RĂZBOIUL HIBRID – AMENINŢARE DE

ACTUALITATE LA ADRESA PĂCII ŞI

SECURITĂŢII INTERNAŢIONALE

Bucureşti
2017
 CUPRINS

Introducere........................................................................................................4

Elemente definitorii...................................................................................................4

Dezvoltarea conceptului............................................................................................5

Aspecte hibride ale Conflictului din Ucraina..........................................................11

Concluzii..........................................................................................................14

Bibliografie......................................................................................................16

2 din 15
 Rezumat: Războiul hibrid reprezintă o temă extrem de actuală, multe dintre titlurile
studiilor şi articolelor din mass-media internaţională dar şi în cercurile ştiinţifice şi
comandamentele militare făcând referire la această nouă formă de manifestare a conflictualităţii
în special ca urmare a evoluţiei complexe a situaţiei din estul Europei. Cu toate că este un
subiect de noutate, acest concept a fost dezvoltat pentru prima dată cu jumătate de secol în
urmă. Ulterior acesta a fost îmbunătăţit sub forma unor concepte asociate: războiul de a patra
generaţie, războiul combinat, războiul fără limite. Războiul hibrid actual a încorporat până în
acest moment metode de război convenţional, neregulat, terorism, război economic, război
informaţional şi cibernetic. Toate aceste valenţe prezintă anumite particularităţi care se
constituie în adevărate provocări, mai ales pentru NATO.

Introducere
Provocările mediului internaţional de securitate sunt din ce în ce mai
diversificate, iar metodele folosite în conflicte s-au schimbat şi implică acum,
într-o abordare holistică, sau comprehensivă, utilizarea unei game largi de mijloace
politice, economice, informaţionale, umanitare, alături de mijloacele clasice,
militare. Specialiştii politico-militari opinează că războaiele viitorului nu se vor
duce cu armate convenţionale ci cu structuri relativ reduse, ultraspecializate care
vor acţiona împotriva grupărilor teroriste cu titluri oficiale.
Acţiunile desfăşurate de Federaţia Rusă în ultimul an în Ucraina au adus în
atenţia opiniei publice un nou mod de desfăşurare a acţiunilor militare. Dacă facem
o scurtă analiză comparativă între conflictul din Georgia şi cel din Ucraina se poate
evidenţia că, în ambele cazuri, obiectivele strategice ale Federaţiei Ruse au fost
aceleaşi, de a menţine cele două state în zona sa de influenţă şi a contracara
influenţa NATO în regiune. Însă în Georgia a fost un război clasic de tip manevrier,
în timp ce campania din Ucraina este cel mai elocvent exemplu de „război hibrid”,
unde operaţiile informaţionale şi utilizarea forţelor speciale au jucat un rol
determinant. Federaţia Rusă a utilizat din nou toate instrumentele puterii naţionale
pentru realizarea obiectivelor sale strategice, exploatând cu succes lecţiile învăţate
din conflictul cu Georgia din 2008.
Ameninţările hibride îngrijorează prin formele lor multiple şi caracteristicile
lor insesizabile, iar în faţa unor asemenea adversari dificil de identificat şi de
prevăzut, statele sunt expuse şi adesea neputincioase.
Pentru România, criza geopolitică din Ucraina reprezintă un semnal clar
pentru afirmarea stabilităţii şi seriozităţii în politica sa internă şi internaţională şi
apărarea drepturilor românilor din afara graniţelor ţării.

Elemente definitorii
Sintagma „război hibrid”, deşi nu este nouă, teoreticianul militar rus,
Georgii Isserson, în 1933 în lucrarea sa „ Fundamentele Operaţiilor în Adâncime” 1
nota că „mobilizarea nu trebuie să aibă loc după ce războiul a fost declarat, dar
atacurile neobservate trebuie să se întâmple cu mult timp înainte” 2, nu are încă o
definiţie unanim acceptată.
1
J.N. Nielsen, “Hybrid Warfare”, October 07, 2014, https://geopolicraticus.wordpress.com/2014/10/07/hybrid-
warfare/ (accesat la 15 octombrie 2017)
2
Ibidem

3 din 15
 După unii autori, „Războiul hibrid” încorporează o plajă de moduri diferite
de război incluzând capabilităţi convenţionale, tactici, tehnici şi proceduri
neregulate, acte teroriste incluzând violenţa confuză şi coercitivă, precum şi
activităţi criminale.3 Aspectul militar în acest tip de război este aparent unul
indirect, constând în principal în demonstraţii de forţă, dar cu folosirea pe scară
largă a forţelor speciale.
În opinia altor autori, războiul hibrid reprezintă „o combinaţie de conflicte
armate simetrice şi asimetrice, în cadrul cărora forţele de intervenţie desfăşoară
operaţii militare tradiţionale împotriva unor forţe militare şi ţinte inamice, în timp
ce acţionează simultan şi decisiv pentru a obţine controlul populaţiei indigene din
zona de operaţii, prin operaţii de stabilitate” 4. Aceeaşi abordare aparţine şi Şefului
Statului Major General al Federaţiei Ruse, generalul Gherasimov, care într-un
articol publicat în Rusian Defence Journal VPK, subliniază aspectul folosirii în
ascuns a forţelor militare regulate, ca ultimă instanţă, iar ca mijloace principale de
acţiune apar forţele speciale, disimulate ca forţe de menţinere a păcii şi operaţiile
informaţionale.5
Confruntarea hibridă depăşeşte elementele fizice ale conflictului, războiul
mediatic şi imagologic, unde manipularea mass-media şi discreditarea adversarului
pot constitui priorităţi, şi unde integrarea operaţiilor informaţionale cu programele
strategice de comunicare sunt la fel de importante ca sistemele de armament de pe
câmpul de luptă. Graniţa dintre războiul regulat şi „noile războaie” este tot mai
difuză, grupurile non-statale au acces la acele arme care erau odată în mod exclusiv
apanajul statelor. Amplificarea mijloacelor, tehnicilor, metodelor şi strategiilor
neconvenţionale pot conduce către o adevărată dilemă a securităţii, în sensul
manifestării tendinţelor de creştere a puterii, in special militare, a statelor.
Războiul hibrid, în opinia specialiştilor, presupune o angajare complexă
într-o confruntare, nedeclarată de către state sau alţi actori, unde, cel care
generează agresiunea urmăreşte obţinerea unor efecte sinergice prin exploatarea
combinată a slăbiciunilor societale (tensiuni etnice, instituţii slabe şi corupte,
dependenţa economică/energetică etc.) cu cele militare, dar acestea din urmă
nefiind asumate în mod explicit. Efectele propuse pot fi atinse la toate nivelele
războiului.

Dezvoltarea conceptului
La începuturile anilor ’60, un fost colonel în armata ţaristă, proeminent
teoretician al ştiinţei războiului, academician şi totodată emigrant rus Evgeny
Messner, prin lucrarea intitulată „Mutiny, or the name of the Third World War”
(Revolta, sau numele celui de-al Treilea Război Mondial)6 a identificat anumite
caracteristici fundamentale ale unui nou tip de război cu relevanţă pentru epoca
3
James N. Mattis & Frank Hoffman, Future Warfare: The Rise of Hybrid Wars, U.S. Naval Institute, Proceedings
Magazine, November 2005, p. 2
4
Colonel John J. McCuen, USA, Retired, Hybrid Wars, Military Review, March-April 2008, United States Army
Combined Arms Center, Fort Leavenworth, Kansas, pp. 107 - 108
5
Nielsen J.N., “Hybrid Warfare”, October 07, 2014, https://geopolicraticus.wordpress.com/2014/10/07/hybrid-
warfare/, accesat la 18 octombrie 2017
6
http://en.wikipedia.org/wiki/Evgeny_Messner, accesat la 23 octombrie 2017;

4 din 15
informaţională, printre care acesta a menţionat absenţa liniilor frontului şi a celor
care delimitează în mod clar părţile adverse şi mai ales crearea unui obiectiv
principal ce consta în transformarea conştiinţei sociale prin influenţare.
Transformarea ideii de „battlefield” către una de „battlespace” este în aceste
momente sub analiză. În afara obiectivelor tradiţionale de înfrângere a inamicului,
acest nou concept include şi obiective care se regăsesc în sfera virtuală, cum ar fi:
emoţiile adversarului, percepţiile acestuia şi mentalul colectiv. Efortul principal în
această direcţie este de a executa acţiunile de influenţare asupra unui grup mai
restrâns, al elitei, atât din sfera administraţiei cât şi din zona intelectualităţii, asupra
mass mediei şi a tineretului, precum şi asupra grupurilor de oameni aflaţi la
marginea societăţii (şi deci existând o anumită vulnerabilitate a acestora).7
Messner a fost primul analist militar care a realizat ce formă va îmbrăca
conflictul în secolul al XXI-lea. Acesta a propovăduit sfârşitul implacabil al
vremurilor în care războaiele vor fi purtate de către armate numeroase. Messner era
convins de faptul că provocările militare ale viitorului nu vor lua forma unor
confruntări armate tradiţionale între state ci mai degrabă vor implica grupuri
teroriste ce vor aborda tactici specifice – iar aceste noi provocări vor necesita
revizuirea întregii structuri de apărare naţională.8
Au existat foarte multe discuţii şi lucrări publicate în decursul ultimilor ani
despre evoluţia războiului modern în epoca post Război Rece. Nu puţini au afirmat
faptul că ne aflăm în mijlocul unei Revoluţii a Războiului („Revolution in
Warfare”). Frank Hoffman în a sa lucrare, poate cel mai important document din
prima decadă a noului secol care tratează această tematică, Conflict in 21st
Century: The Rise of Hybrid Wars, a dus această discuţie către un nou şi mult mai
matur nivel prin recunoaşterea faptului că intrăm acum într-un moment în care mai
multe tipuri de ducere a războiului vor fi desfăşurate simultan de către adversari
flexibili şi sofisticaţi care vor înţelege că succesul într-un conflict poate lua o
varietate de forme destinate a satisface nevoile unuia la un anumit moment dat.
Hoffman le denumeşte războaie hibride.
În această lucrare autorul pune accent pe faptul că în viitor confruntările vor
prezenta cel mai probabil combinaţii unice de ameninţări hibride ce sunt dezvoltate
special ca să ţintească vulnerabilităţile Statelor Unite.
Contemporani cu Hoffman, un grup de generali americani au enunţat într-un
document destinat întocmirii unei noi doctrine navale a Statelor Unite faptul că
„războaiele sunt din ce în ce mai mult caracterizate de un amestec hibrid de tactici
tip irregular, planificare şi execuţie descentralizată, şi actori non-statali ce folosesc
tehnologii simple cât şi sofisticate în moduri inovative”. 9 Aceştia au adăugat la
factorii favorizanţi care contribuie la dezvoltarea conflictelor, a tensiunilor şi
exacerbarea acestora: guvernele slabe şi corupte, extremismul religios, schimbările
demografice – adesea stimulate de către un avans fără precedent al globalizării,
insatisfacţia în creştere a populaţiei care nu îşi poate exercita un drept real la vot.

7
http://orientalreview.org/2012/12/22/arab-turmoil-and-the-viability-of-nation-states/, accesat la 23 octombrie 2017;
8
http://magazines.russ.ru/oz/2005/5/2005_5_35.html, accesat la 25 octombrie 2017;
9
General U.S.M.C. James T. Conaway, Amiral U.S. Navy Gary Roughead şi Amiral U.S. Coast Guard Thad W.
Allen, A Cooperative Strategy for 21st Century Seapower, Washington D.C., 2007, p. 6;

5 din 15
 În ceea ce priveşte originile războiului hibrid Hoffman a considerat util de
menţionat şi analizat anumite concepte care erau populare la momentul lansării
programului de cercetare „Changing Carachter of Conflicts” dezvoltat în cadrul
CETO (Center for Emerging Threats and Opportunities – Centrul pentru
Ameninţări în Devenire şi Oportunităţi) şi care avea drept scop dezvoltarea unui
nou concept de război al viitorului.
În acest sens autorul a luat în considerare conceptele de: 4th Generation
Warfare (4GW), Compound Wars şi Unrestricted Warfare. Alţi autori, precum
Kaldor şi Munkler10, le-au denumit „New Wars” (noile războaie), punând accentul
pe anumite caracteristici unice ce se rezumau la: valuri masive de refugiaţi,
violenţe sexuale, criminalitate transnaţională, privatizarea sau comercializarea
conflictelor, utilizarea de armament înalt tehnologizat cât şi a celui uzual,
demilitarizarea războiului şi asimetria ca o trăsătură proeminentă a noilor
războaie.11
Deşi conceptul de 4GW a fost considerat iniţial de o „irelevanţă elegantă”,
cei care au dezvoltat conceptul, William S. Lind şi colaboratorii săi în 1989,
au identificat în mod corect natura neclară a conflictului viitorului, în special prin
diferenţierea greoaie între stările de război şi pace, precum şi cea dintre combatanţi
şi non-combatanţi. Ideea care se află la baza conceptului 4GW constă, conform lui
Hoffman, în şubrezirea statului din punct de vedere al mecanismului de organizare
şi guvernare fapt ce conduce la apariţia unor actori non-statali dornici şi capabili de
a provoca legitimitatea statală. În cadrul conceptului, atât voinţa politică, cât şi
dezintegrarea socială internă joacă un rol central. Conform conceptului, actorul
implicat utilizează o gamă largă de mijloace convenţionale şi neconvenţionale,
inclusiv terorism şi influenţare, în scopul subminării voinţei naţionale a statului,
delegitimizării acestuia, şi stimulării unei sciziunii sociale interne. 12 La baza
fundamentării conceptului au stat observaţiile făcute de Lind şi ceilalţi, care au
considerat că dacă primele trei generaţii de ducere a luptelor începând cu Napoleon
au condus la desfăşurarea de armate de mari dimensiuni cu din ce în ce mai multă
putere de foc şi mobilitate, a patra generaţie va fi mult mai disipată. Cu mai puţini
combatanţi care vor fi mult mai bine adaptaţi la mediul operaţional. Operaţiile
militare vor fi mult mai puţine despre masare în vederea executării unor atacuri din
exterior asupra inamicului şi mai mult despre subminarea acestuia din interior,
Lind şi colaboratorii au înţeles că „operaţiile psihologice pot reprezenta arma
dominantă la nivel operaţional şi strategic sub forma unei intervenţii
informaţionale în mass media”.13 La nivelul alianţei Nord-Atlantice în general şi al
Statelor Unite în particular nu a existat un răspuns adecvat materializat într-o
doctrină care să abordeze 4GW deşi în anii 90 existau preocupări intense,
materializate în dezbateri, pentru problemele legate de securitate în epoca post
10
Mary Kaldor, New and Old Wars: Organized Violence in a New Era, Herified Munkler, The New Wars, apud.
Frank J. Hoffman, Conflict in the 21st Century: The Rise of Hybrid Wars, Potomac Institute for Policy Studies,
Arlington-Virginia, 2007, p. 17;
11
Herfried Munkler, The wars of the 21st century, IRRC, Vol.85, Nr. 849, martie 2003, p.7-18;
12
Kenneth McKenzie, Elegant Irrelevance: Fourth Generation Warfare, apud. Frank J. Hoffman, Conflict in the
21st Century: The Rise of Hybrid Wars, Potomac Institute for Policy Studies, Arlington-Virginia, 2007, p. 18;
13
Simon Murden, Staying the Course in ‘Fourth-Generation Warfare’: Persuasion and Perseverance in the Era of
the Asymmetric Bargaining War, Contemporary Security Policy, Vol.28, No.1 (April 2007), p.197;

6 din 15
Război Rece. A fost necesar să apară războiul global împotriva terorismului -
GWOT şi cel din Irak astfel încât să fie realizată schimbarea reală de direcţie mai
ales pentru Statele Unite. Evenimentele din Irak după 2003 au fost expresia clară a
faptului că o doctrină care să abordeze 4GW trebuia să fie formulată. Armata
Statelor Unite a intrat în Irak purtând stindardul de maeştrii în arta celei de-a treia
generaţii de război, reuşind într-un timp relativ scurt să spulbere regimul irakian. În
timp ce forţa armatelor Statelor Unite şi operaţiile informaţionale au fost în mod
evident autorii dezintegrării armatei irakiene, ceea ce a condus la dezertări masive
ale militarilor irakieni şi la părăsirea planului corespunzător celei de-a treia
generaţie a războiului, ulterior continuarea rezistenţei în planul 4GW.14 La acel
moment Statele Unite nu aveau nici un plan coerent, nici forţe capabile să facă faţă
situaţiei nou apărute. Statele Unite plecaseră la război sub direcţia unor radicali ai
războiului de generaţie a treia, în speţă Donald Rumsfeld şi Tommy Frank, iar
momentul cerea specialişti în 4GW.15
Marea majoritate a războaielor au fost purtate atât în cadrul unor operaţii
efectuate de către forţe regulate, cât şi de către cele neregulate. În momentul în
care, în cadrul unui conflict armat, apare un anumit grad de cooperare strategică
între forţele regulate şi unele neregulate, putem vorbi despre compound warfare
(război combinat). Conceptul acestui tip de conflict a fost documentat pentru prima
dată de către Thomas Hubert în lucrarea Compound Wars: The Fatal Knot, în
cadrul Colegiului de Comandă şi Stat Major de la Fort Leavenworth. Conform
autorului, războiul combinat este acela în care componente semnificative atât
regulate cât şi neregulate acţionează simultan sub comandă unică. Efectele
complementare ale războiului combinat sunt generate de către abilitatea acestuia de
a exploata avantajele oferite de către fiecare categorie de forţe şi de posibilitatea de
a accentua natura ameninţării oferită de către aceste categorii distincte. 16Urmând
acest algoritm, Hoffman sugerează că forţele neregulate vor ataca zonele mai slabe,
forţând în acest fel componenta convenţională a adversarului să-şi disperseze
forţele. Forţele regulate vor acţiona în două moduri: în scopul determinării forţelor
adverse să adopte o postură defensivă sau în scopul executării unor operaţii
ofensive decisive după atingerea unui grad ridicat de comasare a acestora. Un
exemplu clasic al acestui tip de război poate fi considerat războiul din Vietnam
unde s-au regăsit strategii corespunzătoare războiului combinat, prin juxtapunerea
tacticilor implementate de către forţele neregulate ale Viet Cong-ului cu
capabilităţile convenţionale ale Armatei Nord Vietnameze. Acest tip de război
poate fi considerat ca fiind relevant în cazul în care un stat slab şi sărac este ocupat
parţial de către unul putenic.
În 1999, doi ofiţeri cu gradul de colonel din forţele aeriene ale Armatei
Populare de Eliberare chineze au propus în cadrul unei lucrări un nou concept
denumit Unrestricted Warfare sau, în traducere liberă Războiul fără restricţii.
Lucrarea a fost scrisă drept reacţie la victoria fulgerătoare obţinută de către coaliţia
14
Ibidem, p. 203;
15
Mark F. Cancian, ‘A Civil War in the Military’, US Naval Institute Proceedings, apud. Simon Murden, Staying the
Course in ‘Fourth-Generation Warfare’: Persuasion and Perseverance in the Era of the Asymmetric Bargaining
War, Contemporary Security Policy, Vol.28, No.1 (April 2007), p.203;
16
Frank J. Hoffman, Op. cit., p. 20;

7 din 15
condusă de către Statele Unite în Războiul din Golf împotriva Irakului. Autorii nu
îndeamnă în cadrul acestui concept la conducerea războiului fără nici un fel de
limite în ceea ce priveşte morala sau principiile, ci ne orientează către o lărgire a
modului de abordare a războiului dincolo de conceptele tradiţionale ale acestuia.
Printre formele distincte de operaţii care pot fi angajate, utilizând diferite metode
de combinare a acestora, în cadrul Unresticted Warfare, se pot menţiona: războiul
comercial, războiul financiar, războiul ecologic, război contrabandă, războiul
narcoticelor, războiul mediatic, războiul tehnologic, războiul dreptului
internaţional, războiul resurselor, războiul psihologic, războiul cibernetic, războiul
ajutoarelor economice.17 Acest concept de război a fost preluat şi dezbătut în
mediul academic din Statele Unite pentru o perioadă îndelungată, astfel că în anul
2009 în cadrul Unrestricted Warfare Symposium, sub auspiciile John Hopkins
University, se abordau patru perspective din cele menţionate anterior: terorismul,
resursele, economicul şi spaţiul cibernetic.18
Analizând în profunzime toate aceste concepte, Frank Hoffman şi James
Mattis au propus noul concept de Hybrid Warfare şi cel asociat ameninţărilor
Hybrid Threats. În opinia acestora, războiul hibrid poate fi condus de către state
sau de către actori non-statali. Acesta încorporează un spectru larg de operaţii
incluzănd aici pe cele cu forţe convenţionale, pe cele care presupun angajarea de
elemente şi tactici neregulate, acţiuni teroriste, violenţă răspândită, atacuri
cibernetice.
În 2009 Conceptul Capstone ale forţelor terestre ale Statelor Unite, Army
Capstone Concept (ACC): Operating under Conditions of Uncertainty and
Complexity in an Era of Persistent Conflict, era întocmit să descrie modul în care
forţele terestre ale Statelor Unite vor angaja resursele limitate aflate la dispoziţie în
scopul obţinerii succesului în cazul unei combinaţii de ameninţări hibride şi
adversari adaptaţi într-un mediu operaţional complex.19 Potrivit documentului
companion Capstone Concept for Joint Operations mediul operaţional al viitorului
va fi caracterizat de incertitudini, complexitate, schimbări rapide şi persistenţă a
conflictului.20 În cadrul documentului pentru forţele terestre se aminteşte că
precursorii viitorului conflict constau în ameninţări hibride, război informaţional,
acţiuni criminale şi teroriste, dezastre naturale sau produse de către om.
Ameninţările hibride sunt considerate organizaţii capabile să urmărească strategii
complexe care combină elemente politice, economice, sociale, informaţionale, cu
metode convenţionale, neregulate, teroriste şi criminale. Referitor la modul în care
se poate acţiona într-un război hibrid, lucrarea ne indică o anumită abordare care ia
în considerare o latură militară şi una de sprijin. În acest fel sunt definite
caracteristicile care trebuiesc îndeplinite de către o forţă militară în viitor pentru a
fi aptă de a opera într-un mediu plin de incertitudini; necesitatea de creare a unui
17
Qiao Liang and Wang Xiangsui Unrestricted Warfare: China’s Master Plan to Destroy America, apud. John Van
Messel, Unrestricted Warfare: A Chinese doctrine for future warfare?, USMC School of Advanced Warfighting,
2005, p. 17;
18
http://www.jhuapl.edu/urw_symposium/, accesat la 28 octombrie 2017
19
Army Capstone Concept, Operating under Conditions of Uncertainty and Complexity in an Era of Persistent
Conflict, 2009, US TRADOC HQ, p. 1;
20
Ibidem, p. 5;

8 din 15
aşa numit cadru de adaptare operaţională pentru lideri şi organizaţii astfel încât să
se poată efectua o înţelegere pertinentă a termenilor prieten, inamic, populaţie;
înţelegerea situaţiei de către comandanţi, atât în ceea ce priveşte variabilele
operaţionale – politice, economice, militare, infrastructură, informaţionale,
temporale - cât şi cele legate de flexibilitatea inamicului de a se adapta; acţiunea,
în scopul izolării inamicului de sursele de suport şi exploatarea punctelor slabe şi a
vulnerabilităţilor; analiză şi adaptabilitate; consolidarea succeselor; capacitatea de
a efectua tranziţii în mod eficient. În ceea ce priveşte acţiunile de sprijin sunt
menţionate: dezvoltarea situaţiei prin acţiune, executarea de operaţii de influenţare,
angajarea eficientă a combinaţiei înfrângere – stabilizare, executarea operaţiilor în
mod întrunit, cooperarea cu partenerii.21
În 2010, se produce prima menţionare a termenului hibrid într-un document
NATO, mai precis NATO Military Working Group (Strategic Planning &
Concepts) a aprobat următoarea definiţie: „o ameninţare hibridă este aceea
prezentată de orice adversar potenţial sau actual, inclusiv unul statal, non-statal
sau terorist, care posedă abilitatea, demonstrată sau probabilă, de a angaja în
mod adaptat forţe convenţionale sau neconvenţionale, în scopul atingerii
obiectivelor proprii. ”22
Conform unei declaraţii făcute de amiralul Giampaolo di Paola în 2010,
la acea dată şef al Comitetului Militar al NATO, făcute cu prilejul unei vizite a
Colegiului forţelor canadiene, acesta a menţionat că în conţinutul Conceptului
Strategic, ce avea să fie adoptat de către şefii de stat şi de guvern ai ţărilor membre
NATO cu prilejul Summit-ului de la Lisabona, „va ţine cont de ameninţările
hibride, provocările şi mediul global de securitate în secolul al XXI-lea.”23
Declanşarea conflictului din Ucraina şi mai precis modul de desfăşurare al
acestuia a determinat NATO să adopte unele măsuri care să vină în sprijinul
consolidării unui răspuns prompt al Alianţei în situaţii similare. În declaraţia
comună a şefilor de state şi de guverne în urma Summitului din Ţara Galilor,
se menţionează la pct. 13 „Ne vom asigura că NATO este capabilă să facă faţă
provocărilor puse de către ameninţările hibride, care angajează într-o manieră
integrată un spectru larg de acţiuni militare deschise şi sub acoperire, forţe
paramilitare şi măsuri din domeniul civil. Este esenţial ca Alianţa să se afle în
posesia instrumentelor şi a procedurilor necesare pentru descurajarea şi pentru a
răspunde eficace la ameninţările hibride şi la capabilităţile de întărire a mijloacelor
naţionale. Aceasta va include întărirea strategic communications, dezvoltarea
scenariilor pentru exerciţii în lumina ameninţărilor hibride, şi închegarea
coordonării între NATO şi alte organizaţii, în acord cu deciziile relevante luate,
în vederea îmbunătăţirii schimbului de informaţii, a consultărilor politice şi a
coordonării între departamente. Suntem bucuroşi de constituirea Centrului de
Excelenţă NATO pentru Strategic Communications din Letonia drept contribuţie
pertinentă la eforturile NATO în acest domeniu. Am însărcinat demararea unei

21
Ibidem, p. 11-19;
22
Andis Kudors, Hybrid War – A New Security Challenge for Europe, Centre for East European Policy Studies,
Riga, 2015, p. 1;
23
http://www.nato.int/cps/en/natohq/opinions_69869.htm?selectedLocale=en, accesat la 28 octombrie 2017;

9 din 15
acţiuni de revizuire în ceea ce priveşte războiul hibrid pe măsura implementării
Readiness Action Plan. ”24

Aspecte hibride ale Conflictului din Ucraina

Se poate spune că după Războiul Rece şi prin poziţia sa geografică, Ucraina
a pendulat între un Occident ofertant şi o Rusie în care încă se resimte influenţa
sovietică. Această oscilare a fost dăunătoare statului ucrainean, ,,permiţând
perpetuarea de la Kiev a unor regimuri care s-au eschivat mereu de la reforme.” 25

Imediat după încheierea Războiului Rece, Ucrainei i s-a permis desprinderea de

influenţa sovietică, însă stagnarea din progres nu a întârziat să apară. După 23 de
ani de aparentă independenţă politică, militară, economică, socială, etc., care, de
altfel, a fost cel mai lung interval de independenţă, totuşi frământările interne,
ambivalenţa istorică a populaţiei ucrainene şi ambiţiile marilor actori internaţionali
au creat contextul pentru criza din Ucraina, declanşată pe 21 noiembrie 201326.
Dat fiind că evenimentele din statul ucrainean sunt în continuare în plină
desfăşurare, este prematur şi nejustificat să lansăm diverse ipoteze hazardate,
rămânând să punctăm principalele elemente provenite din criză şi din derularea ei.
Important de precizat este faptul că, indiferent de poziţia sa ,,în raporturile sale cu
Rusia şi Occidentul, criza în curs de desfăşurare are rădăcini mai adânci, care
pornesc din istoria frământată a acestui stat şi ambivalenţa caracteristică populaţiei
sale.”27 Aşadar, sorgintea acestei crize îşi află răspunsul în cele mai vechi datări
istorice, încă din vremea în care Ucraina se afla într-o postură ingrată sub
presiunea marilor puteri.
Modul de acţiune al Federaţiei Ruse a evoluat de la instrumentele războiului
clasic, utilizate în Georgia către războiul hibrid.28 O analiză succintă a acţiunilor
Federaţiei Ruse, aplicată cu efecte în campania din Crimeea şi estul Ucrainei,
evidenţiază o strategie hibridă, a ambiguităţii, care poate fi definită printr-o serie
de elemente operaţionale specifice.
Un prim element îl constituie consolidarea puteri politice în interiorul
Federaţiei Ruse, prin exploatarea elementului naţionalist, în scopul menţinerii şi
creşterii sprijinului popular. Putin este conştient de faptul că fără sprijin popular,
puterea este greu de menţinut in condiţiile economice vitrege din Federaţia Rusă,
de aceea a reanimat naţionalismului rusesc, prezentând vestul ca principalul inamic
al Rusiei. Mediul informaţional din Federaţia Rusă asigură avantaje asimetrice,
exploatându-se dorinţa de a redeveni o mare putere mondială şi evitarea situaţiei
apărute în anii următori, după colapsul Uniunii Sovietice pe care Putin o descrie ca
„cea mai marea catastrofă geopolitică”29 din istoria Rusiei. Creşterea controlului
24
Wales Summit Declaration, 2014, http://www.nato.int/cps/en/natohq/official_texts_112964.htm#RAP, accesat la
30 octombrie 2017
25
Elisei, Arthur, Conflictul Rusia – Ucraina, accesat la 30 octombrie 2017 pe http://www.academia.edu/7683899/
CONFLICTUL_RUSIA-UCRAINA
26
Idem
27
Idem
28
Mastriano Douglas, “Defeating Putin’s Strategy of Ambiguity,” War on the Rocks, November 6, 2014,
http://warontherocks.com/2014/11/defeating-putins-strategy-of-ambiguity/ , accesat la 31 octombrie 2017
29
Andrew Osborn, Putin: Collapse of the Soviet Union was ‘Catastrophe of the Century,’ 26 April 2005,
http://www.independent.co.uk/news/world/europe/putin-collapse-of-the-soviet-union-was-catastrophe-of-the-

10 din 15
asupra mijloacelor media, îi asigură acestuia menţinerea controlului asupra
populaţiei. Aceasta este subliniată şi în Doctrina militară a Federaţiei Ruse unde se
precizează că „unitatea de efort a statului, societăţii şi individuală de a proteja
Federaţia Rusă, presupune realizarea şi dezvoltarea eficientă a măsurilor propuse
pentru îndoctrinarea militar-patriotică a cetăţenilor Federaţiei Ruse şi pregătirea
pentru serviciul militar”30
Comunicarea strategică şi valorificarea rezultatelor operaţiilor
informaţionale reprezintă un al doilea element care trebuie avut în vedere în
analiza conceptului. Operaţiile informaţionale au jucat de asemenea un rol
important în valorificarea oportunităţilor pentru stabilirea cu uşurinţă a dominaţiei
ruseşti în Crimeea şi estul Ucrainei.31 Mijloacele folosite în desfăşurarea operaţiilor
informaţionale sunt multiple: posturile de televiziune, programele radio, cluburile
sportive, campusurile studenţeşti şi de tineret, internetul. Ele sunt destinate să
trimită mesajele strategice în Europa, având ca ţintă principală diaspora rusă,
în scopul consolidării puterii actualei conduceri de la Kremlin. În momentul
creşterii preţului la petrol, Putin a acuzat NATO şi Statele Unite de subminarea
economiei ruseşti, ceea ce a condus la întărirea propriei poziţii şi popularităţii,
ajungând la o cotă de încredere de peste 80% în rândul populaţiei ruse.
Totodată, desfăşurarea de acţiuni subversive pentru destabilizarea zonelor
locuite de etnici ruşi a constituit şi constituie un element esenţial al strategiei de
ducere a războiului hibrid în Ucraina. Printr-o campanie informaţională susţinută,
completată cu munca de teren a agenţilor ruşi, s-au exploatat nemulţumirile
etnicilor ruşi din regiunile vizate. Acţiunile din Crimeea, ca şi în regiunile Doneţk
şi Lugansk au debutat prin manifestaţii paşnice, de protest faţă de noua putere de la
Kiev, dar în scurt timp s-au transformat în acţiuni violente, soldate cu ocuparea
instituţiilor guvernamentale din teritoriu şi incitarea la insurecţii armate. Rebelii
ruşi din aceste regiuni şi-au proclamat dreptul la autodeterminare şi au apelat la
sprijinul Federaţiei Ruse. Spre exemplu, utilizând mijloace propagandistice,
spionajul a identificat politicieni şi oficiali ucraineni corupţi, vulnerabili la
influenţa rusească şi care au ajutat la anihilarea punctelor de rezistenţă, acţionând
ca un veritabil serviciu secret.32 În fapt, exploatând efectele mişcărilor separatiste
iniţiate de forţele speciale, Rusia îşi legitimează o eventuală intervenţie ulterioară
cu trupe în Ucraina.
Un alt element important l-a constituit mutarea masivă de forţe către
frontiera statului ţintă, declarativ pentru gestionarea problemelor create de numărul
mare de refugiaţi, dar în fapt menite să intimideze şi să descurajeze acţiunile
structurilor de securitate ucrainene împotriva insurgenţilor din estul Ucrainei şi,
totodată, să împiedice o acţiune promptă a NATO. Rezultat al reformelor din
perioada 2010-2012, operaţiile, manevra forţelor şi disciplina trupelor ruseşti pe
parcursul campaniei din Crimeea au fost mult îmbunătăţite faţă de intervenţia din
century-6147493.html, accesat la 31 octombrie 2017
30
Doctrina Militară a Federaţiei Ruse, 2014, p.6
31
Edward Lucas, “Russia’s Sub Rosa Statecraft,” The American Interest 10, no. 3 (December 10, 2014),
http://www.the-american-interest.com/2014/12/10/russias-sub-rosa-statecraft/, accesat la 31 octombrie 2017
32
Edward Lucas, “Russia’s Sub Rosa Statecraft,” The American Interest 10, no. 3 (December 10, 2014),
http://www.the-american-interest.com/2014/12/10/russias-sub-rosa-statecraft/, accesat la 01 noiembrie 2017

11 din 15
Georgia din 2008. Doctrina militară rusă, stipulează că Federaţia Rusă, „îşi rezervă
dreptul de a deplasa forţe militare în afara graniţelor, pentru protejarea cetăţenilor
ruşi, în acord cu principiile dreptului internaţional ”33
Federaţia Rusă a adoptat, ca alt aspect de referinţă în această analiză, o
atitudine ambiguă pentru menţinerea flexibilităţii strategice. Dezinformarea şi
înşelarea au fost elemente cheie ale abordării conflictului de către Federaţia Rusă,
iar Putin a utilizat aceste elemente, adaptându-şi eficient acţiunile, în scopul
devansării deciziilor NATO pentru Ucraina şi menţinând alianţa în expectativă.
În aclaşi timp putem vorbi de violarea frontierelor şi sprijinul insurgenţilor
pro-ruşi ca factor esenţial în desfăşurarea operaţiilor. Soldaţi „voluntari” au
asigurat blindate, mijloace de artilerie şi de apărare antiaeriană pentru aceştia în
confruntarea cu forţele ucrainene34. În faţa reacţiilor internaţionale, menţinând
aceeaşi notă de ambiguitate, Moscova a negat implicarea în conflict, a denunţat şi a
clamat refuzul de a sprijini insurgenţa din estul Ucrainei, probabil aşteaptând
momentul prielnic.
În fine, putem spune că ocuparea zonei din estul Ucrainei a reprezentat un
obiectiv strategic limitat. Clamând criza umanitară şi pe fondul indeciziei vestului,
au fost create condiţiile favorabile de desfăşurare a forţelor de intervenţie,
cu riscuri minime, dar realizându-se două obiective strategice: protecţia zonei de
interes şi discreditarea NATO35.
Putem aprecia aşadar că abordarea operaţională a Federaţiei Ruse a vizat
obiective operaţionale limitate, care să creeze ulterior condiţii favorabile
îndeplinirii scopului strategic, la momentul oportun. Planificarea operaţiei din
Ucraina a fost una de excepţie, decidenţii militari ruşi analizând capabilităţile
forţelor ucrainene şi tot în această perioadă plasând grupuri diversioniste, sub
masca grupurilor separatiste înarmate în sectoarele importante şi organizând
acţiuni de sabotaj la facilităţile cheie de la Marea Negară. 36 De asemenea forţele
ruse şi-au perfecţionat mijloacele de comunicaţii, măsurile de război electronic şi
inducere în eroare astfel încât au indus în eroare serviciile de informaţii ale
Ucrainei şi NATO.
În fond, repetiţiile pentru validarea planului de intervenţie în Ucraina au fost
efectuate în 2013 cu ocazia exerciţiului „Vest-2013”, când pentru a nu atrage
atenţia asupra Crimeii au fost dislocaţi aproximativ 150.000 de militari din zona
Mării Baltice în zona Munţilor Ural. Această abordare strategică a permis
Moscovei să opereze în timpul unui ciclu de decizie NATO, care i-a asigurat o
semnificativă flexibilitate şi menţinerea iniţiativei strategice. De asemenea au fost
evidenţiate şi exploatate fisurile din cadrul NATO, privind modul de acţiune contra

33
Doctrina Militară a Federaţiei Ruse, 2014,p.7.
34
Sanders Katie, “Did Vladimir Putin Call the Breakup of the USSR 'the Greatest Geopolitical Tragedy of the 20th
Century?’” Politifact.com, http://www.politifact.com/punditfact/statements/2014/mar/06/john-bolton/did-vladimir-
putin-call-breakup-ussr-greatest-geop/ , accesat 01 noiembrie 2017
35
Mastriano Douglas, “Defeating Putin’s Strategy of Ambiguity,” War on the Rocks, 6 noiembrie, 2014,
http://warontherocks.com/2014/11/defeating-putins-strategy-of-ambiguity/, accesat la 30 octombrie 2017
36
Viktor MYRACHOVSKY, “Crimean Operation is an obvious marker of a qualitatively new level of development
of the Russian army”, #11, Nov. 2014; http://www.oborona.ru/includes/periodics/maintheme/2014/0623/113513418/
detail.shtml, accesat la 01 noiembrie 2017

12 din 15
agresiunii ruse, punctele de vedere variind de la opţiunea militară la cea de
rezolvare pe cale diplomatică şi atragere a Rusiei la masa tratativelor.37
Poziţia geografică, acţiunile politice şi specificitatea culturală a acestei
regiuni, oferă Rusiei avantaje semnificative în tendinţa ei de menţinere a sferei de
influenţă în fostele republici sovietice. Rusia are de asemenea avantaje strategice
pe care le poate exploata în Europa de Est: apropierea geografică, accentuarea
neînţelegerilor regionale, capabilităţi eficiente de intelligence şi centralizarea
procesului decizional.

Concluzii
Din cele prezentate, se poate lesne înţelege că acest mod de manifestare a
conflictualităţii reprezintă o ameninţare la adresa păcii şi securităţii la nivel
internaţional.
Confruntarea hibridă depăşeşte elementele fizice ale conflictului, războiul
mediatic şi imagologic, unde manipularea mass-media şi discreditarea adversarului
pot constitui priorităţi, şi unde integrarea operaţiilor informaţionale cu programele
strategice de comunicare sunt la fel de importante ca sistemele de armament de pe
câmpul de luptă. Graniţa dintre războiul regulat şi „noile războaie” este tot mai
difuză, grupurile non-statale au acces la acele arme care erau odată în mod exclusiv
apanajul statelor. Amplificarea mijloacelor, tehnicilor, metodelor şi strategiilor
neconvenţionale pot conduce către o adevărată dilemă a securităţii, în sensul
manifestării tendinţelor de creştere a puterii, in special militare, a statelor.
Criza din Ucraina este rezultatul acţiunilor concertate ale Federaţiei Ruse
pentru menţinerea sferei de influenţă şi discreditarea NATO şi Uniunii Europene.
Pentru aceasta Rusia a pregătit un nou tip de război, unde operaţiile informaţionale
şi utilizarea forţelor speciale au jucat un rol central.
Gestionarea războiului hibrid presupune răspunsuri hibride bazate pe
abordarea multidimensională a conflictului, care să includă aproape toate
domeniile vieţii sociale: politic, economic, financiar, societal, inclusiv de mediu.
Succesul operaţiilor este dat de sinergia efectelor, efecte care pot fi obţinute la
toate nivelurile războiului. Aplicarea rezultatelor cunoaşterii, valorificarea
potenţialului uman, abordarea cuprinzătoare, interagenţii, valorificarea produselor
de intelligence si nu în ultimul rând educarea şi instruirea pluridisciplinară trebuie
să constituie priorităţi.
Conceptul de război hibrid aduce în discuţie câteva aspecte legate de
funcţionarea Alianţei Atlanticului de Nord. Astfel, scopul NATO este acela de a
asigura securitatea colectivă a alianţei, să poată descuraja ameninţările şi să apere
populaţia din ţările membre în caz de conflict. Folosirea forţei armate colective
necesită autorizarea din partea Consiliului Nord Atlantic – NAC – care la rândul
său are nevoie de identificarea unui conflict armat împotriva unui stat membru aşa
cum este stipulat de către Articolul 5 al Tratatului de la Washington. Numai un vot
în unanimitate în cadrul NAC poate autoriza răspunsul colectiv al Alianţei.
Tacticile războiului hibrid au arătat recent de acţiunea de autorizare a răspunsului

37
Ibidem

13 din 15
colectiv din partea NAC poate crea dificultăţi din cauza ambiguităţii acestor
manifestări, ceea le face să fie foarte dificile de detectat şi definit cu precizie.
Prin urmare un mare avantaj al tacticilor hibride, conform raportorului
Adunării parlamentare a NATO Julio Miranda Cahla, este acela că acestea pot
progresa treptat către o situaţie ameninţătoare, rămânând în acest timp sub pragul
de autorizare al Articolului 5. Este evident că evitarea unei violări clare a
Articolului 5 este în interesul Federaţiei Ruse, având în vedere superioritatea netă a
NATO, eliminând astfel o confruntare convenţională din paleta de opţiuni
pertinente. Drept urmare, o anumită formă de acţiune strategică vizând
vulnerabilităţi politice, economice şi sociale în cadrul statelor membre, în acelaşi
timp rămânând acoperită şi sub pragul de declanşare al unui răspuns convenţional,
reprezintă unica opţiune viabilă pentru Rusia în aceste vremuri, pentru a-şi atinge
obiectivele.38
Se pare că noua arenă pentru competiţia strategică dintre Rusia şi NATO este
în fapt mult mai probabil a se constituii sub auspiciile Articolului 4. Acest articol al
Tratatului de la Washington stipulează că: „Părţile se vor consulta împreună
oricând, în condiţiile în care integritatea teritorială, independenţa politică sau
securitatea oricărei părţi este ameninţată.” Partea mai complicată în activarea
Articolului 4 provine din interpretarea unitară şi coerentă a ameninţării dificil de
realizat, mai ales când percepţiile vis-à-vis de aceasta pot diferi între cele 28 de
state membre.39
Deşi conceptul de război hibrid a fost schiţat cu peste jumătate de secol în
urmă, suferind de-a lungul timpului ajustări superficiale în funcţie de nivelul de
dezvoltare al societăţii, datorită evenimentelor care au loc începând din 2014 în
Ucraina şi în Europa în general, războiul hibrid este mai actual ca oricând,
impunând anumite schimbări în strategiile naţionale de apărare ale ţărilor membre
NATO, cât şi în adoptarea unei Doctrine a Alianţei în această direcţie.
Problema fundamentală în opinia mea este aceea că deşi NATO este o
alianţă politico-militară, aceasta nu poate aborda întreaga gamă de provocări
generate de războiul hibrid. Politica de descurajare a NATO se bazează în aceste
momente pe un răspuns militar rapid oferit de VJTF – Very High Readiness Task
Force, însă acesta nu oferă o soluţie unică la ecuaţia hibridă cu mai multe
necunoscute.

BIBLIOGRAFIE

Army Capstone Concept, Operating under Conditions of Uncertainty and Complexity in

an Era of Persistent Conflict, US TRADOC HQ, 2009;
38
Julio Miranda Calha, Hybrid Warfare: Nato’s New Strategic Challenge?, Adunarea Parlamentară NATO, Defence
and Security Committee, 2015, p. 3;
39
Ibidem, p.3;

14 din 15
 Declaraţia şefilor de stat şi de guvern, Summitul din Ţara Galilor, Newport, 2014;
Doctrina de Apărare Naţională a Federaţiei Ruse, 2014;

Albright, Madeleine, Doamna secretar de stat. Memorii, Editura Rao, Bucureşti, 2008;
Andis, Kudors, Hybrid War – A New Security Challenge for Europe, Centre for East
European Policy Studies, Riga, 2015;
Betz, J. David,Volkov, G.Valeriy, A New Day for the Russian Army? in Russian Military
Reform 1992-2005, London: Frank Cass, 2003;
Conaway, James T., Roughead, Gary şi Allen, Thad W., A Cooperative Strategy for 21st
Century Seapower, Washington D.C., 2007;
Hoffman, Frank J., Conflict in the 21st Century: The Rise of Hybrid Wars, Potomac
Institute for Policy Studies, Arlington-Virginia, 2007;
Huntington, Samuel P., Ciocnirea civilizaţiilor, Editura Antet, Bucureşti, 2001;
McCuen, John J., Hybrid Wars, Military Review, martie-aprilie 2008, United States Army
Combined Arms Center, Fort Leavenworth, Kansas;
Kudors, Andis, Hybrid War – A New Security Challenge for Europe, Centre for East
European Policy Studies, Riga, 2015;
Van de Wyer, Robert, Islamul şi Occidentul,O nouă ordine politică şi religioasă după 11
septembrie, Editura Allfa, 2001;

U.S. Naval Institute, Proceedings Magazine, noiembrie 2005;

Contemporary Security Policy, vol. 28, nr.1, 2007;
IRRC, Vol.85, nr. 849, 2003;
National Defence, nr. 11, 2014;
Buletinul UNAP, nr. 3, septembrie 2014;
Gândirea militară românească, nr. 4, 2014;

www.frontpress.ro;
https://geopolicraticus.wordpress.com;
www.independent.co.uk;
www.oborona.ru;
www.nato.int;
www.the-american-interest.com;
http://warontherocks.com.

15 din 15