. Principalele interacţiuni sunt
discutate, pe scurt, în continuare.
1. Legarea sarcinilor electrice negative ale grupelor hidrofile ale surfactanţilor anionici.
S-au publicat foarte puţine lucrări despre interacţiunile surfactanţilor cu ionii metalelor
grele.
Surfactanţii anionici pot forma cu metalele alcalino-pământoase săruri de tipul Me(DS)2,

unde DS este dodecilsulfat [39]. Sărurile de plumb ale unor surfactanţi anionici - dodecilsulfatul
de plumb şi dodecanoatul de plumb - au produsul de solubilitate 1,9 x 10-10(mol/L)3 respectiv 4,4
x 10-16(mol/L)3, iar dodecilsulfatul de cadmiu de 3,18 x 10-2(mol/L)3 [40].
Surfactanţii anionici au comportare contradictorie: pe de o parte pot mobiliza unii poluanţi

anorganici (din categoria cărora fac parte metalele grele), iar pe de altă parte pot polua mediul
având un efect negativ asupra organismelor [41]. Nu este încă cunoscută relaţia dintre structura
chimică, parametrii fizico-chimici, activitatea biologică şi impactul surfactanţilor asupra
mediului.
Amestecuri de surfactanţi anionici şi neionici au fost utilizate, de exemplu, pentru

mobilizarea ionilor de cupru prin ultrafiltrare [42]. Prin procedeul de ultrafiltrare cu ajutorul
dodecilsulfatului de sodiu (DSS) au fost mobilizaţi, de exemplu, ionii Cs+, Sr2+, Mn2+, Co2+, Cu2+,
Zn2+ şi Cr3+ [43]. Pentru Cr3+ a fost studiată interacţiunea dintre ionul metalic şi amestecul
dodecilsulfat de sodiu/nonilfenol etoxilat [44].
119
2. Reacţii de complexare cu agenţi complexanţi.
Este de asteptat ca ionii de plumb şi cadmiu prezenţi în soluţii de detergenţi să se

complexeze cu liganzii existenţi în aceştia, după reacţia (viii) din paragraful 3.2.6. Reacţia cu
anionul EDTA4- este controlată de pH, pH-ul optim spălării favorizând existenţa speciei EDTA4-
în soluţie.
Plumbul formează complecşi 1:1 cu NTA, iar cadmiul complecşi 1:1 sau 2:1 (vezi tabelul
3.1, paragraful 3.2.5).
3. Participarea la schimb ionic cu aluminosilicaţii insolubili.
Plumbul şi cadmiul pot participa la schimbul ionic cu ionii alcalini ai zeolitului A conform
reacţiei (i) din paragraful 3.2.2. Reacţia este dependentă de coeficientul de selectivitate S al
ionilor metalici.
4. Interacţiunea ionilor metalelor grele cu aditivi de detergenţă.
Interacţiunea ionilor metalici cu poli(acizii carboxilici) a fost explicată pe larg în paragraful

3.3.2. Compuşi ai cadmiului cu poli(acizii carboxilici), cum este poli(acidul acrilic), au fost puşi
în evidenţă în mediu încă din anii 1980, aceştia prezentând biodisponibilitate redusă [45].
Ionii de plumb pot cataliza descompunerea persărurilor, având efect negativ în ceea ce
priveşte performanţele detergenţilor ce au în componenţă agenţi de albire chimică, producând
descompunerea rapidă a acestora, respectiv pierderea oxigenului activ.
120
4.4. INFLUENŢA IONILOR DE PLUMB ŞI CADMIU

ASUPRA OXIGENULUI ACTIV ELIBERAT
DE PERBORATUL DE SODIU
Formulările detergente, alături de surfactanţi şi agenţi de condiţionare, conţin – aşa cum s-a
arătat în capitolul 3 – aditivi de detergenţă [46]. Aceştia joacă un rol important în creşterea
performanţelor detergente. Unele murdării, produse de ceai, cafea, vin etc., legate chimic de
suprafaţa ţesăturilor, nu sunt îndepărtate prin aşa numita spălare simplă ci necesită utilizarea
agenţilor de albire chimică. De obicei, aceştia sunt persăruri anorganice ce acţionează în baia de
spălare fie prin distrugerea coloraţiei particulelor de murdărie prin oxidare sau reducere, fie prin
fragmentarea acestora, facilitând îndepărtarea de pe ţesătură [47].
Cel mai utilizat agent de albire chimică este perboratul de sodiu, utilizat în producţia de
detergenţi de mai bine de o sută de ani [48,49]. Procentul de oxigen activ al perboraţilor de sodiu
depinde de cantitatea de apă de cristalizare conţinută, cel tetrahidrat – PBS4, având un conţinut
de oxigen activ de 10,2% [50].
4.4.1. Influenţa ionilor de plumb si cadmiu asupra
oxigenului activ eliberat de perboratul de sodiu
Perboratul de sodiu, pe lângă albire, are o acţiune complexă în procesul de detergenţă [51]:
prezintă capacitate tampon şi este sursă de alcalinitate; sechestrează ionii de calciu; stabilizează
electrostatic murdăriile solide specifice; reduce tensiunea interfacială murdărie uleioasă/apă.
Ionii de plumb şi cadmiu, prezenţi în apa de canalizare şi respectiv în baia de spălare,

catalizează descompunerea perboratului de sodiu, producând pierderi de oxigen activ. În plus, pot
reacţiona cu boraţii rezultaţi prin descompunere formând compuşi boraţi.
Din acest motiv, s-a studiat influenţa ionilor de plumb şi cadmiu, în soluţii de ioni
individuali şi în amestec, în apă distilată şi dură sintetică (10 şi 160d), în condiţiile utilizate
121
ulterior pentru spălare cu detergenţi conţinând perborat de sodiu (agitare, timp de contact – 30
minute, pH = 10, temperatura – 40oC), asupra oxigenului liber rezultat în urma descompunerii
PBS4 în cantităţile întâlnite în baia de spălare [52].
PBS4 a fost utilizat în concentraţia de 1 g/L, ceea ce corespunde unei concentraţii de 5g/L
detergent ce conţine 20% PBS în baia de spălare.
Oxigenul liber a fost determinat prin titrimetrie cu tiosulfat de sodiu şi iodură de potasiu, în
conformitate cu STAS 11195-1987 [53].
Experimentele au fost efectuate utilizând apă sintetică cu duritate 10 (conductivitate – 446

S/cm) şi 16od (conductivitate – 806 S/cm) (Ca/Mg = 5/1). Apa dură sintetică a fost obţinută
prin dizolvarea unor cantităţi corespunzătoare de clorură de calciu şi sulfat de magneziu
heptahidrat în apă bidistilată.
Compuşii oxidanţi, datorită capacităţii de a distruge ireversibil legăturile covalente dintre

murdăriile colorate şi substratul textil, sunt cei mai utilizaţi albitori chimici în compoziţiile
detergente. Pe lângă rolul în uşurarea curăţirii murdăriilor de sucuri de fructe, coloranţi naturali şi
sintetici, al efectului de antiredepunere şi celui biocid, agenţii de albire chimică măresc sau
menţin performanţele detergente în cazul în care detergenţii conţin cantităţi insuficiente de
surfactanţi sau agenţi de condiţionare [54], datorită efectelor secundare prezentate în paragraful
3.3.1. Mai mult decât atât, PBS este albitor mai bun decât hipocloritul de sodiu. De asemenea,
este mai bun decât percarbonatul de sodiu, PBS conţinând legături peroxidice, spre deosebire de
percarbonat care nu conţine asemenea legături (percarbonatul de sodiu conţine legături
peroxocarbonat care sunt mai puţin stabile, ceea ce face ca acesta să creeze probleme la stocarea
detergenţilor).
În formă cristalină, PBS există sub formă de sare dimeră ciclică peroxodiborată. În soluţie
apoasă hidrolizează rapid, formând apă oxigenată, anioni de tetrahidroxiborat şi una sau mai
multe specii de peroxoborat [55].
Pentru o perioadă lungă de timp s-a considerat că efectul de albire al persărurilor se

datorează apei oxigenate rezultate în urma hidrolizei ce are loc în baia de spălare, descompunerea
generatoare de oxigen activ având loc la pH 10. S-a demonstrat că albirea chimică cu PBS este
datorată, cel mai probabil, ionilor peroxidici HOO- rezultaţi în urma procesului de hidroliză [56]:
122
HO2 BOO2 BOH 2 2  H 2O  2HO2 BOH OOH  ix 
BOH 3 OOH   H 2O  H 2O2  BOH 4  xii 
BOH 4   HO  BHO3 xiii

xiv
H 2 O2  HOO   H 
Speciile peroxoborat de tipul [B(OH)3OOH]-, formă în care grupele peroxidice ramân

coordinate cu borul, sunt stabile în soluţie. Cercetările au arătat că detergenţii ce au în compoziţie
perborat de sodiu, pe lângă concentraţiile de 0,01 M borat şi 0,01 M oxigen liber corespunzătoare
cantităţii de persare, conţin o şesime din borat şi oxigen liber sub formă peroxoboratului
menţionat [57].
Grupele peroxoborat pot fi agenţi de albire mai eficienţi chiar decât apa oxigenată însăşi,
datorită caracterului electrofil al grupelor peroxid, care creşte odată cu coordinarea borului.
De asemenea, boraţii sunt capabili de a forma complecşi 1:1 cu ionii metalelor grele,
precum şi cu ionii metalelor alcalino-pământoase, cum sunt ionii Ca2+ şi Mg2+, conform reacţiei
[58]:
M n   B(OH ) 4  MB (OH ) (4n 1) 

xv 
Constanta de stabilitate în cazul calciului are, la 40oC, valoarea de KCa = 18 (pKCa = 1,25).
Perboraţii au însă solubilitate scazută în apă şi pierd oxigenul activ, legătura –O–O– fiind o
legatură covalentă relativ slabă (energia de disociere a legăturii este cuprinsă între 20 şi 50 Kcal
mol-1), probabil datorită structurii electronice a legăturii peroxidice şi caracterului puternic
electronegativ al atomilor de oxigen [57].
123
Descompunerea perboraţilor este catalizată de urmele de ioni metalici – în special de

cupru, fer, mangan şi crom – considerate a fi cauza pierderii oxigenului activ [48, 59]. Când
aceste metale nu sunt legate prin sechestrare, pot cauza descompunerea spontană a persărurilor.
Concentraţia componentei active, respectiv a ionilor peroxidici, creşte cu mărirea

alcalinităţii şi temperaturii băii de spălare şi, evident, cu concentraţia perboratului în agentul de
albire. Pentru o spălare bună, pH-ul trebuie să aibă valoarea 10 [60].
Albitorii chimici eliberează oxigen activ la temperaturi cuprinse între 60 şi 800C. Datorită
solubilităţii scăzute a perboratului de sodiu tetrahidrat la temperatura de 400C pe de o parte şi
lipsei de activatori de persăruri pe de altă parte, cantitatea de oxigen activ eliberată obţinute în
condiţiile menţionate este doar de 9,3%, adică 91,5% din valoarea sa teoretică (10,2%).
Pentru studiul influenţei s-au considerat: concentraţia plumbului – 50 g/L (2,413 x 10-7
M) şi a cadmiului – 25 g/L (3,934 x 10-7 M), prevăzute în vechile standarde privind calitatea
apei potabile [61], cele noi fiind prea mici ca să se poată face determinări credibile. Rezultatele
obţinute pentru influenţa ionilor individuali de plumb şi cadmiu în soluţii de ioni individuali şi în
amestec, în cantităţile utilizate în capitolele precedente, în apă distilată şi în apă sintetică cu
durităţile 10o şi 16od în condiţiile specificate anterior, asupra oxigenului activ eliberat în soluţia
de 1g/L PBS4 sunt prezentate în tabelul 4.3. Calculul cantităţii de oxigen rămas, exprimată
procentual, s-a efectuat considerând cantitatea de oxigen eliberată în apa distilată, respectiv în
apă dură, în absenţa ionilor 100%.
În primul rând se constată că procentul de oxigen activ eliberat este cu atât mai mic cu cât
duritatea apei este mai mare. Astfel, în apa cu duritatea 100d cantitatea de oxigen activ eliberat
este 84% din cea în apă distilată, iar în apa cu duritatea 160d este doar 68%.
124
Tabelul 4.3.
Influenţa ionilor de plumb şi cadmiu în apă distilată şi apă sintetică cu duritatea 10

şi 16od asupra procentului de oxigen activ pentru o concentraţie a PBS4 de 1g/L la 400C
Apă distilată Apă 100 d Apă 160 d
Oxigen Oxigen Oxigen Oxigen Oxigen Oxigen

activ, activ activ, activ activ, activ rămas,
rămas, % rămas, % %
% % %
apă distilată/dură 1,9 100 1,6 100 1,3 100
apă pură/dură + 1,6 83,6 1,2 73,8 0,6 47,8

Pb2+, 50 g/L –
ioni individuali
apă pură/dură + 1,6 86,0 1,2 75,0 0,5 40,3

Cd2+, 25 g/L –
ioni individuali
apă pură/dură + 1,4 73,8 1,0 60,5 0,5 38,8

Pb2+ 50 g/L şi
Cd2+ 25 g/L
Se observă din tabel că pierderile de oxigen activ pentru soluţia de 1g/L PBS4 în apă
distilată, sunt de cca 17% în cazul prezenţei ionilor de plumb în soluţie, de aproape 15% în cazul
ionilor de cadmiu şi semnificative în cazul amestecului de ioni – cca 26%. Acest lucru s-ar putea
explica prin faptul că ionii de plumb şi cadmiu catalizează descompunerea perboratului de sodiu,
producând pierderi de oxigen activ. Pentru amestecul de ioni efectul este aproape cumulativ.
Pierderile de oxigen activ în apă cu duritatea 100d sunt mai mari decât în apă distilată, de
aproximativ 25% pentru soluţiile conţinând ioni individuali de plumb, respectiv cadmiu şi mult
mai mari – în jur de 40% – pentru apa dură ce conţine amestecul de ioni.
125
Aşa cum se observă, în apa sintetică cu duritatea 160d, pierderile de oxigen activ ale PBS
sunt de peste 50% în cazul ionilor individuali de plumb şi de peste 60% în cazul ionilor ionilor
individuali de cadmiu şi al amestecului celor doi ioni.
Pierderile de oxigen activ, care cresc cu creşterea durităţii apei, atât în cazul soluţiilor de
ioni individuali cât şi in cazul amestecului, se pot explica prin mărirea cantităţilor de ioni
metalici, inclusiv a celor alcalino-pământoşi, care pot cataliza descompunerea perboraţilor.
În figura 4.1 este prezentată dependenţa conţinutului de oxigen activ al soluţiei de PBS4 cu
concentraţia 1g/L în prezenţa ionilor de plumb şi cadmiu individuali şi în amestec în funcţie de
duritatea apei.
96
B C
86
Oxigen activ, %
D
76
66
56
46
36
0 Duritatea apei 10 16
Figura 4.1. Conţinutul de oxigen activ al soluţiei de PBS4 1g/L în funcţie de duritatea apei
(0d) în prezenţa: B - Pb 50 μg/L; C - Cd 25 μg/L ; D - amestec ioni Pb2+ 50
μg/L şi Cd2+ 25 μg/L
126
Din figură se poate vedea că procentul de oxigen liber în apă distilată este redus uşor de
ionii individuali de plumb (cca 16,5%) şi cadmiu (cca 15%) şi mai mult de amestecul acestora
(cca 27%). Pierderile de oxigen activ cresc uşor cu creşterea durităţii apei, fiind puţin mai mari
pentru amestecul de ioni. Deci ionii de plumb catalizează descompunerea perboratului de sodiu în
soluţie la 400C, cu atât mai mult cu cât duritatea apei este mai mare, astfel încât în apă cu
duritatea 160d rămâne mai puţin de 50% oxigen activ în soluţie. Ionii de cadmiu au aceeaşi
acţiune, ceva mai redusă în apă distilată, comparabilă în apă cu duritatea 100d şi chiar mai mare
în apă de 160d. Amestecul de ioni are acţiune de descompunere şi mai mare în apă distilată şi cu
duritatea 100d, şi comparabilă cu a ionilor de cadmiu în apă cu duritatea 160d. Scăderea cantităţii
de oxigen activ eliberat cu mărirea durităţii apei se explică prin descompunerea perboratului,
ionii de calciu şi magneziu prezenţi în soluţie formând compuşi de tipul boraţilor.
Ca o concluzie generală la cele de mai sus, procentul de oxigen activ din soluţie scade cu
creşterea durităţii apei în toate cele trei situaţii. În schimb, curbele pentru cei doi ioni individuali
se detaşează de cea pentru amestec, pierderile fiind mult mai mari în ultimul caz, în special în apa
distilată şi cu duritatea de 100d.
4.4.2. Influenţa ionilor de plumb şi cadmiu asupra oxigenului activ eliberat
din formularea detergentă ce conţine perborat de sodiu
Pentru a pune în evidenţă acţiunea plumbului şi cadmiului asupra oxigenului eliberat din
soluţii de detergenţi fără fosfaţi, s-a formulat un detergent fără fosfaţi cu 20% perborat de sodiu
tetrahidrat şi care conţine ca agenţi de condiţionare: zeolit A - 20% şi EDTA - 5%. La acestea s-
au adăugat: surfactant anionic – liniaralchilbenzensulfonat de sodiu, LAS – 8%, surfactant
neionic – nonilfenoletoxilat cu 8 grupe etilenoxid – 4%, carboximetilceluloză – 2%, carbonat de
sodiu – 20% şi sulfat de sodiu – 21% (completare până la 100%). Detergentul a fost notat A.
S-a studiat eliberarea oxigenului activ în apă distilată şi sintetică cu duritatea 10 şi 16 od, în
prezenţa a 50g/L ioni de plumb şi 25g/L ioni de cadmiu şi a amestecului acestora, în prezenţa
127
a 5g/L detergent A (concentraţia componentelor în soluţie: 1g/L PBS4, 1g/L zeolit A, 0,25 g/L
EDTA) în condiţiile de spălare: agitare, 400C, pH 10 [52].
Rezultatele s-au comparat cu cele obţinute pentru soluţiile care conţin aceeaşi cantitate de
PBS4 în ape cu aceleaşi durităţi.
De asemenea, au fost determinate procentele de ioni de plumb şi cadmiu individuali şi în

amestec îndepărtaţi din soluţiile de detergent utilizând apă distilată şi apă cu durităţile 10 şi 16 0d
şi 5g/L detergent. Rezultatele obţinute sunt prezentate în tabelele 4.4 şi 4.5
Concentraţiile ionilor de plumb şi cadmiu s-au determinat după filtrare utilizând

spectroscopia de absorbţie atomică.
Se observă, din coloanele 2 şi 3 ale tabelului 4.4, că Pb2+ este complet îndepărtat din soluţia
de detergent în apă distilată şi cu duritatea 100d, atât când se utilizează soluţie de ioni individuali
cât şi în amestec cu Cd2+, în timp ce în apă cu duritatea 160d acesta este îndepărtat în proporţie de
cca 87% în soluţia de ioni individuali şi doar de aproximativ 66% în cazul amestecului.
În schimb, tabelul 4.5 arată că Cd2+ este îndepărtat în proporţie mai mică nu numai în apă
cu duritatea 160d şi când se utilizează soluţia amestecului de ioni, ci şi în apă distilată (doar
aproximativ 77%). Îndepărtarea sa procentuală în soluţia de ioni individuali scade uşor în apă cu
duritatea 100d şi mai mult în apa cu duritatea 160d, ajungând la doar 56%. În amestec cu Pb2+
îndepărtarea sa este redusă chiar şi în apă distilată (aproximativ 59%) şi scade, de asemenea, cu
mărirea durităţii apei, ajungând ca în apă cu duritatea 160d să fie îndepărtat doar în proporţie de
43,5%. Rezultatele de mai sus indică faptul că ionii Cd2+ pot fi principalii răspunzători pentru
pierderea oxigenului activ din baia de spălare, datorită valorilor relativ mici ale constantelor de
stabilitate a complecşilor şi selectivităţii reduse privind schimbul ionic la Na-zeolit A, deşi sunt
catalizatori cu mult mai slabi decât ionii de plumb, dar se află în cantitate mai mare.
128
Tabelul 4.4.
Procentul de ioni de plumb îndepărtaţi din baia de spălare ce

conţine 5 g/L detergent în apă distilată şi dură
Apă distilată Apă dură 100d Apa dură 160d
Pb2+ Pb2+ Pb2+ Pb2+ Pb2+ Pb2+

50 g/L, 50 g/L 50 g/L, 50 g/L 50 g/L, 50 g/L +
ioni + Cd2+ 25 ioni + Cd2+ ioni Cd2+ 25
individuali g/L individuali 25 g/L individuali g/L
Detergent, 100 % 100 % 100 % 100 % 86,6 % 66,1 %

5g/L
Tabelul 4.5.
Procentul de ioni de cadmiu îndepărtaţi din baia de spălare ce conţine

5 g/L detergent în apă distilată şi dură
Apă distilată Apă dură 100d Apă dură 160d
Cd2+ Pb2+ Cd2+ Pb2+ Cd2+ Pb2+

25 g/L, 50 g/L 25 g/L, 50 g/L 25 g/L, 50 g/L +
ioni + Cd2+ ioni + Cd2+ ioni Cd2+ 25
individuali 25 g/L individuali 25 g/L individuali g/L
Detergent, 76,8 % 58,8 % 75,0 % 54,7 % 55,8 % 43,6 %

5g/L
129
Rezultatele obţinute pentru influenţa ionilor de plumb şi cadmiu individuali şi în amestec, în

cantităţile specificate, în apă distilată şi apă sintetică cu durităţile 10 şi 16od asupra oxigenului
activ din soluţiile de detergent în condiţiile menţionate (Pb2+ 50 g/L, Cd2+ 25 g/L şi amestec la
400C), sunt date în tabelul 4.6.
Tabelul 4.6
Influenţa ionilor de plumb şi cadmiu asupra procentului de oxigen activ
pentru soluţiile de detergent în apă distilată şi apă sintetică cu duritatea 10 şi 16od
Apa distilată
Apă 100 d Apă 160 d
Oxigen Oxigen Oxigen Oxigen Oxigen Oxigen activ

activ, activ activ, activ activ, rămas, %
rămas, % rămas, %
% % %
Apă distilată/dură 1,6 100 1,6 100 1,4 100
apă distilată /dură

+ Pb2+, 50 g/L – 1,5 93,5 1,3 84,7 1,1 80,9
ion individual

+ Cd2+, 25 g/L – 1,4 91,1 1,3 80,0 1,1 77,7
ion individual

+ Pb2+ 50 g/L şi 1,3 83,0 1,1 71,6 0,7 49,3
Cd2+ 25 g/L
Comparând valorile din tabelele 4.6 şi 4.3, se observă că în soluţia de detergent în apă
distilată cantitatea de oxigen eliberată este mai mică (1,6% comparativ cu 1,9%), dar în apa cu
duritatea 100d este identică şi chiar puţin mai mare în apa cu duritatea 160d, acestea sunt mai mici
decât în soluţiile de PBS4 cu concentraţia 1g/L atât în apă distilată cât şi dură. Astfel, în prezenţa
ionilor de plumb sau cadmiu pierderile de oxigen activ cresc uşor cu mărirea durităţii apei, între 6
şi aproximativ 21% în prezenţa ionilor de plumb, între 9 şi 23% în prezenţa celor de cadmiu şi
între 17 şi 50% în prezenţa amestecului de ioni. Aceste rezultate se pot explica prin faptul că Pb 2+
130
şi Cd2+ sunt complexaţi [62], în cea mai mare parte, de EDTA sau schimbaţi de Na-zeolit A şi
indică faptul că, chiar şi ionii de calciu, catalizează – în măsură mică – descompunerea PBS4 la
400C.
Cu toate că mobilizarea ionilor de plumb şi mai ales de cadmiu de către agenţii de

condiţionare utilizaţi este influenţată de prezenţa Ca2+ şi Mg2+, pierderile de oxigen activ sunt
reduse în prezenţa detergentului, comparativ cu 1g/L soluţie PBS (20% în soluţia de ioni
individuali de cadmiu şi 28% în soluţia amestecului de ioni) în cazul apei sintetice cu duritatea
100d.
În cazul soluţiei de detergent în apă cu duritatea 160d, pentru soluţiile individuale ale ionilor
metalelor grele pierderile de oxigen activ nu depăşesc 23%, dar ating 50% în prezenţa
amestecului de ioni. Aceasta se poate explica prin participarea la schimbul ionic şi la complexare
a ionilor de plumb şi cadmiu (70%, respectiv 50%) şi prin interacţiuni ce se produc cu
componente din sistemul de agenţi de condiţionare utilizat.
Pentru o evidenţiere mai bună a influenţei ionilor de plumb şi cadmiu asupra cantităţii de
oxigen activ eliberată în soluţia ce conţine 5g/L detergent în baia de spălare utilizând durităţi
iniţiale diferite ale apei, în figura 4.2 s-a reprezentat cantitatea de oxigen activ în funcţie de
duritatea apei pentru soluţiile de detergent conţinând ioni individuali şi în amestec de plumb şi de
cadmiu.
Din figură se observă scăderea procentului de oxigen activ cu creşterea durităţii apei în
toate cele trei situaţii, dar curbele pentru ionii individuali de plumb şi cadmiu sunt apropiate şi se
detaşează de cea pentru amestecul acestora, pierderile fiind mult mai mari în ultimul caz, în
special în apa cu duritatea 160d.
Discutând comparativ comportarea ionilor de plumb şi cadmiu în soluţia de PBS4 şi de

detergent în funcţie de duritatea apei în care s-a făcut dizolvarea se constată că, descreşterea este
mare pentru soluţia de PBS4 (aproape de 50%) şi mai mică (cca 15%) pentru soluţia de detergent
când se utilizează soluţii de ioni individuali de plumb şi cadmiu; în cazul amestecului de ioni
comportarea este similară, dar procentul de oxigen activ este mai mare cu 10% pentru soluţia de
detergent.
131
96
86
oxigen activ, %
76
66
Pb 50 ug/L
56
Cd 25 ug/L
46 Pb 50 ug + Cd 25 ug
36
0 10 16
Duritatea apei
Figura 4.2. Conţinutul de oxigen activ în soluţia de detergent A în funcţie de duritatea apei
(0d) în prezenţa ionilor menţionaţi
Se poate concluziona, din rezultatele de mai sus, că pierderile de oxigen activ în soluţia de
detergent se măresc cu creşterea durităţii apei, evident mult mai pronunţate în cazul soluţiei PBS4
faţă de soluţia de detergent.
Creşterea procentului de oxigen liber în prezenţa detergentului atât în apă distilată cât şi în
apă sintetică dură în soluţii de ioni individuali şi în amestec se explică prin complexarea acestora
cu EDTA sau schimb cu zeolit A prezenţi în compoziţia detergentului.
Efectul negativ al prezenţei metalelor grele este contracarat în special de zeolitul A [63], la
care se poate adăuga complexarea cu EDTA.
132
Bibliografie
1. Iacob, I., Monitorizarea calităţii apei potabile şi inspecţia sanitară în conformitate cu

legislaţia armonizată, a XXXVI – a Conferinţă Anuală a Institutului de Sănătate Publică
Bucureşti, (2001) 19.
2. Council Directive 98/83/EC of 3 November 1998 on the quality of water intended for human
consumption.
3. WHO Lead-environmental aspects. Environmental Health Criteria, No.85 Geneva, World

Health Organization 1989.
4. Quinn, M.J. şi Sherlock, J.C., Food Additives and Contaminants 7, 387 (1990).
5. Levin, R., Schock, M.R. şi Marcus, A.H., Exposure to lead in US drinking water, în:
Proceedings of the 23rd Annual Conference on Trace Substances in Environmental Health,
Cincinnati, US Environmental Protection Agency 1989.
6. Schock, M.R., J. Am. Water Works Assoc. 81, 88 (1989).
7. Schock, M.R., Environ. Monitoring and Assess. 15, 59 (1990)
8. Cosgrove, E., J. Environ. 52, 346 (1989).
9. Moore, M.R., Human Toxicology 2, 203 (1981).
10. Sherlock, J.C., Human Toxicology 3, 383 (1984).
11. US Environmental Protection Agency. Air quality criteria for lead. Research Triangle Park,
NC, (Report EPA -600/8-83/028 F) 1986.
12. Drill S., The environmental lead problem: an assessment of lead in drinking water from a
multi-media perspective. Washington, DC, US Environmental Protection Agency, (Report
EPA- 570/9-79-003) 1979.
13. Blake, K.C., Barbezat, G.O. şi Mann, M., Environ. Res. 30, 182 (1983).
14. Centers for Disease Control. Preventing lead poisoning in young children. Atlanta, GA
Department of Health and Human Services, (Publ. Nr. 99-2230), 1985: 7-19.
15. Davies, D.J.A., Sc. Total Environ. 90, 13 (1980).
16. Calabrase, E.J., Regulatory Toxicology and Pharmacology 10, 123 (1980)
133
17. Mushak, P., Crocetti, A.F., Environ. Res. 50, 120 (1989)
18. IPCS Inorganic Lead Environmental Health Criteria 165, WHO, Geneva, 1995.
19. Constantinescu, G.C., Roşca, I. şi Negoiu, M., Chimie Anorganică, Ed. Tehnică, Bucureşti,
Vol. II, 1986.
20. Steelink, C., J. Chem. 54, 599 (1977).
21. Reuter, J.H. şi Perdue, E.M., Geochim Cosmochim. Acta 41, 325 (1977).
22. Neubecker, T.A. şi Allen, H.E., Water Air Soil Pollut. 17, 1 (1983).
23. Dong, A. Simsiman, G.V. şi Chesters, G, Soil Sci. 139, 97 (1985).
24. US EPA, Air quality criteria for lead, Washington, DC, Environmental Protection Agency
(EPA-600/8-83-028aF-dF), 1986.
25. International Organization for Standardization, Water quality-determination of cobalt, nickel,

copper, zinc, cadmium and lead. Geneva, (ISO 8288:1986), 1986.
26. Ros, J.P.M. şi Slooff, W., Integrated criteria document cadmium., Bilthoven, Olanda,
Institutul Naţional de Sănătate Publică şi Protecţie a Mediului, (Raport nr. 758476004) 1987.
27. Friberg, L., Nordberg G.F. şi Vouk, V.B., Handbook of the toxicology of metals, Amsterdam,
Elsevier, II, 1986.
28. Arbeitsgemeinschaft Wasserwerke Bodensee - Rhein, 20, Jahresbericht 1988 (20th annual
report, 1988) Karlsruhe, 1988.
29. Neniţescu, C.D., Chimie Anorganică, Ed. Tehnică, Bucureşti, 1963.
30. IPCS Cadmium - Environmental Aspects. Environmental Health Criteria 135, WHO,
Geneva, 16 (1995).
31. Zirino, A. şi Yamamuto, S., Limnol. Oceanogr, 17, 661 (1972).
32. Sunda, W.G., Engel, D.W. şi Thuotte, R.M. Environ. Scie. Technol. 12, 409 (1978).
33. Borgmann, U., Aquatic Toxicology, ed. Nriagu, J.O., New York, Chichester, John Wiley &
Sons, 1983.
34. Part, P. şi Wikmark, G., Aquat. Toxicol. 5, 277 (1984).
134
35. Sprague, J., Fundamentals of aquatic toxicology Rand, G.M., Petrocelli, S.R., ed., New
York, Hemisphere Publishing Corporation, 1985.
36. Part, P., Svanberg, O., şi Kiessling, A., Water Res. 19, 427 (1985).
37. IPCS Cadmium - Environmental Aspects. Environmental Health Criteria 134, WHO,
Geneva, 22 (1992).
38. International Organization for Standardization, Water quality- determination of cadmium.

(ISO 5961:1985) Geneva, 1985.
39. Pandey, S., Rahul, P. B. şi Dinesh, O.S., J. Colloid Interface Scie. 267, 160 (2003).
40. Kandipati, S., şi Fiona, M. D., Separation and Purification Technol. 12, 157 (1997).
41. Tibor, C., Esther, F., şi Gyula, O., Environ. International 28, 337 (2002).
42. Tung, C., Yang, Y., Chang, C. şi Maa, J., Waste Management 22, 695 (2002).
43. Juang, R., Xu, Y. şi Chen, C., J. Membrane Scie. 218, 257 (2003).
44. Aoudia, M., Allal, N., Djennet, A. şi Toumi, L., J. Membrane Scie. 217, 181 (2003).
45. Guy, R.D. şi Ross Kean, A., Water Res. 14, 891 (1980).
46. Berth, P. şi Schwuger, M.J., Tenside Surfactants Detergents 16, 175 (1979).
47. Jakobi, G. şi Löhr, A., Ullmann`s Encyclopädie of Industrial Chemistry, Weinheim Chemie
GmbH, 1987.
48. Florescu, S. şi Leca, M., Detergenţi şi detergenţa, Ed. Academiei Române, Bucureşti, 2003.
49. Smulder, W., Laundry Detergents, Wiley, New York, 2002; on-line edition – 2003.
50. Skagerlind, P., SÖWF 124, 680 (1998).
51. Render, C., Greenhill-Hooper, M.J, Proceedings of the 39th International Detergency
Conference, (1999) 17.
52. Cilincă, G. şi Leca, M., Interaction of lead and cadmium ions with some components from
detergent formulations in washing conditions. 3 Interaction with sodium perborate, Revista
de Chimie, Bucureşti, 56, vol.11, (2005) 1131-1134.
53. STAS 11195/87 Agenţi de suprafaţă. Metode de analiză.
135
54. *** INFORM 9, 925 (1998).
55. . www.borax.com/detergents/bleaching.html
56. Bloching, H., Chemiker 99, 194 (1975).
57. Curci, R., Edwards şi J.O., Peroxide Reaction Mechanism-Polar, în Organic Peroxides
Swern, D., ed., Wiley, New York, Vol. III, 1972.
58. Greenhill-Hooper, M.J., Tenside Surfactants Detergents 5, 366 (1996).
59. Schultz, M. şi Kirschke, K., Cyclic Peroxides în Organic Peroxides, Swern, D. Ed., Wiley
New York, Vol. III, 1972.
60. Falbe, J., Surfactants in Consumer Products, Springer – Verlag, Heidelberg, 1987.
61. STAS 1342/1991, Apă potabilă.
62. Schwuger, M.J., Detergents in the Environment, Dekker, New York, 65, 1996.
63. Schwuger, M.J. şi Smolka, H.G., Colloid Polym. Sci. 254, 1062 (1972).
136
LISTA ABREVIERI
AES Alchiletersulfaţi
AGS Alcoolii graşi sulfataţi
ASS Alcansulfonaţi secundar
ASRO Asociaţia de Standardizare din România
AOS α – olefine sulfonate
CAST Council for Agricultural Science and Technology
CC/DAS Clorura de cianuril/acid diominostilben disulfonic

DADHT Diacetildioxohexahidrotriazina
DS Dodecilsulfat
DSS Dodecilsulfat de sodiu
DSPB Distirilbifenil
EC European Comission – Comisia Europeană
EFSA Autoritatea Europeană de Siguranţa Alimentară
EHEC Enterohemorrhagic E. coli
FA Formaldehida
GA Glutaraldehida
GB Guillan – Barre`
HACCP Hazard Analysis in Critical Control Points
HUS Sindrom hemolitic-uremic
LAS Liniar-alchilbenzensulfonat de sodiu
MES α – sulfoalchilmetil esteri sau metil esterii sulfonati
MnTACN Triazociclononan – mangan
NaDCC Dicloroizocianuratul de sodiu
Na-EDTA Etilendiaminotetraacetat de sodiu
NF9 Nonilfenolul polietoxilat cu 9 moli oxid de etilenă
NLVs Norwalk-like viruses
137
NOBS Nonanoiloxibenzensulfonat
NTA Nitrilotriacetat de sodiu
OMS Organizaţia Mondială a Sănătăţii
PAA Acidul peracetic
PAG Pentaacetilglucoza
PAS (PA) Parafine sulfonate
PBS1 Perboratul de sodiu monohidrat
PBS4 Perboratul de sodiu tetrahidrat
PC Policarboxilaţi
PCS (SPC) Percarbonatul de sodiu
PVP Povidone – iodine
SQ Sesquicarbonatul de sodium
STEC Shiga toxin-producing E. coli
TAED Tetraacetilendiamina
TAGU Tetraacetilglicolureea
TPS Tripolifosfat de sodiu
VTEC Verocytotoxic E. coli
138
INDEX
A B. cereus, 13, 14
Biodegradabil, 60, 74, 93
Acidul peracetic, 56, 50, 95 Biofilm, 35, 47, 68, 69
Activatori de albire chimică, 94 Boraţi, 121, 123
Activitatea apei, 11,13 Botulism, 19, 39
Aditivi
de detergenţă, 93, 120, 121 C
de parfumare, 102
polimerici, 96 Cadmiu, 116, 119, 121, 127
protectori UV, 103 Calcivirus, vezi Norwalk-like viruses
Agenţi de Campylobacter, 9, 11, 13, 16, 20, 34, 35, 40
albire chimică, 72, 93, 120 Carbonaţi
antiredepunere, 72, 98 de sodiu, 74, 85
biologici, 10 bicarbonat, 85, 127
complexare, 72 sesquicarbonat, 85
condiţionare, 72, 76, 92, 97, 121, 131 Clorhexidina, 51, 53
dispersare, 75, 97 Clostridium Botulinum, 13, 14, 16, 19, 39
de transport, 78, 91 Carboximetilceluloză (CMC), 127
Albitori optici, 72, 102, 103 Catalizator de albire chimică, 95
Chimici, 94, 122 Compoziţie detergentă, 127
Albire chimică, 121 Conductivitate, 122
Alcansulfonat secundar, 74 Coagent de condiţionare, 77, 83
Alcooli, 50, 54 Complecşi, 83, 86, 89, 95, 101, 114, 120,
Aldehide, 51 123
Alchilbenzen sulfonaţi, 74 Curăţare, 47, 60, 76, 102
Alchilbetaine, 75
Alchilfenoli polietoxilaţi (vezi nonilfenol D
polietoxilaţi)
Alchiletersulfaţi, 74 Dezinfecţie, 34, 47, 59, 62, 111
Alcooli graşi polietoxilaţi, 76 Dicloroizocianurat (NaDCC), 54
Alcooli graşi polietoxilaţi sulfataţi, 74 Distirilbifenil (DSPB), 102
Aluminosilicat, vezi zeolit Diphyllobothrium latum, 16
Anisakis spp., 16 Dodecilsulfat (DS), 119
Antispumant, 103 Dodecilsulfat de sodiu (DSS), 119
Asociaţia de Standardizare din România Duritatea apei, 68, 81, 85, 100, 111, 122
(ASRO), 66
E
B Esherichia coli, 10, 13, 17, 20, 22, 34, 40,

55, 63
Bacteriostatic, 57 E.coli O157:H7, 22, 34, 55
139
EDTA, 83, 89, 114, 117, 120, 127 Listeria monocytogenes, 9, 14, 17, 20, 27,
Efect 33, 37, 40
Bactericid, 61, 63, 75, 94
de albire, 93, 102, 121
fungicid, 61, 64 M
European Comission – Comisia Europeană
(EC), 112 Mecanism
Autoritatea Europeană de Siguranţa de complexare, 90, 92
Alimentară (EFSA), 21 de perhidroliză, 95
Enterohemorrhagic E. coli (EHEC), 22 Micele, 73
Enzime, 57, 72, 93, 101 Micotoxine, 13
Mycobacterii, 53, 54, 68
F M. Tuberculosis, 55
Murdărie
Formaldehidă, 50, 51 Îndepărtare, 76, 78, 101
Formulare vezi compoziţie detergentă Redepunere, 76, 78, 101
Fosfonaţi, 77 Suspendare, 84
Fosfaţi, 76, 78, 88, 96, 127 N
Fungistatic, 57
Nitrilotriacetic acid (NTA), 77, 85
G Nonanoiloxibenzensulfonat (NOBS), 95
Nonilfenolpolietoxilat, 119, 127
Glutaraldehida (GA), 50, 51 Norwalk-like viruses, 17, 31, 38
Guillan – Barre` (GB), 22
O
H Olefine sulfonate, 74
Oxigen activ, 94, 121
Hepatita virală, 18
Hipoclorit de sodiu, 54, 94, 103, 122
P
I Perhidroliză vezi mecanism de perhidroliză
Peracizi organici, 57, 95, 102
Igienă, 22, 23, 26, 30, 33, 39 Perboratul de sodiu (PBS), 74, 94, 96, 103,
Incubaţie, 12, 16 121
Ioni Percarbonat de sodiu, 122
de cadmiu, 127, 129 Peroxid de hidrogen, 50, 56
de calciu şi magneziu, 78, 79, 89, 98, Persăruri, 72, 84, 93, 120, 121
100, 111, 127 Plumb, 112, 120, 121
de plumb, 127, 129 Policarboxilaţi, 77, 88, 97
Polimeri, 69, 76, 93, 97
Polivinilpirolidină (PVP), 55
L Produs biocid, 47, 58, 61, 68
Lipază, 101
140
R
T
Reglementări, 9
TAED, 95
Tensiune
S superficială a apei, 101
interfacială, 121
Salmonella, 9, 10, 13, 17, 20, 25, 35, 37 Teste de evaluare
Săpun, 72, 74 a activităţii bactericidă, 61, 62, 65
Săruri cuaternare de amoniu, 50, 53, 57 a activităţii fungicidă, 61, 63, 65
Schimbători de ioni, 72 a activităţii sporicidă, 61,65
Schimb ionic, 77, 79, 83, 111, 120 a activităţii virucidă, 61,64
Shiga toxin-producing E. Coli, 22, 30 Tetraacetilglicolureea (TAGU), 95
Shigella, 13, 17, 30 Trichinella spiralis, 18, 39
Sechestrare, 124 Tripolifosfat de sodiu, 77, 84, 88, 92
Selectivitate, coeficient, 82, 120
Silicaţi, 84
Sindrom hemolitic-uremic, 24
Solubilitate U
a cadmiului şi compuşilor săi, 88,
116 Udare, 72, 76, 97, 111
a plumbului şi compuşilor săi, 88, Umiditate, 11, 21, 52
114, 119
Spălare, 32, 62, 78, 93, 101, 111
Spumare V
agent de spumare, 73, 76
antispumant, 103 Virusuri
Stafilococul enterotoxigen, 29 Rotavirus, 10
Staphylococcus aureus, 11, 13, 39 Virusul hepatitei A, 10
Stabilizator, 57, 72 virusuri hidrofile, 51, 53, 58
Standarde virusuri lipofile, 50, 55, 58
Româneşti, 62 Viteza de schimb ionic, 79
Europene, 66 Verocytotoxic E. Coli, 22
Sulfobetaine, 75
Surfactanţi
Y
Anionici, 73
Amfoteri, 75
Yersinia, 13, 14, 18, 37, 40
Cationici, 75
Clasificare, 73
Neionici, 75
Z
Solubilitate, 76
Zeoliţi, 77, 79, 120, 132
141
142

Contaminarea Alimentelor PDF

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Contaminarea Alimentelor PDF

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Contaminarea Alimentelor.

Noutăţi legate de igienă, detergenţi şi dezinfectanţi

1. CONTAMINAREA ALIMENTELOR CU FACTORI

În procesarea alimentelor, factorii biologici sunt prezenţi cu un nivel ridicat de frecvenţă şi

Agenţi biologici generatori de toxiinfecţii alimentare [9]

Microorganisme patogene Microorganisme toxigene

Protozoare: Cryptosporidium, Alge şi cianobacterii: prin intermediul

- solului: clostridii, Bacillus, listerii, corynebacterii;

- apei: vibrioni, unele clostridii;

- aerului şi prafului: Bacillus, clostridii, corynebacterii, enterococi, Aeromonas;

- florei naturale a plantelor: listerii, enterobacterii, clostridii, leuconostoc,

- florei naturale a animalelor:

 flora digestivă: colibacili, salmonelle, shigelle, yersinii,

 flora tegumentară : streptococi, corynebacterii, stafilococ auriu;

- oamenilor (bolnavi sau purtători): stafilococ auriu, streptococi, enterococi,

- culturilor starter: drojdii, bacterii lactice.

- umiditatea – în funcţie de valoare, poate stimula sau inhiba dezvoltarea

- temperatura – are o influenţă majoră asupra supravieţuirii microorganismelor în

Relaţia umidităţii cu dezvoltarea microorganismelor în alimente [9]

Valoarea activităţii apei Alimente Germeni patogeni

Lapte condensat, cele mai multe brânzeturi,

Stafilococ auriu, fără producere de

Produse de cofetărie, ciocolată, miere, paste Microbii nu se mutliplică, dar sunt

Influenţa temperaturii asupra creşterii microorganismelor patogene [10]

Psihrofile <0 10-15 20-25 Auremonas, Yersinia enterocolitică

B. stearothermophilus (de alterare),

Influenţa corelaţiei timp-temperatură asupra dezvoltării microorganismelor [10]

Rezultat Îmbolnăvire Sănătate

Microorganisme patogene care pot identificate şi în alimente [14]

Microorganism Sursa Incubaţie Simptome

Anisakis spp. Peşte marin Câteva zile

Păsări crude sau insuficient

Sol, legume crescute în sol, praf,

Diphyllobothrium Peşte de apă dulce 3-6

latum săptămâni Dificil de diagnosticat; anemie megaloblastică

Minim Dureri abdominale, diaree (uneori

Larg răspândită în natură,

Peşte, scoici din ape

Dureri abdominale, diaree, febră, frisoane,

Dureri abdominale, diaree (uneori

Contact direct cu persoane

Carne infectată de porc, urs,

Crampe abdominale, diaree, greaţă, vărsături,

Fecale, apa contaminată, moluşte

În continuare vom prezenta unele microorganismele implicate în contaminarea alimentelor,

- frecvenţa mare a îmbolnăvirilor determinate;

1.1 CLOSTRIDIUM BOTULINUM

Clostridium Botulinum acţionează prin intermediul toxinei botulinice.

Simptomatologia constă în simptome neurotoxice, inclusiv diplopie, disfagie, dizartrie şi

Campylobacterioza este determinată de germeni din specia Campylobacter, îmbolnăvirile

Un studiu recent cu privire la frecvenţa campylobacteriozelor în ţările în curs de dezvoltare

Ca incidenţă în ţările dezvoltate, reprezintă a doua cauză de toxiinfecţie alimentară din

Boala se instalează la 2-5 zile de la ingestia produselor contaminate şi are o evoluţie de

1.3. ESCHERICHIA COLI

Simptomele toxiinfecţiei Frecvenţa îmbolnăvirilor cu O157 nu este cunoscută, ca şi în cazul

Sursa de contaminare Salmonelele pot fi prezente în tubul digestiv al omului şi animalelor

În perioada primavară-vară a anului 2008 un serotip rar de salmonelă enterică, serotipul

contaminat de către personalul manipulant, care nu a respectat norme elementare de igienă

Ca şi la alţi germeni, şi la salmonele este posibilă ajungerea acestora în produse alimentare

Simptomele toxiinfecţiei Simptomele datorate îmbolnăvirii cu Salmonella apar după o

O persoană cu salmoneloză nu trebuie să prepare alimente până la vindecarea completă. În

Frecvenţa crescută a salmonelozelor a condus la stabilirea de măsuri de profilaxie având

Boala determinată de Listeria se numeste listerioză şi reprezintă o infecţie severă,