0Leul, regele padurii se odihnea dupa o zi plina si o masa copioasa.

Cautand mancare, un
soricel foarte infometat si cu mustatile printre iarba si flori, dadu brusc cu nasul in laba
leului. Acesta avand simturile foarte ascutite, tresari pe loc si cu o voce groasa si plina de
manie, il intreba pe soricel cum de indraznise sa il deranjeze. Soricelul incepu sa isi ceara
scuze pentru greseala facuta, implorand sa nu ii fie curmata viata.

-Daca nu ai sa te razbuni pe mine, poate candva, am sa iti fiu de folos!, ii spuse soricelul
cu ochii in lacrimi.”

Leul incepu sa rada din toate puterile la gandul ca un soricel ar putea sa ii fie de folos
vreodata, dar decise sa il lase pe soricel in pace fiindca oricum nu ii era prea foame si
soricelul parea simpatic, desi il trezise din somn. Urmara cateva zile de liniste in padure
cand, la un moment dat, leul cu pricina cazu prada capcanei unui vanator. Desi a incercat
din rasputeri sa isi elibereze labele prinse in plasa, nu a reusit. A stat captiv cateva ore
bune, in durere si in frica. Un lucru nemaipomenit se intampla insa, la caderea soarelui.
Soricelul care scapase cu viata ca prin minune, cu cateva zile in urma, se afla in
apropiere si l-a auzit pe leu cum ragea cu furie. Cu dintii sai ascutiti a inceput sa roada
plasa in care era captiv leul si astfel, regele padurii a fost eliberat. Se spune ca de atunci,
soricelul a devenit cel mai bun prieten al leului.”

INSIDE
Caută
SARI LA CONȚINUT

 ACASA

 DESPRE NOI

 COLECTIV DE REDACTIE
o PSIH. ELENA CARMEN TUCA – REDACTOR COORDONATOR (2011-PREZENT)
o PSIH. CORNELIA SARARU – EDITOR (2011-PREZENT)
o PSIH. ELENA IULIA OPRITA – REDACTOR (2011-PREZENT)
o PSIH. DR. GIULIA NEGURA – REDACTOR (2011-PREZENT)
o PSIH. ALEXANDRINA-DANIELA SERBAN – REDACTOR (MARTIE 2014-PREZENT))
o PSIH. CLAUDIA PATARLAGEANU – REDACTOR (MARTIE 2014-PREZENT))
o PREOT LECTOR UNIV. DR. IONUT VLADESCU – REDACTOR (OCT. 2014 – PREZENT)

 INVITATI – FORMATORI A.R.P.I.

o DR. GINA CHIRIAC – PRESEDINTELE ASOCIATIEI ROMANE DE PSIHOTERAPIE INTEGRATIVA
o DR. KEN EVANS
o M.A. JOANNA HEWITT EVANS
o M.A. ANGELA CARR
o JOANNA KATO
o MARUSA ZALETEL
o PROF. UNIV. DR. MIHAI ANITEI
o DR. AURORA FRUNZA
o PROF. GABRIELA STOLTZ
 RELANSARE
o EVENIMENT RELANSARE
o POST RELANSARE

 POSTARI RECENTE

 ANUNTURI

 CONTACT

TEHNICI ȘI APLICAȚII IN PSIHOTERAPIA INTEGRATIVĂ

 UTILIZAREA ANALIZEI
TRANZACTIONALE CA INSTRUMENT
SI TEHNICA DE LUCRU IN
PSIHOTERAPIA INTEGRATIVA (3) –
SCENARIUL DE VIATA –
26 OCTOMBRIE 2015 JURNALULINSIDE LASĂ UN COMENTARIU

Giulia Negură
Motto:
,,Orice ar fi crezut sau ar fi spus oamenii că fac cu viaţa lor, ei păreau mânaţi de o compulsie
lăuntrică de a obţine o răsplată finală deseori diferită de ce scriau în autobiografie sau în
curriculum vitae. Mulţi dintre cei care afirmau că vor să facă bani ajungeau să i piardă; unii
care susţineau că sunt în căutarea iubirii găseau ură chiar şi la cei pe care i iubeau; părinţii
care declarau că au făcut tot pentru copiii lor se trezeau cu ei dependenţi de substanţe,
infractori sau sinucigaşi; indivizi pioşi care comit omucideri.”
(Eric Berne)
Abstract
Destiny, this concept mythical connotation, is found in various forms in the legends of
mankind since ancient times. Term perspective has assigned its fantastic nature of
omnipotence, giving the image of life force which is subject to any living being and who can
not deviate even the gods creators. Therefore, this perspective does not allow change to what
has been decided, creatures, both cuvântătoare or dumb lacking any power to transform what
has been written. But this is not the only perspective of the concept of destiny. If poor vision
mythical creatures leave to fate, psychological perspective comes to correct this shortcoming
and the contrary: the man, the only rational beings can control his own life for that thread of
his life even set himself the first years of life .
Destinul, acest concept cu conotaţie mitică, este regăsit sub diferite forme în legendele
omenirii încă din cele mai vechi timpuri. Perspectiva fantastică a termenului i-a atribuit
acestuia caracterul de atotputernicie, conferindu-i imaginea de forţă supremă căruia i se
supune orice fiinţă vie şi de la care nu se pot abate nici chiar zeii creatori. Prin urmare,
această perspectivă nu oferă posibilitatea schimbării a ceea ce a fost hotărât, făpturile,
deopotrivă cuvântătoare sau necuvântătoare fiind lipsite de orice putere de a preface ceea ce
„le-a fost scris”. Dar aceasta nu este singura perspectivă a conceptului de destin. Dacă
viziunea mitică lasă vieţuitoarele slabe în faţa sorţii, perspectiva psihologică vine să îndrepte
acest neajuns şi susţine contrariul: omul, singura fiinţă înzestrată cu raţiune îşi poate
controla propria existenţă pentru că firul destinului său este stabilit chiar de el însuşi încă
din primii ani de viaţă.Cel care s-a apropiat cel mai mult de ideea de destin, prin abordarea sa
psihoterapeutică – Analiza Tranzacţională (AT) – a fost Eric Berne. Conceptul central al
acestei orientări psihoterapeutice poartă denumirea de Scenariu de viaţă. Şi oricât de
fantastic ar putea părea, scenariul de viaţă este, de fapt, calea sorţii scrisă în primii ani de viaţă
ai copilului, chiar de el însuşi.
Cum s-a ajuns la acest concept? Adepţii analizei tranzacţionale au observat că, de multe ori,
planurile formulate de adulţi la vârsta maturităţii nu au deznodământul aşteptat. De ce oare?
De ce uneori oamenii nu-şi pot duce la bun sfârşit planurile şi deciziile luate?
Scenariul de viaţă
Încă din copilărie sau poate chiar din stadiul intrauterin, copilul (fătul) îşi concepe schiţa de
bază a poveştii vieţii lui. Cum se întâmplă acest lucru, aparent greu de crezut? Bebeluşi şi
apoi copii, noi, oamenii suntem într-un permanent proces de adaptare, atât la mediul extern,
cât şi la cel intern, de la începutul şi până la sfârşitul vieţii noastre. În acest sens dezvoltăm
reacţii prin care ne modelăm, dar modelăm şi lumea în care trăim. Aceste reacţii au două surse
importante: influenţele parentale şi propriile decizii autoprotectoare.
În primul caz (influenţele parentale), ca şi copii, putem integra imaginea figurilor parentale
(prin introiecţii), incluzând emoţiile, gândurile, convingerile, comportamentele şi stilul lor de
a percepe lumea. Interiorizăm atât injoncţiunile (mesajele negative precum ordinele şi
interdicţiile pe care le-am perceput foarte devreme în copilărie; exemplu: să nu acţionezi, să
nu ai relaţii, să nu reuşeşti, să nu exişti, să nu fi ataşat, să nu fi de vârsta ta, să nu înţelegi etc.)
cât şi permisiunile (mesajele pozitive; exemplu: ai dreptul să creşti, să trăieşti, să gândeşti
etc.), iar acestea vor funcţiona mai târziu sub forma influenţelor intraspihice, modelându-ne
convingerile, emoţiile şi comportamentele.
Pe lângă introiecţiile mesajelor parentale, influenţele părinţilor se mai regăsesc şi în ceea ce
numim programe de identificare (a copilului cu părinţii săi). Programele de identificare sunt
exprimate fie direct (consemne, etichetarea/caracterizarea copilului), fie indirect (modelul
părinţilor, copilul copiind ceea ce vede la părinţi).
În plus faţă de aceste programe de identificare a copilului cu părinţii săi, părinţii ne mai
transmit şi anumite mesaje conducătoare (prescripţii sau drivere) care sunt exprimate, de
regulă, verbal, direct şi devin adevărate filosofii de viaţă care ne sunt imprimate. Cele cinci
tipare cognitiv-comportamentale identificate sunt: Fii perfect!, Fii puternic!, Grăbeşte-te!,
Mulţumeşte-i pe ceilalţi!, Încearcă din greu! (vezi articolul anterior „Utilizarea Analizei
Tranzacţionale ca instrument şi tehnică de lucru în psihoterapia integrativă (2) – Chestionarul
pentru măsurarea „driverelor” – Giulia Negură).
Pe baza acestor strategii de răspunsuri, copii fiind, luăm cele mai potrivite decizii, decizii care
constau în găsirea unui fir narativ cu final adecvat, final pe care îl construim prin răspunsul la
întrebarea „Ce se întâmplă unui om ca mine?” Răspunsul la această întrebare duce la alegerea
scenariului de viaţă. Cum?
Mai întâi codificate la nivel fizic, în trăsăturile corporale şi procesele biochimice, apoi la nivel
emoţional şi mai târziu cognitiv, sub formă de convingeri, atitudini şi valori, aceste
răspunsuri, construite prin influenţele parentale şi/sau deciziile noastre autoprotectoare, din
etapa copilăriei, formează un fel de hartă detaliată care ne va ghida în viitor, pe tot parcursul
vieţii. Mai târziu adăugăm mai multe detalii acestei poveşti. Majoritatea acestora sunt
adăugate până la vârsta de 7 ani şi sunt revizuite de-a lungul adolescenţei. În acest mod, deşi
începută ca o poveste de viaţă conştient scrisă pentru noi înşine, aceasta devine în timp
inconştientă şi, de cele mai multe ori, o confundăm cu propriul destin, fatidic de altfel,
împotriva căruia bineînţeles că avem convingerea că nu putem lupta. Fără a fi conştienţi de
aceasta, ne stabilim modul de viaţă astfel încât să ajungem la finalul pe care l-am decis atunci
când eram copii. Şi ajungem la această „performanţă” prin multiple repetări, în diferite forme,
ale scenariului timpuriu, de bază din copilărie. Este ca şi cum piesa de teatru a vieţii noastre o
repetăm la nesfârşit, punând în joc diferite derivate artistice ale scenariului iniţial.
Din această perspectivă, părintele AT, Eric Berne, defineşte scenariul de viaţă ca fiind „un
plan de viaţă aflat în desfăşurare, elaborat în copilăria mică, întărit de părinţi, justificat de
evenimentele ulterioare şi care culminează printr-o alternativă aleasă. El este forţa psihologică
ce împinge persoana spre destinul ei, indiferent dacă ea se împotriveşte sau afirmă că
acţionează în virtutea liberului arbitru” (Berne, 2006, pg. 54).
Cum facem aceste alegeri? De ce se întâmplă această repetare? Copii fiind, noi alegem un
scenariu pentru că, în acel moment de viaţă, reprezintă cea mai bună strategie de supravieţuire
într-un mediu perceput ca fiind ostil. Ca şi adulţi, ne justificăm scenariul prin distorsionarea
realităţii astfel încât să se încadreze în convingerile noastre despre viaţă. Când suntem în
scenariu, încercăm să facem faţă problemelor de adult reluând strategiile şi deciziile din
copilărie. Pentru noi ca şi copii, aceste decizii au apărut ca cele mai bune moduri de a
supravieţui şi a ne satisface nevoile. Ca adulţi încă mai păstrăm această convingere în starea
de Copil a Eu-lui nostru. Fără să conştientizăm clar, încercăm să adaptăm lumea de aşa natură
încât să pară că justifică deciziile noastre din copilărie.
Pe măsură ce creştem ne menţinem scenariul de viaţă pentru a evita să retrăim nevoile
nesatisfăcute şi sentimentele corespunzătoare, suprimate în perioada în care, copii fiind, am
introiectat injoncţiunile şi prescripţiile parentale şi/sau am luat deciziile scenariului.
Parcurgându-ne scenariul, noi ne limităm de fapt opţiunile şi ne reducem aptitudinea de a
reacţiona cu supleţe la stres. Sub stres percepţiile eronate şi aşteptările stărilor Eu-lui Copil şi
Părinte neintegrate impun vechile scheme de reacţie – scheme care au fost poate utile la un
moment dat, ba chiar necesare, dar azi şi acum pot funcţiona pentru autodistrugere.
Deşi este destul de dificil să conştientizăm ceea ce facem de fapt, avem puterea de a ne
modifica scenariul de viaţă disfuncţional într-unul funcţional. Odată ce acceptăm faptul că în
cadrul scenariului simţim siguranţa a ceva ce ne este familiar, ne vine mai uşor să înţelegem
de ce, sub stres, preferăm să alegem siguranţa aparentă a lumii pe care o cunoaştem, decăt să
înfruntăm teama de necunoscut.
Tipuri de scenarii de viaţă
În funcţie de programarea parentală, întărită permanent, şi de deciziile luate în copilărie, după
conţinut, scenariile de viaţă sunt împărţite în trei categorii (Berne, 2006):
• Scenarii de învingători – scenarii câştigătoare
• Scenarii de învinși – scenarii perdante
• Scenarii de neînvingători – scenarii non-câştigătoare sau banale
Scenariul învingătorului
În viziunea lui Berne, „învingătorul” este persoana „care îşi realizează obiectivele propuse” în
mod confortabil, plăcut, uşor. „Succesul” depinde de obiectivele stabilite de către el însuşi.
Poate hotărî să devină milionar, iar dacă a reușit să câştige acele milioane şi să fie fericit
înseamnă că este un câştigător. Dacă a hotărât să devină călugăr și trăiește fericit în chilia lui,
acest fapt îl face de asemenea un câştigător. Astfel, învingătorul este persoana care-şi respectă
contractul făcut cu lumea şi cu sine, îşi propune să facă un lucru, şi-l asumă şi, pe termen
lung, îl realizează. Important este că îşi stabileşte el însuşi obiectivul, de obicei pe baza
programării Părintelui, dar angajamentul final este luat de Adultul său.
Scenariul învinsului
Berne consideră că „învinsul” este persoana care nu îşi atinge obiectivele propuse sau le
atinge după un mare efort. Dacă a decis să devină milionar şi sfârşește foarte sărac, este un
învins. Şi tot învins este dacă reuşeşte să obţină milioanele, dar este stresat, hipertensiv şi face
ulcer.
Scenariul neînvingătorului
Autorul consideră că în această categorie se află cele mai multe persoane. „Neînvingătorul”
este persoana care „merge pe calea de mijloc”, nici nu câştigă mare lucru, dar nici nu pierde
ceva semnificativ, neasumându-și riscuri. Exemplu: o persoană care la serviciu nu va ajunge
niciodată şef, dar nici nu va fi dat afară. Va ajunge la vârsta pensionării, va face o petrecere de
pensionare cu colegii şi apoi va sta în papuci pe canapea şi se va gândi: „Aş fi putut fi şef
dacă m-aş fi aflat în alt loc, în alt moment. Dar de fapt, cred că nu mi-a mers tocmai rău”.
Această clasificare a scenariilor este doar teoretică şi aproximativă. În realitate cei mai mulţi
dintre noi avem în scenariul de viaţă o combinaţie între câştig, non-câştig şi pierdere. În
copilărie, persoana poate hotărî, de exemplu, să fie căştigătoare în domeniul muncii
intelectuale, necâştigătoare în domeniul activităţii fizice şi învinsă în relaţiile interpersonale.
Utilizarea scenariului de viaţă în procesul psihoterapeutic
Procesul terapeutic se poate constitui într-o metodă de „demascare” a deciziilor din copilărie
pe baza cărora s-a format un scenariu, permiţând schimbarea unui scenariu de viaţă
disfuncţional, care afectează în mod negativ dezvoltarea personală cu unul funcţional.
În general, persoanele care vin la psihoterapie sunt determinate de motive mai mult sau mai
puţin conştientizate, dar nici unul nepunându-i în pericol, la modul inconştient, scenariul de
viaţă. Fără să „ştie”, Adultul său vine ca să afle cum să trăiască mai confortabil în contextul
scenariului, iar Copilul vrea să simtă protecţie, prin interacţiunile cu terapeutul. Însăşi
alegerea terapeutului nu este întâmplătoare, ci în asentimentul „jocului” pe care clientul şi-l
„propune”, inconştient, să îl joace cu terapeutul. De ce? Deoarece odată ce persoana are un
scenariu de viaţă creat în copilărie, ea va cauta personaje care să se potrivească cu rolurile din
scenariul său. Iar de la această „regulă” nu face excepţie nici persoana terapeutului.
Bazându-se pe această evidenţă, terapeutul are sarcina de a recunoaște rolul pe care se
așteaptă clientul să-l joace și de a nu intra în acest rol, oferindu-i acestuia şansa de a nu repeta
în mod dramatic încă o dată scenariul său de viaţă, ci de a-l ajuta să găsească calea să iasă din
lumea scenariului şi să intre în cea reală, în care se poate vindeca. În egală măsură, primul pas
pe care trebuie să îl facă clientul este de a înțelege în ce fel s-a instaurat problema, care este şi
cum şi-a format propriul scenariu de viaţă. Apoi, împreună cu terapeutul clientul trebuie să
stabilească ce schimbări comportamentale este necesar să facă pentru a putea să iasă din
script. Întrebarea la care trebuie să răspundă clientul este „Care este scopul final pe care îl are
în vedere în procesul de schimbare?” De asemenea, este foarte important şi răspunsul la
întrebarea: „Cum vor şti cei doi când s-a încheiat munca lor?” Idealul schimbării scenariului
de viaţă propus de Eric Berne este autonomia. Autorul nu a oferit niciodată o definiție acestui
cuvânt, dar a descris autonomia ca fiind „manifestată prin eliberarea sau recuperarea a trei
capacități: claritatea conștiinței, spontaneitatea si intimitatea” (Berne, 2006, pg.88).
Manifestarea acestor trei capacităţi conduc persoana la independenţa faţă de vechiul scenariu.
Deşi Berne nu a spus explicit acest lucru, el a subînţeles că autonomia înseamnă acelaşi lucru
cu independenţa faţă de scenariu. Autonomia oferă întotdeauna mai multe opţiuni decât un
scenariu. Persoana spontană poate să aleagă să reacţioneze la aici-şi-acum aşa cum doreşte,
însăşi această alegere fiind făcută liber, ca răspuns la situaţia prezentă. Dimpotrivă, când o
persoană este în scenariu, ea va reacţiona ca răspuns la deciziile auto-limitatoare din copilărie
privitoare la convingerile ei scenariale.
Prin urmare, în procesul terapeutic există două etape din perspectiva lucrului cu scenariul de
viaţă: identificarea şi schimbarea scenariului de viaţă.
Identificarea scenariului de viaţă
Primul aspect care trebuie stabilit în privinţa unui scenariu este dacă conduce spre victorie sau
spre înfrângere. Identificarea tipului de scenariu se poate descoperi foarte repede ascultând
cuvintele clientului. Învingătorul poate spune: „Am greşit, n-o să repet aceeaşi greşală a doua
oară” sau „Acum ştiu cum trebuie procedat”, în timp ce Învinsul spune: ,,O, dacă …”, „Ar fi
trebuit să …” sau „Da, dar…”. Neînvingătorii cărora scenariul le cere să muncească pe rupte,
nu cu scopul de a învinge, ci doar pentru a se menține la linia de plutire, afirmă: „Ei, bine
măcar că n-am …” sau „Bine măcar că am şi atât”.
Următorul pas în identificarea scenariului de viaţă îl constituie analizarea convingerilor de
viaţă, a introiecţiilor, permisiunilor şi prescripţiilor pe baza cărora acestea s-au format. Odată
„scoase la iveală” din straturile profunde ale psihicului clientului, terapeutul îl poate asista pe
acesta să înţeleagă cum îi influenţează comportamentul propriul său sistem de gândire şi
simţire.
Eric Berne propune în lucrarea sa (2006) un inventar de întrebări pe care terapeutul îl poate
utiliza în demersul de identificare a scenariului de viaţă. Inventarul este construit după
criteriul cronologic şi vizează chestionarea clientului de la momentul concepţiei acestuia şi
până la momentul imaginativ al morţii sale. Inventarul a fost conceput pentru a fi folosit ca
scurtătură în terapie, oferind o cale rapidă de a găsi elementele active din scenariul clientului,
astfel încât evoluția lui să fie stopată cât mai rapid și mai eficient cu putință.
Schimbarea scenariului de viaţă
Odată identificată schema disfuncţională a scenariului de viaţă, aceasta poate fi înlocuită cu
una adaptată realităţii de aici şi acum a clientului. Schimbarea scenariului îi permite clientului
să se perceapă ca fiind într-adevăr diferit. Pe măsură ce scenariul se schimbă, acesta începe să
„vadă” noi opţiuni în materie de gânduri, sentimente şi comportamente. Prin urmare,
schimbările trebuie vizate în toate cele patru planuri: cognitiv (clientul ajunge să înţeleagă
vechea decizie şi modul în care aceasta se constituie ca un obstacol astăzi), afectiv (care îi
permite clientului să aibă acces la straturile profunde ale propriei sale personalităţi,
inaccesibile conştiinţei sale şi care trebuie să participe la schimbare pentru ca aceasta să fie
durabilă), comportamental (care determină clientul să aleagă în mod clar şi conştient o cale de
acţiune diferită de cea de veche) şi corporal (clientul reuşeşte să se elibereze de tensiunile
musculare, de „carapacea corporală” şi de restricţiile interne). Prin urmare, vindecarea la nivel
cognitiv presupune că persoana nu mai este limitată de credinţele vechiului scenariu,
vindecarea la nivel afectiv presupune eliberarea de emoţiile reprimate, iar la nivel
comportamental, vindecarea presupune ca persoana să nu mai manifeste comportamente care
au legătură cu vechiul scenariu, iar în plan corporal, vindecarea presupune ca persoana să-şi
trăiască viaţa cu uşurinţă în interiorul propriului corp. Pentru a schimba vechiul scenariu,
persoana trebuie să integreze stările Eu-lui, să renunţe la percepţiile şi aşteptările rigide,
învechite, pentru a se îndrepta către un nou stil de viaţă bazat pe aici şi acum.
În acest scop, în procesul terapeutic integrativ pot fi utilizate o serie de tehnici, adaptate
fiecărei situaţii şi specifice planului de lucru. În plan cognitiv important sunt de analizat
convingerile iraţionale, limitative ale clientului care, odată identificate pot fi înlocuite cu
unele funcţionale. Tehnica scaunului gol poate conduce, prin dialogul dintre stările Eu-lui
aflate în conflict, la schimbarea perspectivei de a privi lumea şi viaţa a clientului. De
asemenea regresia este o tehnică eficientă în acest plan. Prin regresie, persoana poate reveni,
în plan imaginativ, la momentul formării scenariului. În acest moment, terapeutul poate
încuraja clientul, dându-i puterea necesară pentru a re-decide, utilizându-şi resursele interioare
pentru vindecarea copilului interior, altădată confuz, speriat şi furios. În plan afeciv, tehnicile
de exteriorizare şi perelaborare a emoţiilor şi stărilor stocate în copilărie, la momentele luării
deciziilor scriptului sunt foarte valoroase. Mai pot fi utilizate tehnici de tip narativ (vindecarea
cu o poveste sau identificarea basmului preferat în copilărie), jocul de rol, tehnici artistice
precum colajul terapeutic. De asemenea, tehnicile specifice lucrului AT pot fi folosite, atât in
corpore în cadrul strategiei tranzacţionale, cât şi pe secvenţe, în anumite etape ale terapiei. În
plan corporal se pot utilize tehnici de lucru cu corpul, gen exerciţiile de respiraţie sau alte
tehnici specifice somatoterapiei. În plan comportamental vor fi cel mai evidente rezultatele
lucrului terapeutic. Pe acest palier prin procesul terapeutic terapeutul poate monitoriza
acţiunile clientului, oferindu-i feedback şi îndrumare.
Indiferent de demersurile terapeutice sau tehnicile utilizate, etapa finală a terapiei prezintă
importanţă prin evidenţierea modificărilor care s-au produs în perioada de lucru şi mai ales
prin analizarea atingerii obiectivelor terapeutice stabilite la începutul procesului terapeutic, în
toate cele patru planuri.
Concluzie
„Fiecare om hotărăşte în copilăria mică felul cum va trăi şi felul cum va muri, iar acel plan, pe
care-l poartă în minte oriunde s-ar duce, se numeşte „scenariu de viaţă”. Comportamentele de
însemnătate redusă i le dictează raţiunea, însă hotărârile sale importante au fost luate deja: cu
ce fel de persoană se va căsători, câţi copii va avea, în ce fel de pat va muri şi cine îi va sta
alături în acele clipe. Poate nu este ceea ce-şi doreşte, dar este ceea ce a ales” (Berne,
2006, pg.57). Este important să înţelegem aceasta, dar şi mai important este să înţelegem că
putem schimba ceea ce am ales, atât pentru noi, cât şi pentru clienţii noştri.
Bibliografie:
1. Berne, E. (2006), Ce spui după bună ziua?, Editura Trei, Bucureşti.
2. Berne, E. (2011), Analiza tranzacţională în psihoterapie, Editura Trei, Bucureşti.
Anunțuri
SHARE THIS:

 Twitter
 Facebook54


SIMILARE
POVESTE DESPRE PSIHOTERAPIA POZITIVAÎn "Povești pentru suflet"
BAIATULE, SA MA FACI FERICITA!În "Tehnici și aplicații in psihoterapia integrativă"
LEGENDA CELOR 8 MINUTEÎn "Povești pentru suflet"
 Navigare în articol
ARTICOLUL ANTERIORSAPTAMANA 26 OCTOMBRIE – 1 NOIEMBRIE 2015ARTICOLUL
URMĂTORPE O BARCA GOALA NU SE SUPARA NIMENI

LASĂ UN RĂSPUNS

Jurnal de psihoterapie integrativă

 PAGINA FACEBOOK INSIDE

 ASOCIATIA ROMANA DE PSIHOTERAPIE INTEGRATIVA
 INSTITUTUL EUROPEAN DE STUDII PENTRU TERAPIA COPIILOR SI ADOLESCENTILOR
 COLEGIUL PSIHOLOGILOR DIN ROMANIA
 ASOCIATIA EUROPEANA DE PSIHOTERAPIE
 CENTRUL EUROPEAN PENTRU STUDII PSIHOTERAPEUTICE
 EDITURA LIBER MUNDI
Caută după:
CATEGORII

 Apariții editoriale
 Citatul saptamanii
 Editorial
 Integrare – ingredient de viață
 Povești pentru suflet
 PSIHOPICTORIAL
 Repere științifice interne și internaționale
 Tehnici și aplicații in psihoterapia integrativă
 Uncategorized
Creează un sit web gratuit sau un blog la WordPress.com.