Enigma Otiliei, de G.

Călinescu
(roman realist – balzacian)

1. Contextualizarea operei

G. Călinescu este unul dintre teoreticienii romanului în perioada interbelică. În această calitate, el
respinge romanul modern, de tip proustian, susţinut de Camil Petrescu şi optează pentru romanul
realist-obiectiv de tip balzacian pe care îl consideră un mod de a crea durabil şi esenţial.

Pentru Călinescu, superioritatea prozei realist-obiective rezultă din faptul că romanul acesta este
expresia directă a vieţii, pretinde o mare experienţă de viaţă şi ilustrează complexitatea fiinţei
umane. De asemenea, el preia de la scriitorul francez Honoré de Balzac un model de construcţie
epică la care însă se raportează critic şi polemic, aşa încât realismul clasic devine în opera lui
Călinescu un balzacianism fără Balzac, un balzacianism redescoperit polemic. (N. Manolescu).
Romanul Enigma Otiliei, al doilea din cele patru scrise de G. Călinescu, este publicat în 1938 şi
are o particularitate distinctă, fiind considerat de N. Manolescu un roman de critic, în care
realismul, balzacianismul şi obiectivitatea au devenit program estetic. Astfel, Enigma Otiliei
pare să fie ilustrarea viabilităţii filierei tradiţionale a romanului în plină epocă modernă.

2. Tema şi titlul

Enigma Otiliei ilustrează specificitatea romanului balzacian la toate nivelurile sale, autorul
propunându-şi, deci, să înfăţişeze veridic societatea dintr-un anumit spaţiu şi timp şi să surprindă
legătura dintre individ şi mediul său de viaţă prin intermediul unui narator obiectiv şi omniscient.

Tema generală a romanului este una socială, ca în orice roman realist: viaţa burgheziei
bucureştene la începutul secolului al XX-lea, degradată moral din cauza puterii distructive a
banilor. Pe acest fundal se proiectează formarea unui tânăr, atât în plan afectiv (iubirea), cât şi în
plan cognitiv (studiile universitare). Un alt element balzacian care are legatură cu tema îl
reprezintă valorificarea unor motive narative, precum cel al moştenirii şi al paternităţii.

Titlul iniţial al romanului a fost Părinţii Otiliei şi el reflectă mai bine ideea paternităţii, deoarece
fiecare dintre personajele cărţii influenţează, într-un fel sau altul, soarta orfanei Otilia. La
sugestia editorului, autorul schimbă titlul, mutând accentul de la un aspect realist, tradiţional la
unul modern: personajul enigmatic, suprinzător şi înfăţişat din mai multe perspective, aşa cum
este eroina cărţii.

3. Compoziţia şi structura

Compoziţia romanului este clasică: 20 de capitole, în care acţiunea respectă criteriul cronologic
al redării evenimentelor, ritmul narativ este ascendant (fapt ce rezultă din amplificarea unor
conflicte), iar secvenţele narative sunt legate prin înlănţuire. Unele secvenţe se realizează scenic
(Condus de Otilia şi urmat de bătrân, Felix intră într-o odaie foarte înaltă, încărcată de un fum
des şi înţepător de tutun ca o covertă de vapor pe Marea Nordului. În mijlocul ei, la o masă
rotundă, prevăzută cu o mare lampă de petrol cu glob de sticlă mată, se aflau, în faţa unui joc de
table, trei persoane care, la deschiderea uşii, ridicară capul în felurite grade de curiozitate), aşa
cum se întâmplă de obicei în romanul realist, insistându-se asupra configuraţiei personajelor,
asupra limbajului acestora, a gesturilor, mişcărilor şi vestimentaţiei (în legătură cu aceste aspecte,
autorul oferă detalii ca în didascaliile dintr-o piesă de teatru).

Relaţia incipit – final

Incipitul romanului este disipat (ca şi cum romanul ar începe de trei ori), anunţând o construcţie
romanescă inedită şi o lectură provocatoare; este alcătuit din trei secvenţe:
 Descrierea străzii Antim şi a casei lui Costache Giurgiuveanu.
 Întâlnirea lui Felix cu unchiul său şi replica absurdă nu stă nimeni aici, pusă în
corespondenţă, simetric, cu finalul: Aici nu stă nimeni!.
[Reluarea acestei replici în final, când Felix se întoarce pe strada Antim “în căutarea
timpului pierdut”, pune în evidenţă caracterul ei oracular: la sfârşit, casa lui moş
Costache este, într-adevăr, nelocuită]
 Prezentarea personajelor principale, reunite în casa lui moş Costache.

De asemenea, incipitul romanului este realizat în manieră realistă şi fixează veridic cadrul spaţio-
temporal (Bucureşti, Str. Antim, într-o seară de la începutul lui iulie 1909, cu puţin înainte de
orele zece). Se construieşte expozitiv, valorificându-se specificul descrierii realist-balzaciene:
descriere amplă şi minuţioasă, cu numeroase detalii care fixează concret acţiunea în timp şi
spaţiu (un element specific acestui tip de descriere este detaliul semnificativ, notat cu fineţe şi
cu un pronunţat spirit de observaţie: strada avea un aspect bizar).

O alta caracteristică a descrierii balzaciene o reprezintă restrângerea treptată a cadrului până

la elementul cu adevărat important: omul, personajul (Bucureştiul – str. Antim – casa lui moş
Costache – personajele adunate la jocul de table). De asemenea, descrierea balzaciană are funcţie
simbolică sau psihologică, astfel încât mediul de viaţă al personajelor devine reprezentativ pentru
caracterele acestora: strada şi casa lui moş Costache sugerează imaginea unei lumi în declin,
ilustrând contrastul dintre pretenţiile locatarilor şi realitate (lipsa bunului gust, avariţia). Detaliile
arhitecturale pe care le înregistrează Felix sunt surprinse de ochiul unui estet (N. Manolescu), din
perspectiva naratorului specializat, deşi observaţiile îi sunt atribuite tânărului.

Finalul poate fi interpretat din două perspective: în raport cu acţiunea, el este închis, specific
romanului realist (Felix primeşte o carte poştală de la Otilia în care fata îi explică motivele
plecării), iar în raport cu destinul personajului feminin, finalul este deschis (element de
modernitate), deoarece viitorul Otiliei este vag precizat de Stănică: [...] acum e prin Spania, prin
America, nu ştiu pe unde, nevasta unui conte, aşa ceva.

Planurile narative ale romanului sunt bine delimitate, ca în orice roman realist şi ele urmăresc
destinul unor personaje prin acumularea detaliilor. Astfel, un plan narativ este cel determinat de
lupta pentru moştenire (clanul Tulea), iar al doilea plan narativ prezintă destinul tânărului
Felix Sima, care vine la Bucureşti pentru a studia medicina.

Conflictele sunt predominant exterioare, ilustrand astfel o caracteristica a romanului realist-

obiectiv, în care accentul cade asupra lumii, înfăţişată în aspectele sale definitorii. De asemenea,
tipologia acestor conflicte este în directă legatură şi cu tema balzaciană a moştenirii, care face ca
relaţiile intrafamiliale să fie influenţate de puterea banului.

Conflictul principal al romanului, de natură succesorală (determinat de averea lui moş Costache)
se bazează pe relaţiile dintre familia bătrânului Giurgiuveanu şi cea a surorii sale, Aglae Tulea. În
prima familie pătrunde Felix Sima, căruia moş Costache îi este tutore legal. Un alt intrus este
Leonida Pascalopol, un prieten al bătrânului, aflat în căutarea unei familii care să-i umple
singurătatea. Cealaltă familie care aspiră la moştenirea averii bătrânului, reprezentată de clanul
Tulea, e puternic motivată să pună mâna pe banii lui moş Costache. În acest sens, Stănică Raţiu,
interesat ca orice arivist de câştigul material, este ajutorul Aglaei în planul său de dobândire a
averii. La final, ambele familii se destramă: Otilia se căsătoreşte cu Pascalopol şi părăseşte casa
lui moş Costache, iar Stănică o va părăsi pe Olimpia, stabilindu-şi alte planuri personale.

În raport cu tema iubirii, identificăm în roman un conflict de natura erotică, determinat de

dragostea tânărului Felix şi de afecţiunea bătrânului Pascalopol pentru Otilia.

4. Personajele

Personajele alcătuiesc o galerie bogată, ilustrând parcă în planul ficţiunii aspectul eterogen al
societăţii. De asemenea, personajele romanului sunt construite prin raportare la estetica a două
curente literare diferite în esenţa lor şi anume balzacianismul (având la bază formula
clasicismului şi a realismului) şi modernismul.

a) Personaje balzaciene

Sunt înfăţişate în strânsă relaţie cu mediul lor de viaţă, au o trăsătură dominantă de caracter, pot
fi încadrate într-o anumită tipologie pe care o reprezintă prin tot ceea ce fac, spun şi gândesc (nu
sunt indivizi, ci specii umane, “universalii”, “umanitate canonică”).

În ceea ce priveşte realizarea personajelor, G. Călinescu se dovedeşte a fi un fin portretist şi

moralist (Paul Georgescu). În opinia acestui critic, elementele realiste din romanul lui Călinescu
le atenuează pe cele clasice, astfel pasiunile general - umane sunt determinate social. Prin
această viziune a raportului dintre individual şi social, romancierul depăşeşte oarecum fixismul
caracterologic al clasicismului.

În construirea unui personaj de factură balzaciană se observă aceeaşi minuţiozitate ca în

zugrăvirea cadrului; astfel, definitorii sunt relaţia sa cu lumea, cu mediul şi apoi descrierea
exterioară a personajului, cu accent pe detaliile vestimentare şi fizionomice (expresii exterioare
ale caracterului său), mişcări, gestică, mimică, aspecte ale vorbirii. În ceea ce priveşte situarea
personajului în mediul său de viaţă, Eugen Simion îl compara pe G. Călinescu cu scriitorul
francez Balzac, afirmând că scriitorul român descrie strada, grădina, casa, interiorul spre a
înfăţişa la urmă omul – divinitate înlanţuită de puterea lucrurilor şi a relaţiilor dintre ele.

Personajele balzaciene ale romanului sunt introduse în acţiune odată cu scena jocului de table.
Acestea vor fi descrise detaliat pe parcursul acţiunii, fiecare beneficiind la început şi de o
riguroasă portretizare. Astfel, tipologiile suprinse în roman sunt: avarul (Costache Giurgiuveanu),
baba absolută (Aglae Tulea), fata bătrână (Aurica), arivistul/parvenitul (Stănică Raţiu), boierul
rafinat/boemul (Leonida Pascalopol).

Costache Giurgiuveanu este unchiul lui Felix şi tatăl vitreg al Otiliei Mărculescu, fata celei
de-a doua soţii, care a murit. Dupa propria mărturisire, el provine dintr-o familie de macedoneni
bogaţi, care, vrând să scape de prigoana turcilor, au trecut Dunărea şi au cumpărat o moşie pe
lângă Giurgiu, de unde şi numele lui de familie.

Construcţia personajului balzacian începe de la mediul său de viaţă. Astfel, aspectul exterior şi
interior al casei bătrânului Giurgiuveanu sugerează, cu discreţie, avariţia, iar relaţiile cu familia
sunt tensionate, deoarece Costache se teme de Aglae, pe Stănică îl consideră cel mai mare
pericol, iar pe Aurica o dispreţuieşte. Dacă pe ceilalţi membri ai clanului Tulea îi tratează cu
indiferenţă, pe Otila o iubeşte, în felul său însă, în timp ce pe Pascalopol îl stimează, iar Felix îi
inspiră multă încredere.

De asemenea, avariţia şi dorinţa excesivă de tezaurizare sunt trădate de ţinuta vestimentară

deplorabilă: Otilia se repezi să-i scoată ghetele de gumilastic, uscate şi incovoiate de vechime,
ca nişte iminei turceşti. Picioarele lui moş Costache apărură înfăşurate în nişte ciorapi de lână,
de o grosime fabuloasă. [...] bătrânul apăru în nişte nădragi largi de stambă colorată, legaţi jos,
cu bucăţi de sfoară.

Din zgârcenie, eroul lui Călinescu achiziţionează materiale vechi de la demolări în vederea
construirii unei case pentru Otilia, considerându-le mai bune decât cele noi. Încearcă să câştige
din orice: închiriază casele de care dispune, ia în schimbul chiriei manuale, cursuri, instrumente
medicale, seringi; se privează de anumite plăceri, chiar de un minim confort material, mănâncă
cu lăcomie atunci când se iveşte ocazia şi produsele nu sunt cumpărate pe banii săi.

Stănică Raţiu este un alt personaj balzacian important în roman. Avocat fără procese, Stănică
reprezintă tipul parvenitului şi al demagogului, la care dorinţa de îmbogăţire pe orice cale nu
cunoaşte limite. Autorul îi face şi lui un scurt şi sugestiv portret: era roşu la faţă, fără să fie
propriu-zis gras, de o sănătate agresivă, contrastând cu părul lui mare şi negru, foarte creţ şi cu
mustaţa în chip de muscă. Acest portret fizic este întregit de alte însuşiri ale personajului, cum
sunt locvacitatea, demagogia, dorinţa de parvenire prin orice mijloace, Stănică Raţiu fiind unul
dintre cele mai vii personaje create de G. Călinescu.

Ipocrit peste măsură, motivează dorinţa sa de a obţine ceea ce i se cuvine Olimpiei, spunând că o
face pentru binele copilului şi al soţiei: Eu mă gândesc la viitorul ei, la viitorul copilului nostru
[...] Pentru mine nu vreau nimic, decât pentru ea.

Stănică Raţiu se află într-o permanentă agitaţie, vorbeşte mult, circulă la fel de mult, pătrunde în
diferite medii, dovedind stofă de escroc şi de aventurier. Este un bun cunoscător al psihologiei
umane şi are o extraordinară capacitate de adaptare, în funcţie de interlocutor, de situaţie şi de
interes. Aşa se explică scrisoarea patetică pe care i-o adresează lui Pascalopol pentru a obţine o
anumită sumă de bani, folosind un limbaj aparent umil, dar penibil în esenţa lui: O fatalitate
nemiloasă mi-a stat împotrivă de câtăva vreme, încât acum sunt în postura tragică de a nu-mi
putea hrăni familia anemiată şi debilă.

O altă modalitate de caracterizare a personajului este cea indirectă, prin fapte, care îl arată într-o
permanentă agitaţie şi vervă, omniprezent, stând la pândă, trăgând cu urechea sau cu coada
ochiului pentru a obţine informaţiile necesare atingerii scopurilor pe care şi le propune. Cu toate
defectele sale, Stănică are o părere excelentă despre propria persoană, fiind imun în faţa ironiei
celor din jur: Stănică e profund, degeaba încercaţi dumneavoastră să-l luaţi peste picior.

Aglae Tulea este sora lui Costache Giurgiuveanu, soţia lui Simion Tulea şi mama a trei copii –
Olimpia, Aurica şi Titi - , toţi lipsiţi de personalitate şi actionând în funcţie de voinţa mamei lor.

Ea întruchipează răutatea şi invidia, prototipul babei absolute, fără cusur în rău, aşa cum o
caracterizează Weissman. După cum ne-o prezintă naratorul, Aglae este o damă cam de aceeaşi
vârstă cu Pascalopol, cu părul negru, pieptănat bine într-o coafură japoneză. Faţa era
gălbicioasă, gura cu buzele subţiri, acre, nasul încovoiat şi acut, obrajii brăzdaţi de câteva cute
mari, acuzând o slăbire bruscă. Ochii îi erau bulbucaţi ca şi aceia ai bătrânului, cu care semăna
puţin, şi avea de altfel aceeaşi mişcare moale a pleoapelor. Era îmbrăcată în bluză de mătase
neagră cu numeroase cerculeţe, strânsă la gât cu o mare agrafă de os şi sugrumută la mijloc cu
un cordon de piele, în care se vedea prinsă de un lănţişor, urechea unui cesuleţ de aur.

Este autoritară faţă de cei din familie şi înverşunată faţă de ceilalţi. Copiii ei acţionează la
comandă, nu obiectează nimic la părerile şi hotărârile ei, iar când află că Felix vrea să urmeze
medicina, consideră ca pentru asta trebuie să ai cap, nu glumă.

Meschină, de o lăcomie devastatoare, dezumanizantă, Aglae pândeşte averea lui moş Costache
pentru a le asigura un viitor copiilor ei, iar atunci când vine vorba despre posibilitatea înfierii
Otiliei de către bătrân, se opune cu tărie şi ameninţă cu legea.

Toate aceste însuşiri, care fac din Aglae un personaj de-a dreptul grotesc, sunt evidenţiate nu
numai direct, de către narator sau indirect, prin fapte şi vorbe, ci şi prin opiniile celorlalte
personaje (vezi exemple).

b) Personaje moderne

Personajele moderne ale cărţii ilustrează intenţia autorului de a inova elementele realiste de
factură balzaciană, raportându-se şi la specificul romanului cultivat în epoca sa, romanul modern.
Astfel, Otilia şi Felix depăşesc, prin modul de construcţie, barierele stricte ale unor tipologii,
ilustrând complexitatea şi ambiguitatea personajelor moderne.

Otilia Mărculescu este personajul eponim al romanului şi reprezintă misterul feminităţii

adolescentine. Ea este fiica adoptivă a lui moş Costache, dar are un statut incert din cauza
avariţiei acestuia şi a respingerii de către clanul Tulea, pentru care este o rivală la moştenire.
Personalitate în formare, copil şi femeie, cu un comportament derutant, Otilia întruchipează un
ideal de feminitate atât pentru tânărul Felix, care visează să o ia de soţie, cât şi pentru maturul
Pascalopol.

Este dificil de fixat o anumită trăsătură a Otiliei, fiindcă elementul care îi defineşte cel mai bine
personalitatea îl reprezintă misterul feminităţii. Ilustrative în acest sens devin nenumăratele
secvenţe din roman în care Otilia apare alături de Felix. Una dintre aceste secvenţe este aceea din
capitolul al VIII-lea, în care Felix îi mărturiseşte Otiliei că o iubeşte, prin intermediul unei
scrisori. Fata nu reacţionează la declaraţia de dragoste şi tânărul fuge de acasă. Otilia îl caută
peste tot cu trăsura, găsindu-l în parc, aşezat pe o bancă încărcată de zăpadă; comportamentul ei
este la fel de neclar şi de misterios ca întotdeauna, lăsând în sufletul lui Felix dezamăgire şi
nedumerire. Conversaţia tinerilor evidenţiază cele afirmate: - Ce copil eşti! Ţi-am citit
scrisoarea, dar am uitat, ştii că sunt zăpăcită. De ce să fugi? Ţi-am spus eu că nu te iubesc?
Felix tresări deodată înfocat./ - Otilia, e adevărat? Mă iubeşti?/ - Ei, ei, nu ţi-a spus nimeni că te
urăşte./ Felix fu iar dezamăgit.

Ultima întâlnire dintre Felix şi Otilia, înaintea plecării ei din ţară împreună cu Pascalopol
evidenţiază misterul care defineşte personalitatea eroinei. Tânăra percepe iubirea în felul
aventuros al artistului, cu dăruire şi libertate absolute, în timp ce Felix are despre iubire păreri
romantice, el fiind gata să aştepte oricât în virtutea promisiunii că, la un moment dat, se va
căsători cu Otilia. Dându-şi seama de această diferenţă, dar şi de faptul că ar putea reprezenta o
piedică în calea realizării profesionale a lui Felix, Otilia îl părăseşte pe tânăr şi alege siguranţa
căsătoriei cu Pascalopol.
Eroina romanului, enigmatica Otilia este portretizată atât prin modalităţi de caracterizare
specifice romanului realist, cât şi prin tehnici moderne. Mijloacele balzaciene introduc imaginea
contradictorie a adolescentei prin descrierea camerei şi a portretului fizic. Interiorul dezvăluie
preocupările artistice, naturaleţea, cochetăria, curiozitatea, atracţia spre nou, neliniştea,
nerăbdarea. Portretul fizic suprinde vârsta, frumuseţea, eleganţa, delicateţea, trăsături ce o
situează pe Otilia în antiteză cu Aurica.

Întâiul portret fizic al Otiliei este realizat din perspectiva lui Felix, prin caracterizare directă:
Felix privi spre capătul scării ca spre un cer deschis şi văzu în apropierea lui Hermes cel vopsit
cafeniu, un cap prelung şi tânăr de fată, încărcat cu bucle, căzând până pe umeri. Alte trăsături
ale Otiliei se desprind din caracterizarea indirectă, conturată cu ajutorul faptelor, dialogurilor sau
relaţiilor cu alte personaje, prin utilizarea tehnicilor moderne: comportamentismul şi
pluriperspectivismul.

Până în capitolul al XVI-lea, Otilia este prezentată exclusiv prin comportamentism (fapte,
gesturi, replici), fără ca naratorul omniscient să susţină, din perspectiva sa unică, una sau alta
dintre laturile personalităţii personajului. Această tehnică este dublată, pe acelaşi spaţiu narativ,
de reflectarea poliedrică a personalităţii Otiliei în conştiinţa celorlalte personaje (vezi exemple),
ceea ce conferă ambiguitate personajului, iar în plan simbolic sugerează enigma, misterul
feminităţii.

Dacă Felix este intelectualul ambiţios, care nu suportă ideea de a nu realiza nimic în viaţă şi
pentru care femeia reprezintă un sprijin în carieră, Otilia este cocheta care crede ca rostul femeii
este să placă, în afară de asta neputând exista fericire.

Contradicţiile Otiliei îl derutează pe Felix. Iniţial, el ezită între a crede bârfele clanului Tulea şi
a-i păstra o dragoste pură Otiliei, iar mai apoi, când Otilia pleacă pe neaşteptate la Paris cu
Pascalopol, Felix are o scurtă aventură cu Georgeta, fată faină. De altfel, cele doua femei
contribuie în egală măsură la maturizarea lui Felix, reprezentând două ipostaze ale iubirii –
spirituală şi fizică: ...dacă Otilia înfăţişa fără îndoială aspiraţia sufletului său, Georgeta putea
să-i fie o prietenă fără niciun neajuns pentru cealaltă.

Felix Sima este tânărul care trăieşte un proces de maturizare într-o lume nouă, unde descinde din
Iaşul său natal. Ocupă un loc privilegiat, fiind atât personaj–reflector (despre care
N. Manolescu afirmă: în secvenţa iniţială a romanului, personajul este atent la detaliile lumii
necunoscute pentru că el îi oferă cititorului informaţii despre aceasta. Descrierea străzii Antim
trădează un cunoscător în arta arhitecturii şi înţelegem că, de fapt, descrierea se realizeaăa din
perspectiva naratorului. Felix este doar mijlocul prin care se transmit informaţiile), cât şi actor
în scenariul epic al romanului. Este un personaj realist, complex, surprins în devenire, care se
constituie încetul cu încetul ca individualitate, ilustrând prin construcţia sa personajul modern al
intelectualului.

Scena care îl aduce în atenţia cititorului este drumul spre casa lui moş Costache, pe strada Antim.
Cu acest prilej, naratorul realizează un portret fizic, insistând asupra fizionomiei şi a
vestimentaţiei: Un tânăr de vreo optsprezece ani, îmbracat în uniformă de licean, intra în strada
Antim. [...] Uniforma neagră îi era strânsă pe talie, ca un veşmânt militar, iar gulerul tare şi
foarte înalt şi şapca umflată îi dădeau un aer bărbătesc şi elegant. Faţa îi era însă juvenilă şi
prelungă, aproape feminină din cauza şuviţelor mari de păr ce-i cădeau de sub şapcă, dar
coloarea măslinie a obrazului şi tăietura elenică a nasului corectau printr-o notă voluntară
întâia impresie.
Biografia rezumată din perspectiva naratorului omniscient completează dosarul de existenţă al
personajului: Felix [...] acum venea în Bucureşti la tutorele său, Costache Giurgiuveanu. Acest
Giurgiuveanu căruia obişnuia din familie a-i zice «unchiul» era cumnat al tatălui său care
murise de un an.

Felix este surprins în trei ipostaze. Prima e construită pe motivul străinului. Eroul pătrunde
într-o lume necunoscută, pe care o descoperă orientată asupra interesului material. Analizând
esenţa acestei lumi, el înţelege mecanismul egoismului şi al răutăţii pe care ea se întemeiază şi îşi
stabileşte astfel propria sa conduită: să fugă cât mai repede şi cât mai departe din această casă.
În relaţiile cu personajele din casa lui moş Costache, se defineşte ca un intelectual superior,
rămânând mereu deasupra mediocrităţii şi a meschinăriilor lor. Codul său moral indică un
comportament superior, la fel ca statutul său social: voi căuta să fiu bun cu toată lumea, modest
şi să-mi fac o educaţie de om. Voi fi ambiţios, nu orgolios.

A doua ipostază urmăreşte iniţierea erotică a personajului. Dacă în plan intelectual Felix studiază
cu perseverenţă şi ambiţie şi se remarcă prin publicarea unui studiu într-o revistă franceză, în
viaţa sentimentală nu dovedeşte aceeaşi siguranţă de sine. Îşi dă seama că o iubeşte pe Otilia, dar
ceea ce scapă minţii sale este comportamentul derutant al fetei, inconsecvenţa ei şi labilitatea
afectivă. Astfel, Felix va oscila chinuitor între încredere şi dezamăgire, între speranţă şi
deznădejde. Oricât de mult ar iubi-o pe Otilia, nici bucuriile, nici suferinţele iubirii nu-l abat de
la studiu, devenit pentru el o pasiune. Atunci când povestea romantică şi enigmatică a primei
iubiri ia sfârşit, personajul reuşeşte să-şi domine suferinţa şi deziluzia.

Ipostaza finală surprinde un Felix maturizat în urma experienţelor trăite. El a înţeles că iubirea
însăşi e atinsă de degradarea lumii în care trăieşte. În final, el este un învingător, căsătorindu-se
într-un mod strălucit, devenind o personalitate în lumea medicală europeană.

5. Naratorul

Naratorul este specific prozei realiste: obiectiv, detaşat, omniscient şi omniprezent (perspectiva
“dindărăt”); construieşte traiectoriile pe care evoluează personajele şi le urmăreşte pe acestea în
evoluţia lor până la momentul final.

Cu toate acestea, condiţia impersonalităţii naratorului este încălcată pe alocuri, cum ar fi

comentariul din secvenţa iniţială, despre care N. Manolescu spune că este al unui estet
(descrierea străzii Antim trădează un cunoscător în arta arhitecturii, care nu poate fi un
adolescent de optsprezece ani, dornic să studieze medicina). Este vorba despre amestecul unui
comentator savant şi expert (naratorul auctorial), un specialist care are competenţă muzicală,
plastică, psihologică şi sociologică şi foloseşte adeseori un limbaj profesional, elevat şi uşor
pedant: tăietura elinică a nasului, subţirime delicată, botticeliană, bărbuţa maioresciană, nevoie
congenitală, cazuistica morală ş.a.

Naratorul omniscient, bine informat, care domină universul fictiv şi deţine adevărul ultim, nu
participă la evenimente nici ca personaj, nici ca martor, dar preferă focalizarea internă fixă,
centrată pe Felix (lumea este văzută prin ochii acestui personaj).

6. Elemente care asigură originalitatea romanului

G. Călinescu adera la modelul romanului balzacian, militând pentru un roman obiectiv, pentru
tipologie şi caracterologie; în acelaşi timp, Călinescu este adeptul ideii că nu există în realitate
un fenomen artistic pur, astfel încât romanul său îşi complică arhitectura şi cu elemente din afara
balzacianismului. Rezultă aşadar un roman de sinteză estetică, în care coexistă elemente
balzaciene (prezentate anterior), romantice (1) şi moderne (2).

(1)

 Iubirea Felix – Otilia, construită dupa canoanele romantice, ca o oază de frumuseţe şi

puritate într-o societate materialistă şi supusă degradării.
 Ambiguizarea sentimentelor: pasiune, senzualitate, prietenie, inocenţă (cuplul Otilia–
Felix), iubire platonică, iubire virilă, hedonism (Pascalopol).
 Structurarea antitetică a personajelor, pe principiul dubletelor antinomice: angelic şi
demonic (Otilia - Aglae Tulea), avarul şi generosul (Costache – Pascalopol), intelectualul
superior şi arivistul (Felix-Stănică Raţiu), tânărul şi bătrânul (Felix – Pascalopol).
 Descrierile de factură romantică: aspectul dezolant al caselor; Câmpia Bărăganului (cu
prilejul excursiei lui Felix şi a Otiliei la moşia lui Pascalopol), care impresionează prin
grandoare, prin proiectarea elementului uman în marele univers.

(2) – vezi şi subpunctul tratat anterior, “Personaje moderne”-

 Ambiguitatea personajelor: moş Costache depăşeşte limitele stricte ale tipologiei sale,
fiind capabil de sentimente paterne pentru Otilia, iar Stănică Raţiu nu este doar un arivist,
ci şi un demagog al ideii de paternitate, hoţ şi sentimental.
 Interesul pentru procesele psihice deviante: alienarea (Titi) şi senilitatea reprezentată de
personajul Simion Tulea, care parcă traieşte într-o altă lume decât cea reală. Prin aceste
cazuri, Călinescu pare a sugera că lumea se află în pragul degradării morale, care se
reflectă şi în cazurile patologice, de boală.
 Mijloacele moderne de construcţie a personajului Otilia: comportamentismul,
pluriperspectivismul / reflectarea poliedrică, observaţia psihologică.
 Otilia - personaj complex şi contradictoriu, cu o psihologie enigmatică şi derutantă.
Ilustrează farmecul, dar şi drama feminităţii (se înscrie în eternul feminin şi în clipă, după
cum afirmă Constantin Ciopraga).
 Disponibilitatea ludică a autorului, care îşi multiplică măştile (homo ludens); acesta
transferă personajelor câte ceva din propria personalitate (chiar dacă disimulează
obiectivarea absolută în raport cu Felix / Pascalopol, îi împrumută primului orgoliul, iar
celui de-al doilea structura psiho-spirituală, pornirile filantropice şi atitudinile
mizantropice). De asemenea, despre personajul Otilia, G. Călinescu afirma: Otilia c’est
moi!. Otilia este ”eroina mea lirică”, proiecţia mea în afară, o imagine lunară şi
feminină… fondul meu de ingenuitate şi copilărie. Otilia este oglinda mea de argint.
 Finalul deschis interpretărilor.