Management Financiar Fin PDF

MINISTERUL EDUCAŢIEI, CERCETĂRII, TINERETULUI ŞI SPORTULUI
UNIVERSITATEA “HYPERION” DIN BUCUREŞTI
Ana-Maria Grigore
MANAGEMENT financiar
Cuprins
Introducere...................................................................................................................... 4
1. Elemente de bază în managementul financiar al firmei ........................5

2. Managementul formării capitalurilor firmei ...............................................31

3. Analiza costurilor firmei şi a pragului de rentabilitate ...........................48

4. Implicarea analizei financiare în procesul de fundamentare a de-
ciziilor la nivel microeconomic ...........................................................................................................60

5. Analiza stării de performanţă financiară a întreprinderii ....................74

6. Diagnosticul rentabilităţi şi al riscului întreprinderii .............................84
Motto
“Cel ce vrea să dea sfaturi în

probleme financiare trebuie să
cunoască RESURSELE CETĂŢII,
natura şi mărimea lor, pentru a
adăuga pe cele ce lipsesc şi a
mări pe cele neîndestulătoare; de
asemenea, trebuie să cunoască
CHELTUIELILE CETĂŢII, pentru
a suprima pe cele inutile şi a
micşora pe cele excesive”
Aristotel
Introducere
Cursul de faţă işi concentrează atenţia asupra principalelor componente ale

managementului financiar al firmei. Problematica lucrării a fost structurată în sase
module, fiecare dintre ele cuprinzand mai multe unitati de studiu şi tratează: defini-
rea managementului financiar, funcţiile managementului financiar, decizia financiară,
stakeholederii firmei şi impactul acestora asupra managementului financiar, structura
financiară a întreprinderii, clasificarea şi definirea principalelor capitaluri ale firmei,
formarea capitalurilor firmei, costul capitalurilor, analiza costurilor firmei şi a pragului
de rentabilitate, implicarea analizei financiare în procesul de fundamentare a deciziilor
la nivel microeconomic, analiza stării de performanţă financiară a întreprinderii, anal-
iza capacităţii de autofinanţare, diagnosticul rentabilităţi şi al riscului întreprinderii.
Evaluarea cunostintelor se va realiza sub doua forme:

• evaluare continua, pe baza lucrarilor de verificare regasite la sfarsitul fiecarei
unitati de invatare;
• evaluare finala, realizata prin examenul sustinut in perioada
de sesiune.
Schema generala de parcurgere a unei teme este urmatoarea:

• Citeste obiectivele
• Parcurge continutul lectiei
• Raspunde la intrebarile de verificare
• Completeaza si rezolva testul de autoevaluare de la finalul temei
• Pregateste temele de control.
4 | Management Financiar
Elemente de bază în managementul financiar al
firmei
Acest modul este structurat pe 3 unitati de invatare(UI): U.I.1. –“Defini-

rea managementului financiar si a functiilor acestuia”, U.I.2.- “Decizia financiara si
impactul stakeholderilor asupra managementului financiar”, U.I.3 – “Structura finan-
ciara”. Se aloca doua ore pentru fiecare dintre ele.

Obiective specifice:
• Definirea conceptului de management finaciar si trecerea in revista a functi-

ilor managementului financiar;
• Intelegerea importantei deciziilor financiare si a tipologiei acestora;
• Explicarea semnificatiei structurii financiare
Cuprins:

1.1 Definirea managementului financiar
1.2 Funcţiile managementului financiar
1.3 Decizia financiară
1.4 Stakeholederii firmei şi impactul acestora asupra managementuluifinanciar
1.5 Structura financiară a întreprinderii
Management Financiar | 5
Elemente de bază în managementul financiar al firmei
Unitatea de învăţare 1
Definirea managementului financiar şi a funcţiilor acestuia
1.1 Definirea managementului financiar
Activitatea societăţii omeneşti se înfăţişează ca un complex de acţiuni şi relaţii

pe care le promovează participanţii, adică indivizii, grupurile de indivizi sau instituţiile
ce-i reprezintă în ansamblul lor. Această activitate se concretizează în procese
formative (fabricarea unui bun, culegerea unei informaţii, efectuarea unui serviciu
etc.) şi în fluxuri de transfer exprimând, în general dorinţa fiecărui participant de
a-şi satisface nevoile de consum, de a-şi asigura şi îmbunătăţi existenţa. Obiectul
fluxului de transfer îl formează chiar bunurile, serviciile, informaţiile etc. pe care le-
au construit subiecţii activităţii sociale. Atât aceste obiecte cât şi mijloacele utilizate
pentru producerea lor pot fi exprimate atât fizic, material, cât şi valoric, băneşte.
Aspectul bănesc al acestor procese şi fluxuri s-a emancipat, s-a individualizat
pe măsura evoluţiei activităţii sociale şi a generat relaţii de un anumit tip, numite
relaţii băneşti, în sfera cărora se includ şi relaţiile financiare.
Elemente de baza în managementul financiar al firmei
Latura financiară se regăseşte în toate componentele activităţii manageriale,

adică:
- în toate funcţiile managementului – previziune, organizare, coordonare,

antrenare şi control;
- în toate elementele sistemului de management – sistemul organizatoric,
sistemul informaţional, sistemul decizional, sistemul metodelor şi tehnicilor de
management etc. De asemenea în întreaga structurare şi materializare practică
a funcţiilor firmei (cercetare-dezvoltare, de producţie, comercială, de personal
şi financiar-contabilă), elementele de natură financiară (resurse necesare şi
consumate – cost – profit) reprezintă parametrii esenţiali pentru alegerea oricărei
variante de decizie.
Fiecare decizie luată de managerii firmei are şi implicaţii financiare importante,

aceştia confruntându-se zilnic cu o problematică financiară complexă cum se poate
desprinde din următoarele exemple:
• Va fi profitabilă o investiţie oarecare?

• De unde vor fi procurate fondurile necesare pentru finanţarea investiţiilor?
• Cum ar trebui să fie utilizate sau distribuite profiturile?
• Care este politica optimă a dividendelor?
• Cum ar trebui echilibrate riscul şi profitul.
Indiferent de mărimea şi forma de proprietate a întreprinderii, managementul

financiar îşi asumă în cea mai mare parte răspunderea pentru politica financiară
adoptată la nivel microeconomic, care urmează a se aplica în vederea atingerii
obiectivelor urmărite. Din acest motiv, multitudinea definiţiilor întâlnite în literatura
de specialitate identifică managementul financiar cu domeniul care se ocupă cu
fundamentarea deciziilor financiare la nivelul întreprinderii. Iată câteva definiţii
ale managementului financiar:
Managementul financiar reprezintă un ansamblu de principii, metode, tehnici,

instrumente şi acţiuni prin intermediul cărora se fundamentează deciziile financiare
în contextul realizării unor obiective organizaţionale, formulate printr-o strategie de
firmă1.
Mihaela Onofrei, Management financiar, Editura C.H. Beck, 2006

1
Managementul financiar se poate defini ca un subsistem al managementului

general al firmei, având ca scop asigurarea resurselor financiare necesare, alocarea
şi utilizarea lor profitabilă, creşterea valorii firmei, dezvoltarea, consolidarea şi
siguranţa patrimoniului acesteia, îndeplinind un rol activ, pornind de la resursele
financiare mobilizate în stabilirea obiectivelor strategice şi tactice ale firmei şi în
controlul şi evaluarea îndeplinirii acestora1.
Managementul financiar constă în totalitatea principiilor, metodelor, tehnicilor şi

sfaturilor ce îl pot ajuta pe orice individ care îşi propune creşterea averii personale
prin intermediul unei firme să-şi atingă acest scop2.
Trebuie reconsiderat rolul managementului financiar al firmei, aducând în

prim plan rolul profitului, finanţelor şi contabilităţii, al riscului de firmă, acordându-
le importanţa necesară. “Finanţele şi contabilitatea – afirmă Milan Kuber – oferă
limbajul de lucru al afacerilor şi este virtual imposibil să analizezi operaţiile sau
rezultatele oricărei organizaţii complexe altfel decât în termeni financiari3.”
Potrivit lui David Davies4 principalii factori care duc la creşterea rolului
managementului financiar sunt:
- competiţia tot mai dură între firme;
- schimbările tehnologice rapide;
- dinamica ratelor inflaţiei şi dobânzilor;
- nesiguranţa economiei mondiale;
- implementarea codului etic al oamenilor de afaceri în domeniul afacerilor;
- rolul hotărâtor al managementului financiar în stabilitatea, afirmarea şi
creşterea valorii firmei.
Pentru ca o întreprindere să-şi poată asigura echilibrul economic şi financiar şi

profitul scontat, aceasta trebuie să-şi asigure o “structură de capital adecvată”, care
însă “este uşor de prescris, dar greu de realizat” afirmă Milan Kuber. Îmbunătăţirea
acestei structuri este prin ea însăşi o sursă de profit, materializată prin creşterea
ponderii capitalurilor ieftine. “O îmbunătăţire cu 25-40% în utilizarea capitalurilor – o
spune acelaşi autor – se poate realiza, pur şi simplu, printr-o analiză atentă şi prin
1
I. Bogdan, Management financiar, Editura Universitara, 2005
2
V. Dragota, Anamaria Ciobanu, Laura Obreja, Mihaela Dragota, Management financiar, Editura
Economica, 2003
3
M. Kuber, Management consulting, Editura AMCOR, 1992, pag. 270
4
David Davies, The art of managing finance, Mc Graw-Hill Book Company, New York (citat după I.
Bogdan, Management financiar, Editura Universitara, 2005)
folosirea unor măsuri de bun simţ1”.
Rolul managementului financiar este de a crea un cadru de acţiune favorabil,

în care urmează să se stabilească conexiunile fireşti dintre obiectivele financiare
ale firmei, valoarea de piaţă a acesteia, mijloacele şi instrumentele folosite pentru
măsurarea performanţelor sale financiare. Aceasta triadă este absolut necesară
deoarece, o dată ce obiectivele firmei au fost identificate, definite şi evaluate,
performanţele obţinute la nivel microeconomic trebuie monitorizate şi analizate.
În vederea îndeplinirii funcţiilor specifice managementului financiar, este
necesar ca întreprinderea să deţină personal calificat în posturi ce reclamă
competenţe decizionale. Nu se poate susţine că numai personalul de specialitate
din cadrul compartimentului financiar al firmei realizează acţiuni specifice
managementului financiar. Prin implicaţiile de natură financiară pe care le exercită,
orice acţiune din domeniul tehnic, comercial, aprovizionare, resurse umane etc. face
ca diferiţi decidenţi de diferite profesii, din diferite centre de responsabilitate, să se
implice în acelaşi timp în înfăptuirea managementului financiar eficient. Avantajele
unui management financiar eficient sunt următoarele:
• Controlul mai uşor al fluxurilor de venituri şi cheltuieli;

• Adoptarea în cunoştinţă de cauză a deciziilor financiare importante pentru
viitorul întreprinderii;
• Furnizarea către investitorii potenţiali, în orice moment, de informaţii despre
planurile financiare ale întreprinderii;
• Întocmirea de rapoarte şi analize financiare profesionste, bine fondate, care
iau în considerare variabilele interne şi externe ale întreprinderii;
• Creşterea gradului de profitabilitate al afacerii;
1.2 Funcţiile managementului financiar
Funcţiile managementului financiar, ca segmente care prelungesc şi

completează funcţiile managementului general al firmei, sunt:
• Previziunea financiară
• Organizarea financiară
• Coordonarea financiară
• Antrenarea pentru realizarea obiectivelor financiare ale firmei
• Controlul şi evaluarea atingerii obiectivelor şi performanţelor
M.Kuber, op. citată, pag. 275

1
Previziunea financiară
Funcţia de previziune, prima funcţie a procesului de management, constă în

ansamblul proceselor de muncă prin intermediul cărora se determină principalele
obiective ale organizaţiei şi componentelor sale, precum şi resursele şi principalele
mijloace necesare realizării lor1.
Previziunea financiară este o componentă a previziunii generale a firmei.
Managementul firmei trebuie să asigure „traducerea” oricărui obiectiv strategic şi,
până la urmă a oricărei decizii tactice în venituri şi cheltuieli (şi, evident, în profit), în
încasări şi plăţi. Fără îndoială, pentru dezvoltarea şi afirmarea firmei sunt necesare
obiective îndrăzneţe, dar, în acelaşi timp, ele trebuie să fie şi realiste. Or, oricât de
tentante ar părea unele obiective propuse de manageri, dacă nu li se pot asigura
resursele financiare necesare realizării şi nu duc la un profit acceptabil pentru toţi
„actorii” care au interese în firmă şi la creşterea valorii firmei, ele devin nerealizabile
sau hazardante, întrucât eforturile pe care le angajează nu se justifică.
Previziunea financiară are două componente distincte:
• Pe de o parte, în prima fază este o prelungire şi o concretizare a previziunii de

ansamblu a firmei, prelungire care reprezintă, în fapt, cuantificarea în resurse
financiare necesare realizării programelor firmei: produse, servicii, stocuri,
investiţii, cercetare, rezerve de risc etc., toate cuantificate şi evaluate cu ajutorul
indicatorilor de sinteză (şi de performanţă): cifra de afaceri – costuri – profit;
încasări, împrumuturi, plăţi etc.
• Pe de altă parte, sarcina specialistului în previziunea financiară abia acum
începe să se manifeste, prin aceea că el trebuie să propună selecţia obiectivelor
în funcţie de sursele de finanţare (proprii, ale firmei, şi/sau împrumutate)
alegere care, prin abilitatea sa, poate aduce avantaje considerabile pe planul
profitabilităţii activităţii firmei, în mod deosebit prin:
- asigurarea finanţării obiectivelor cele mai performante ca profit şi piaţă;

- apelarea la sursele de finanţare cele mai ieftine;
- valorificarea profitabilă, temporară a resurselor financiare proprii
disponibile (cumpărări de acţiuni şi de alte titluri de valoare sau prin alte
plasamente);
- programarea utilizării cu eficienţă maximă a resurselor financiare proprii
şi împrumutate, apelând la metode de analiză şi control adecvate.
Previziunea financiară nu mai trebuie privită doar ca o reflectare pasivă

a celorlalte activităţi, ci ca un instrument de promovare, încă din faza opţională a
dezvoltării firmei, a eficienţei utilizării resurselor financiare, a rentabilităţii, lichidităţii,
O. Nicolescu, Fundamentele managementului organizaţiei, Editura Tribuna Economica, 2003.

1
echilibrelor financiare şi de ţinere sub control a riscului de firmă.
Organizarea financiară
Funcţia de organizare desemnează ansamblul proceselor de management

prin intermediul cărora se stabilesc şi delimitează procesele de muncă fizică şi
intelectuală şi componentele lor (mişcări, timpi, operaţii, lucrări, sarcini etc.) precum
şi gruparea acestora pe posturi, formaţii de muncă, compartimente şi atribuirea
personalului, corespunzător anumitor criterii manageriale, economice, tehnice şi
sociale, în vederea realizării în cât mai bune condiţii a obiectivelor previzionate1.
În cadrul acestei funcţii sunt incluse activităţile necesare îndeplinirii obiectivelor
financiare ale firmei, aşezarea lor, ca sarcini pe salariaţi şi structuri organizatorice
şi statuarea tuturor acestora într-un cadru precis conturat de luare şi urmărire a
deciziilor.
În fiecare componentă trebuie să se asigure baza adecvată de informaţii cu
caracter financiar, care să permită managerilor acelei structuri ca, prin utilizarea
indicatorilor economico-financiari de performanţă, să-şi poată organiza activitatea,
astfel încât să poată realiza acea determinare absolut necesară: diferenţa dintre
eforturi şi efecte.
Din aceasta perspectivă, în cadrul firmelor sunt două categorii de structuri
organizatorice:
- structuri cu atribuţii de bază de altă natură decât cea financiară, atribuţiile

financiare revenindu-le complementar (ex.: compartimentul de marketing,
compartimentul de resurse umane, compartimentul de producţie);
- structuri cu atribuţii de bază de natură financiară, cărora sarcinile tehnice şi
tehnologice ale firmei le revin complementar (ex.: compartimentul financiar,
compartimentul contabilitate etc.).
Desigur, în conceperea acestor structuri, modul în care sunt aşezate atribuţiile

cu caracter financiar este diferit, însă, indiferent din ce grupa fac parte, ele nu pot
fi concepute şi nu pot funcţiona rupte de problematica financiară, mai cu seamă,
de finalitatea acesteia- profitul. De exemplu, postul, ca element primar al structurii
organizatorice nu trebuie să fie conceput ca scop în sine, ci ca o necesitate derivată
din contribuţia pe care trebuie să o aducă, într-un fel sau altul, la rezultatul final al
O. Nicolescu, op. citata, pag, 23

1
firmei – profitul.
Se impune atenţiei costul organizării şi al “organizării organizării”, eficienţa
acestei activităţi. Organizarea nu este un scop în sine, ci are logică, raţiune, dacă
duce la amplificarea volumului activităţii, a eficienţei şi profitabilităţii firmei care, în
ultima analiză, are tot o componentă financiară – reducerea necesarului absolut sau
relativ de fonduri şi creşterea absoluta a ratei profitului.
Organizarea are un cost de concepţie, unul de implementare şi altul de
exploatare, cost care înseamnă consum de resurse materiale, financiare, tehnice,
valutare şi umane. Acest cost trebuie amortizat cât mai repede, iar timpul de
amortizare este invers proporţional cu volumul şi eficienţa activităţii realizate prin
aplicarea noului sistem organizatoric. Evident, atât costul, cât şi volumul activităţii şi
profitul obtenabil trebuie să rezulte dintr-un proiect realizat după toate exigenţele
(de diminuare a traseelor, a volumelor, a mijloacelor etc.)
În concluzie, funcţia de organizare a managementului financiar, tratată cu
atenţia necesară, reaşează întreg conceptul de organizare structurală şi funcţională a
firmelor, întreg procesul de management al acestora, într-un cadru de profitabilitate.
Coordonarea financiară
Funcţia de coordonare cuprinde activităţile prin care se armonizează deciziile

şi acţiunile personalului firmei şi ale subsistemelor sale, în cadrul previziunii şi a
sistemului organizatoric adoptate.
Activităţile care formează funcţia de coordonare sunt multiple şi complexe.
Pentru a fi mai uşor înţelese, organizate şi realizate, ele se împart în două mari
grupe:
- activităţi de coordonare bilaterală;
- activităţi de coordonare multilaterală.
În cea de a doua grupă se concentrează activităţile cele mai complexe, mai
pretenţioase şi cu rezonanţele cele mai ample şi mai profunde pe toate planurile
activităţii firmei, îndeosebi a activităţii de “producere a profitului”
Calitatea coordonării depinde, nemijlocit şi determinant, de calitatea
comunicării - forma concretă prin care se realizează coordonarea unui grup de
oameni la toate nivelurile structurilor firmei – care, la rândul ei, este condiţionată
de calitatea actului managerial în ansamblu. Comunicarea este, în primul rând, un
transfer de informaţii, transfer care trebuie să aibă aceleaşi conotaţii atât la emitent,
cât şi la destinatar.
Dar atât informaţia, cât şi comunicarea costă, iar costul se justifică numai
dacă are efect, - adică dacă aduce profit. Din păcate, acest aspect esenţial scapă
atenţiei managerilor. Foarte rar se poate vedea „tradusă” o decizie în acest domeniu
în costuri, venituri şi profit.
Efectele coordonării se regăsesc stimulativ sau restrictiv, în funcţie de calitatea
ei, în gradul de flexibilitate şi adaptabilitate a firmei, în modul de stimulare şi

valorificare a potenţialului creativ şi de iniţiativă al oamenilor. Cu atât mai anacronic
apare ideea conform căreia comunicarea, ca funcţie a managementului financiar,
este tratată de mulţi manageri “ca anexă”. În celelalte domenii, canalele şi mijloacele
de comunicare, cu răspunderile pe care le antrenează, sunt mai bine aşezate.
Numai pentru transmiterea comunicării şi coordonării în domeniul financiar se fac
doar investiţii de conjunctură, improvizaţii. Or, unde se pun în mişcare cele mai
mari fonduri, dacă nu prin comunicarea de informaţii din acest domeniu? Managerii
şi specialiştii trebuie să reconsidere radical modul de abordare în acest spaţiu al
managementului.
Specialiştii în finanţe şi management trebuie să caute acele mijloace de
comunicare care sunt cele mai directe, mai simple (nu simplism), mai suple, pe care
să le impună realitatea, necesităţile practice, nu fantezia unor manageri, şi nu în
ultimul rând, să li se poată proba eficienţa (costul creării şi vehiculării informaţiilor
şi avantajele finale – profitul). Comunicarea financiară trebuie dezbrăcată de
orice formalism gratuit şi costisitor, pentru că altfel, dintr-un instrument eficace de
management devine o frână.
Antrenarea financiară
Această funcţie a managementului se referă la activităţile prin care se

determină personalul firmei să realizeze obiectivele fixate, în condiţiile de eficienţă
stabilite. Esenţa, motorul acţiunilor de antrenare îl formează motivarea personalului,
adică împletirea armonioasă a intereselor firmei cu cele ale personalului.
Este un lucru evident că în cea mai mare parte (în special sub aspectul lor
materializat), avantajele personale care constituie suportul motivaţiei pozitive
vizează domeniul financiar atât ca resursă de acoperire (costul şi profitul), cât şi ca
finalitate (majorarea cifrei de afaceri, reducerea fondurilor angajate şi a costurilor şi
creşterea profitului).
De asemenea, este cunoscut faptul că cerinţele personale devansează,
întotdeauna posibilităţile de satisfacere. Apoi, avantajele au dimensiuni şi rezonanţe
diferite, dacă sunt privite ca soluţii actuale sau soluţii de perspectivă.
Toate aceste aspecte, pentru a fi percepute şi însuşite de către personalul firmei
ca motivaţie, trebuie demonstrate cu calcule, cu soluţii, cu strategii, cu proceduri
tactice bine conturate, cu gradul de certitudine a deciziilor etc. şi nu doar declarate.
În demonstraţiile care se fac personalului pentru a-l motiva în realizarea
obiectivelor firmei, echilibrul economic şi financiar în dinamica, evoluţia indicatorilor
financiari, în perspectivă, reprezintă argumentele forte.
Nici motivarea negativă nu trebuie făcută brutal, printr-o impunere de dictat, ci
tot prin demonstraţii, în sensul că, dacă se vor obţine rezultatele scontate, nu se pot
crea condiţiile pentru a se menţine avantajele câştigate, demonstraţie care rezultă
dintr-o articulaţie economico-financiară logică şi nu dintr-un act administrativ.

În ceea ce-i priveşte pe manageri şi, în general, pe cei care urmează să
ocupe anumite posturi sau funcţii în cadrul firmelor, motivaţia trebuie să fie şi mai
puternică, să fie corespunzătoare răspunderilor şi riscurilor pe care aceştia urmează
să şi le asume. Altfel, de ce să şi le asume?
Aceste aspecte sunt mai presante, cu rezonanţe mai puternice în zona
financiară a procesului managerial. Riscul de a dispune asupra modului de constituire
şi utilizare a capitalurilor este major şi cel mai uşor şi simplu cuantificabil. Acest
risc poate fi diminuat şi încadrat între limite rezonabile, acceptabile, însă acest
lucru impune decidentului ca, în cadrul însuşirii „artei” manageriale, să stăpânească
managementul financiar, şi mai cu seamă cultura economică şi legislaţia economico-
financiară.
Controlul şi evaluarea financiară
Controlul şi evaluarea închid un ciclu al procesului managerial şi pregătesc

fundamentarea şi demararea ciclului următor. Prin realizarea acestei funcţii se
cuantifică finalitatea modului de realizare a celorlalte atribute ale actului managerial
(previziunea, organizarea, coordonarea şi antrenarea), iar prin compararea
rezultatelor obţinute cu parametrii prestabiliţi se cuantifică abaterile şi se stabilesc
cauzele care le-au determinat, punctele forte şi slabe ale firmei, precum şi măsurile
care se impun pentru îndreptarea lucrurilor, prevenirea repetării fenomenelor
negative şi pentru stimularea extinderii ariei de manifestare a efectelor fenomenelor
pozitive apărute.
Această funcţie are deci valoarea ei teoretică şi practică în toate activităţile
manageriale, însă, atunci când este vorba de utilizarea fondurilor financiare,
importanţa ei, a modului în care este concepută şi realizată, îmbracă aspecte cu totul
deosebite.
În legătura cu rolul şi sarcinile controlului, subliniem necesitatea ca acesta sa
elucideze toate problemele care ţin de corectitudinea gestiunii economico-financiare
ale firmei, sub toate aspectele ei şi mai cu seamă:
- constituirea, repartizarea şi utilizarea fondurilor;

- modul de întocmire şi realizare a bugetelor firmei;
- politica şi gestiunea stocurilor;
- gestiunea ciclului de exploatare;
- gestiunea clienţilor;
- procesul investiţional;
- evaluarea riscului;
Cerinţele referitoare la funcţia de control şi evaluare fac din control o activitate
pluridisciplinară, realizarea acestuia impunând să se apeleze la conceptele şi
instrumentarul mai multor discipline: management, finanţe, analiză economică,

planificare, investiţii, statistică. Specialiştii care sunt însărcinaţi cu aceste atribuţii
trebuie să se situeze la niveluri de pregătire profesională corespunzătoare,
întrucât, altfel controlul se transformă într-o sursă de tensiuni interne şi într-o
frână în dezvoltarea normală a firmei. Cunoaşterea rezultatelor firmei printr-un
control performant este o premisă esenţială determinantă pentru un management
performant.
Rezumat:
Managementul financiar reprezintă un ansamblu de principii, metode, tehnici,
instrumente şi acţiuni prin intermediul cărora se fundamentează deciziile financiare
în contextul realizării unor obiective organizaţionale, formulate printr-o strategie de
firmă.
Funcţiile managementului financiar, ca segmente care prelungesc şi
completează funcţiile managementului general al firmei, sunt: previziunea financiară,
organizarea financiară, coordonarea financiară, antrenarea pentru realizarea
obiectivelor financiare ale firmei, controlul şi evaluarea atingerii obiectivelor şi
performanţelor.
Verificati-va cunostintele
1. Ce constituie managementul financiar?

2. Care este rolul managementului financiar?
3. Care sunt funcţiile managementului financiar?
Decizia financiară şi impactul stakeholderilor asupra

managementului financiar
1.3 Decizia financiară
Pentru a-şi îndeplini misiunea la nivel microeconomic, managerul financiar

se bazează pe un ansamblu diversificat de decizii financiare. Acestea reprezintă
produsul final al procesului de conducere înfăptuit în planul acţiunilor financiare
ale întreprinderii şi se iau în funcţie de situaţiile concrete care apar în planul vieţii
cotidiene. Decizia financiară necesită un efort de gândire din partea managerilor cu
astfel de responsabilităţi, pentru a alege cea mai buna variantă de acţiune din mai
multe variante posibile.
Decizia financiară, asemănător celorlalte tipuri de decizii din unitatea economică
(economice, tehnice, organizatorice), este rezultatul unui proces decizional complex,
care cuprinde etapele de cunoaştere a realităţii financiare, sub forma fenomenului
şi acţiunilor financiare cerute de activităţile economice şi sociale din întreprindere
şi din economie, precum şi etapele de însuşire a soluţiei optime, care va constitui
conţinutul deciziei şi se va realiza în contextul procesului de execuţie a programului
economic şi financiar al unităţii în cauză.
În concluzie, decizia financiară reprezintă un proces raţional de alegere, pe
baza unei ample analize a situaţiei, a celei mai bune soluţii care să ducă la asigurarea
şi utilizarea eficientă a fondurilor în vederea obţinerii unei eficienţe ridicate.
Deciziile financiare se integrează în ansamblul deciziilor din sistemul managerial
general al întreprinderii care trebuie să acţioneze unitar şi cu maximum de eficienţă.
Pentru a se asigura o eficienţă maximă, deciziile financiare trebuie să satisfacă
următoarele cerinţe:
• să fie fundamentate ştiinţific;

• să fie adoptate de persoanele care au competenţa/împuternicirea legală în
acest sens;
• să fie formulate clar şi concis pentru a putea fi bine recepţionate;
• să fie luate şi transmise în timp util.

Clasificarea deciziilor financiare poate fi făcută după mai multe criterii, care pun
în evidenţă cele mai reprezentative decizii financiare ale întreprinderii, astfel:
a) după natura obiectivelor urmărite (orizontul de timp vizat), se disting trei

categorii de decizii financiare: decizii strategice, decizii tactice, decizii operaţionale
Numărul
Tipul deciziei
Incidenţa informaţiilor Luarea deciziei
financiare
necesare
Strategică Termen lung Ridicat Lentă
Tactică Termen mediu Limitat Lentă
Operaţională Termen scurt Limitat Rapidă
Deciziile strategice se raportează la angajarea unor obiective de mare

amploare, având un conţinut complex şi un rol determinant în evoluţia întreprinderii.
Ele stabilesc coordonatele majore ale strategiei financiare promovate pe termen lung.
În unele opinii se consideră că de aceste decizii depinde supravieţuirea întreprinderii.
Este vorba, de exemplu, de o investiţie costisitoare sau de o extindere prin
achiziţia unei alte societăţi. Luarea unei asemenea decizii cere o analiză completă a
întreprinderii şi a mediului sau pentru limitarea riscului, procesul decizional fiind în
acest caz unul lung.
Deciziile tactice sunt subordonate deciziilor strategice, reprezentând
continuarea logică a acestora, pe care le vor detalia şi segmenta. Ele sunt mai
numeroase, dar mai simple prin conţinut şi mai precis conturate. Este vorba, de
exemplu, de întocmirea bugetelor sau de politica de aprovizionare. Aceste decizii cer
informaţii limitate, dar care rămân importante.
Deciziile operaţionale sunt cele mai numeroase. Este vorba de rezolvarea
unei probleme de oprire a producţiei, ca urmare a defectării unui utilaj sau a unor
disfuncţionalităţi în aprovizionare, care a generat o ruptură de stocuri, contractarea
şi rambursarea de credite pe termen scurt. Asemenea decizii solicită un număr redus
de informaţii, dar au o importanţă deosebită, întrucât rapiditatea cu care se adoptă
depind de eficacitatea şi productivitatea întreprinderii.
b) după natura activităţilor care generează fluxurile financiare, deciziile
financiare sunt de trei tipuri:
• decizii de investiţii, cu influenţă directă asupra structurii activelor întreprinderii,

deci asupra gradului lor de lichiditate;
• decizii de finanţare care determină structura pasivului şi exercită modificări în
gradul de exigibilitate al pasivelor şi în costul capitalului;
• decizii de repartizare a profitului care influenţează modalităţile de repartizare
a dividendelor, exercitând implicaţii directe asupra investiţiilor şi autofinanţării.
Decizia de investiţii poate fi considerată una dintre cele mai importante

decizii luate de către managerii financiari, dacă nu chiar cea mai importantă. De
corecta fundamentare a deciziei de investiţii depind afirmarea în mediul de afaceri
a întreprinderii şi creşterea cotei sale de piaţă. Decizia de investiţii abordează
problematica alocării capitalului pentru active fizice sau active financiare; locul
central revine activelor imobilizate, dobândite ca rezultat al investiţiilor de capital.
Prin această decizie, resursele băneşti de care dispune întreprinderea sunt alocate
eficient pentru achiziţionarea, construirea, modernizarea activelor fixe şi acumularea
de stocuri materiale în volumul şi structura adecvată funcţionării ei la parametrii cât
mai înalţi. De asemenea, lichidităţile disponibile se pot plasa respectând cerinţele
eficienţei pe piaţa de capital pentru achiziţionarea de active financiare.
Datorită progresului tehnic, în afara deciziilor de investiţie, în întreprindere,
la anumite perioade, pot fi adoptate şi decizii de dezinvestire. Deciziile de
dezinvestire sunt adoptate atunci când unele părţi din activul întreprinderii,
constituite din imobilizări, în special, devenite disponibile prin înlocuirea acestora cu
altele mai moderne sau prin modificarea structurii sortimentale a producţiei, sunt
scoase la vânzare sau sunt pur şi simplu casate atunci când se constată o uzură
morală avansată. Motivaţia care stă la baza adoptării deciziilor de dezinvestire este
aceeaşi ca la deciziile de investire, respectiv sporirea patrimoniului întreprinderii.
Decizia de finanţare urmăreşte alegerea structurii de finanţare a activului
întreprinderii, respectiv sursele de procurare a capitalurilor necesare. În cadrul
său se optează asupra proporţiilor ce revin capitalului propriu, respectiv capitalului
împrumutat. Trebuie luată în considerare şi posibilitatea atragerii temporare a unor
resurse băneşti ce aparţin altor persoane (fizice, juridice, stat) cu care întreprinderea
întreţine relaţii financiare. În acest context, se optează asupra limitelor emisiunii de
acţiuni şi ale distribuirii profitului pentru autofinanţare pe de o parte şi ale celor ale
îndatorării, pe de altă parte.
La rândul său, decizia de repartizare a profitului marchează finalitatea
procesului de management financiar şi constă firesc în distribuirea de dividende.
Această decizie se concretizează, în esenţă, prin opţiunile întreprinderii între
reinvestirea parţială sau integrală a profitului net şi/sau distribuirea acestui profit
sub formă de dividende către acţionari.
Între deciziile de investiţii şi cele de finanţare ia naştere o intercondiţionare

în sensul că opţiunea pentru investiţii determină nivelul capitalurilor şi necesitatea
identificării surselor de acoperire, dar şi nivelul surselor de finanţare existente într-o
întreprindere influenţează decisiv adoptarea deciziei de investiţie. Deciziile financiare
la nivel microeconomic şi modul lor de interferenţă pot fi reprezentate sub forma
unui circuit financiar, aşa cum rezultă din figura următoare:
Decizia de investiţii Decizia de finanţare
Activ imobilizat 2a Investiţii Decizii 1 Finanţare Capitaluri

financiare 4b proprii
2b Cedare
Operaţiuni de Reinvestire
investiţii Active Acţionari
4a
Activ de Remunerare Datorii
exploatare 3 Flux de salariaţi şi financiare
Conducători
Operaţiuni de lichidităţi de rambursarea Creditori
exploatare exploatare creanţelor financiari
Dividende
Structura de finanţare
Portofoliu de active (Decizia privind
Operaţiuni de finanţare
dividendele)
Figura nr. 1
Conform figurii nr. 1 circuitul financiar rezultat prin execuţia într-o manieră
concretă a celor trei decizii financiare de baza ale întreprinderii (investiţii, finanţare,
dividende) presupune derularea următoarelor faze:
• într-o primă fază (1), agenţii economici care dispun de lichidităţi acordă
întreprinderilor fondurile necesare realizării operaţiunilor de investiţii. Astfel,
apare o confruntare între cererea de lichidităţi a întreprinderii şi oferta de
lichidităţi a deţinătorilor de capitaluri. Ca urmare, întreprinderea emite titluri
(active financiare) care sunt fie titluri de proprietate (acţiuni), fie titluri de
creanţă. Operaţiunile de colectare a capitalurilor constituie operaţiuni de finanţare
(finanţare externă);
• în faza a doua (2), conducătorii întreprinderii alocă fondurile procurate în
achiziţionarea de active, decizie care generează fluxuri de investiţii. Activele
achiziţionate constau fie în active industriale sau comerciale, fie în active
financiare emise de alte întreprinderi sau instituţii financiare. Întreprinderea
poate ulterior să cedeze activele achiziţionate şi primeşte, în contrapartidă, un
flux de lichidităţi; acesta este un flux de dezinvestire (2b);
• investiţia în active industriale şi comerciale este efectuată în vederea realizării
ulterioare de fluxuri de lichidităţi (3) provenind din operaţiunile de exploatare
(aprovizionare, producţie, desfacere), care implică achiziţia sau crearea de
active de exploatare (stocuri, creanţe, clienţi etc.). Aceste active sunt finanţate
parţial prin creditul obţinut de la furnizori. Fluxurile de lichidităţi rezultate din
operaţiunile de exploatare sunt completate de fluxurile determinate de activele
financiare (titluri de participare, titluri de plasament);
• fluxurile de lichidităţi din exploatare, majorate eventual cu fluxurile
determinate de activele financiare şi de operaţiunile de dezinvestire şi diminuate
de prelevările fiscale, pot fi utilizate în trei direcţii:

- rambursarea creditelor şi plata dobânzii (4a);
- plata dividendelor către acţionari (4a);
- reinvestirea în întreprindere (4b).
Operaţiile de remunerare (sub forma de dobândă) şi de rambursare ţin de

categoria operaţiilor de finanţare, întrucât ele rezultă din deciziile de colectare de
capitaluri. Operaţia de reinvestire a fluxurilor constituie, în acelaşi timp, o operaţie
de finanţare (finanţare internă sau autofinanţare).
În afara acestor decizii financiare, în sistemul decizional se regăsesc şi altele,
structurate în funcţie de anumite criterii1, care exprimă, în fapt, variabilele sau
ipostazele manageriale majore, cu mare impact asupra raţionalităţii proceselor
manageriale.
Nr. Criterii de Tipuri de decizii Caracteristici principale

crt. clasificare
1 Eşalonul Superioare - se adoptă de eşalonul superior al managementului participativ,
managerial manager general şi directorii pe domenii;
- o parte apreciabilă sunt decizii strategice şi tactice.
Medii - se adoptă de eşalonul mediu al managementului alcătuit din

şefii de secţii, de servicii şi ateliere;
- majoritatea sunt curente şi tactice.
Inferioare - se adopta de către eşalonul inferior al managementului

alcătuit din şefii de birou şi de echipe
- sunt numai decizii curente
2 După Unice - se fundamentează şi se elaborează o singură dată, în cadrul

periodicitate organizaţiei sau la intervale foarte mari
- sunt de mare importanţă pentru viitorul organizaţiei
Repetitive - sunt cele care se elaborează de mai multe ori în perioada de

funcţionare a organizaţiei
- sunt de două feluri: periodice (care se elaborează la intervale
de timp determinate, anual, semestrial, lunar etc.) şi aleatorii
(care se repetă în mod neregulat, necesitatea fundamentării lor
fiind determinată de factori necontrolabili.
3 După Unicriteriale - sunt cele care se fundamentează şi se elaborează ţinându-se
numărul seama de un singur criteriu decizional;
de criterii
decizionale Multicriteriale - sunt cele care se fundamentează şi se elaborează ţinând
seama de mai multe criterii decizionale
1
Vezi în acest sens O. Nicolescu, Fundamentele managementului organizaţiei, Editura Tribuna
Economica, 2003, pag. 156
4 După Anticipate - perioada adoptării şi principalele elemente implicate se cunosc

posibilitatea cu mult timp înainte;
anticipării
Imprevizibile - perioada adoptării şi principalele elemente implicate se cunosc
doar cu puţin timp înainte;
- depind decisiv de intuiţia şi capacitatea decizională a
managerilor implicaţi
1.4 Stakeholderii firmei şi impactul acestora asupra

managementului financiar
În literatura de specialitate anglo-saxonă, categoriile de participanţi implicaţi

în fundamentarea deciziilor financiare ale întreprinderii se numesc stakeholderi.
Termenul a fost preluat ca atare în vocabularul de afaceri românesc recent şi
reprezintă persoane sau grupuri de persoane care au interese importante în
funcţionarea şi performanţele unei organizaţii şi pe care o poate influenţa de o
manieră semnificativă.
Principalii stakeholderi ai firmei sunt: acţionarii, managerii, salariaţii, furnizorii,
clienţii, băncile, administraţia locală, comunitatea locală.
Astfel, principalele categorii de interese ale acestora sunt:
Proprietarii-acţionari urmăresc ca organizaţia la care participă cu capital
să asigure un profit cât mai ridicat, din care se încasează dividende. Salariaţii
organizaţiei solicită managementului şi proprietarilor acţionari venituri cât mai
ridicate, posibilităţi de amplificare a calificării şi asigurarea protecţiei sociale în situaţii
speciale. Managerii abordează organizaţia ca un teren propice pentru obţinerea de
venituri salariale cât mai mari şi pentru manifestarea competenţei lor profesionale
şi manageriale. Clienţii organizaţiei aşteaptă de la aceasta mărfuri de calitate,
ameliorarea continuă a acestora şi asumarea răspunderii pentru asigurarea continuă
cu bunuri economice, în sortimentul, calitatea şi cantitatea solicitate. Mai mult decât
atât, ei doresc ca întreprinderea să-i protejeze în calitate de consumatori. Furnizorii
sunt interesaţi în consolidarea şi creşterea economică a firmei, ca premisă pentru
vinderea unor cantităţi tot mai mari de materii prime, mijloace fixe etc. şi, implicit,
consolidarea pieţei lor de desfacere. Statul (administraţia publică) vede în fiecare
întreprindere un alimentator al bugetului, o sursă de noi locuri de muncă, o condiţie
a dezvoltării economice, eventual un exportator aducător de valută forte. Autorităţile
locale consideră că organizaţiile de pe raza lor trebuie să ofere comunităţii
locale locuri de muncă multe, bune şi sigure, să protejeze mediul ambiant şi să
sponsorizeze diferite acţiuni sociale, culturale, sportive. Acestea sunt interesate,
în special, în profitul obţinut de organizaţii, care reprezintă o sursă sigură de
finanţare şi a bugetelor locale. Băncile, pe termen lung, sunt, de regulă, interesate

în consolidarea economico-financiară a firmelor cliente, ca o premisă a unui rulaj
financiar crescut, a acordării de credite în condiţii avantajoase şi a rambursării de
către acestea în termenii contractuali prestabiliţi.
Acţionari Manageri Salariaţi Clienţi
ÎNTREPRINDERE
Guvern / Societate
Furnizori Creditori Comunitate
civilă
Figura nr. 2
În cadrul firmei în funcţie de modul specific de organizare şi de alte

particularităţi, se manifestă un set de particularităţi specifice între stakeholderi.
Analiza acestor relaţii ne confirmă că acestea sunt departe de o stare de armonie.
Există bineînteles şi obiective comune tuturor agenţilor cum ar fi, de exemplu,
creşterea cifrei de afaceri, care-i avantajează pe toţi stakeholderii. Cu tot farmecul pe
care-l prezintă firma în care toţi acţionează în consens pentru creşterea bunăstării
acţionarilor, acest model este mult prea departe de realitate pentru a fi acceptat.
Firma reprezintă un instrument prin care se poate asigura satisfacerea intereselor
a numeroşi stakeholderi, dar nu fără o veritabilă “tocmeală” prezenta în întreaga
istorie a acesteia.
Astfel, spre exemplificare, putem aminti o serie de decizii absolut raţionale din
anumite puncte de vedere şi care nu pot stârni decât sentimente de ostilitate din
altele:
a) acţionarii doresc o creştere a dividendelor distribuite pentru a-şi recupera

cât mai rapid investiţia şi pentru a obţine o rentabilitate personală cât mai ridicată.
În aceste condiţii salariile, inclusiv al managerului, ar trebui reduse, iar fondurile
orientate spre investiţii ar trebui limitate la nivelul care să asigure o creştere a
dividendelor. Această decizie poate implica reacţii adverse din partea salariaţilor,
materializate în creşterea absenteismului, dezinteresului faţă de firmă;
b) atât salariaţii, cât şi managerii urmăresc propria bunăstare în activitatea

pe care o desfăşoară şi mai puţin îmbunătăţirea nivelului de viaţă al acţionarilor. În
aceste condiţii, în cazul în care acţionarii nu asigură un control eficient al modului
în care angajaţii lor îşi îndeplinesc sarcinile, pot constata în termen scurt că nu mai
există acumulări de capital şi bunuri în patrimoniu. Practic, avuţia lor poate fi risipită
şi dispare chiar obiectul controlului;
c) la rândul lor, furnizorii urmăresc încasarea cât mai rapidă a contravalorii
materiilor prime sau serviciilor prestate şi încasarea unui preţ cât mai ridicat, în
condiţiile depunerii unui efort minim. Atât timp cât firma nu ia nicio atitudine, ei
vor fi tentaţi să continue activitatea în aceleaşi condiţii. O reacţie violentă a firmei,
de rupere a relaţiilor contractuale cu aceştia, poate genera însă dificultăţi până la
găsirea unor furnizori înlocuitori, motiv pentru care această decizie trebuie luată la
momentul oportun.
d) proprietarii şi managerii au tendinţa de a-şi asuma un risc ridicat comparativ
cu alţi agenţi, mult mai prudenţi prin natura activităţii desfăşurate (de exemplu
băncile). Fenomenul este uşor explicabil dacă ne gândim că, din câştigul total ce
revine acţionarilor şi creditorilor, prioritate au creditorii. Astfel cheltuielile cu
dobânzile şi ratele scadente la credite se plătesc înaintea dividendelor.
Rezumat:
Decizia financiară reprezintă un proces raţional de alegere, pe baza unei ample
analize a situaţiei, a celei mai bune soluţii care să ducă la asigurarea şi utilizarea
eficientă a fondurilor în vederea obţinerii unei eficienţe ridicate.
Pentru a se asigura o eficienţă maximă, deciziile financiare trebuie să satisfacă
următoarele cerinţe: să fie fundamentate ştiinţific; să fie adoptate de persoanele
care au competenţa/ împuternicirea legală în acest sens; să fie formulate clar şi
concis pentru a putea fi bine recepţionate; să fie luate şi transmise în timp util.
Verificati-va cunostintele
1. Ce este decizia financiara?
2. Definiti termenul de stakeholder. Oferiti exemple de stakeholderi pentru
diferite firme pe care le cunoasteti. Identificati diferite tipuri de relatii intre
stakeholderi.
Structura financiară a întreprinderii
1.5 Structura financiară a întreprinderii
Care este raportul optim dintre datorii şi capitalurile proprii la nivelul unei
firme? Cu alte cuvinte, cât de mult se poate îndatora o firmă sau, mai bine spus,
care ar fi nivelul datoriilor astfel încât valoarea firmei să fie maximă? Problema
identificării unui raport optim între datoriile şi capitalurile proprii ale unei firme a
reprezentat şi încă reprezintă o temă predilectă a dezbaterilor din şedinţele consiliilor
de administraţie ale firmelor.
Structura financiară a întreprinderii reflectă compoziţia capitalurilor acesteia.
Capitalurile întreprinderii pot fi proprii şi împrumutate, cu menţiunea că primele se
obţin în special prin autofinanţare şi aportul acţionarilor, iar ultimele au izvorul în
credite pe termen scurt, mediu şi lung. Capitalurile proprii, împreună cu fondurile
împrumutate pe termen lung şi mediu, alcătuiesc capitalul permanent.
prin fonduri
proprii
1. Autofinantare prin:
- profit net reinvestit
- amortizare
2. Cresteri de capital prin:
- aporturi in numerar si natura
Modalitati de - incorporarea rezervelor
finantare - conversiunea datoriilor
prin angajamente
la termen
1. imprumuturi obligatare
2. imprumuturi de la institutii financiare
3. credite bancare
4. leasing (credit ball)
Figura nr. 3
Stabilirea unei structuri financiare este o decizie care ţine de politica

financiară. Este, în primul rând vorba de a decide cum trebuie făcută repartizarea
finanţării între creditele pe termen scurt şi capitalurile permanente. În al doilea
rând, în cadrul capitalului permanent se pune aceeaşi problemă a proporţiei care
trebuie stabilită între fondurile proprii şi cele împrumutate pe termen mediu şi lung.
Activele fixe trebuie să fie finanţate prin capitaluri permanente deoarece reprezintă
o nevoie stabilă pe o perioadă îndelungată. Este foarte hazardant să se finanţeze
achiziţionarea de active fixe din resursele financiare exigibile pe termen scurt.
Dacă acoperirea financiară prin obligaţii pe termen scurt conferă o anumită
supleţe pentru întreprindere, în sensul că se poate dezvolta sau reduce operativ
volumul activităţii, finanţarea cu capitaluri permanente este mai puţin costisitoare
şi, deci, mai avantajoasă. Deşi, criteriul rentabilităţii este foarte important, decizia în
ceea ce priveşte structura financiară ţine seama, inevitabil, şi de alte elemente, cum
ar fi: suma totală a nevoilor de finanţare, precum şi natura diverselor trebuinţe.
Structura financiară este o variabilă care nu depinde, însă, numai de
întreprindere, de obiectivele sale de creştere economică, de rentabilitatea scontată
sau de riscurile pe care consimte să şi le asume. Structura financiară este influenţată,
şi, adesea, determinată de acţionari, de bănci sau de către alţi creditori, de stat,
ca şi de conjunctura economico-financiară: situaţia pieţei financiare, oscilaţiile ratei
dobânzii, stabilitatea monetară etc.
În ultima instanţă, adoptarea unei structuri financiare este determinată

de creditor, care are în vedere riscul la care se expune creditând întreprinderea.
Pentru a se putea proteja împotriva riscurilor, creditorul acţionează cerând garanţii
asiguratorii şi, în acelaşi timp, participarea debitorului la finanţare cu capital propriu.
Dacă rentabilitatea este scăzută, deţinătorul trebuie să aibă o participare mai mare
cu fonduri proprii, pentru a asigura pe creditor şi invers. În cazul unei rentabilităţi
nesatisfăcătoare, finanţarea prin îndatorare accentuează riscul de insolvabilitate şi
de lichiditate.
Optimizarea structurii financiare se poate realiza în două moduri:
- analiza şi influenţa dinamicii ratelor structurii financiare;
- teoria lui Modigliani-Miller.
Ratele structurii financiare sunt parametrii de orientare pentru conducerea

întreprinderii în ceea ce priveşte influenţa nivelului eficienţei de costul surselor
de finanţare, dar şi indicii pentru potenţialii creditori în ceea ce priveşte riscul
redobândirii capitalurilor împrumutate.
În acest sens sunt calculate şi interpretate mai multe rate ale structurii
financiare:
a) rata de îndatorare la termen, care se calculează astfel:
≤1
Din nivelul acestei rate se deduce dacă o întreprindere poate sau nu să mai
contracteze datorii, cunoscând ca fondurile proprii trebuie să fie suficiente în raport
cu cele împrumutate, adică ultimele să nu depăşească capitalurile proprii.
b) rata de autonomie financiară
≤2

Cu cât această rată este mai redusă cu atât întreprinderea depinde mai puţin
de creanţierii săi.
c) rata de îndatorare totală
Unii specialişti sunt de părere că această rată trebuie să fie mai mică decât
2/3.
Teoria lui Modigliani-Miller1 fundamentează relaţia logică dintre costul mediu

ponderat al capitalului şi structura de finanţare în doua ipoteze:
- în ipoteza absenţei impozitării, structura de finanţare nu are nicio incidenţă

asupra costului mediu ponderat al capitalului;
- în situaţia impozitării, structura de finanţare poate spori valoarea întreprinderii
Extrem de contestat, modelul prezintă efectiv o importanţă deosebită pentru

finanţele firmei, măcar pentru motivul că aproape nu există lucrare serioasă în
domeniu care să nu facă referire la această, în primul rând pentru ca modelul are o
argumentare fundamentată, într-o manieră ştiinţifică, a afirmaţiei.
Studiul celor doi este dezvoltat de numeroşi teoreticieni, care reuşesc să
relaxeze o parte dintre ipotezele stricte ale modelului clasic. Cert este că, cel puţin
deocamdată, nu s-a reuşit oferirea unui verdict cu privire la o structură financiară
optimală, însă măcar este pusă în lumină importanţa acestei probleme.
Rezumat
Structura financiară a întreprinderii reflectă compoziţia capitalurilor acesteia.

Capitalurile întreprinderii pot fi proprii şi împrumutate, cu menţiunea că primele se
obţin în special prin autofinanţare şi aportul acţionarilor, iar ultimele au izvorul în
credite pe termen scurt, mediu şi lung.
Structura financiara ne arata cât de mult se poate îndatora o firmă sau, mai bine spus,
care ar fi nivelul datoriilor astfel încât valoarea firmei să fie maximă.
Structura financiară este o variabilă care nu depinde, însă, numai de întreprindere, este
influenţată, şi, adesea, determinată de acţionari, de bănci sau de către alţi creditori,
de stat, ca şi de conjunctura economico-financiară: situaţia pieţei financiare, oscilaţiile
ratei dobânzii, stabilitatea monetară etc.
1
Pentru detalii vezi V. Dragota ed.all, Management financiar, Vol.II - Politici financiare de
intreprindere, Editura Economica, 2003, pag.145
Termeni –cheie:
• management financiar
• functiile managementului financiar
• decizie financiara
• structura financiara
Teste de autoevaluare:
1. Rata de indatorare la termen se defineste ca raport intre:
a) datorii pe termen lung si mediu si capitaluri proprii;

b) datorii totale si capitaluri proprii;
c) datorii totale si fonduri totale
d) capitaluri proprii si capitaluri sociale
2pct.
2. Rata de indatorare totala arata o situatie normala atunci cand valoarea ei
este:
a) negativa
b) pozitiva
c)mai mica decat 2/3
d)cel putin 1
2pct.
3. Rata de autonomie financiara arata o situatie normala atunci cand

valoarea ei este:
a) negativa;
b) intre 0 si 0,5;
c) intre 0,5 si 1;
d) cel putin 1.
2pct.

4. Treceti in revista si explicati functiile managementului financiar:
1.....................................................................................................................
......................................................................................................................
2.....................................................................................................................
......................................................................................................................
3.....................................................................................................................
4.....................................................................................................................
......................................................................................................................
5....................................................................................................................
.......................................................................................................................
2pct.
5. Explicati impactul stakeholderilor asupra managementului financiar al

firmei
……………………………………………………………………………………………………………
……………………………………………………………………………………………………………
……………………………………………………………………………………………………………
……………………………………………………………………………………………………………
……………………………………………………………………………………………………………
……………………………………………………………………………………………………………
……………………………………………………………………………………………………………
2pct.
Teme de control
Să se determine posibilităţile de îndatorare ale societăţii comerciale

“X” cunoscând următoarele:
a. Structura pasivului bilanţului :
- Capital propriu 750.000
- Datorii la termen 530.000
- Datorii pe termen scurt 825.000
Calculaţi: capitalurile permanente, datoriile totale şi rata de îndatorare
la termen, rata de autonomie financiară şi rata de îndatorare globală.
b. Societatea comercială are nevoie de 180.000 de lei pentru finanţarea

unui proiect rentabil şi se întreabă dacă poate obţine această sumă sub
formă de credit. Verificaţi capacitatea de îndatorare în condiţiile apelării la
creditul de 180.000 de lei.
Managementul formării capitalurilor firmei
Bibliografie
1. Mihaela Onofrei, Management financiar, Editura

C.H. Beck, 2006
2. I. Bogdan, Management financiar, Editura
Universitara, 2005
3. V. Dragota, Anamaria Ciobanu, Laura Obreja,
Mihaela Dragota, Management financiar, Editura Economica, 2003
4. O. Nicolescu, Fundamentele managementului organizaţiei, Editura
Tribuna Economica, 2003
Raspunsuri la testele de autoevaluare: 1a, 2c, 3d, pentru punctele 4 si 5

vezi explicatiile si definitiile din curs.
Acest modul este structurat pe 3 unitati de invatare(UI): U.I.1. –“Definirea

principalelor capitaluri ale firmei”, U.I.2.- “Formarea capitalurilor firmei”, U.I.3 – “Cos-
tul capitalurilor”. Se aloca doua ore pentru fiecare dintre ele.
• Intelegerea importantei capitalului;

• Definirea principalurilor capitaluri ale firmei;
• Trecerea in revista a metodelor de formare a capitalurilor
• Intelegerea costului capitalului
Cuprins:
2.1 De ce este necesar capitalul?

2.2 Clasificarea şi definirea principalelor capitaluri ale firmei
2.3. Formarea capitalurilor firmei
2.4 Costul capitalurilor
Definirea principalelor capitaluri ale firmei
2.1 De ce este necesar capitalul?
Capitalul este necesar pentru finanţarea funcţionării companiei. De exemplu,

când se întemeiază o firmă de producţie, desfăşurarea activităţii impune obţinerea
unor spaţii de producţie şi administrative, instalaţii, utilaje şi mijloace de transport.
Acestea pot fi cumpărate sau închiriate. În plus, sunt necesare fonduri pentru
finanţarea producţiei (începând de la cumpărarea de materii prime şi până la
vânzarea produselor finite către un client extern), pentru plata salariilor şi pentru
acoperirea cheltuielilor indirecte. Atunci când activele imobilizate iniţiale trebuie
înlocuite, acest lucru antrenează noi cheltuieli. Acestea trebuie prevăzute a fi
recuperate în mod adecvat prin intermediul amortizării pe întreaga durată de viaţă
a activului dar, în cazul inflaţiei, pot apărea deficite ce pot fi acoperite numai prin
intermediul unor noi injecţii de capital. Capitalul poate fi necesar şi pentru noi
achiziţii.
Rezultă că premisa pentru pregătirea, demararea şi susţinerea oricărei activităţi
economice o formează banii, fondurile băneşti, capitalurile.
Firesc, primul obiectiv al managementului general al firmei şi al
managementului financiar nu putea fi altul decât formarea capitalurilor.
2.2 Clasificarea şi definirea principalelor capitaluri ale firmei
Pentru cunoaşterea şi stăpânirea acestora, capitalurile se clasifică după criterii

multiple, în funcţie de scopul urmărit, după cum urmează:
• după modul în care participă la procesele economice, se consumă şi se

înlocuiesc, capitalurile se clasifică în:
- capital fix;
- capital circulant;
• după conţinutul lor:
- capital economic;
- capital permanent;
- capital de lucru (fond de rulment);
• după forma de proprietate:
- capital propriu;
- capital împrumutat;
• după rolul şi forma capitalului:
- capital productiv;
- capital financiar;
Capitalul fix este acea parte a capitalurilor firmei, formată din bunuri de
folosinţă îndelungată create în procesele economice anterioare cu scopul de a
produce cu ajutorul lor alte bunuri materiale şi valori, elementele care formează
capitalul fix participând la mai multe cicluri economice, fără să-şi schimbe forma
fizică, se depreciază şi îşi transmit treptat valoarea asupra produselor şi serviciilor la
fabricarea cărora au participat, se înlocuiesc după mai mulţi ani de utilizare, atunci
când s-au uzat fizic şi moral, pot funcţiona independent şi au o valoare mai mare
decât cea stabilită prin actele normative pentru obiectele de inventar.
Asupra capitalului circulant, facem doar remarca faptului că, în contrast cu
activele fixe, activele circulante îşi schimbă forma fizică în decursul acelui singur ciclu
economic în care participă şi se consumă integral.
Capitalul economic reprezintă totalitatea activului bilanţului contabil al firmei,
fiind format din bunuri şi valori, respectiv a pasivului bilanţului firmei, format din
drepturi de proprietate şi obligaţii.
Capitalul propriu reprezintă diferenţa dintre capitalul economic şi datoriile
firmei.
Capitalul împrumutat este, ceea ce îi spune numele, capitalul altora, pe care
firma trebuie să-l remunereze şi ramburseze.
Capitalul permanent este format din capitalul propriu împreună cu
împrumuturile pe termen mediu şi cele pe termen lung.
Capitalul de lucru (fondul de rulment) reprezintă capitalul permanent din
care se scad imobilizările.
Capitalul productiv este o noţiune mai puţin conturată şi ar putea fi
considerat capitalul necesar derulării ciclului de exploatare. Capitalul productiv se
întâlneşte sub două forme:
- capital real, numit şi capital tangibil, format din bunuri materiale;
- capital uman, numit şi capital intangibil;
Termeni-cheie
• capital
• importanta capitalului firmei
• tipuri de capital
Rezumat:
Premisa pentru pregătirea, demararea şi susţinerea oricărei activităţi economice
o formează banii, fondurile băneşti, capitalurile. Primul obiectiv al managementului
general al firmei şi al managementului financiar il reprezinta formarea capitalurilor.
Verificati-va cunostintele:
1. Ce tipuri de capital cunoasteti?

2. De ce este necesar capitalul firmei?
Formarea capitalurilor firmei
2.3 Formarea capitalurilor firmei
Aşa cum s-a văzut, toate activităţile economice, înainte de a se organiza şi

demara, presupun bani, iar finalizarea lor are raţiune, se justifică numai dacă se
încheie tot cu bani, dar mai mulţi, pentru a se relua activitatea pe un plan cantitativ
şi calitativ superior.
Aceste realităţi, a căror complexitate şi implicaţii nu manifestă tendinţe de
simplificare sau ameliorare, dimpotrivă, impun promovarea unei culturi financiare
adecvate, ca o conduită generală.
Pentru o mai bună înţelegere, tratare şi organizare a managementului financiar,
sursele de formare a capitalurilor se împart în două mari grupe:
- surse interne (autofinanţarea);
- surse externe.
Sursele externe, la rândul lor, pot fi grupate astfel:

- contribuţia proprietarilor;
- împrumuturi pe termen mediu şi lung (obligatare şi bancare);
- surse nerambursabile (din partea statului sub forma de subvenţii sau din
partea unor organisme financiare externe)
2.3.1 Formarea capitalurilor din surse interne
Sursa internă, în vorbirea curentă, este denumită autofinanţare, semnificând

veniturile nete proprii destinate formării capitalurilor.
Dimensiunea acestei surse deci depinde de capacitatea de autofinanţare a
firmei (CAP).
Autofinanţarea însă este abordată în literatura de specialitate în mai multe
modalităţi de exprimare ca de pildă:
• autofinanţarea globală sau brută, semnificând diferenţa dintre venituri şi

cheltuieli (V-C);
• autofinanţarea de menţinere, sau de supravieţuire, adică aceea destinată doar
unei reproducţii simple, fiind formată din amortizarea pentru înlocuire şi din
profitul destinat menţinerii nivelului de dezvoltare atins;
• autofinanţarea de expansiune, adică aceea capabilă să finanţeze dezvoltarea
firmei, ea numindu-se şi autofinanţare netă, fiind formată din amortizarea şi
profitul care exced reproducţia simplă şi sunt destinate majorării patrimoniului;
• autofinanţarea imediată, adică autofinanţarea lichidă, disponibilă la acea dată;
• autofinanţarea amânată, adică autofinanţarea potenţială, care va putea deveni
realitate în viitor şi în anumite condiţii.
Această sursa îşi are substanţă în cele două zone arătate (zona profitului şi
zona amortizării).
Masa profitului, la rândul său, provine din volumul activităţii şi nivelul costurilor
sau al cheltuielilor.
Amortizarea provine din volumul acesteia încorporat în cheltuieli, acesta
depinzând de volumul capitalului fix, de metoda de amortizare, de politica de
amortizare promovată de firmă şi de volumul scoaterii din uz a activelor fixe, care,
la rândul lui, depinde de volumul şi calitatea lucrărilor de modernizare, reparaţie,
întreţinere, de uzura morală, de schimbarea profilului de fabricaţie.
Facem precizarea că dintre toate sursele de formare a capitalurilor la care
poate apela o firmă, singura sursă care le oferă la costuri care intră sub controlul
exclusiv al firmei este autofinanţarea, deci sursele interne. Cu cât ponderea acestor
surse în totalul surselor de care formează capitalurile firmei este mare, cu atât se
poate reduce costul mediu al capitalului, creşte profitul şi deci şansele de dezvoltare
a firmei, concomitent cu reducerea riscului de firmă.
2.3.2 Formarea capitalurilor firmei din surse externe
2.3.2.1 Contribuţia proprietarilor
La formarea firmei, fondatorii aduc o contribuţie minimă de capital sub formă

de bani sau în natură. Această contribuţie devine capitalul social al firmei. În funcţie
de tipologia firmelor din România, contribuţia poartă denumiri diferite, iar cele mai
utilizate sunt:
- acţiuni, la societăţile comerciale pe acţiuni;
- părţi sociale, la societăţile comerciale cu răspundere limitată.
Emiterea de acţiuni de către societăţile comerciale
Acţiunea este un titlu de valoare, un titlu financiar, reprezentând o parte din

capitalul social al firmei, din patrimoniul firmei, din care cauză se mai numeşte şi titlu
de proprietate. În acelaşi timp, acţiunea este un mijloc de atragere a capitalurilor
disponibile, necesare firmei, de pe piaţa de capitaluri.
Interesul deţinătorilor de capitaluri de a subscrie şi vărsa capitalurile la o firmă
este, firesc, generat de avantajele ce li se oferă. Aceste avantaje, în esenţă, sunt
două:
- o remuneraţie (dividend) mai mare decât dacă ar plasa capitalurile în alte zone
ale economiei (bănci, fonduri de investiţii etc.)
- o putere pe care o pot dobândi prin acţiunile cumpărate, în managementul
firmei.
Cu referire la remuneraţia menţionată, operează regula unanim recunoscută, şi

anume corelaţia directă între profitul obtenabil şi riscul asumat.
Acţiunile pot fi în principiu de două tipuri, respectiv acţiuni comune şi acţiuni
preferenţiale. Într-o viziune clasică, cele din prima categorie dau dreptul de vot în
adunarea generală a acţionarilor, dar dividendele încasate vor fi variabile, în funcţie
de performanţele financiare ale firmei emitente. În acelaşi timp, cele din cea de a
doua categorie, chiar dacă nu dau drept de vot, garantează obţinerea unui dividend
fix, indiferent de evoluţia firmei. Nu se poate afirma că un anumit tip de acţiune
este preferabil celuilalt, opţiunea pentru unul sau altul fiind expresia atitudinii
investitorului.
La momentul primei emisiuni, acţiunile sunt evaluate la valoarea nominală.
După momentul emisiunii, acţiunile vor fi caracterizate şi printr-un preţ de
tranzacţionare, care în cazul firmelor cotate, constituie cursul bursier. Produsul dintre
numărul de acţiuni emise de o firmă şi valoarea lor nominală reprezintă capitalul
social al firmei:
Capital social = Nr. de acţiuni emise x Valoarea nominală a unei acţiuni
Produsul dintre cursul bursier înregistrat la un moment dat şi numărul de

acţiuni emise de firmă şi aflate în circulaţie la acel moment reprezintă capitalizarea
bursieră a acestei firme, ce poate fi considerată o expresie a valorii de piaţa a firmei:
Capitalizare bursieră = Număr de acţiuni x Cursul bursier al unei acţiuni
În cazul în care firma decide creşterea nivelului de resurse de finanţare proprii,

aceasta poate face apel la capitalurile disponibile de pe piaţa financiară prin mai
multe mijloace, unul dintre acestea fiind emisiunea de noi acţiuni. Conform legislaţiei
din România, emisiunea de noi acţiuni se poate face numai la un preţ mai mare sau
egal cu valoarea nominală. Pentru a fi atractive şi pentru a asigura procurarea de
capitaluri cu şanse mari de reuşită, acţiunile trebuie vândute în principiu la un preţ
de emisiune inferior cursului bursier înregistrat de acţiunile firmei înainte de operaţia
respectivă. Dat fiind faptul că pe piaţă sunt lansate acţiuni evaluate la un preţ mai
mic decât cel al acţiunilor firmei aflate în circulaţie, se consideră că pe piaţă se va
forma un nou curs bursier, denumit curs teoretic, determinat ca o medie aritmetică
ponderată a cursului bursier înregistrat de firmă înainte de emisiune şi a preţului de
emisiune a noilor acţiuni.
unde:
Cbt = cursul bursier teoretic, după operaţiunea de majorare a capitalului;
N = numărul de acţiuni aflate în circulaţie înainte de emisiune;
n = numărul de acţiuni nou emise;
E = preţul de emisiune al noilor acţiuni
V = cursul bursier al acţiunilor înregistrat în ziua anterioară majorării
capitalului
Se poate constata că, urmare a emisiunii de noi acţiuni, vechii acţionari ar

înregistra o pierdere direct proporţională cu numărul de acţiuni deţinute, data de
diferenţă dintre cursul bursier ce se înregistra înainte de operaţie şi cel teoretic,
rezultat după aceasta. Pentru a nu fi dezavantajaţi, vechii acţionari sunt despăgubiţi
cu această diferenţă, multiplicată cu numărul vechi de acţiuni deţinute. Aceasta
despăgubire poartă numele de drept de subscriere (ds), calculat pentru o acţiune, pe
baza relaţiei:
Un acţionar ce posedă un număr de m acţiuni va primi gratuit un număr de m

drepturi de subscriere. Pe seama acestora, vechii acţionari au dreptul preferenţial
de a achiziţiona noile acţiuni emise de firmă, la preţul de emisiune. Pentru a realiza
aceasta, el trebuie însă să posede un număr de x drepturi de subscriere, dat de
raportul dintre numărul de acţiuni vechi (N) şi cel de acţiuni noi (n):
Pentru exemplificare, să considerăm cazul unei societăţi comerciale cu

un capital social format din 10 000 de acţiuni, cu o valoare nominală de 10 lei,
ce decide majorarea acestuia prin emisiunea a 2 500 de acţiuni noi, la un preţ
de emisiune de 15 lei. Vom presupune că valoarea cursului bursier înregistrat de
acţiunile firmei analizate înainte de acţiune a fost de 18 lei.
În acest caz, cursul bursier teoretic pe care îl vor înregistra acţiunile firmei
analizate după emisiune va fi egal cu:
Acest curs bursier reprezintă o mărime contabilă, teoretică, ce nu ţine cont de

cererea manifestată efectiv pentru titlul analizat. Pe piaţa financiară, cursul bursier
ce se va înregistra după emisiune poate să se situeze la niveluri superioare acestei
valori teoretice, în cazul în care acţiunile firmei reprezintă o oportunitate atractivă
de investire, după cum se poate situa şi la niveluri inferioare acestuia, în cazul unor
emisiuni neatractive pentru piaţă.
După cum arătăm mai sus, dreptul de subscriere reprezintă despăgubirea de
care beneficiază un vechi acţionar pentru a nu fi dezavantajat de scăderea cursului
bursier al acţiunilor deţinute în portofoliu o dată cu emisiunea noilor acţiuni:
ds = 18 – 17, 4 = 6 lei
Pentru a intra în posesia unei noi acţiuni, un investitor va trebui sa deţină un

număr de drepturi de subscriere egal cu:
Pentru a intra în posesia unei acţiuni, un vechi acţionar, ce deţine în portofoliu

numărul de drepturi de subscriere necesare pentru achiziţionarea acesteia, va plăti
numai preţul de emisiune, respectiv 15 lei.
Un nou acţionar va trebui sa plătească, pe lângă preţul de emisiune, şi preţul
de piaţă aferent a 4 drepturi de subscriere, pe care va trebui să le cumpere de pe
piaţa bursiera, respectiv:
15 + 4 x 6 = 17,6 lei
suma considerată a fi egală din punct de vedere contabil cu noul curs bursier,
ce se va înregistra teoretic după emisiune.
În afara aporturilor noi de capital, creşterea capitalului se poate realiza şi prin

încorporarea rezervelor, operaţiune care deşi măreşte capitalul, nu aduce totuşi
resurse financiare noi, dar şi prin conversia angajamentelor financiare în acţiuni.
2.3.2.2 Împrumuturi obligatare
Sunt denumite astfel, ca urmare a faptului că atragerea unor capitaluri

disponibile necesare se face utilizând ca instrument obligaţiunea.
Obligaţiunea se defineşte, în general, astfel:
• o hârtie de valoare, un titlu financiar care se poate plasa pe piaţa de capital şi
se poate negocia;
• este un titlu de creanţă (fiind parte dintr-un împrumut, dintr-o obligaţie)
Comparativ cu acţiunile, obligaţiunile oferă un câştig ce nu depinde în principiu

de rezultatele firmei, fiind din acest punct de vedere mult mai sigure. În plus, în
caz de faliment, cei dintâi despăgubiţi sunt creditorii, deci riscul obligaţiunilor se
dovedeşte încă o dată a fi mai redus decât cel asociat obligaţiunilor.
Obligaţiunea se caracterizează prin:

• valoarea ei nominală (VN), care serveşte drept baza de calcul a dobânzii
• o rată de dobândă care, aplicată la valoarea ei nominală, dă suma cuponului,
adică a dobânzilor ce se vor plăti anual. Suma totală plătită într-un an
creditorului obligatar poarta numele de anuitate (At), definită ca sumă între
cuponul (dobânda anuală) – Ct şi rata de rambursare aferentă anului respectiv
(t) – Rt.
At = Rt + Ct
• preţul de emisiune (PE) care poate fi mai mic decât valoarea nominală,
diferenţa fiind numită prima de emisiune (pe) şi se practică pentru a le face mai
atractive
pe = VN – PE
• preţul de rambursare (PR), care poate fi mai mare decât valoarea nominală
(diferenţa numindu-se prima de rambursare - pr), aceasta primă constituie un
alt mijloc de atragere a investitorilor.
pr = PR - VN
2.3.2.3 Formarea capitalurilor firmei prin împrumuturi bancare pe termen

mediu şi lung
Nivelul, structura şi costul împrumuturilor bancare rezultă din negocierea dintre

solicitant (subiectul cererii de fonduri) şi ofertant (societatea bancară). Evident,
procesul de negociere trebuie să fie bine pregătit, cu calcule, cu planuri de afaceri,
cu demonstraţii prin indicatori de performanţă adecvaţi, prin solicitare şi oferte de
garanţii, prin oferte de niveluri de dobânzi, de comisioane, de condiţii de angajare şi
rambursare.
Platforma de lucru dintre cele două categorii de competitori este planul de
afaceri. Un plan de afaceri, practic, proiectează o schimbare în gestiunea celor doi
parteneri, unul îşi plasează resursele, cu toate riscurile şi avantajele unui asemenea
demers, iar celălalt îşi majorează datoriile, majorându-şi riscul de îndatorare, dar
creându-şi şanse de dezvoltare. Cei doi parteneri trebuie să-şi asigure soluţiile de
gestionare a riscului pe care şi-l asumă respectând codul etic al afacerii, care, în
esenţă, înseamnă câştigul reciproc.
2.3.2.4 Formarea capitalurilor firmei din surse externe nerambursabile
Firmele pot primi, în unele situaţii bine definite, fonduri nerambursabile, pentru
formarea capitalurilor proprii.
Fondurile nerambursabile provin în general din următoarele surse:
- din bugetul de stat (alocaţii şi subvenţii);
- de la instituţii bancare sau financiare internaţionale;
- din sponsorizări sau din alte surse
Subvenţiile bugetare se solicită pe baza unei documentaţii, din care trebuie

să rezulte utilitatea unei activităţi, care însă nu îşi poate acoperi cheltuielile din
veniturile care se realizează. În utilizare, firma trebuie să respecte destinaţia
aprobată a subvenţiei, iar la finele perioadei de gestiune, sa o justifice, prin decont.
Fondurile nerambursabile de la instituţiile bancare sau financiare internaţionale
se pun la dispoziţia firmelor pe bază de proiecte, acţiunile fiind coordonate şi
sprijinite de o instituţie agreată de proprietarii sau administratorii fondurilor
respective. Respectarea destinaţiei fondurilor, respectarea termenelor aprobate şi
atingerea scopului pentru care au fost alocate se verifică de către organismele de
specialitate ale finanţatorilor.
Termeni-cheie
• surse de formare a capitalului
• autofinantare
• contributia proprietarilor
• imprumuturi obligatare
• imprumuturi bancare
• surse nerambursabile
Rezumat:
Sursele de formare a capitalurilor se împart în două mari grupe: surse interne
- autofinanţarea; surse externe - contribuţia proprietarilor; imprumuturi pe termen
mediu si lung, surse nerambursabile.
1.Treceti in revista sursele externe de formare a capitalurilor firmei.

2.Explicati mecanismul imprumuturilor obligatare.
3.Ce tipuri de valori mobiliare cunoasteti?
4.Ce reprezinta un drept de subscriere?
Costul capitalurilor
Indiferent de natura lor, toate capitalurile au un cost, iar optimizarea structurii

capitalurilor după criteriul costurilor, a devenit deja, dacă este bine concepută,
organizată şi derulată o activitate profitabilă.
Costul capitalurilor provine, în esenţă:
• din dividendele cuvenite deţinătorilor de capitaluri, pentru contribuţia acestora
la formarea capitalurilor firmei;
• din dobânda cuvenită pentru împrumuturile obligatare, bancare şi a altor
împrumuturi rambursabile.
Pentru stabilirea costului capitalurilor se utilizează tehnici consacrate, ca de

pildă:
1. pentru exprimarea costului capitalului propriu, exprimat ca rată, în procente,
se utilizează formula:
2. pentru calculul costurilor capitalurilor împrumutate pentru care se plăteşte

dobândă, formula generală de calcul este:
în care:
K = costul capitalului;
C = creditul;
t = timpul în care a fost acordat
r = rata anuală a dobânzii
P = perioada pentru care s-a calculat rata dobânzii împrumutului
Exemplu de calcul pentru un credit acordat pe mai multe luni
Costul mediu al capitalului este o medie aritmetică ponderată între ponderile

categoriilor de capitaluri şi rata costului fiecărei categorii în parte şi se calculează
după formula
în care:
P = ponderea categoriei capitalului
r = rata costului fiecărei categorii
Exemplu:
Dacă să presupunem că costul mediu al capitalurilor în strategia firmei

era de 55%, iar cel realizat, de 48%, rezultă că numai din optimizarea structurii
capitalurilor, în favoarea celor cu un cost mai mic, firma a câştigat 7% care, provine
exclusiv din politica financiară de firmă în zona asigurării capitalurilor necesare, deci
din zona managementului formării şi utilizării capitalurilor.
Termeni-cheie:
• costul capitalurilor
• dobanda
• dividende
Rezumat:
Toate capitalurile au un cost care provine, în esenţă: din dividendele cuvenite

deţinătorilor de capitaluri, pentru contribuţia acestora la formarea capitalurilor firmei; din
dobânda cuvenită pentru împrumuturile obligatare, bancare şi a altor împrumuturi.
Analiza costurilor firmei şi a pragului de rentabilitate
1.Care este costul capitalului imprumutat? Dar cel al capitalului propriu?
2. Cum se calculeaza costul mediu ponderat?
Se acorda 1 pct. pentru fiecare intrebare:
1. Imprumutul pe baza de obligatiuni reprezinta o forma a creditului pe termen:
a) lung;
b) scurt;
c) mediu.
d) scurt si mediu
1 pct.
2.Capitalurile permanente reprezinta:
a) capitaluri proprii si datorii totale;

b) capitaluri proprii si datorii la termen
c) capitaluri social
d) capitaluri proprii
1 pct.
3. Prin care din urmatoarele metode se formeaza fondurile proprii ale
intreprinderii:
a) metoda autofinantarii;
b) metoda creditarii;
c) metoda autofinantarii si metoda aportului in bani si natura
d) metoda Electre
1 pct.
4. Capitalul social initial este egal cu:
a. numar de actiuni x valoare nominala;
b. numarul de actiuni x cursul bursier;
c. capitalul imprumutat
d. capitalul propriu
1 pct.
5. Obligatiunea confera detinatorului:
a) titlu de coproprietate;
b) drept de creanta asupra intreprinderii;
c) putere de decizie in intreprindere.

d) drept de vot in Consiluil de Administratie
1 pct.
6. Actiunea preferentiala se caracterizeaza prin urmatoarele elemente definitorii:
a) reprezinta un titlu de coproprietate;
b) dau dreptul la distribuirea profitului sub forma de dividende:
c) nu aduc venituri certe.
d) reprezinta un titlu de valoare
Indicati varianta de raspuns falsa.
1 pct.
7. Prima de emisiune este:
a) diferenta dintre valoarea nominala si pretul de emisiune;
b) suma cuponului obtinuta din dobanda nominala aplicata la valoarea nominala;
c) diferenta dintre pretul de rambursare si valoarea nominala;
d) suma dintre pretul de emisie si pretul de rambursare.
1 pct.
8. Costul capitalului propriu se masoara prin:
a) dobanzi;
b) dividende;
c) impozit pe profit
d) amortizare.
1 pct.
Teme de control:
1. Realizati o lucrare de 5 pagini cu tema “Managementul formarii capitalului

firmei”.
2. Capitalul social al firmei “B” este compus din 30000 titluri a caror valoare
bursiera este de 15 lei. Conducerea societatii hotaraste majorarea capitalului
printr-o emisiune de 10000 actiuni noi la o valoare de emisiune de 12 lei/
actiune. Sa se calculeze valoarea unei actiuni dupa majorarea capitalului si
valoarea drepturilor de subscriere.
Bibliografie
1. V. Dragota, Anamaria Ciobanu, Laura Obreja, Mihaela Dragota,

Management financiar, Editura Economica, 2003
2. Mihaela Onofrei, Management financiar, Editura C.H. Beck, 2006
3. Bogdan, Management financiar, Editura Universitara, 2005
Raspunsuri la testele de autoevaluare: 1a, 2b, 3c, 4a, 5b, 6c, 7a, 8b.
Analiza costurilor firmei şi a pragului de rentabili-

tate
Acest modul este structurat pe 2 unitati de invatare(UI): U.I.1. –“Cos-

turile firmei”, U.I.2.- “Relatia cost-volum-profit”. Se aloca doua ore pentru fiecare
dintre ele.
• Intelegerea necesitatii cunoasterii si analizei costurilor firmei;

• Cunoasterea mecanismului de calcul al pragului de rentabilitate
Cuprins:
• Ce înţelegem prin costuri?

• Comportamentul costurilor
• Relaţia cost – volum –profit
• Pragul de rentabilitate
• Costurile firmei
• De ce trebuie să înţelegem şi să cunoaştem costurile pe care le are

firma?
Întelegerea costurilor contribuie la:
1. Stabilirea preţurilor
Pentru stabilirea preţurilor produselor şi serviciilor, livrate atât în interior, cât

şi în exteriorul organizaţiei este necesară înţelegerea costurilor. Evident deciziile
privitoare la stabilirea preţurilor pot fi foarte complexe şi trebuie luaţi în considerare
mulţi alţi factori, aflaţi adesea în afara posibilităţilor de control ale organizaţiei
2. Planificare
În procesul planificării, trebuie cunoscută relaţia dintre costuri şi situaţiile date

sau previzibile. Acest lucru este foarte important în planificarea eficientă a bugetului.
3. Controlul managerial – financiar
Înţelegerea costurilor şi furnizarea la timp a unor informaţii relevante

referitoare la acestea constituie o bază solidă pentru un control financiar.
4. Elaborarea deciziilor
Un alt aspect care ne pretinde să înţelegem costurile este cel legat de

elaborarea deciziilor. Managerii se confruntă adesea cu diferite alternative şi în
mod frecvent, un factor important în elaborarea unei decizii adecvate îl constituie

implicaţiile şi consecinţele financiare ale opţiunilor la care recurg.
Costul producţiei reprezintă esenţa managementului firmei în general şi a

managementului financiar, în particular, deoarece, concret, reflectă modul în care se
realizează obiectivele de bază ale managementului, ale strategiei firmei: valorificarea
resurselor, realizarea profitului scontat, echilibrul economic şi financiar, capacitatea
concurenţială, creşterea valorii firmei, imaginea firmei, atractivitatea ei, perspectivele
acesteia.
Rolul hotărâtor al costurilor de producţie derivă şi din faptul că reducerea
volumului şi optimizarea structurii acestora alături de creşterea preţurilor, prin
calitate, rămâne singura şi cea mai sigură cale pentru obţinerea de către firmă a
profitului scontat, a unui profit stabil, de durată, normal, sănătos.
Milan Kuber, o autoritate în domeniu, spunea: “performanţele managerilor sunt
exprimate cel mai sintetic şi mai concludent de volumul şi structura costurilor firmei
sale”, şi, mai concret Bertrand Thompson (economist american) , spunea: “Începutul
ştiinţei unui manager este cunoaşterea exactă a costului său de producţie”.
• Ce înţelegem prin costuri?
Termenul de “cost” este legat de măsura monetară a resurselor utilizate în

producerea de bunuri sau servicii.
Costul producţiei, într-o accepţiune largă, se poate defini ca unul dintre cei mai
sintetici şi importanţi indicatori utilizaţi în managementul firmei, el caracterizează
priceperea, spiritul de ordine, de bună gospodărire a mijloacelor economice în cadrul
unei firme. Managementul costurilor înseamnă, implicit, managementul recuperării
capitalurilor investite şi managementul profitului.
• Comportamentul costurilor
Comportamentul costurilor reprezintă modificarea în timp a costurilor, iar

specialiştii o analizează pentru a descoperi eventualele tipare care ar putea fi utilizate
pentru previzionarea viitoarelor costuri. O distincţie utilă este făcută între costurile
fixe şi costurile variabile.
Exemplu: Să presupunem că o firmă produce nişte piese – carcase de

plastic. Astfel, în luna aprilie, ea produce 10 000 de carcase, iar materiile prime şi
materialele directe utilizate o costă 20 000 de euro.
Costurile cu materialele reprezintă un element variabil astfel încât costul

variabil este de 2 euro pe unitatea produsă (20 000/10 000).
În luna mai, firma realizează 15 000 carcase. Deoarece costurile sunt variabile,
costul global al materialelor este de 30 000 de euro.
Nivelul global al costurilor variabile se modifică direct proporţional cu volumul

producţiei. Dacă producţia creste, costurile variabile cresc şi ele; dacă aceasta
scade, nivelul costurilor variabile globale scade şi el. Dar costul variabil pe unitatea
de produs rămâne constant. Indiferent câte anume produse sunt realizate, pentru
fiecare dintre ele, costul materiilor prime şi materialelor este de 2 euro.
Costurile fixe
Costurile fixe sunt acelea care nu variază în raport cu modificările volumului
de producţie sau ale nivelului de activitate. Asemenea costuri includ amortizarea,
salariile managerilor, costurile legate de activitatea de contabilitate, costurile
activităţilor de cercetare- dezvoltare, costurile determinate de activitatea clădirilor.
Să revenim la exemplu: costurile fixe lunare sunt de 60 000 de euro (deci
atât pentru luna mai, cât şi pentru luna aprilie). Costul fix unitar în luna aprilie
este de 6 euro (60000/10000). Costul fix unitar în luna mai este de 4 euro
(60 000/15 000).
Nivelul global al costurilor fixe nu este afectat de volumul producţiei. Dar costul
fix pe unitatea de produs variază invers proporţional cu volumul producţiei. Dacă
producţia creşte, costul fix unitar scade – şi invers.
• Costul total sau global
Costul total sau global poate fi definit ca sumă dintre costurile fixe şi cele
variabile. Astfel, o unitate de produs realizată în aprilie costă 8 euro (2+6), iar una
realizată în mai costa 6 euro (2+4)
• Profitul pe produs
Dacă din veniturile din vânzare se scad costurile fixe şi cele variabile, ceea ce
rămâne este profitul (sau pierderea).
Produsele sunt vândute cu un preţ unitar de 7 euro.
În aprilie, sunt vândute 10 000 de carcase rezultând un venit de 70 000 de
euro. Costurile globale corespunzătoare de 80 000 (20 000 costuri variabile + 60
000 costuri fixe) duc la o pierdere de 10 000.
În mai sunt vândute 15 000 de bucăţi, ceea ce duce la obţinerea unui venit
de 105 000 euro. Costurile corespunzătoare sunt de 90 000 euro (30 000 costuri
variabile + 60 000 costuri fixe), rezultând un profit de 15 000.
• Contribuţia sau marja cheltuielilor variabile
Contribuţia sau marja cheltuielilor variabile pe unitatea de produs reprezintă

diferenţa dintre preţul de vânzare şi costul variabil unitar. În exemplul prezentat,
marja unitară a cheltuielilor variabile este de 5 euro (7-2). Marja globală pe o
anumită perioadă este diferenţa dintre cifra de afaceri şi costurile variabile.
- în aprilie, marja totală este de 50000 euro (70000 – 20000)
- în mai, marja totală este de 75000 euro (105000- 30 000)
Se observă că marja totală este proporţională cu nivelul de activitate. Producţia

din mai a crescut cu 50% faţă de cea din aprilie şi la fel s-a întâmplat cu nivelul
marjei cheltuielilor variabile.
• Domeniul de valabilitate al distincţiei dintre costuri
Defalcarea costurilor la nivel de costuri variabile sau fixe nu poate fi realizată

corect pentru toate nivelurile de producţie care pot varia de la zero la maximum.
Dacă, de exemplu, se stabileşte ca nivelul lunar al costurilor fixe este de 60 000,
iar costul variabil unitar este 2, acest lucru nu este valabil decât pentru un volum
al producţiei între 5 000 şi 20 000 de bucăţi, să zicem. Daca producţia lunară
depăşeşte 20 000 de bucăţi, costurile fixe ar putea să crească, deoarece ar fi nevoie
de procurarea unor noi mijloace fixe. Costurile rămân fixe numai într-un anumit
interval al volumului de activitate. În afara acestuia, costurile încetează de a mai fi
fixe şi “sar” în trepte. Costurile variabile pot creşte, de asemenea, datorită primelor
plătite pentru orele suplimentare lucrate.
Termeni cheie:
• cost
• cost fix
• cost variabil
• comportamentul costurilor
Rezumat:
Începutul ştiinţei unui manager este cunoaşterea exactă a costului său de

producţie. Termenul de “cost” este legat de măsura monetară a resurselor utilizate în
producerea de bunuri sau servicii.
Comportamentul costurilor reprezintă modificarea în timp a costurilor.
Nivelul global al costurilor variabile se modifică direct proporţional cu volumul
producţiei. Costul variabil pe unitatea de produs rămâne constant. Costurile fixe
sunt acelea care nu variază în raport cu modificările volumului de producţie sau ale
nivelului de activitate.
1. Ce se intelege prin notiunea de cost?

2. De ce este necesara cunoasterea costurilor firmei?
3. Care este diferenta dintre costul fix si cel variabil si cum variaza acestea in timp?
Relaţia cost-volum-profit
• Relaţia cost – volum –profit
Relaţia dintre cost, volum şi profit poate fi transpusă sub formă matematică
prin intermediul următoarei ecuaţii:
unde : Pu = preţ de vânzare unitar

Xi = volumul producţiei sau al vânzărilor
Cvu = costul variabil unitar
Cf = costul fix total
P = profit (pierdere)
Utilizând aceasta ecuaţie, se poate răspunde următoarelor tipuri de întrebări:

- Care este preţul necesar pentru a obţine un anumit profit?
- Care este volumul producţiei necesar pentru a obţine profitul dorit?
- Care ar trebui să fie nivelul cheltuielilor variabile pentru a obţine profitul dorit?
- Care este nivelul maxim al costurilor fixe pe care firma şi-l poate permite?
• Pragul de rentabilitate
Pragul de rentabilitate este punctul în care valoarea vânzărilor egalează

costurile totale. Pragul de rentabilitate sau punctul de echilibru stabileşte nivelul la
care o anume activitate nu are nici profit nici pierdere.
Dacă profitul este zero, ecuaţia cost -volum– profit devine:
iar pragul de rentabilitate este în punctul:
Pentru exemplul considerat pragul de rentabilitate este:
140.000
Venituri din
vanzari
120.000
Pragul de Profit
rentabilitate
100.000
Costul de
productie total
80.000 Costul variabil
Euro
60.000
Pierdere
40.000
Costul fix
20.000
0
0 5.000 10.000 15.000 20.000
Numarul de unitati produse / vandute
Cu cât este mai mare diferenţa dintre nivelul propus al vânzărilor şi cel al
pragului de rentabilitate, cu atât este mai liniştit managerul în cauza în privinţa
capacităţii sale de a-şi asuma costurile. Aceasta diferenţă poartă numele de marjă
de siguranţă. Se poate exprima şi procentual cu ajutorul indicelui de siguranţă.
Marja de securitate a întreprinderii va fi cu atât mai mare cu cât indicele de

siguranţă este mai mare. Studiile realizate în economiile occidentale apreciază
situaţia întreprinderilor în raport cu pragul de rentabilitate astfel:
- instabilă, daca veniturile din vânzări sunt cu mai puţin de 10% deasupra
Implicarea an. fin. în procesul de fundamentare a deciziilor
pragului de rentabilitate;
- relativ stabila, daca veniturile din vânzări sunt cu 20% deasupra punctului
critic;
- confortabilă, dacă veniturile din vânzări depăşeşte punctul critic cu peste 20%.
Alte tipuri de costuri:
- după regăsirea costului pe produs, servicii, activitate, centru de gestiune,

centru de profit: costuri directe şi costuri indirecte
Costurile directe sunt acelea care au legătură nemijlocită cu aceşti purtători

de costuri, o bună parte dintre ele regăsindu-se în produsul respectiv (materiile
prime, semifabricatele etc.) şi pentru care întreaga evidentă, gestiune şi control al
consumurilor se fac la nivelul produsului sau serviciului respectiv.
Costurile indirecte sunt acelea care nu au legătură nemijlocită, directă, cu
purtătorii respectivi de costuri, însă pentru determinarea costului integral al acestora
trebuie să se ţină seama şi de volumul costurilor indirecte. Ele se repartizează asupra
purtătorilor de costuri cu ajutorul unor coeficienţi de repartizare.
- după orizontul de timp la care se referă: costuri pe termen scurt şi costuri pe

termen lung
- după localizarea lor pe activităţile principale ale firmei: costul producţiei de
baza, costul producţiei auxiliare şi costul producţiei anexe.
- o altă clasificare a costurilor este în costuri relevante şi irelevante
Costurile relevante sunt costurile care urmează să apară doar dacă una
dintre acţiunile luate în considerare va fi realizată şi care de aceea, sunt relevante
în procesul luării deciziilor de către conducerea organizaţiei. Ele pot avea ca efect o
intrare suplimentară de numerar (efect pozitiv) sau o cheltuială suplimentară (efect
negativ).
Costurile irelevante sunt costurile care nu au relevanţă în procesul
de luare a unei decizii, nefiind afectate de aceasta. Se mai numesc şi inevitabile
sau “scufundate”. Fac parte, de exemplu, dintr-o investiţie care nu mai poate fi
modificată.
• Dilema intern /extern
O decizie cu care se confruntă adesea managerii este dacă să execute o

lucrare în interiorul organizaţiei sau să o contracteze în afară. De exemplu, trebuie
fabricată o anumită piesă în interior sau să se cumpere de la un furnizor extern?
Trebuie cumpărat serviciul “X” sau îl realizam cu forţe proprii? Ca şi în cazul oricărei
alte decizii, există factori financiari şi non-financiari care trebuie luaţi în considerare.
S-ar putea ca efectul pe care îl are o asemenea decizie asupra relaţiilor personalului
propriu să conteze în elaborarea acesteia. Dar indiferent de factorii implicaţi, analiza
costurilor este de cea mai mare importantă.
Exemplu: Firma prietenului dvs. produce componente de mici dimensiuni

pentru unul din produsele sale şi a calculat costul total al acesteia la o producţie
normală de 10 000 de bucăţi. Acesta este de 20 euro, fiind format din: costuri
variabile cu materialele 8 euro, amortizare 3 euro, costuri administrative 6 euro,
costuri salariale directe 3 euro. O altă prietenă s-a oferit să producă aceasta piesa şi
să i-o vândă la preţul de 15 euro bucata. Prietenul dvs. trebuie sa decidă dacă să
continue să producă piesa sau s-o cumpere din afară. Utilajele folosite de prietenul
dvs. nu prea ar putea fi vândute, în schimb personalul productiv ar putea fi utilizat în
altă parte în fabrică. Care este părerea dvs. cu privire la decizia pe care trebuie să o
ia prietenul dvs.? Faceţi aceasta analiză prin prisma costurilor relevante şi irelevante.
La o primă privire se pare că prietenul dvs. ar economisi 5 euro pe bucată
dacă ar opta pentru cumpărare. Dacă analizăm prin prisma costurilor relevante
şi irelevante constatăm următoarele. În acest caz, amortizarea de 3 euro poate
fi considerată drept cost irecuperabil, întrucât fabrica a fost cumpărată şi ea va
continua să existe. Costurile administrative de 6 euro ar rămâne, chiar dacă piesele
ar fi cumpărate din afara. Costurile salariale sunt evitabile, întrucât este posibil ca
angajaţii implicaţi în execuţia ei sa fie utilizaţi în altă parte sau poate să fie daţi
afară prin restrângere de activitate. Aşadar, doar costurile variabile cu materialele
de 8 euro şi cele cu salariile de 3 euro sunt evitabile, în cazul în care piesa ar fi
cumpărată. În consecinţă, dacă discutăm de costuri relevante, pe prietenul dvs. l-ar
costa 11 euro, producerea respectivei piese, deci cu 4 euro mai puţin decât daca ar
cumpăra-o.
Termeni cheie:
• prag de rentabilitate;
• ecuaţia cost-volum-profit.
Rezumat:
Pragul de rentabilitate este punctul în care valoarea vânzărilor egalează
costurile totale. Pragul de rentabilitate sau punctul de echilibru stabileşte nivelul la
care o anume activitate nu are nici profit nici pierdere.
1. Ce este si cum se calculeaza pragul de rentabilitate?
2. Ce este marja de siguranta?
1.Intelegerea costurilor contribuie la:

a).......................................................................................................................................................................
............................................................................................................................................................................
............................................................................................................................................................................
b)......................................................................................................................................................................
............................................................................................................................................................................
............................................................................................................................................................................
c)......................................................................................................................................................................
..........................................................................................................................................................................
............................................................................................................................................................................
d).......................................................................................................................................................................
............................................................................................................................................................................
............................................................................................................................................................................
2pct.
2. Termenul de cost este legat de ..............................................................................................
............................................................................................................................................................................
............................................................................................................................................................................
2pct.
3. Costul total poate fi definit ca..........................................................................................................
............................................................................................................................................................................
............................................................................................................................................................................
2pct.
4. Pragul de rentabilitate reprezinta....................................................................................................
...........................................................................................................................................................................
...................................................................................................................................................
2pct.
5. Ecuatia cost-volum-profit poate fi transpusa sub forma matematica prin
intermediul urmatoarei ecuatii:
............................................................................................................................................................................
............................................................................................................................................................................
2pct.
Teme de control:
1.Care este pretul corespunzator obtinerii unui profit de 8000 lei in

urmatoarele conditii: costul variabil unitar este de 20 lei, costul fix de
80000 lei, iar productia este de 1000 de bucati?
2. Realizati un referat cu tema “Analiza costurilor firmei”.
Bibliografie
1. Dennis Lock, Manualul Gower de Management, Editura Codesc, 2001

3. G. Vintila, Gestiunea financiara a întreprinderii, Editura didactica şi
pedagogica, Bucureşti, 2003
Implicarea analizei financiare în procesul de

fundamentare a deciziilor la nivel microeconomic
Acest modul este structurat pe 2 unitati de invatare(UI): U.I.1. –“Analiza

echilibrului financiar”, U.I.2.- “Analiza ratelor financiare”. Se aloca doua ore pentru
fiecare dintre ele.
• Intelegerea analizei lichiditate exigibilitate

• Definirea fondului de rulment si a necesarului de fond de rulment
• Explicarea ratelor de analiza financiara
Cuprins:
• Analiza echilibrului financiar (analiza lichiditate – exigibilitate

• Rate financiare de analiză a eficienţei utlilizării activelor
Implicarea analizei financiare în procesul de

fundamentare a deciziilor la nivel microeconomic
Pentru a participa la fundamentarea şi adoptarea unei decizii financiare trebuie

investigate realizările obţinute care, prin impactul exercitat asupra evoluţiei viitoare
a firmei, îl forţează pe manager să procedeze la un efort de gândire capabil să îi
schimbe raţionamentul. Dacă din punctul de vedere al unui investitor previzionarea
este cel mai important aspect, pentru managerul întreprinderii (general sau
financiar), analiza financiară reprezintă punctul de plecare pentru planificarea
acţiunilor viitoare. Analiza financiară urmăreşte să evidenţieze modalităţile de
realizare a echilibrului financiar (pe termen scurt şi termen mediu), precum şi
treptele de acumulare bănească, de rentabilitate ale întreprinderii. Analiza financiară
necesită culegerea şi prelucrarea unui ansamblu de informaţii care îmbracă forma
indicatorilor. Managerul financiar trebuie să lucreze cu indicatori reprezentativi cu
ajutorul cărora poate să controleze evoluţia activităţii financiare şi să contribuie la
dezvoltarea de ansamblu a întreprinderii.
Analiza echilibrului financiar
Analiza echilibrului financiar (analiza lichiditate – exigibilitate)
Conducerea întreprinderii este direct interesată ca, prin deciziile adoptate, să

facă faţă plăţilor şi să evite falimentul, facând dovada unui management financiar
de calitate, orientat spre constituirea şi utilizarea eficientă a resurselor. Din acest
motiv, deciziile financiare, fie că se referă la investiţii sau la finanţare, sunt rezultatul
analizei lichiditate – exigibilitate care are meritul de a pune în evidenţă riscul de
insolvabilitate a întreprinderii.
Analiza lichiditate – exigibilitate studiază, în vederea confruntării, gradul de

lichiditate al elementelor de activ şi gradul de exigibilitate al elementelor de pasiv.
Lichiditatea reprezintă capacitatea unui activ de a se transforma în bani,
fără termen, dar şi fără pierdere de valoare. Exigibilitatea exprimă însuşirea
unui pasiv de a deveni scadent la un anumit termen. În acest context, riscul
de insolvabilitate presupune imposibilitatea întreprinderii de a face faţă
pasivului exigibil cu activul sau disponibil.
Pregătirea datelor din bilanţul contabil într-o formă adecvată nevoilor de analiză
conduce la următoarea configuraţie a bilanţului financiar:
Activ = Nevoi Pasiv = Resurse
Activ imobilizat net • Capital social

(mai mare de un an) • Rezerve
• Profit net nerepartizat
• Imobilizări necorporale • Provizioane
• Imobilizări corporale • Datorii cu scadenţă mai mare de
• Imobilizări financiare un an.
Activ circulant net (mai mic de un an) Datorii cu scadenţă mai mică de un an
• Stocuri • furnizori
• Creanţe – clienţi • salariaţi
• Titluri de plasament • stat
• Disponibilităţi • bănci
Bilanţul financiar
Pe orizontală, schema bilanţului, redată mai jos, are două părţi: partea de
sus (nevoi, respectiv capitaluri permanente) care reflectă structura financiară prin
stabilitatea elementelor care-l compun şi partea de jos (nevoi, resurse temporare)
care evidenţiază dimpotrivă conjunctura, ciclul de activitate.
Pornind de la un anumit echilibru care trebuie să existe între durata unei
operaţii de finanţat şi durata mijloacelor de finanţare corespunzătoare, bilanţul
financiar pune în evidenţa două reguli principale ale finanţării, şi anume:
• nevoile permanente, de alocare a fondurilor băneşti vor fi acoperite din
capitaluri permanente, îndeosebi din capitaluri proprii;
• nevoile temporare vor fi, în mod normal, finanţate din resurse temporare.
Nerespectarea regulilor de finanţare va determina o situaţie de dezechilibru

financiar.
Cele două părţi ale bilanţului financiar, cuprinzând elementele de activ în

strânsă corespondenţă cu cele de pasiv, reflectă echilibrul financiar pe termen lung,
partea de sus, iar partea de jos surprinde echilibrul financiar pe termen scurt.
Analiza bilanţului financiar îşi propune să identifice starea de echilibru financiar

la nivelul firmei, la sfârşitul exerciţiului. Ea se derulează pe două direcţii majore care
fac obiectul detalierii, în continuare:
a. analiza fondului de rulment, necesarului de fond de rulment şi a trezoreriei

nete
b. analiza ratelor financiare
a) Triada fond de rulment – Necesar de fond de rulment – Trezorerie netă
Când sursele - permanente sunt mai mari decât necesităţile permanente de

alocare a fondurilor băneşti, întreprinderea dispune de un fond de rulment. Acest
excedent de resurse permanente degajat de ciclul de finanţare al imobilizărilor poate
fi utilizat sau “rulat” pentru reînnoirea activelor circulante. Fondul de rulment apare
ca o marja de securitate financiară care permite întreprinderii, să facă faţă fără
dificultate, riscurilor diverse pe termen scurt. Această marjă de securitate financiară
garantează solvabilitatea întreprinderii permiţând acesteia, în caz de probleme
comerciale, conservarea unei anumite autonomii, respectiv a unei independenţe
financiare faţă de creanţierii săi.
Noţiunea de fond de rulment poate avea mai multe formulări, două dintre
ele fiind: fondul de rulment net sau permanent, pe de o parte şi fondul de rulment
propriu, pe de altă parte.
Fondul de rulment permanent, determinat pe baza bilanţului financiar
(bilanţul lichiditate-exigibilitate), constituie un fond de rulment lichiditate sau fond
de rulment financiar (FRF) şi poate fi stabilit pe baza relaţiei:
FRF = CAPITALURI PERMANENTE – ACTIVE IMOBILIZATE
În această ipoteză, fondul de rulment financiar este o parte a capitalurilor

permanente degajată la etajul superior al bilanţului pentru a acoperi nevoi de
finanţare din partea de jos a bilanţului.
Pot exista următoarele situaţii:

1. Capitaluri permanente > Activ Imobilizat, situaţie în care avem de a face cu
un fond de rulment pozitiv (capitalurile permanente finanţează o parte din activele

circulante, după finanţarea integrală a imobilizărilor nete), ceea ce certifica o stare
de echilibru financiar pe termen lung.
2. Capitaluri permanente < Activ imobilizat, situaţie în care avem un FRF

negativ (absorbirea unei părţi din resursele temporare pentru finanţarea unor
nevoi permanente), ceea ce generează dezechilibru financiar. În principiu, firmele
caracterizate prin cicluri lungi de producţie ar trebui să înregistreze un fond de
rulment pozitiv relativ semnificativ, iar cele cu cicluri relativ scurte pot accepta
valori reduse ale indicatorului. Pentru firmele ce acţionează în comerţul en-
detail, în condiţiile în care societăţile en-gros permit plata mărfurilor după o
perioadă acceptabilă, un fond de rulment negativ se poate constitui ca o soluţie
satisfăcătoare.
3. Capitaluri permanente = Active imobilizate, situaţie mai puţin probabilă,

implică o armonizare totală a structurii resurselor cu necesităţile de alocare a
acestora.
Fondul de rulment propriu (FRP) este indicatorul care relevă gradul de

autonomie financiară. FRP se calculează prin diferenţa (excedentul) dintre capitalul
propriu şi activele imobilizate şi caracterizează starea de echilibru pe termen lung
realizat pe seama resurselor proprii. Un FRP negativ nu trebuie interpretat ca fiind
o situaţie nefavorabilă, cel puţin pe termen scurt, ci doar un potenţial semnal de
alarmă pentru viitor.
FR propriu = CAPITALURI PROPRII – IMOBILIZĂRI NETE
O altă formă a fondului de rulment o reprezintă fondul de rulment brut (FRB)

sau total. Conform legislaţiei româneşti FRB este egal cu activele circulante şi se
calculează ca diferenţă între activ şi activele imobilizate. Pe baza lui se calculează
indicatorul “gradul de acoperire a activelor circulante cu capital propriu”, ca raport
între fondul de rulment propriu şi fondul de rulment brut. Indicatorul exprimă partea
din activele circulante finanţată din resurse proprii excedentare, după finanţarea
activelor pe termen lung.
Valoarea informativă deosebită a fondului de rulment, conferită de poziţia

strategică a acestuia, de a realiza legătura între cele două părţi ale bilanţului
financiar, conduce la aprecierea analiştilor financiari ca fondul de rulment reprezintă
cel mai important indicator al echilibrului financiar lichiditate exigibilitate. În cele din
urma, fondul de rulment este rezultatul arbitrajului între finanţarea pe termen lung
şi cea pe termen scurt.
Pornind de la un anumit echilibru care trebuie să existe între nevoile temporare

şi resursele temporare, bilanţul pune în evidenţă un alt indicator de echilibru
financiar, denumit nevoia de fond de rulment (NFR).
NFR = Nevoi temporare – Resurse temporare

(exclusiv disponibilităţile) (exclusiv credite bancare pe termen scurt)
Necesarul de fond de rulment este diferenţa dintre banii blocaţi pentru
alcătuirea stocurilor şi formarea creanţelor clienţilor şi asimilatelor acestora, pe
de o parte, şi finanţarea înglobată în datoriile neachitate furnizorilor şi asimilatelor
acestora, pe de alta parte.
În legislaţia românească NFR se determină astfel:
NFR = Stocuri + Creanţe +Active de regularizare – Datorii curente – Pasive de regularizare
Dacă nevoia de fond de rulment este pozitivă, ea semnifică un surplus de nevoi

temporare, în raport cu resursele temporare posibile de mobilizat. Situaţia în care
nevoia de fond de rulment este pozitivă, poate fi considerată normală, numai dacă
este rezultatul unei politici de investiţii privind creşterea nevoii de finanţare a ciclului
de exploatare. În caz contrar, nevoia de fond de rulment poate evidenţia un decalaj
nefavorabil între lichiditatea stocurilor şi creanţelor, pe de o parte, şi exigibilitatea
datoriilor de exploatare, pe de altă parte, respectiv încetinirea încasărilor şi
urgentarea plăţilor.
Dacă nevoia de fond de rulment este negativă, ea semnifică un surplus de
resurse temporare, în raport cu nevoile corespunzătoare de capitaluri circulante.
Asemenea situaţie poate fi apreciată favorabil, dacă este rezultatul accelerării
rotaţiei activelor circulante şi al angajării de datorii cu scadenţe mai mari, adică s-au
urgentat încasările şi s-au relaxat plăţile.
Diferenţa dintre fondul de rulment financiar şi nevoia de fond de rulment

reprezintă trezoreria netă (TN).
TN = fond de rulment – nevoia de fond de rulment
Existenţa unei trezorerii nete pozitive certifică o stare de echilibru financiar la

nivelul întregii întreprinderi. Echilibrul financiar, evidenţiat prin acest indicator, este
explicat ca rezultat al posibilităţii firmei de a-şi asigura resursele necesare pe termen
scurt pe seama excedentului de resurse de finanţare disponibile pe termen lung. O
trezorerie netă negativă semnifică un deficit de trezorerie, o insuficienţă a surselor
permanente şi a celor ciclice. Deficitul de trezorerie trebuie acoperit prin credite pe
termen scurt, la cel mai mic cost de procurare.
Exemplu de analiză a echilibrului financiar al unei societăţi comerciale pe baza

bilanţului financiar.
mii lei
ACTIV An 2006 An 2007 Pasiv An 2006 An 2007
Imobilizări 1200 1415 Capitaluri proprii 1005 1120
Stocuri 360 495 Datorii pe t.lung 275 425
Clienţi 250 250 Datorii exploatare 450 500
Disponibilităţi 45 50 Credite trezorerie 85 165
ACTIV TOTAL 1815 2210 PASIV TOTAL 1815 2210
FR = 1545 – 1415 = 130 mii lei

FRP = 1120 – 1415 = - 295 mii lei
NFR = 745 – 500 = 245 mii lei
TN = 130 – 245 = - 145 mii lei
Din calculul indicatorilor de echilibru financiar se poate observa că echilibrul

financiar al întreprinderii este precar (FR < NFR), societatea comercială înregistrând
o trezorerie netă negativă. Necesarul de fond de rulment fiind cu mult mai mare
decât fondul de rulment permanent degajat de întreprindere, întreprinderea este
nevoită să apeleze la credite pe termen scurt.
Analiza indicatorilor FR, NFR, TN conduce la elaborarea a trei politici de

gestiune a ciclului de exploatare, cu efecte asupra rentabilităţii şi riscului:
1. Politica ofensiva / agresiva / de atac este riscantă, fiind promovată de

acei manageri care doresc realizarea unei cifre de afaceri mari cu stocuri minime.
Aceştia sunt dispuşi să accepte riscuri legate de lipsa de stoc, lipsa de lichidităţi şi
de insolvabilitate a întreprinderii. Ei mizează pe obţinerea unei rentabilităţi mult mai
ridicate ca urmare a accelerării vitezei de rotaţie şi a creşterii gradului de lichiditate
a activelor circulante.
Având în vedere că FR < NFR, finanţarea necesarului financiar al exploatării se
bazează pe resurse ciclice posibil de mobilizat (datorii de exploatare, credite bancare
pe termen scurt etc.) care în general au cele mai mici costuri de procurare, acestea
prezintă o anumită nesiguranţă în procesul reînnoirii lor, generată de riscul lipsei de
capital şi al creşterii ratei dobânzii.
2. Politica defensivă (de apărare) este practicată de conducătorii prudenţi

şi îşi propune realizarea unei cifre de afaceri mari cu stocuri şi lichidităţi ridicate.
Conducătorii prudenţi nu acceptă riscul rupturii de stoc curent, chiar cu preţul unei
rentabilităţi mai scăzute. În consecinţă, pentru orice creştere a cifrei de afaceri,
managerii se preocupă şi de creşterea corespunzătoare a stocurilor care asigură
continuitatea activităţii de exploatare. Finanţarea necesarului financiar al exploatării

se realizează în special din resurse permanente (fond de rulment) care au costuri
de procurare mai mari, dar şi o acoperire suficientă împotriva riscului de reînnoire a
creditelor şi a creşterii ratei dobânzii; altfel spus, deşi politica este costisitoare şi mai
puţin rentabilă, este mai prudentă.
3. Politica echilibrată are un efect neutru, deoarece armonizează contradicţia

dintre rentabilitate şi risc. Politica echilibrată este recomandată, deoarece menţine
fondul de rulment la nivelul mediei fluctuaţiilor nevoii de fond de rulment. Totodată,
aceasta politică de echilibru între fondul de rulment şi nevoia de fond de rulment
este şi cea care asigură cel mai bine realizarea obiectivelor financiare de rentabilitate
şi lichiditate; astfel creşte gradul de utilizare a disponibilităţilor băneşti proprii,
diminuându-se aşa-numitele lichidităţi “leneşe”, cu impact asupra sporirii capacităţii
de plata a întreprinderii. Prin urmare, întreprinderea va recurge într-o proporţie
mai redusa la credite pe termen scurt, având posibilitatea de a-şi utiliza mai bine
propriile lichidităţi, consolidându-şi în acest mod autonomia financiară.
Termeni-cheie
• fond de rulment
• necesar de fond de rulment
• trezorerie neta
Rezumat:
La nivelul bilantului financiar trebuie urmarita asigurarea echilibrului dintre
active si pasive in functie de lichiditatea, respectiv exigibilitatea acestora, pe termen
lung, scurt si la nivelul trezoreriei.
Lichiditatea reprezintă capacitatea unui activ de a se transforma în bani, fără
termen, dar şi fără pierdere de valoare. Exigibilitatea exprimă însuşirea unui pasiv
de a deveni scadent la un anumit termen
1. Cum interpretati un fond de rulment permanent pozitiv intalnit in cazul unei
firme cu activitate in comertul en-gross?
2. Cum se calculeaza necesarul de fond de rulment?
Analiza ratelor financiare
b) Analiza ratelor financiare şi efectele sale
Aprofundarea studiului situaţiei financiare a întreprinderii se realizează prin

analiza ratelor financiare. Această analiza arată în ce măsura firma îşi poate onora
obligaţiile de plată, cât de mult se poate finanţa prin credite, cât de eficient sunt
utilizate activele de care dispune şi, nu în ultimul rând care este eficienţa echipei
manageriale.
1. Rate financiare de analiza a capacităţii de plată.
Majoritatea analiştilor financiari consideră că prima preocupare a unui manager

este de a vedea dacă firma pe care o conduce poate să îşi onoreze obligaţiile de
plată cu scadenţă în viitorul apropiat.
În acest scop se calculează doi indicatori: lichiditatea curenta şi lichiditatea
imediată sau testul acid.
Lichiditatea curentă este definită prin raportul dintre activele curente

(circulante) şi datoriile curente.
Lc = Active circulante / Datorii curente
Valoarea recomandată acceptabilă este în jurul valorii de 2.
Pentru a identifica rapid starea de lichiditate la nivelul unei firme se calculează

lichiditatea imediată (Li) determinată astfel:
Li = Active circulante – Stocuri / Datorii curente
În logica de interpretare a acestui indicator, stocurile, deşi constituie active

circulante, sunt caracterizate printr-o lichiditate mai redusă şi oarecum incerta,
motiv pentru care firma trebuie sa se asigure ca poate face fata plăţilor scadente pe
termen scurt, numai pe seama activelor uşor transformabile în lichidităţi. Ca valoare
recomandată pentru acest indicator putem reţine nivelul de 0,8.
2. Rate financiare de analiză a eficienţei utlilizării activelor
Gradul de eficienţă cu care firma utilizează activele de care dispune trebuie să

reprezinte o preocupare continuă a managerilor financiari, în vederea asigurării unui
anumit echilibru între cifra de afaceri şi activele firmei. Este un fapt dovedit că o cifră
de afaceri mare nu este acelaşi lucru cu obţinerea unui profit mare.
De exemplu, chiar dacă o întreprindere are de primit bani de la clienţi şi în
bilanţ acest lucru apare în activ, dacă clienţii nu plătesc la timp se poate ajunge rapid
în starea de insolvenţă (nu exista bani pentru plata furnizorilor, salariilor, obligaţiilor
fiscale etc.) De asemenea, firma poate avea stocuri înregistrate în contabilitate la o
anumită valoare, dar dacă ele sunt vechi sau depreciate, valoarea lor reala este mult
mai mică.
Pentru a afla eficienţa cu care sunt utilizate activele, se pot folosi următorii
indicatori:
• Rata de rotaţie a stocurilor constituie unul dintre cei mai relevanţi indicatori
legaţi de activitatea firmei. În condiţiile desfăşurării unei activităţi eficiente, este
recomandabil că durata de rotaţie a stocurilor să fie limitată la nivelul duratei
normale de rotaţie a ciclului de producţie. Relaţiile de calcul al ratelor de rotaţie
a stocurilor sunt prezentate în continuare:
Analiza stării de performanţă financiară a întreprinderii
• Rata de rotaţie a debitelor–clienţi constituie un indicator relevant pentru

firmele ce realizează vânzări pe credit (comercial). Ca relaţii de calcul se pot
obţine:
Cu ajutorul acestui indicator se poate aprecia eficacitatea întreprinderii în

colectarea creanţelor sale. O valoare în creştere a indicatorului poate indica probleme
legate de controlul creditelor comerciale acordate clienţilor şi, în consecinţă, creanţe
greu de încasat (clienţi răuplatnici).
• Rata de rotaţie a activelor imobilizate se va calcula într-o manieră similară

relaţiilor de mai înainte:
Este recomandată compararea cu indicatorii caracteristici firmelor concurente şi

cu cei înregistraţi în exerciţiile anterioare.
3. Rate financiare de analiză a eficienţei echipei manageriale
Obţinerea profitului este motivaţia oricărei afaceri şi rezultatul unui ansamblu

de decizii strategice şi tactice ale managerilor. Pentru a măsura eficienţa cu care
este condusă o afacere din punct de vedere al profitabilităţii, se pot folosi următorii
indicatori:
• Rata profitului arată profitul obţinut la o unitate monetară din cifra de afaceri
şi se calculează prin raportarea profitului net (după plata impozitelor) la cifra de
afaceri, astfel:
unde: Rp = rata profitului
Obţinerea unei rate cât mai mari a profitului trebuie sa fie un obiectiv urmărit
de orice manager de întreprindere.
• Rentabilitatea investiţiilor măsoară gradul de rentabilitate al întregului capital

investit în firma şi se calculează ca raport între profitul net şi valoarea totală a
activelor astfel:
unde: Ri = rentabilitatea investiţiilor
• Rata rentabilităţii financiare măsoară gradul de rentabilitate al investiţiei făcute

de acţionari. Această rată este cea mai interesantă pentru acţionarii unei firme,
arătându-se adevărata valoare a investiţiei făcute.
unde: Rf = rata rentabilităţii financiare
Rezumat:
Aprofundarea studiului situaţiei financiare a întreprinderii se realizează
prin analiza ratelor financiare. Această analiza arată în ce măsura firma îşi poate
onora obligaţiile de plată, cât de mult se poate finanţa prin credite, cât de eficient
sunt utilizate activele de care dispune şi, nu în ultimul rând care este eficienţa echipei
manageriale.
1.Ce rate de lichiditate cunoasteti si care este interpretarea economica a acestora?

2. Treceti in revista ratele financiare de analiză a eficienţei utlilizării activelor.
1. Capacitatea unei firme de a-si onora in orice clipa datoriile reprezinta:
a. Lichiditatea;
b. Solvabilitatea;
c. capacitatea de plata;
d. niciuna din cele de mai sus.
2pct.
2. Fondul de rulment are ca principala destinatie:
a. finantarea activului fix;
b. finantarea activului circulant;
c. finantarea disponibilului din casa si din contul de la banca;
d. rambursarea creditelor bancare.
2pct.
3. Calculul necesarului de fond de rulment se face dupa relatia:
a. nevoi temporare – resurse temporare;
b. capitaluri permanente - active imobilizate;
c. capitaluri proprii – active circulante;
d. active circulante – capitaluri permanente.
2pct.
4.Fondul de rulment reprezinta.............................................................................................................
............................................................................................................................................................................
...........................................................................................................................................................................
...........................................................................................................................................................................
...........................................................................................................................................................................
2pct.
5. Trezoreria neta se calculeaza............................................................................................................

..........................................................................................................................................................................
..........................................................................................................................................................................
..........................................................................................................................................................................
..........................................................................................................................................................................
2pct.
Teme de control
Sa se realizeze analiza echilibrului financiar al unei societăţi comerciale pe

baza urmatorului bilanţului financiar.
mii lei
ACTIV An 2008 An 2009 Pasiv An An

2008 2009
Imobilizări 1100 1315 Capitaluri 905 1020
proprii
Stocuri 250 385 Datorii pe 165 315
t.lung
Clienţi 150 150 Datorii 350 400
exploatare
Disponibilităţi 45 50 Credite 125 165
trezorerie
ACTIV TOTAL 1545 1900 PASIV 1545 1900
TOTAL
Bibliografie

Raspuns la testele de autoevaluare: 1a, 2b, 3°
Analiza stării de performanţă financiară a între-

prinderii

• Definirea soldurilor intermediare de gestiune

• Explicarea constructiei in cascada a indicatorilor
• Intelegerea capacitatii de autofinantare
Cuprins:
• Analiza soldurilor intermediare de gestiune

• Analiza capacităţii de autofinanţare
Analiza soldurilor intermediare de gestiune
Fundamentarea deciziilor financiare în vederea optimizării constituirii şi utilizării

resurselor necesită că demersul analizei financiare să fie îndreptat nu numai către
modalităţile de realizare a echilibrului financiar, ci spre urmărirea treptelor de
acumulare bănească. Astfel se justifică analiza stării de performanţă financiară a
întreprinderii care se derulează pe bază contului de rezultate. Dacă bilanţul exprimă
starea patrimonială la care s-a ajuns la încheierea exerciţiului, atunci contul de
rezultate exprimă cum s-a ajuns la respectiva stare patrimonială finală, care au fost
fluxurile de venituri şi de cheltuieli care au marcat traiectoria evoluţiei întreprinderii
de la începutul până la sfârşitul exerciţiului. Analiza performanţelor financiare
efectuată pe baza contului de profit şi pierdere se mai numeşte şi analiza rezultatelor
întreprinderii. Acest tip de analiză financiară are două componente majore: soldurile
intermediare de gestiune (SIG) şi capacitatea de autofinanţare, de real interes
pentru managerii financiari. Soldurile intermediare de gestiune oferă informaţii cu
privire la profitabilitatea firmei pe diverse paliere. Acestea pot fi determinate de
caracteristici de activitate, dar şi de monetaribilitate (definind prin acest indicator
calitatea elementelor de venituri de a fi încasabile, respectiv a celor de cheltuieli de
a fi plătibile; cu alte cuvinte, de a se manifesta ca nişte fluxuri monetare, de cash)
sau de participare a anumitor stakeholderi la distribuirea rezultatelor financiare.
Utilitatea cunoaşterii acestor indicatori rezidă în faptul că o parte dintre ei sunt
utilizaţi efectiv la întocmirea anumitor documente financiare, atât de analiză, cât şi
de previziune şi s-au transformat în veritabile instrumente de management financiar,
în contextul problemelor legate de asigurarea lichidităţii anumitor firme româneşti.
La rândul său, analiza capacităţii de autofinanţare îl ajută pe managerul financiar
să aprecieze independenţa financiară a firmei şi să afle dacă poate finanţa prin efort
propriu investiţiile viitoare.
5.1 Analiza soldurilor intermediare de gestiune
Soldurile intermediare de gestiune (SIG) reprezintă paliere succesive în

formarea rezultatului final. Construcţia în trepte a indicatorilor pornind de la cel mai
cuprinzător (producţia exerciţiului + marja comercială) şi încheind cu cel mai sintetic
(rezultatul net al exerciţiului), a sugerat denumirea seriei lor de cascadă soldurilor
intermediare de gestiune. Fiecare sold intermediar reflectă rezultatul gestiunii
financiare la treapta respectivă de acumulare.
Soldurile intermediare de gestiune propriu-zise sunt cinci şi anume: valoarea
adăugată, excedentul brut de exploatare (EBE), profitul din exploatare, profitul
curent şi profitul net. Însă în determinarea valorii adăugate intră doi indicatori
importanţi: marja comercială şi producţia exerciţiului.
Cheltuieli Venituri
(-) Consumuri externe (de la terţi) (+) Vânzări (cifra de afaceri) la preţ de facturare,
(-) Variaţia stocurilor materiale fără TVA
1 (=) VALOAREA ADĂUGATĂ (±) Producţia stocată (variaţia stocurilor, la cost
complet)
(-) Salarii şi alte cheltuieli sociale (+) Producţia imobilizată, la cost de producţie
(-) Impozite, taxe, vărsăminte (+) Subvenţii de exploatare
2 (=) EBE (+) Reluări asupra provizioanelor
(-) Amortizări şi provizioane calculate (+) Alte venituri din exploatare
(-) Alte cheltuieli de exploatare
3 (=) Profitul din exploatare
(-) Cheltuieli financiare (+) Venituri financiare
4 (=) Profit curent
(-) Cheltuieli extraordinare
(+) Venituri extraordinare
(-) Participarea salariaţilor la profit
(-) Impozit pe profit
5 (=) Profit net
Marja comerciala cuantifica nivelul de performanţă financiară înregistrat de

firmă din activitatea comercială. Ca modalitate de calcul, indicatorul trebuie să
ţină cont de toate veniturile şi cheltuielile legate de activitatea de comercializare a
mărfurilor:
Marja comercială = Venituri din vânzarea mărfurilor – Costul mărfurilor vândute
Dacă cifra de afaceri este un indicator de volum al activităţii, atunci mărimea

adaosului comercial generat de cifra de afaceri este indicatorul indispensabil în
aprecierea gestiunii unei întreprinderi comerciale. Mărimea marjei comerciale este
un element care trebuie apreciat în funcţie de tipul politicii de vânzare promovată
de întreprindere. De exemplu, marjele comerciale ridicate corespund, în general,

întreprinderilor specializate în comerţ de lux sau comerţ tradiţional care asigură şi
service după vânzare.
Producţia exerciţiului este specifică activităţii industriale şi include valoarea
bunurilor şi serviciilor “fabricate” de întreprindere pentru a fi vândute, stocate sau
utilizate pentru nevoile proprii. Drept urmare, producţia exerciţiului va include trei
elemente: producţia vândută, producţia stocată şi producţia imobilizată.
Producţia exerciţiului se diferenţiază de cifra de afaceri. Astfel, la întreprinderile
cu activitate mixtă, cifra de afaceri evidenţiază vânzările de mărfuri şi producţia
vândută, în timp ce la întreprinderile industriale cifra de afaceri reflectă doar
producţia vândută. Cifra de afaceri poate să genereze o imagine deformată asupra
întreprinderii, deoarece ignoră anumite aspecte esenţiale privind activitatea
acesteia. Se pot remarca decalajele între momentul fabricării şi cel al facturării, care
antrenează variaţia stocurilor, precum şi producţia imobilizată care uneori poate
înregistra valori semnificative.
Valoarea adăugată cuantifică exact plusul de valoare adăugat de firmă prin
activitatea desfăşurată. Valoarea adăugată se calculează pornind de la producţia
exerciţiului majorată cu marjă comercială şi diminuată cu consumurile de bunuri şi
servicii furnizate de terţi pentru aceasta producţie:
Valoarea adăugată = Producţia exerciţiului + Marja comercială – Consumuri de la

terţi = Marja comercială + (Producţia exerciţiului + Venituri din producţia stocată
+ Venituri din producţia imobilizată) – (Cheltuieli cu materii prime + Cheltuieli
cu materiale consumabile + Cheltuieli cu energie şi apa + Cheltuieli cu lucrări şi
servicii executate de terţi)
Valoarea adăugată poate fi interpretată şi ca un potenţial de remunerare a

stakeholderilor din cadrul firmei, înţelegând prin acest termen investitorii de capital
(acţionari şi creditori) şi angajaţii (salariaţi diverşi şi manageri), la care se adaugă
statul. Fluxurile prin care sunt remuneraţi aceşti “parteneri” ai întreprinderii şi care
se deduc treptat din valoarea adăugată creată sunt următoarele:
- cheltuieli de personal, ce asigură remunerarea salariaţilor implicaţi în
desfăşurarea procesului de producţie;
- impozitele şi taxele, ce revin statului ca plată pentru asigurarea cadrului de
desfăşurare a activităţii întreprinderii;
- amortizarea, o cheltuială calculată de întreprindere în scopul asigurării
reînnoirii capacităţilor actuale de producţie;
- cheltuielilor financiare, reprezentând dobânzile ce revin creditorilor pentru
creditele pe care aceştia le acordă în scopul finanţării afacerii;
- profitul net (nerepartizat sau distribuit ca dividende), prin care se remunerează
proprietarii întreprinderii pentru capitalurile pe care aceştia le-au avansat în

afacere.
Prin raportarea mărimii acestor fluxuri la valoarea adăugată, din care au fost
repartizate, se obţin procente pentru fiecare destinaţie. Evoluţia în timp a acestor
procente sau compararea lor cu cele specifice altor firme din acelaşi sector de
activitate reflectă, pentru întreprinderea analizată, caracteristicile politicii sale privind
remunerarea celor implicaţi în desfăşurarea propriei activităţi. Acest tip de analiză va
scoate în evidenţa cât şi în ce mod este repartizată valoarea creată de întreprindere
către stakeholderi. Fluctuaţiile înregistrate la nivelul procentelor de repartiţie au
ca factori determinanţi evoluţia sortimentelor de produse realizate, tehnologiilor,
volumului de producţie, productivităţii şi a preţurilor.
Din punct de vedere al managementului financiar, noţiunea de valoare
adăugată trebuie utilizată cu prudenţă. Sporirea valorii adăugate nu este neapărat un
semn de prosperitate pentru întreprindere, dacă se realizează pe fondul deteriorării
performanţelor comerciale şi înrăutăţirii trezoreriei. De asemenea, creşterea valorii
adăugate mai poate fi rezultatul creşterii stocurilor de produse finite fabricate
la un nivel ridicat al costurilor, pe care piaţa va fi incapabilă să le absoarbă, prin
practicarea unor preţuri mari.
Următorul sold este reprezentat de excedentul brut de exploatare (EBE),
ce scoate în evidenţă fluxurile de numerar implicate în activitatea de exploatare
a întreprinderii, mărimea sa fiind data de diferenţa dintre acestea. În condiţiile în
care întreprinderea realizează un câştig din activitatea sa de exploatare, acest sold
intermediar poartă denumirea de excedent brut de exploatare, în caz contrar, când
sunt obţinute pierderi, avem de-a face cu o insuficienţă brută de exploatare.
Excedentul brut de exploatare = Valoarea adăugată + Venituri din subvenţii

de exploatare – Cheltuieli cu impozite, taxe şi vărsăminte asimilate – Cheltuieli
cu remuneraţiile personalului – Cheltuieli privind asigurările sociale şi protecţia
socială.
Excedentul brut de exploatare realizat de o întreprindere ne indică mărimea

resurselor de finanţare rezultate din activitatea sa de exploatare. Veniturile şi
cheltuielile calculate de întreprindere din considerente pur fiscale şi având ca
scop orientarea unei părţi din resursele realizate către menţinerea capacităţilor
de producţie existente (amortizările şi provizioanele constituite) nu se regăsesc
în calculul acestui sold intermediar de gestiune, urmând a fi deduse atunci când
se estimează mărimea rezultatului de exploatare realizat de întreprindere. Ca
urmare, excedentul brut de exploatare, nefiind influenţat de politica de investiţii a
întreprinderii (ce se răsfrânge asupra nivelului amortizării calculate), respectiv de
politica sa financiară (concretizată în nivelul cheltuielilor şi veniturilor financiare) ,
reprezintă o bună bază de comparaţie a profitabilităţii firmelor concurente. Astfel
Diagnosticul rentabilitatii şi al riscului întreprinderii
este determinată mărimea capacităţii de autofinanţare rezultată din activitatea lor

de exploatare. Cu cât aceasta este mai semnificativă, cu atât întreprinderea este mai
profitabilă.
Rezultatul din exploatare este calculat şi raportat de către întreprindere

în cadrul situaţiilor sale financiare şi reprezintă diferenţa existentă între veniturile
şi cheltuielile totale implicate de activitatea de exploatare a firmei. Acest sold
intermediar de gestiune este influenţat de politica de investiţii a întreprinderii şi ne
arată în mod indirect suma din resursele create de întreprindere prin activitatea sa
de exploatare direcţionată către menţinerea dotărilor materiale ale firmei.
Rezultatul din exploatare = EBE + (Venituri din provizioane pentru exploatare +

Alte venituri din exploatare) – (Cheltuieli cu amortizările şi provizioanele pentru
exploatare + Alte cheltuieli de exploatare)

Rezultatul curent sau profitul înainte de impozit este determinat atât de
rezultatul exploatării normale şi curente, cât şi de cel al activităţii financiare, deci
reprezintă rezultatul tuturor operaţiunilor curente ale întreprinderii.
Rezultatul curent = Rezultatul exploatării + Venituri financiare – Cheltuieli

financiare
Rezultatul curent permite analiza dinamicii rezultatelor curente ale întreprinderii

pe mai multe exerciţii succesive, deoarece nu este perturbat de elemente
extraordinare.
Rezultatul net al exerciţiului exprimă mărimea absolută a rentabilităţii
financiare cu care vor fi remuneraţi acţionarii pentru capitalurile proprii subscrise.
Rezultatul net se determină prin scăderea impozitului pe profit din rezultatul curent.
Profitul net trebuie susţinut de existenţa unor disponibilităţi monetare reale,
altfel el rămâne doar un potenţial de finanţare. Profitul net urmează să fie distribuit
sub forma dividendelor sau / şi să se reinvestească în întreprindere.
În condiţiile în care la nivelul rezultatului net se vor înregistra pierderi, acestea
se suportă de către proprietari în contul profiturilor viitoare aşteptate (pierderea
este reportată pentru exerciţiul financiar următor). Dacă întreprinderea continuă să
obţină pierderi şi în exerciţiile financiare următoare, averea acumulată de proprietari
în perioadele anterioare de profitabilitate a firmei se va reduce; acest fapt se
materializează prin diminuarea valorii capitalului propriu.
În concluzie, analiza performanţelor întreprinderii cu ajutorul soldurilor
intermediare de gestiune oferă indicii cu privire la modul în care este creată şi,
respectiv, transferată valoarea în cadrul firmei. Se pot identifica astfel problemele de
management sau chiar de management strategic al întreprinderii.
Diagnosticul rentabilităţii şi al riscului întreprinderii
Analiza capacităţii de autofinanţare
5.2 Analiza capacităţii de autofinanţare
Capacitatea de autofinanţare exprimă în termeni monetari (de încasări şi

plăţi) capacitatea firmei de a-şi asigura dezvoltarea prin mijloace financiare proprii.
Literatura de specialitate a consacrat două metode de calcul al acesteia, cunoscute
sub numele de metoda deductibilă (numita şi substractivă), respectiv metoda
adiţională.
Metoda deductibilă ia în calcul toate încasările şi plăţile potenţiale implicate de
veniturile şi cheltuielile realizate de întreprindere, astfel:
CAF = Venituri încasabile – Cheltuieli plătibile
Trecând prin cascada soldurilor intermediare de gestiune, relaţia de calcul

devine:
CAF = EBE + Alte venituri din exploatare – Alte cheltuieli din exploatare + Venituri
financiare – Cheltuieli financiare + Venituri excepţionale – Cheltuieli excepţionale –
Impozit pe profit
Pentru ca mărimea acestui indicator să fie un reper în previzionarea capacităţii

de autofinanţare viitoare a întreprinderii, ar trebui excluse din calculul său veniturile
încasabile, respectiv cheltuielile plătibile cu caracter excepţional. Astfel se explică
faptul că nu au fost luate în considerare veniturile şi cheltuielile extraordinare sau
veniturile din vânzarea activelor şi alte operaţii de capital, veniturile din subvenţii
pentru investiţii, cheltuielile privind activele cedate şi alte operaţii de capital.
La acelaşi rezultat se va ajunge şi în cazul aplicării metodei adiţionale. În
acest caz, perspectiva este alta: pornind de la profitul net realizat, sunt eliminate
toate elementele de venituri calculate şi sunt adăugate cheltuielile calculate pentru
exerciţiul financiar respectiv (în general amortizări şi provizioane constituite).
CAF = Profit net – Venituri calculate + Cheltuieli calculate
Pornind de la informaţiile reflectate de noua raportare a contului de profit şi

pierdere, relaţia de calcul devine:
CAF = Rezultatul net al exerciţiului – Venituri din vânzarea activelor şi alte operaţii
de capital – Venituri din subvenţii pentru investiţii + Ajustarea valorii imobilizărilor
corporale şi necorporale + Ajustarea valorii activelor circulante + Ajustarea privind
provizioanele pentru riscuri şi cheltuieli + Cheltuieli privind activele cedate şi alte
operaţii de capital
Aşadar, diferenţa dintre cele doua metode constă în faptul că metoda
deductibilă porneşte de la EBE, în timp ce metoda adiţională pleacă de la rezultatul
net al exerciţiului. Analiştii financiari recomandă metoda adiţională atunci când se
iau în calcul amortizările şi provizioanele, iar pe cea deductibilă atunci când se iau în
calcul veniturile din exploatare şi cele financiare.
Indiferent de modul de calcul, CAF nu are decât un caracter potenţial, dacă nu
este susţinută prin mijloace financiare efective. Pentru faptul că ia în calcul fluxurile
de încasări şi plăţi potenţiale, în cazul unei economii cu mari blocaje financiare, acest
indicator îşi pierde mult din puterea sa informativă.
- Termeni cheie:
- • solduri intremediare de gestiune
- • marja comerciala
- • valoare adaugata
- • excedent brut de exploatare
- • rezultatul din exploatare
- • rezultatul curent
Rezumat:
Analiza performanţelor financiare efectuată pe baza contului de profit şi
pierdere se mai numeşte şi analiza rezultatelor întreprinderii. Acest tip de analiză
financiară are două componente majore: soldurile intermediare de gestiune (SIG)
şi capacitatea de autofinanţare, de real interes pentru managerii financiari.
Soldurile intermediare de gestiune oferă informaţii cu privire la profitabilitatea firmei
pe diverse paliere. Acestea pot fi determinate de caracteristici de activitate, dar şi
de monetaribilitate (definind prin acest indicator calitatea elementelor de venituri de
a fi încasabile, respectiv acelor de cheltuieli de a fi plătibile; cu alte cuvinte, de a
se manifesta ca nişte fluxuri monetare, de cash) sau de participare a anumitor
stakeholderi la distribuirea rezultatelor financiare.
La rândul său, analiza capacităţii de autofinanţare îl ajută pe managerul financiar
să aprecieze independenţa financiară a firmei şi să afle dacă poate finanţa prin
efort propriu investiţiile viitoare.
1. Pentru care dintre soldurile intermediare de gestiune optati pentru a aprecia
performanta unei firme de comert?
2. Ce informatii putem obtine despre performanta unei intreprinderi din analiza
capacitatii sale de autofinantare?
Teme de control
1. Realizati un referat cu tema “Soldurile intermediare de gestiune”.
2. Realizati un referat cu tema “Capacitatea de autofinantare a firmei”
Bibliografie
Diagnosticul rentabilităţi şi al riscului întreprin-

derii
Acest modul este structurat pe 2 unitati de invatare(UI): U.I.1. –“Analiza

echilibrului financiar. Diagnosticul rentabilitatii”, U.I.2.- “Diagnosticul riscului”. Se
aloca doua ore pentru fiecare dintre ele.
• Intelegerea metodelor utilizate în elaborarea diagnosticului rentabilităţii si al

riscului;
• Trecerea in revista a diverselor categorii de risc
Cuprins:
• Metode utilizate în elaborarea diagnosticului rentabilităţii şi al riscului;

• Implicarea sistemului ratelor în diagnosticarea rentabilităţii întreprinderii
• Diagnosticul riscului. Tipologia riscului
• Modalităţi de măsurare a riscului
• Metode de apreciere a riscului de faliment a întreprinderii
Diagnosticul rentabilităţi şi al riscului întreprinderii
Diagnosticul rentabilităţii
6.1 Metode utilizate în elaborarea diagnosticului rentabilităţii şi

al riscului
Diagnosticul rentabilităţii şi al riscului unei societăţi comerciale ocupă locul

central în cadrul analizelor financiare efectuate atât de managerul financiar, cât şi de
diverse instituţii de specialitate. Diagnosticul este precedat de analiza şi reprezintă
fundamentul deciziilor financiare tactice şi strategice adoptate de întreprindere.
Prelucrarea indicatorilor se poate realiza prin două metode: metoda comparaţiei şi
metoda analogiilor cu situaţii strategice – tip.
Metoda comparaţiei se poate realiza sub următoarele forme:

• Comparaţia realizări/previziuni este mai frecventă şi cea mai utilă pentru
controlul activităţii economico-financiare.
• Comparaţia în timp (dinamică) permite formularea de concluzii privind
evoluţia situaţiei financiare.
• Comparaţia în spaţiu (între întreprinderi) se poate efectua direct sau
indirect. Comparaţia directă este mai greu de realizat datorită secretului
profesional, comparaţia indirectă se poate realiza în baza datelor statistice ce
vizează grupe de întreprinderi, pe ramuri sau sectoare de activitate.
• Comparaţia normativă presupune folosirea unor indicatori (coeficienţi) tip
adoptaţi adesea în afara întreprinderii (banca, bursa etc.)
Metoda analogiilor cu situaţii strategice se bazează pe o cunoaştere
foarte bună a situaţiilor critice prin care poate trece o întreprindere din punct de
vedere financiar, ca urmare a experienţei dobândite şi a înregistrării unui număr
mare de cazuri tip. Pe aceasta bază se formează o cultură financiară care permite
managerului să interpreteze cazurile particulare.
Astfel de situaţii tip pot fi determinate de: suprastocare, supraexpansiune,
vânzare sub posibilităţi şi de o clientelă proastă.
Suprastocarea determină imobilizări de fonduri proprii sau credite bancare
şi generează efecte negative sub aspectul creşterii cheltuielilor cu dobânzile, cu
păstrarea, depozitarea şi manipularea stocurilor, blocarea spaţiilor de depozitare,
perisabilităţi. Consecinţa suprastocării este încetinirea vitezei de rotaţie şi micşorarea
ratei rentabilităţii.
Supraexpansiunea / expansiunea necontrolată face ca întreprinderile să nu-
şi mai poată controla problemele de trezorerie pe care le ridica o creştere economică
necontrolată. În perioada supraexpansiunii cresc stocurile şi soldul contului clienţi
într-un ritm egal sau superior cifrei de afaceri.
Vânzarea sub posibilităţi / nerealizarea cifrei de afaceri poate fi determinată
de:
• O proastă adaptare a mărfurilor la exigenţele pieţei;
• Existenţa unor mărfuri de proastă calitate
• O conjunctură economică nefavorabilă pe ramură
Indiferent de cauză, fenomenul se reflectă în creşterea stocurilor, generând
lipsa de lichidităţi.
Clientela proastă înseamnă derularea afacerilor fie cu clienţi dubioşi, fie cu
clienţi scumpi. Clienţii dubioşi sunt cei care plătesc greu sau deloc. Clienţii scumpi/
costisitori sunt, de regulă, buni platnici, dar crează cheltuieli mai mari prin exigenţele
lor privind modul de ambalare, lotizare, expediere a mărfurilor.
6.2 Implicarea sistemului ratelor în diagnosticarea rentabilităţii

întreprinderii
Evaluarea eficientă a unei întreprinderi nu presupune utilizarea unui număr cât

mai mare de rate, ci alegerea, analiza şi interpretarea acelor rate care răspund cel
mai bine obiectivelor urmărite de analistul economico-financiar.
a) rata de rentabilitate a capitalului investit de proprietari sau rata

financiara este determinată după formula:
Rf = Pn / Cipr
unde : Rf = rentabilitate financiară

Pn = profitul ce revine proprietarilor
Cipr = capitalurile investite de proprietari

Rentabilitatea financiară este cea mai importantă rată a unei întreprinderi,
deoarece în funcţie de mărimea acesteia acţionarii iau decizia de a investi sau de
a se retrage dintr-o afacere. Ca urmare, majoritatea analizelor financiare studiază
această rată, în scopul de a găsi diverse căi de ameliorare a nivelului indicatorului.
b) rata de rentabilitate a capitalului investit de creditori
Rrci = Cheltuieli privind dobânzile / Datorii financiare
Estimarea ratei de rentabilitate a capitalurilor investite de creditori presupune

raportarea rezultatului distribuit creditorilor întreprinderii la suma capitalurilor
împrumutate de la aceştia pe durata exerciţiului financiar. În categoria capitalurilor
investite de creditori se includ nu numai creditele bancare, ci şi creditele comerciale
primite de la furnizori sau de la stat, ce pot fi iniţial gratuite, însă treptat devin
oneroase prin plata de penalităţi de întârziere.
c) rata de rentabilitate economică
Rre = Rezultatul din exploatare net / Activ economic =

= Profit net + Dobânzi / Capitaluri proprii + Datorii financiare

Rata de rentabilitate economică a întreprinderii reprezintă rata de rentabilitate
a ansamblului capitalurilor atrase de aceasta de la proprietarii şi creditorii săi. Într-o
accepţiune mai largă, rata rentabilităţii economice exprimă eficienţa capitalului
economic alocat activităţii productive a întreprinderii. Mărimea sa este strâns legată
de nivelul rentabilităţilor obţinute de fiecare investitor de capitaluri în parte. Rata
rentabilităţii economice trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:
• rata rentabilităţii economice trebuie să fie mai mare decât rata inflaţiei pentru
a asigura menţinerea valorii sale;
• rata rentabilităţii economice trebuie să permită întreprinderii reînnoirea şi
creşterea activelor sale într-o perioadă de timp cât mai redusă.
Diagnosticul riscului
6.3 Diagnosticul riscului. Tipologia riscului
În economia de piaţă, întreaga existenţă a întreprinderii este legată de risc,

deoarece rezultatele prezente şi viitoare se află sub influenţa unor evenimente
neprevăzute. În practică este chiar alarmantă frecvenţa situaţiilor în care investiţii
promiţătoare devin pierderi de răsunet.
Analizele financiare permit o apreciere rapidă şi sintetică a riscului. O
întreprindere cu rentabilitate, solvabilă, care are o structură financiară coerentă
şi adaptabilă la schimbări, teoretic nu prezintă risc. Cu toate acestea şi ea este
expusă riscului, întrucât este nevoită să suporte în permanenţă un anumit grad
de incertitudine generat de mediul economic şi cel financiar în care îşi desfăşoară
activitatea.
Riscul reprezintă variabilitatea rezultatelor sub presiunea factorilor de mediu.
Riscul întreprinderii este întotdeauna legat de viitor, motiv pentru care el este
apreciat în mod subiectiv. Analiza riscului unei întreprinderi are un caracter complex,
fiind rezultatul impactului cumulat al tuturor riscurilor implicate de activitatea
acesteia.
În funcţie de natura lor, riscurile pot fi grupate în şapte categorii1:
a) Riscuri economice, care sunt determinate atât în evoluţiile contextuale

firmei, cât şi de calitatea activităţii economice din cadrul său. Cele mai frecvente
riscuri economice care îşi pun amprenta asupra majorităţii deciziilor din organizaţie
sunt: riscul creşterii inflaţiei, riscul amplificării ratei dobânzilor la credite, riscul
modificării cursului de schimb valutar, riscul de exploatare economică referitor la
încadrarea în pragul de rentabilitate şi riscul investiţional.
b) Riscuri financiare, aferente obţinerii şi utilizării capitalurilor de împrumut şi
1
O. Nicolescu, I Verboncu, Fundamentele managementului organizaţiei, Editura Tribuna Economica,
2003
proprii. Dintre riscurile cele mai frecvente enunţăm următoarele: riscul rămânerii
fără lichidităţi reflectare a variabilităţii indicatorilor de rezultate financiare sub
incidenţa structurii financiare a firmei; riscul neasigurării rentabilităţii datorită
falimentului şi amplificării prea mari a cheltuielilor; riscul îndatorării excesive şi a
pierderii proprietăţii.
c) Riscuri comerciale, asociate operaţiunilor de aprovizionare şi vânzare ale
firmei pe piaţa internă şi externă. Principalele riscuri comerciale sunt: riscul de preţ,
riscul de transport, riscul de vânzare. Modalităţile cele mai uzuale pentru protejarea
contra acestor riscuri, utilizabile de către manageri şi specialişti, sunt contractele de
asigurare şi clauzele asiguratorii în contractele comerciale.
d) Riscurile fabricaţiei, generate de disfuncţionalităţi tehnologice şi
organizatorice în cadrul activităţilor de producere efectivă a mărfurilor. Dintre
riscurile fabricaţiei care se manifestă cu o intensitate superioară menţionăm: riscul
nerealizării calităţii programate; riscul neobţinerii cantităţii de produse stabilite;
riscul rebuturilor, riscul accidentelor de muncă.
e) Riscurile politice, care decurg din modificările strategiei şi acţiunilor curente
ale factorilor politici din ţară, din ţările cu care firma are contacte directe şi indirecte.
Cele mai frecvente riscuri politice sunt: riscuri de restrângere a importurilor şi/sau
exporturilor; riscul limitării transferului valutar; riscul referitor la sechestrarea unor
bunuri; riscul de ţară.
f) Riscuri sociale, care aşa cum indică şi denumirea lor, au în vedere relaţiile
cu personalul firmei şi comportamentul acestuia. Generate în bună măsură atât de
factori economici cât şi de natura umană, riscurile sociale cu care se confruntă cel
mai des managerii sunt: riscul demotivării personalului; riscul unor cheltuieli cu
forţa de muncă; riscul pierderii poziţiilor manageriale de către conducători; riscul
conturării unei culturi organizaţionale antieconomice.
g) Riscuri juridice, ce decurg din incidenţa legislaţiei naţionale şi, mai rar,
internaţionale asupra activităţilor firmei. Dintre acestea menţionăm: riscul pierderii
sau distrugerii mărfii; riscul neîncasării sumelor cuvenite pentru operaţiunile
economice efectuate; riscul pierderii proprietăţii; riscul blocării afacerii.
h) Riscuri naturale, generate de calamităţi naturale sau de alte cauze de forţă
majoră, în care factorii naturali au ponderea decisivă. Cele mai frecvente riscuri
naturale de care managerii trebuie să ţină seama în procesele decizionale sunt
următoarele: riscul de incendii; riscul de cutremure; riscul de inundaţii; riscul de
furtuni.
Alţi specialişti1 sunt de părere că diagnosticul general şi gestiunea riscului

vizează 5M, adică:
1. MEN = potenţialul uman, cu tot ce ţine de dimensiunea şi calitatea acestuia
1
D. Margulescu, Analiza economica financiara a societăţilor comerciale – metode şi tehnici, Ed.
Tribuna Economica, Bucureşti, 1994
(competenţa profesională şi managerială)

2. Money = problematica financiară
3. Marchandise = cantitatea, calitatea şi evaluarea stocurilor;
4. Materials = evaluarea cantitativă şi calitativă a activelor fixe în special (ca
nivel tehnic, fiabilitate, performanţă etc.)
5. Market = poziţia pe piaţă, distribuţia produselor şi serviciilor
6.4 Modalităţi de măsurare a riscului
Evaluarea riscului ca indicator static
Un prim pas ar fi cel de conştientizare a faptului că estimaţiile punctuale ale

rezultatelor viitoare sunt departe de a fi sigure. E bine să se înţeleagă că oricărei
previziuni i se asociază o anumită probabilitate de realizare; nu se poate vorbi
despre certitudine în domeniul finanţelor.
Măsurarea riscului unui proiect de investiţii sau al unei întreprinderi presupune
de fapt cuantificarea variabilităţii profitului previzionat. În funcţie de schimbările
intervenite la nivelul întreprinderii sau economiei se obţin valori diferite ale profitului.
Estimarea variantei acestuia şi a plajei de valori posibil de atins constituie o
modalitate de determinare a riscului. În acest scop, în ipoteza evoluţiei indicatorilor
conform unei legi normale de distribuţie, pot fi folosiţi indicatori statistici precum
dispersia şi abaterea medie pătratică.
Stabilirea intervalului de variaţie al profitului se poate dovedi utilă mai ales
atunci când în alegerea proiectelor de investiţii suntem interesaţi să cunoaştem
nivelul minim posibil de atins al rezultatelor viitoare. Totuşi analiza cea mai relevantă
a riscului prin intermediul indicatorilor statistici este cea realizată cu ajutorul
coeficientului de variaţie. Acest indicator se determină prin raportarea valorii medii
a profitului realizabil la abaterea medie pătratică specifică acestuia. Cu ajutorul sau
se pot realiza comparaţii între riscurile proiectelor de dimensiuni diferite. Numărul
rezultat din calculul raportului arată de câte ori este mai mare media profitului
realizabil faţă de abaterea sa pătratică. Cu cât valoarea sa este mai mare, cu atât
proiectul respectiv este mai puţin riscant.
Dacă ar fi să optăm între un proiect ce are o abatere medie pătratică de
100000 $ şi altul cu o abatere de doar 10000$, decizia este evident în favoarea
celui din urma. Dacă, în schimb, mai adaugăm şi informaţii despre valoarea medie
a profitului realizabil din exploatarea proiectelor, pentru 500000$ primul şi 20000$
pentru al doilea, situaţia este cu totul alta. Valoarea coeficientului de variaţie va
indica în mod evident primul proiect ca fiind mai puţin riscant (cu un coeficient de
variaţie de 5, faţă de 2, în cazul celui de-al doilea).
Arborele de decizie convenţional
În cazul analizei de tipul arborelui de decizie convenţional, în cuantificarea

riscului proiectele nu mai sunt privite ca o desfăşurare liniară de cash-flow–uri
obţinute la diferite momente în viitor în funcţie de evoluţiile probabile ale economiei
sau ale întreprinderii. Acest model ţine cont şi de feed-back-ul existent între
evoluţiile stărilor economiei şi deciziile managerului. Astfel, pentru fiecare eveniment
viitor probabil este prevăzută acţiunea adecvată situaţiei ce poate fi adoptată de
către manager şi care va influenţa mărimea cash-flow-urilor viitoare generate de
proiect. Ca rezultat, traiectul liniar clasic este înlocuit cu o structură arborescentă,
ale cărei noduri reprezintă evenimentele viitoare probabile, iar ramurile sunt deciziile
managerului posibil de luat în acele situaţii. În cazul arborelui de decizie convenţional
evenimentele viitoare prezente în arborele de decizie (nodurile arborelui) sunt
considerate certe, probabilitatea asociată acestora fiind 1. Ca şi în evaluarea clasică
a proiectelor de investiţii, sunt evidenţiate cash-flow-urile rezultate aferente fiecărei
decizii (ramuri) adoptate de către manager. Pe baza probabilităţilor asociate acestora
va fi estimată valoarea cash flow-urilor obţinute în fiecare nod al arborelui de decizie.
Determinarea valorii actualizate a acestor cash-flow-uri presupune actualizarea lor
cu un cost de oportunitate a capitalurilor investite în acest proiect.
Este evidentă complexitatea acestui model, iar în încercarea sa de a se apropia
cât mai mult de realitate, pierde din fiabilitate.
Simularea Monte Carlo
Acest tip de analiză îşi propune luarea în calcul a diverşilor factori de risc şi
cuantificarea influenţei lor asupra rezultatelor întreprinderii. Modelul Monte Carlo
este unul complex, fiind indispensabil un soft performant de simulare.
Etapele simulării sunt următoarele:
1. modelarea proiectului, ce constă în prezentarea interdependentelor existente
între variabile, respectiv factorii de risc ce influenţează rezultatele proiectului
de investiţii. Cu alte cuvinte, sunt introduse seturile de ecuaţii ce cuprind relaţiile
prezente de-a lungul timpului între diferiţi factori de risc sau variabile ale modelului;
2. specificarea probabilităţii asociate fiecărei mărimi a variabilelor modelului,
ceea ce este echivalent cu prezentarea distribuţiei de probabilitate pentru fiecare
factor de risc implicat în simulare;
3. simularea profiturilor se va face pornind de la valorile extrase de calculator
în procesul de simulare pentru fiecare variabilă sau factor de risc.
Simularea va duce la conturarea distribuţiei de probabilitate a profitului.
Acest tip de modelare se apropie foarte mult de realitatea economică. Dezavantajul
principal este complexitatea ridicată, fiind un instrument greu de utilizat de către
manageri în deciziile lor privind alocarea capitalurilor.
6.5 Metode de apreciere a riscului de faliment a întreprinderii
Urmărindu-se în timp evoluţia nivelului înregistrat, s-a ajuns la concluzia că

următoarele rate, prin nivelul lor cifric scăzut, pot pune în evidenţă dificultăţile
financiare ale firmei şi, în consecinţă, pot fi folosite în prevenirea falimentului:
1.
2.
3.
4.
Într-un astfel de demers se recurge la o analiză a caracteristicilor financiare

calculate sub forma ratelor, surprinzându-se, în acest fel, punctele tari şi cele slabe
ale gestiunii financiare, iar apoi la stabilirea unui scor (nivel cifric) care, comparat cu
un “prag matematic” rezultat din observaţiile făcute pe o colectivitate largă de firme,
permite o cât mai bună aproximare a apariţiei riscului de faliment la întreprinderea
studiată.
Ne oprim asupra modelului lui E. Altman care a reuşit să construiască un
indice al falimentului bazat pe ponderea, cu grade de importanţă, a următorilor cinci
indicatori financiari selectivi:
Potrivit metodologiei lui E. Altman, nivelul cifric al fiecărei caracteristici

financiare X se exprimă în termeni procentuali. În urma acestui demers, E. Altman a
construit funcţia ZETA sub forma:
Z = 0,012 x X1 + 0,014 x X2 + 0,033 x X3 + 0,006 x X4 + 0,001 x X5
Această funcţie reprezintă de fapt indicele falimentului. Esenţa lui constă în

aceea că reprezintă suma ponderată a unor caracteristici financiare ale întreprinderii,
considerate de bază. În situaţia în care se introduce în modelul funcţiei nivelul critic
al caracteristicilor financiare X, specifice unei firme studiate şi se obţine un rezultat
mai mare decât 2,675 – considerat în studiul statistic al lui E. Altman drept un prag
– atunci întreprinderea este calificată drept nonfalimentară, ea fiind apreciată ca
având o situaţie financiară sănătoasă. Dimpotrivă, dacă rezultatul este inferior lui
2,675, întreprinderea se consideră expusă falimentului, întrucât ea prezintă o situaţie
financiară slabă, iar sistemul său a devenit lipsit de coerenţă.
Termeni cheie:

• rentabilitate
• risc
• modalitati de masurare a riscului
Rezumat:
Evaluarea eficientă a unei întreprinderi nu presupune utilizarea unui număr cât
mai mare de rate, ci alegerea, analiza şi interpretarea acelor rate care răspund cel
mai bine obiectivelor urmărite de analistul economico-financiar
Riscul reprezintă variabilitatea rezultatelor sub presiunea factorilor de mediu.
Riscul întreprinderii este întotdeauna legat de viitor, motiv pentru care el este
apreciat în mod subiectiv.
Analiza riscului unei întreprinderi are un caracter complex, fiind rezultatul
impactului cumulat al tuturor riscurilor implicate de activitatea acesteia.
1. Care sunt principalele surse ale riscului pentru o societate comerciala?
2. In ce conditii cresterea gradului de indatorare determina majorarea ratei
de rentabilitate financiara obtinuta de intreprindere?
1. Metoda comparaţiei se poate realiza sub următoarele forme:

..............................................................................................................
..............................................................................................................
..............................................................................................................
.............................................................................................................
..............................................................................................................
..............................................................................................................
..............................................................................................................
..............................................................................................................
3pct.
2. Rata de rentabilitate a capitalului investit de proprietari sau rata financiara

este determinată după formula:
.............................................................................................................
.............................................................................................................
..............................................................................................................
..............................................................................................................
..............................................................................................................
2pct.
3. În funcţie de natura lor, riscurile pot fi grupate în şapte categorii:
..............................................................................................................
..............................................................................................................
..............................................................................................................
..............................................................................................................
..............................................................................................................
4pct.
Teme de control:
Realizati un referat cu tema: “Modalităţi de măsurare a riscului”.
Bibliografie
• Mihaela Onofrei, Management financiar, Editura C.H. Beck, 2006

• I. Bogdan, Management financiar, Editura Universitara, 2005
• V. Dragota, Anamaria Ciobanu, Laura Obreja, Mihaela Dragota, Management
financiar, Editura Economica, 2003
• Ghe. Manolescu, Management financiar, Editura Economica, 1995
• G. Vintila, Gestiunea financiara a întreprinderii, Editura didactica şi pedagogica,
Bucureşti, 2003
• I. Mihailescu, Managementul financiar al întreprinderii, Editura Independenta
Economica, 2003

Management Financiar Fin PDF

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Management Financiar Fin PDF

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

MINISTERUL EDUCAŢIEI, CERCETĂRII, TINERETULUI ŞI SPORTULUI

UNIVERSITATEA “HYPERION” DIN BUCUREŞTI

1. Elemente de bază în managementul financiar al firmei ........................5

“Cel ce vrea să dea sfaturi în

Cursul de faţă işi concentrează atenţia asupra principalelor componente ale

Evaluarea cunostintelor se va realiza sub doua forme:

Schema generala de parcurgere a unei teme este urmatoarea:

Acest modul este structurat pe 3 unitati de invatare(UI): U.I.1. –“Defini-

• Definirea conceptului de management finaciar si trecerea in revista a functi-

Definirea managementului financiar şi a funcţiilor acestuia

1.1 Definirea managementului financiar

Activitatea societăţii omeneşti se înfăţişează ca un complex de acţiuni şi relaţii

Latura financiară se regăseşte în toate componentele activităţii manageriale,

- în toate funcţiile managementului – previziune, organizare, coordonare,

Fiecare decizie luată de managerii firmei are şi implicaţii financiare importante,

• Va fi profitabilă o investiţie oarecare?

Indiferent de mărimea şi forma de proprietate a întreprinderii, managementul

Managementul financiar reprezintă un ansamblu de principii, metode, tehnici,

Mihaela Onofrei, Management financiar, Editura C.H. Beck, 2006

Managementul financiar se poate defini ca un subsistem al managementului

Managementul financiar constă în totalitatea principiilor, metodelor, tehnicilor şi

Trebuie reconsiderat rolul managementului financiar al firmei, aducând în

Pentru ca o întreprindere să-şi poată asigura echilibrul economic şi financiar şi

folosirea unor măsuri de bun simţ1”.

Rolul managementului financiar este de a crea un cadru de acţiune favorabil,

• Controlul mai uşor al fluxurilor de venituri şi cheltuieli;

1.2 Funcţiile managementului financiar

Funcţiile managementului financiar, ca segmente care prelungesc şi

M.Kuber, op. citată, pag. 275

Funcţia de previziune, prima funcţie a procesului de management, constă în

• Pe de o parte, în prima fază este o prelungire şi o concretizare a previziunii de

- asigurarea finanţării obiectivelor cele mai performante ca profit şi piaţă;

Previziunea financiară nu mai trebuie privită doar ca o reflectare pasivă

O. Nicolescu, Fundamentele managementului organizaţiei, Editura Tribuna Economica, 2003.

echilibrelor financiare şi de ţinere sub control a riscului de firmă.

Funcţia de organizare desemnează ansamblul proceselor de management

- structuri cu atribuţii de bază de altă natură decât cea financiară, atribuţiile

Desigur, în conceperea acestor structuri, modul în care sunt aşezate atribuţiile

O. Nicolescu, op. citata, pag, 23

Funcţia de coordonare cuprinde activităţile prin care se armonizează deciziile

ei, în gradul de flexibilitate şi adaptabilitate a firmei, în modul de stimulare şi

Această funcţie a managementului se referă la activităţile prin care se

dintr-o articulaţie economico-financiară logică şi nu dintr-un act administrativ.

Controlul şi evaluarea financiară

Controlul şi evaluarea închid un ciclu al procesului managerial şi pregătesc

- constituirea, repartizarea şi utilizarea fondurilor;

instrumentarul mai multor discipline: management, finanţe, analiză economică,

1. Ce constituie managementul financiar?

Decizia financiară şi impactul stakeholderilor asupra

1.3 Decizia financiară

Pentru a-şi îndeplini misiunea la nivel microeconomic, managerul financiar

• să fie fundamentate ştiinţific;

a) după natura obiectivelor urmărite (orizontul de timp vizat), se disting trei

Deciziile strategice se raportează la angajarea unor obiective de mare

• decizii de investiţii, cu influenţă directă asupra structurii activelor întreprinderii,

Decizia de investiţii poate fi considerată una dintre cele mai importante

Între deciziile de investiţii şi cele de finanţare ia naştere o intercondiţionare

Decizia de investiţii Decizia de finanţare

Activ imobilizat 2a Investiţii Decizii 1 Finanţare Capitaluri

de prelevările fiscale, pot fi utilizate în trei direcţii:

Operaţiile de remunerare (sub forma de dobândă) şi de rambursare ţin de

Nr. Criterii de Tipuri de decizii Caracteristici principale

Medii - se adoptă de eşalonul mediu al managementului alcătuit din