Tema nr.

7
ORGANIZAREA ACTIVITĂŢII DEPOZITELOR DE
MATERIALE ŞI PRODUSE

7.1. Depozitele de materiale şi produse finite: concept; activităţile specifice;

clasificare;

7.2. Amplasarea depozitelor în cadrul întreprinderilor;

7.3. Organizarea internă a depozitelor; amplasarea resurselor materiale şi a

produselor în depozite;

7.4. Primirea, recepţia şi expediţia materialelor şi produselor: condiţii şi

modalităţi de desfăşurare.

Întrebări
Teste grilă
Bibliografie

OBIECTIVE

Acest capitol are în vedere mai multe obiective:

− cunoaşterea rolului şi importanţei depozitelor de materiale şi produse, ca şi a
activităţilor care se realizează în cadrul acestora;
− însuşirea criteriilor, care trebuie luate în calcul la amplasarea depozitelor în general;
− cunoaşterea elementelor şi a principiilor de bază, care asigură o organizare internă
raţională a depozitelor şi un amplasament judicios a materialelor şi produselor în
cadrul acestora;
− însuşirea metodologiei de realizare a operaţiilor de primire-recepţie a resurselor
materiale şi a celor de expediţie a produselor finite;
− cunoaşterea responsabilităţilor care revin furnizorului, cărăuşului (unitatea de
transport) şi destinatarului materialelor şi produselor în procesul de expediţie a
acestora.

185
 Cursul nr. 7
ORGANIZAREA ACTIVITĂŢII DEPOZITELOR DE
MATERIALE ŞI PRODUSE

7.1. Depozitele de materiale şi produse finite: concept; activităţile specifice;

clasificare
Asigurarea continuităţii alimentării proceselor de producţie, a tuturor punctelor de
consum-utilizare de resurse materiale, armonizarea ritmului aprovizionării cu cel al
consumului, distribuţia ritmică a produselor corespunzătoare programelor operative de livrare
întocmite anticipat, servirea ritmică a clienţilor în concordanţă cu ritmul şi structura
comenzilor emise de aceşti factori necesită acumularea, la nivelul unităţilor economice de
producţie sau de comercializare, a unor stocuri de resurse materiale, de semifabricate şi
produse finite, într-un volum şi o structură bine definite. De asemenea, de la sosirea în
întreprinderi a unor loturi de materiale şi până la trecerea lor în consum, este strict necesară
realizarea unor operaţiuni ca, de pildă: primirea şi recepţia; dezambalarea; sortarea;
condiţionarea; pregătirea etc.; acelaşi aspect este specific şi produselor finite care, pentru a
putea fi livrate beneficiarilor, trebuie să suporte, după ieşirea de pe banda de fabricaţie,
operaţii ca: recepţie, sortare, ambalare, marcare, lotizare, încărcare în mijlocul de transport,
expediere ş.a. Operaţii asemănătoare, la care se adaugă şi altele precum fracţionarea,
reambalarea, etc., se desfăşoară şi de către unităţile de comercializare angrosiste sau endetail.
Realizarea în bune condiţii a unor asemenea operaţii, ca şi protejarea-conservarea
resurselor materiale şi produselor finite, pe timpul staţionării lor până la trecerea în consum
sau livrarea la clienţi impun amenajarea unor spaţii, încăperi, suprafeţe speciale care, în
practica economică, se cunosc sub denumirea de depozite sau, după caz, magazii. Totodată, este
necesară organizarea raţională a conducerii activităţii de înmagazinare şi depozitare
(componentă a funcţiunii comerciale a întreprinderii), pornind de la conţinutul specific al
acesteia, definit succint prin:
a) primirea materialelor şi produselor,
b) protejarea împotriva degradării sau eliberării neautorizate,
c) livrarea sau eliberarea în cantităţile solicitate, la timpul potrivit, la locul stabilit, cu
cheltuieli cât mai mici – aspecte care asigură competitivitate.
Locul activităţii de înmagazinare-depozitare, a conducerii acesteia în structura
organizatorică a unităţilor economice este diferit, acesta fiind în funcţie de:
− mărimea întreprinderii;
− tipul şi volumul producţiei;
− natura şi valoarea materialelor, subansamblelor uneltelor, matriţelor şi dispozitivelor;
− sistemul de organizare al conducerii asigurării materiale sau al desfacerii produselor;
− destinaţia de folosire a produselor sau a resurselor materiale.
Depozitele de aprovizionare pot fi subordonate şefului de compartiment cu “asigurarea
materială” (director cu aprovizionarea, şef serviciu), sau responsabilului grupei de aprovizionare
cu o anumită categorie de resurse materiale. Depozitele de desfacere sunt subordonate, de
regulă, directorului cu vânzările de produse.

186
 Depozitele se definesc în general din trei puncte de vedere: tehnic, economic şi
organizatoric.
Sub aspectul tehnic al noţiunii, prin depozit se înţelege orice construcţie sau suprafaţă
specială amenajată pentru primirea-păstrarea-conservarea-eliberarea-livrarea resurselor şi produselor
finite (clădire, încăpere, hală, magazie, şopron, hambar, siloz, platformă), dotată cu aparatajul,
mecanismele, dispozitivele, utilajele şi instalaţiile necesare efectuării operaţiunilor specifice.
Din punct de vedere economic, noţiunea de depozit include totalitatea spaţiilor şi
construcţiilor pentru depozitare, împreună cu dotarea specifică (utilaje, instalaţii, dispozitive, etc.),
a stocurilor acumulate, precum şi personalul care activează în cadrul său.
Sub aspect organizatoric, depozitul sau magazia reprezintă o subunitate de servire din cadrul
structurii organizatorice a unităţiilor economice; excepţie fac depozitele unităţilor specializate în
cumpărarea şi vânzarea de materiale şi produse în sistem “en gros” pentru care aceste subunităţi se
consideră ca fiind de bază.
Prin natura activităţii specifice, depozitele constituie baza tehnică principală de desfăşurare
a proceselor de aprovizionare materială şi de desfacere, implicit a procesului de distribuţie a
materialelor şi produselor în general.
În concluzie, depozitele se definesc ca o noţiune complexă, acestea având un rol important
în cadrul circuitului economic al întreprinderilor sau în sfera circulaţiei; principalele activităţi
care se realizează în cadrul depozitelor sunt:
a) amenajarea spaţiilor pentru depozitarea materialelor şi/sau produselor, alegerea
locului de amplasament a acestor resurse, stabilirea fluxurilor economice de produse şi
materiale, pregătirea utilajelor, instalaţiilor şi dispozitivelor folosibile la descărcarea-
încărcarea, recepţia, transportul, manipularea, ambalarea, dezambalarea, stivuirea etc.;
b) recepţionarea calitativă şi cantitativă a materialelor şi produselor sosite de la
furnizori sau de la secţiile de producţie pentru evitarea trecerii în depozite a celor care nu
corespund parametrilor calitativi prevăzuţi în standarde, caiete de sarcini sau alte documente
normative;
c) asigurarea unei evidenţe stricte a intrărilor şi ieşirilor de resurse materiale şi produse
în şi din depozite;
d) conservarea resurselor materiale şi a produselor pe timpul cât acestea sunt stocate
(staţionate) în cadrul depozitelor, inclusiv pe perioada executării operaţiilor de încărcare,
descărcare, sortare, manipulare, transport intern etc., astfel încât să nu se înregistreze pierderi,
deprecieri, degradări ş.a.; asemenea aspecte determină cheltuieli neeconomice, care afectează
costurile de producţie şi diminuează eficienţa utilizării în consum a materialelor sau conduc la
creşterea cheltuielilor de distribuţie. Pe aceeaşi linie se înscriu şi acţiunile tehnice care se
desfăşoară pentru păstrarea integrităţii cantitative şi calitative a resurselor materiale şi
produselor de genul: revizuirea periodică, restivuirea, controlul ambalajelor, analize repetate,
curăţirea, aplicarea şi reaplicarea straturilor protectoare, controlul mediului climatic ş.a.;
e) pregătirea materialelor şi produselor pentru consum sau distribuţia lor între clienţi,
formarea de loturi complete şi complexe şi distribuţia lor prin sisteme şi metode eficiente şi de
utilitate practică către sectoarele de producţie sau, după caz, către clienţi;
f) eliberarea materialelor pentru consum sau livrarea produselor finite în strictă
concordanţă cu programele de alimentare ritmică a sectoarelor de activitate ale unităţilor
economice sau cu termenele de livrare precizate în contractele încheiate cu beneficiarii (sau la
momentul solicitărilor emise de clienţi);

187
 g) recepţia, sortarea şi depozitarea materialelor refolosibile rezultate la operaţiile de
croire-debitare, din procesele de producţie şi de consum; acţiunea are în vedere valorificarea
eficientă a acestor importante resurse prin utilizarea chiar în cadrul întreprinderilor în care se
produc sau prin vânzarea la diverşi utilizatori;
h) reducerea cheltuielilor de depozitare printr-o bună organizare a activităţii care se
desfăşoară în cadrul depozitelor; folosirea raţională a capacităţii de depozitare; utilizarea la
parametrii constructivi şi funcţionali a utilajelor, dispozitivelor şi instalaţiilor din dotare;
extinderea mecanizării şi automatizării lucrărilor din depozit şi creşterea productivităţii
muncii lucrătorilor care acţionează în cadrul lor;
i) aplicarea unor măsuri eficiente de prevenire şi stingere a incendiilor, de pază şi
securitate contra sustragerilor.
Prin realizarea exigentă a activităţilor specifice, depozitele contribuie într-o măsură
importantă la derularea, cu eficienţă economică sporită, a activităţii la nivelul fiecărei unităţi,
indiferent de profilul acesteia.
O atenţie deosebită trebuie acordată caracterizării locului şi rolului pe care îl ocupă
fiecare tip de depozit în cadrul sistemului general de depozite care se amenajează, organizează şi
funcţionează într-o unitate economică (de producţie, de aprovizionare şi desfacere, de
transport, de construcţii etc.). Pe această bază se impune alegerea, dintr-o varietate de tipuri, a
celui mai indicat depozit în funcţie de destinaţia sa viitoare. Departajarea diferitelor categorii de
depozite se poate face în funcţie de o serie de criterii şi elemente de diferenţiere între care
amintim:
1. După funcţia pe care o îndeplinesc în cadrul circuitului economic intern al
întreprinderilor, depozitele pot fi: de aprovizionare (cele în cadrul cărora se acumulează
stocurile de materii prime, materiale, piese de schimb, combustibil ş.a. destinate consumului
din întreprinderea în cadrul căreia se amenajează); intermediare (sau de producţie) pentru
depozitarea reperelor şi subansamblelor între diferitele faze ale procesului tehnologic; de
desfacere (în cadrul cărora se asigură primirea-recepţia, depozitarea, păstrarea, evidenţa,
sortarea, maturizarea, pregătirea, ambalarea, etichetarea-marcarea, formarea loturilor de
livrare a produselor finite ieşite din fabricaţie în cadrul fiecărei întreprinderi productive);
mixte (depozitele unităţilor de aprovizionare şi desfacere, în cadrul cărora se acumulează
stocuri de materiale şi produse sosite de la furnizori, în scopul comercializării-distribuţiei către
clienţi diverşi (magazine en detail sau consumatori finali).
2. Având în vedere sfera de servire, depozitele de aprovizionare cu resurse materiale
destinate consumului intern al unităţii economice se grupează, în continuare, în: depozite
centrale sau generale (pe întreprindere) care alimentează mai multe sau toate punctele de
consum din cadrul acesteia; depozite de secţie sau atelier, care alimentează secţia, atelierul sau
sectorul pe lângă care sunt organizate. La rândul lor, depozitele de desfacere pot fi: centrale şi de
secţie sau atelier de fabricaţie.
3. După natura materialelor şi produselor prevăzute pentru depozitare, se individualizează
depozite pentru materiale şi semifabricate; piese de schimb; SDV-euri; ambalaje; combustibil şi
lubrifianţi; produse finite. Diferenţierea din acest punct de vedere se poate adânci în funcţie de
structura resurselor materiale; de exemplu, pot fi depozite pentru: materii prime siderurgice,
materiale şi produse chimice, materiale de construcţii, lemn şi produse din lemn, materiale şi produse
textile ş.a.
4. După gradul de specializare se deosebesc: depozite universale (în cadrul cărora se
asigură depozitarea mai multor sau întregii structuri materiale sau de produse finite ale unei

188
unităţi economice) şi specializate destinate depozitării unui singur fel sau unui număr restrâns
de materiale sau produse cu caracteristici fizico-chimice, de păstrare-conservare asemănătoare.
5. După felul construcţiilor amenajate se disting: depozite deschise – terenurile,
platformele, rampele, suprafeţele neacoperite cu sau fără laturile exterioare închise; sunt
specifice materialelor de masă care nu suferă, într-un timp scurt de depozitare, de pe urma
intenperiilor (de exemplu: pietrişul, materialul de pavaj, lemnul de construcţie, bitumul,
cheresteaua, prefabricate din beton ş.a.); semiînchise – şoproane, boxe exterioare, rampe şi alte
spaţii de depozitare, care sunt acoperite şi au una sau mai multe laturi închise; acestea sunt
destinate păstrării unor materiale metalurgice sau de construcţii: laminatele, ţevile de
construcţii şi instalaţii, tuburile de oţel, fonta, azbociment, carton asfaltat, materialele pentru
instalaţii sanitare, cărămida refractară sau de construcţii ş.a.; închise – încăperile, spaţiile
acoperite şi închise pe toate laturile, construite şi amenajate la suprafaţă, sub formă de clădiri,
pe unul sau mai multe nivele, cu sau fără subsol, din piatră, cărămidă, beton armat, tablă,
scândură etc., sau în pământ, sub formă de beciuri sau alte asemenea construcţii.
Depozitele închise pot fi: încălzite sau neîncălzite, cu sau fără izolare termică Acestea sunt
destinate păstrării materialelor şi produselor cu valoare mare sau care sunt expuse alterării,
cele inflamabile, nocive, care trebuie ferite de lumină, de îngheţ, de umezeală, deci care cer
condiţii speciale de păstrare-conservare: oţeluri speciale, maşini-unelte, diferite utilaje şi
aparate de măsură şi control, piese de schimb, diferite chimicale, hârtie şi cartoane, unele
produse din lemn-placaj, panel, materiale ale industriei textile şi pielăriei, unele produse
agricole ş.a.
6. Având în vedere structura materială folosită la realizarea construcţiei (piatra,
cărămida, lemn) depozitele pot fi: rezistente, semirezistente sau nerezistente la foc.
7. De asemenea, dacă se are în vedere înălţimea utilă de depozitare a construcţiilor cu o
asemenea destinaţie (specifice cu deosebire aşezării produselor paletizate) se disting depozite de
înălţime: mică (până la 6 m inclusiv), medie (de la 6 la 9 m inclusiv), mare (de la 9 la 12 m
inclusiv), foarte mare (peste 12 m). În cazul depozitelor tip bloc, construcţiile pot fi cu unul sau
mai multe nivele.
8. După gradul de mecanizare a operaţiilor care se desfăşoară în cadrul lor, depozitele pot
fi: nemecanizate (manuale), parţial mecanizate, cu mecanizare complexă, automatizate (parţial sau
total).
9. După amplasamentul în teritoriu depozitele pot fi: apropiate, sau depărtate de punctele de
servire (secţii, ateliere, beneficiari) de sursele de aprovizionare, cu sau fără acces uşor la căile de
comunicaţie, racordate direct sau indirect la acestea, care asigură sau nu protecţia mediului
înconjurător, securitatea şi prevenirea incendiilor, încadrate sau neîncadrate în structura
arhitectonică a zonei de amplasament (acestea fiind în funcţie de felul şi tipul construcţiei alese la
rândul ei, determinată de destinaţia depozitului) cu sau fără racordare la instalaţiile de
gospodărire comunală, de energie electrică, etc.
În practică, alegerea tipului corespunzător de depozit în raport cu destinaţia care i se
stabileşte este precedată de analiza temeinică a factorilor tehnico-economici şi sociali, care sunt
hotărâtori pentru desfăşurarea raţională a activităţii în cadrul acestuia şi antrenează cheltuieli
de amenajare şi funcţionare minime.

189
7.2. Amplasarea depozitelor în cadrul întreprinderilor
Funcţionarea depozitelor de materiale şi produse în cadrul sistemului în care sunt
organizate (întreprindere industrială, de construcţii, de transporturi sau unităţi de
aprovizionare şi de desfacere – deci specializate în comercializarea de materiale şi produse), în
raport cu destinaţia care îi este stabilită, cu sfera de servire precizată, în condiţiile antrenării unor
cheltuieli cât mai mici pentru desfăşurarea activităţii de servire, depinde hotărâtor de alegerea
locului (perimetrului) de amplasare a obiectivului respectiv. Factorii şi criteriile care condiţionează
locul de amplasament sunt multipli, însă necesitatea minimizării distanţelor de transport şi implicit
a reducerii cheltuielilor aferente constituie un criteriu prioritar; totodată, se urmăreşte: servirea
optimă a subunităţilor de consum a clienţilor, asigurarea unor fluxuri de transport raţionale,
stabilirea celor mai economice soluţii pentru derularea proceselor de aprovizionare sau de
desfacere-distribuţie fizică a resurselor materiale etc.
Între principalele criterii care trebuie avute în vedere la stabilirea locului de amplasament
a depozitelor precizăm:
1. aproprierea faţă de marii consumatori din întreprindere (secţie, atelier) sau din zona de
servire (geografică, administrativă – un judeţ, mai multe judeţe limitrofe);
2. aproprierea faţă de principalele căi de comunicaţie cu posibilitate de racordare uşoară;
3. asigurarea condiţiilor de prevenire şi securitate împotriva incendiilor, de protecţie a
mediului înconjurător, de acces la instalaţiile de gospodărire comunală şi electrice existente;
4. asigurarea condiţiilor dimensionale, ţinându-se seama de structura solului, de relief, care
să permită realizarea construcţiei proiectate, în funcţie de tipul acesteia, de încadrarea în stilul
arhitectonic al zonei, de dezvoltarea ulterioară a depozitului, fără a se limita extinderile viitoare ale
obiectivelor din perimetrul respectiv;
5. existenţa condiţiilor pentru asigurarea unor fluxuri raţionale de transport a resurselor
materiale la şi de la depozit, încadrabile în fluxurile generale de circulaţie a materialelor şi
produselor din interiorul şi exteriorul întreprinderii sau zonei de amplasament.
În întreprinderi, problema amplasării depozitelor de aprovizionare, de pildă, este strâns
legată de tipul acestora şi de sfera de servire stabilită: depozit central (general) care va alimenta
mai multe sau toate secţiile, atelierele de fabricaţie, alte sectoare de activitate – caz în care
amplasamentul este orientat în zona marilor consumatori şi eventual lateral perimetrului
întreprinderii; în cazul depozitelor de secţie, atelier, - acestea vor fi amplasate lângă sau chiar în
cadrul subunităţii pe care o serveşte (longitudinal sau transversal cu axa principală a acesteia, în
funcţie de organizarea fluxului tehnologic). Fluxul materialelor de la primire şi până la locul de
consum trebuie să fie pe cât posibil continuu. Acest deziderat condiţionează amplasarea întregii
unităţi, numărul şi dimensiunea spaţiilor de depozitare a materialelor. Depozitele pentru materialele
de folosire curentă nu pot fi amplasate astfel încât să întrerupă fluxul continuu.
Depozitele pentru semifabricate, repere, piese, subansamble în curs de fabricaţie se aşează în
aproprierea punctelor de folosire, dar nu pe linia fluxului. În prima fază de alegere a locului de
amplasament (care are în vedere minimizarea distanţelor de transport) se pot folosi mai multe
metode, între care menţionăm: metoda “centrului de greutate”. Această metodă ia în calcul:
numărul şi distanţele la care se află amplasate punctele de consum (secţii, ateliere etc.) faţă de
axele de coordonată ale depozitului – di; cantităţile de materiale care vor fi transportate – qi;
frecvenţa cererilor pentru consum – fi. Calculul se face cu ajutorul relaţiei:

190
 D1, 2 =
∑ qi × fi × di
∑ qi × fi
în care:
D1, 2 – reprezintă distanţele medii între abscisă, respectiv ordonată;
D - punctul care indică locul economic de amplasament al depozitului.
Grafic, amplasamentul unui depozit după metoda centrului de greutate se prezintă în figura
1. Determinarea prin această metodă are în vedere stabilirea amplasamentului pe criterii
economice. Odată stabilit locul de amplasament, alegerea finală se va definitiva pe baza analizei
celorlalte criterii menţionate mai sus. Un grad de complexitate mai mare este specific stabilirii
amplasamentului pentru depozitele teritoriale, care sunt alimentate de la mai mulţi furnizori şi
care servesc un număr mai mare de clienţi – consumatori situaţi pe o arie georgrafică delimitată
(este cazul cu deosebire al depozitelor unităţilor specializate în comercilizarea de materiale şi
produse în sistem en gross sau al celor specializate în colectarea şi vânzarea materialelor
refolosibile).

d4
S
d1
S
d’4
d’ D1
D
d3
S
d2 S D
d’
d’2

Figura 7.1

Şi în acest caz, locul de amplasament ales trebuie să aibă la bază calcule economice ţinând seama
şi de criteriile de amplasament specifice depozitelor teritoriale.

7.3. Organizarea internă a depozitelor; amplasarea resurselor materiale şi a

produselor în depozite
Organizarea internă a depozitelor constituie o acţiune deosebit de complexă şi de mare
interes, aceasta influenţând direct modul de utilizare a spaţiilor aferente şi a utilajelor din dotare,
operativitatea realizării diferitelor operaţii, gradul de folosire a capacităţii de depozitare, nivelul
productivităţii muncii lucrătorilor din depozit, volumul cheltuielilor specifice, ş.a. Ca urmare, este
necesar să se respecte anumite cerinţe şi principii de amplasare şi aranjare a resurselor materiale în
depozit; prin aceasta se va asigura, în funcţie de caracteristicile ordin tehnic specifice depozitelor
şi magaziilor, ale materialelor şi produselor, ca şi de anumiţi factori economici (frecvenţa

191
comenzilor, viteza de rotaţie ş.a.), un cadrul ordonat, practic şi eficient de realizare a activităţii de
depozitare în ansamblu.
Elementele care trebuie avute în vedere la amplasarea materialelor şi produselor în
depozite, la organizarea internă a acestor subunităţi sunt în principal următoarele:
- natura fizico-chimică a resurselor materiale (forma, dimensiunile, greutatea, rezistenţa
mecanică, gradul de perisabilitate);
- caracteristicile fizico-mecanice, dimensionale şi forma constructivă ale ambalajelor;
- natura şi modul de livrare a produselor (în vrac, în bucăţi, ambalate, pachetizate,
paletizate, containerizate etc.);
- volumul şi greutatea unităţii de încărcătură (cu deosebire în cazul pachetizării sau
paletizării – considerându-se, ca unitate de calcul, sarcina maximă admisibilă a paletei de uz
general de 1000 kg);
- nivelul stocurilor stabilite pe criterii economice, intrările cantitative, perioada de stocare;
- viteza de rotaţie a stocului, dimensiunea şi frecvenţa intrărilor şi ieşirilor de produse în şi din
depozit;
- condiţiile impuse pentru recepţie, la pregătirea şi constituirea loturilor de livrare (în funcţie
de comenzile beneficiarilor – loturi omogene, complexe etc.);
- forma şi dimensiunea spaţiilor aferente activităţii de depozitare, a spaţiilor de acces în şi
din depozite, a rampelor şi spaţiilor de descărcare, recepţie, încărcare;
- dotarea tehnică a depozitului (tipul de mobilier şi caracteristicile acestuia, a utilajelor,
dispozitivelor şi instalaţiilor prevăzute pentru folosire la efectuarea operaţiilor de transport,
încărcare, descărcare, manipulare);
- categoriile de spaţii care trebuie avute în vedere pentru amenajare (pentru depozitare,
descărcare-încărcare, recepţie, locuri de parcare a utilajelor, culoare de trecere, căi de
circulaţie, spaţiu pentru evidenţă şi dispecerat etc.);
- gradul de mecanizare şi automatizare a activităţii depozitului;
- rulajul depozitului.
Principiile de bază care trebuiesc respectate la amplasarea şi aranjarea resurselor materiale
în depozit sunt următoarele:
1. Asigurarea unui flux raţional al circulaţiei în cadrul depozitelor. Proiectarea fluxurilor
de circulaţie este un proces complex de mare responsabilitate şi cu efecte economice deosebit de
importante; acţiunea este determinată, în esenţă, de compartimentarea spaţiilor, amplasarea
mobilierului şi a căilor de acces în depozit, numărul şi amplasamentul uşilor de intrare-ieşire ş.a. În
cadrul fluxurilor de circulaţie, cel mai mare interes îl prezintă fluxul de materiale care creează
condiţii pentru livrarea sau eliberarea resurselor în mod ritmic şi operativ, asigură securitatea
mărfurilor, folosirea raţională a mijloacelor mecanizate de transport-manipulare, eliminarea
încrucişărilor în transportul mărfurilor şi deplasarea pe distanţe lungi a lucrătorilor ş.a. Un asemenea
flux determină şi condiţionează celelalte fluxuri, iar organizarea lui depinde de forma depozitului,
de depărtarea acestuia faţă de liniile de garaj şi căile principale de acces, de compartimentarea halei
de depozitare. În funcţie de forma depozitului şi în special de poziţia uşilor de acces în hala de
depozitare, se disting următoarele tipuri clasice de flux: liniar, în formă de L, U sau S (figura 7.3).

192
 •
•
•

• • •••

•
• •

• • •

3
3 1

4 3 4 3 4

2 5

Figura 7.3. Variante posibile de flux de circulaţie a materialelor şi produselor în

depozite.

193
 O influenţă hotărâtoare asupra fluxurilor de circulaţie a materialelor în depozite o prezintă
amplasarea mobilierului (perpendicular, paralel sau oblic faţă de calea principală de acces).
Fluxurile liniare pot fi organizate cu sens de circulaţie dublu sau unic. Aceasta din urmă variantă
(figura 7.4), care presupune ca pe o anumită latură a depozitului să se asigure primirea-recepţia
iar pe latura opusă livrarea-eliberarea acestora, se consideră în general ca fiind mai eficientă
(datorită în principal, asigurării continuităţii în execuţia operaţiilor care compun fluxul tehnologic
specific, prevenirii fenomenelor de încrucişare în transport, aplicării principiului “primul intrat –
primul ieşit” ş.a.).

R E

R = primire-recepţie
E = lotizare-expediţie (livrare)

Figura 7.4.

De menţionat că fluxul liniar, într-o organizare ideală, necesită constituirea la un capăt al

depozitului a unor formaţii de descărcare-recepţie şi de introducere în depozit a mărfurilor şi la
celălalt a altei formaţii pentru lotizarea şi livrarea lor. O asemenea soluţie se justifică numai în
cazul unei încărcări complete a celor două formaţii, deci a unui flux de activitate practic continuu
atât la intrare, cât şi la eliberarea mărfurilor. În cazul unei frecvenţe mai mici a intrărilor şi
ieşirilor, aceeaşi formaţie se deplasează de la un capăt la celălalt al depozitului, efectuând
alternativ operaţii de introducere şi respectiv de eliberare din depozit a resurselor. În această
situaţie în practică s-a confirmat ca fiind mai uşor de aplicat una din variantele de flux prevăzute
în figura 7.5. Desigur că, un rol hotărâtor în alegerea fluxurilor îl are amplasarea rampelor, a liniei
ferate şi drumul de acces. De pildă, în cazul în care pe una din laturile depozitului este amplasată
rampa pentru cale ferată, iar pe partea opusă a drumului de acces, rampa auto, se va opta pentru
fluxul liniar, chiar dacă frecvenţa intrărilor şi ieşirilor nu asigură un flux continuu permanent. Dacă
construcţia nu permite organizarea fluxurilor liniare unice, atunci se optează, după caz, la
variantele a, b, c din figura 7.5.
Indiferent de varianta de flux aleasă, este bine ca spaţiile principale de circulaţie să fie
prevăzute de-a lungul celor de depozitare, iar spaţiile de trecere pentru separarea stivelor să fie
perpendiculare pe axa principală de circulaţie. Delimitarea spaţiilor pe categorii şi stabilirea
fluxurilor se conturează parcurgând cinci faze:
1. Elaborarea unui plan de organizare a suprafeţei cu precizarea dimensiunilor, obstacolelor
(stâlpi, pereţi despărţitori etc.), compartimentelor permanente, spaţiilor de acces, ascensoarelor,
scărilor ş.a.;
2. Stabilirea, în planul respectiv, a spaţiilor de primire, recepţie, eliberare-expediere,
ambalare, marcare, transport corespunzătoare acestora;
3. Precizarea stocurilor maxime de depozitat pe categorii de resurse materiale sau produse;
4. Stabilirea locului de depozitare (amplasament) al diferitelor categorii de materiale sau
produse (etapă care necesită analiza şi a principiilor de mai jos);

194
 5. Aplicarea în practică a planului elaborat (acţiunea se realizează de şeful depozitului sau
magaziei care poartă responsabilitatea respectării acestuia).

R
R E b
E
a

R c
E

Figura 7.5.
În cazul depozitelor existente pentru care forma constructivă condiţionează fluxul de
materiale şi de circulaţie, varianta care se alege trebuie să asigure desfăşurarea cu eficienţă
economică maximă a activităţii acestor subunităţi.
b) Materialele şi produsele cu frecvenţă mare (cu intrări-ieşiri la intervale scurte) să fie
amplasate în zona apropiată spaţiilor de expediţie (de ieşire, evacuare, eliberare) ale depozitelor:
câteva exemple, în acest sens, sunt prevăzute în figura 7.6 (a, b, c, d).

RECEPŢIE RECEPŢIE
EXTINDERE

EXTINDERE

EXTINDERE

EXTINDERE
EXPEDIŢIE
EXPEDIŢIE

a b

FLUXURI LINIARE

Frecv.lentă c
RECEPŢ RECEPŢIE
Frecv.medie
EXPEDIŢIE

Frecv.intensă

Spaţii diverse
Flux în formă de “L” Flux în formă de “U” d
Figura 7.6. Amplasarea materialelor în depozite în funcţie de frecvenţa eliberării-
distribuţiei (ieşirii) acestora către punctele de consum sau clienţi.

195
 Repartizarea pe zone de amplasament a resurselor materiale în funcţie de frecvenţa
ieşirilor se poate realiza după principiul sistemului de grupare ABC; altfel, în zona A se amplasează
articolele cu cea mai mare frecvenţă, în zona B cu frecvenţă medie, iar în zona C materialele cu cea
mai scăzută frecvenţă (figura 7.7).
Aplicarea în practică a acestui principiu prezintă ca avantaj principal asigurarea unei
operativităţi sporite în servirea punctelor de consum sau a clienţilor, ca urmare a reducerii timpilor
de identificare, scoatere, lotizare şi expediere a materialelor şi produselor.
ZONA C ZONA ZONA

IEŞIRE
INTRARE

Figura 7.7. Amplasarea materialelor în depozite după principiul selectivităţii, specific

sistemului ABC de grupare a resurselor pe zone de importanţă.

c) Amplasarea materialelor şi produselor grele şi de volum (gabarit) mare la baza sau la

nivelele inferioare ale spaţiului de depozitare, iar a celor uşoare la nivelele superioare (figura
7.8). Totodată, asemenea materiale şi produse se vor amplasa şi în aproprierea spaţiilor de acces
(uşi, coridoare, căi de circulaţie etc.).
Această soluţie, pe lângă faptul că evită accidentele prin prăbuşiri, asigură creşterea
securităţii muncii şi prevenirea degradărilor fizice, permite reducerea substanţială a efortului de
manipulare. Desigur că, în consecinţă, devine posibilă adoptarea unor soluţii constructive adecvate
ale depozitelor şi dimensionarea economică a rafturilor, rastelelor, stelajelor, care asigură o
rezistenţă uniformă a diferitelor nivele de depozitare în funcţie de greutatea şi volumul de materiale
aşezate în compartimentele ce le compun.

a a a a1 a1 a1 a1 a22 a25 a2 a3 a3
a a a a1 a1 a1 a2 a2 a26 a2 a3 a3
a a a a1 a1 a1 a2 a2 a2 a30 a3 a36

b1 b3 b5 b7 b9
b2 b4 b6 b8 b10

c1 c2 c3 c4

196
 Figura 7.8. Amplasarea materialelor şi produselor în depozite în funcţie de
gabarit şi greutate (secţiune verticală).

d) Primul intrat – primul ieşit este principiul potrivit căruia materialele trebuie eliberate,
iar produsele se livrează în ordinea intrării lor în depozite; prin aceasta se evită învechirea unor
resurse, degradarea lor în timp, fenomene care generează consecinţe negative, în special, în cazul
materialelor şi produselor cu termen de garanţie sau de valabilitate scurte (lacuri, vopsele,
lianţi etc.) sau la care perisabilităţile cresc proporţional cu timpul de depozitare (produse volatile,
produse alimentare ş.a.). Respectarea acestui principiu presupune o strictă evidenţă în
gestionarea resurselor referitoare la datele de intrare ale fiecărui lot de materiale şi produse,
precum şi cunoaşterea termenelor de valabilitate sau de garanţie ori de scadenţă.
e) Amplasarea în depozite a resurselor materiale în funcţie de condiţiile de vecinătate
admise şi de caracteristicile asociative (sau disociative) determinate de o serie de factori cu
influenţă semnificativă şi care impun:
- depozitarea în acelaşi spaţiu, perimetru sau încăpere a resurselor materiale care necesită
condiţii comune de păstrare-conservare (respectiv aceleaşi condiţii de climatizare, umiditate,
luminozitate, temperatură etc.);
- depozitarea (amplasarea) în spaţii diferite a materialelor şi produselor care sunt
incompatibile la depozitarea comună, cum este cazul celor care degajă anumite mirosuri în raport
cu cele care captează sau împrumută această caracteristică, a celor care sunt autoinflamabile faţă
de cele care se aprind uşor de la o sursă de foc, a celor care sunt foarte sensibile, au “alergie” în
compania altora care degajă gaze agresive în timpul depozitării, a celor care în timpul operaţiilor
de conservare, transvazare, revizuire periodică se scurg în cantităţi chiar foarte mici, din
ambalajele lor, provocând corodări, deformări sau modificări calitative ale altora împreună cu
care ar fi amplasate ş.a.;
- depozitarea în comun sau separată a materialelor şi produselor care prin natura, configuraţia
şi dimensiunea lor asigură sau nu posibilitatea asocierii în spaţiile de depozitare şi conservare. De
exemplu, în figura 7.9, materialele şi produsele prezentate schematic, deşi au forme geometrice
foarte diferite, fiind aşezate în stive comune, pot asigura o bună ocupare a spaţiului de depozitare.
Există însă şi situaţia de incompatibilitate care conduce la necesitatea afectării unor spaţii de
depozitare mai mari, pentru a preîntâmpina formarea unor stive diforme şi instabile,
suprasolicitarea ambalajelor mai puţin rezistente şi deci distrugerea lor (provocând scurgerea sau
împrăştierea conţinutului, la manipulare greoaie, favorizarea destrămării stivelor şi crearea
condiţiilor de producere a accidentelor).

Figura 7.9. Aşezarea în comun a materialelor şi produselor de forme

geometrice diferite (varianta deficitară)

197
 În figura 7.10, materialele şi produsele sunt depozitate după principiul simetriei de aşezare,
ţinând cont de avantajele formelor geometrice asemănătoare.

Figura 7.10. Aşezarea în comun a materialelor şi produselor de forme geometrice

asemănătoare (varianta raţională)

Rezultatele pozitive ale acestui mod de aşezare a materialelor sunt multiple şi se

concretizează, între altele, prin utilizarea la maximum a capacităţilor şi utilajelor de depozitare,
evitarea degradării, a accidentelor de muncă ş.a. Totodată, sistemul răspunde şi cerinţelor de
amplasare în acelaşi spaţiu a materialelor şi produselor care pot fi manevrate cu aceleaşi mijloace
de îmcărcare-descărcare şi de transport, în funcţie de care sunt organizate fluxurile de circulaţie a
materialelor, sistemele de depozitare, modalităţile de supraveghere, controlul şi verificarea periodică
ş.a.
f) Amplasarea resurselor materiale pe spaţii unice în funcţie de natura acestora, de destinaţia
sau condiţiile cerute pentru depozitare; acest criteriu presupune ca:
- materialele de un anumit tip, sortiment, dimensiune, calitate, să fie depozitate în acelaşi
perimetru sau încăpere;
- materialele cu o destinaţie comună (acelaşi consumator, client) se depozitează pe acelaşi
amplasament (depozitarea pe beneficiari); ne referim la stabilirea unor compartimente distincte
pe clienţi (cu deosebire în cazul celor principali), în cadrul cărora vor fi depozitate materialele
destinate acestora. Acest mod de amplasare determină scurtarea timpului de lotizare, de încărcare
şi expediere a materialelor;
- amplasarea în funcţie de condiţiile tehnice de aşezare a materialelor şi produselor (şi care
sunt determinate de caracteristicile acestora); astfel pentru materialele care se depozitează în
vrac se vor selecta suprafeţe distincte, pentru cele care se depozitează în stive la fel ş.a.m.d.
Alegerea unui sau altuia dintre sistemele de mai sus se va face în funcţie de avantajele
tehnico-economice şi de modul în care răspund celorlalte reguli şi principii prezentate, cerinţelor
optimizării activităţii depozitelor.
g) Alte criterii pentru alegerea sistemelor de depozitare se referă la asigurarea unor cerinţe
ale procesului de conducere şi desfăşurare a activităţii depozitelor, între care amintim:
- supravegherea uşoară a materialelor şi produselor mici şi de valoare mare;
- identificarea uşoară a materialelor şi produselor, amplasarea şi depozitarea făcându-se
grupat pe sortotipodimensiuni sau pe calităţi apropiate etc.;
- accesibilitatea uşoară la efectuarea controalelor periodice, operaţiilor de inventariere etc.
În legătură cu alegerea soluţiei de depozitare a materialelor şi produselor mai este de
precizat faptul că, pe lângă criteriile prezentate, este necesar să se ţină seama şi de cea mai
eficientă metodă de optimizare a amplasării mărfurilor, între care menţionăm:

198
 Metoda ABC, care presupune structurarea suprafeţelor de depozitare în trei categorii, A,
B şi C în funcţie de dotarea cu utilaje, instalaţii, dispozitive pentru aşezarea produselor, de accesul
la culoarele principale de circulaţie, de posibilitatea lotizării şi manipulării la servirea clienţilor cu
mijloacele de transport-manipulare din dotare. Astfel, în zona A se vor cuprinde suprafeţele
apropiate de culoarele principale de acces şi circulaţie, în raza cărora servirea cu mijloace
mecanizate sau automatizate de transport-manipulare este cel mai uşor de realizat; în zona B se
încadrează spaţiile cu legătură indirectă (prin căi de acces secundare) faţă de culoarele principale
şi circulaţie, fiind astfel parţial servite de mijloacele mecanizate sau automatizate, iar în zona C vor
fi încadrate spaţiile depărtate de căile principale de circulaţie, cu acces mai dificil şi în care servirea
în sistem mecanizat sau automatizat este mai greoaie. Odată efectuată zonarea, se trece în
continuare la alegerea criteriilor după care se va repartiza fiecare material sau produs pe spaţiile de
depozitare departajate (frecvenţa livrărilor, gabaritul, greutatea, nivelul stocului ş.a.). Se
subînţelege că, materialele şi produsele cu gabarit şi greutate mare, stocate în cantităţi mari, cu
frecvenţă mare la servire vor fi amplasate pe suprafeţele de depozitare din zona A, cele cu nivele
medii ale factorilor de mai sus în zona B, iar cele cu nivele mici şi foarte mici în zona C. Este de
reţinut faptul că, în general, caracteristicile zonei A sunt specifice unui număr relativ mic de
produse sau materiale, cele ale zonei B unui număr mediu, iar cele ale zonei C unui număr relativ
mare de sortimente necesare de obicei în cantităţi mici, cu cereri pentru consum sporadice,
întâmplătoare.
Metoda tabloului cu două intrări, presupune, ca şi în cazul metodei ABC, zonarea, într-o
primă fază, a suprafeţelor de depozitare pe cele trei categorii amintite mai sus. Pentru repartizarea
materialelor sau produselor în perimetrul fiecărei zone se aleg cel puţin două criterii importante, cu
acţiune determinantă în organizarea internă raţională a depozitelor cum sunt, de exemplu,
frecvenţa livrărilor şi greutatea unitară sau totală a resurselor ce se stochează. Valorile specifice
criteriilor alese se ordonează într-un tabel (tabelul 7.1), după care se va reprezenta grafic tabloul
suprafeţei de depozitare (figura 7.11) şi zonarea corespunzătoare. Tehnica reprezentării grafice a
zonării are în vedere stabilirea mai întâi a punctelor caracteristice pentru categorii de produse
(a, b, c, d) cărora le sunt specifice elementele următoare (tabelul 7.2).
Tabelul 7.1
Nr.crt. Simbolul Greutatea unitară a Frecvenţa la ieşire
produsului produsului în kgf (intrare), piese pe lună
sau zi
1. 01458 70 300
2. 03789 510 45
3. 02986 9 2950
4.
…
n. 05988 2100 60

199
 greutat
901-1000
801-900 c
701-800
601-700
A
501-600 a frecvenţa
401-500
301-400
B
201-300 d
101-200
0-100
C b

51-100
101-150
151-200
201-250
251-300
301-350
351-400
401-450
451-500
0-50

Figura 7.11

Tabelul 7.2
Produsul (materialului) Frecvenţa livrărilor Greutatea
a mică Medie
b medie Mică
c medie Mare
d mare Medie

Se observă existenţa a două grupuri simetrice de materiale cu caracteristici inverse: a-b cu

frecvenţă mică, medie şi greutate medie, mică şi respectiv c-d cu frecvenţă medie, mare şi greutate
mare, medie. Unirea punctelor reprezentând elementele specifice produselor exemplificate – a, b,
c, d, conform figurii 7.11 – conduce la formarea celor trei zone de depozitare A, B, C. La
aplicarea metodei se va avea în vedere ca materialele şi produsele grele, cu frecvenţă mare la
livrare sau eliberare pentru consum-distribuţie se vor amplasa în zona A, cele cu nivele medii ale
criteriilor în zona B, iar celelalte (al căror număr este, de fapt, cel mai mare) în zona C.
După stabilirea locului raţional de amplasare al fiecărui produs sau material în cadrul
suprafeţei de depozitare, structurată corespunzător concepţiei avute în vedere la proiectarea
organizării interne a depozitului (orientată în sensul folosirii judicioase a spaţiilor, restrângerii la
strictul necesar a acestora, eliberării de spaţii disponibile, asigurării derulării normale,
eficiente, cu maximă operativitate a fluxului tehnologic specific, prevenirii deprecierilor de
resurse, evitării încrucişărilor în transport, a distanţelor lungi de parcurs a mărfurilor,
dublelor sau multiplelor manipulări, asigurării securităţii lucrătorilor ş.a.) se trece la alegerea
sistemelor de depozitare şi de aranjare a resurselor în spaţiile definite.

7.4. Primirea, recepţia şi expediţia materialelor şi produselor: condiţii şi

modalităţi de desfăşurare

Primirea-recepţia
Prima acţiune de importanţă deosebită care se iniţiază în contextul activităţii complexe de
primire-recepţie a materialelor sosite de la furnizori are în vedere pregătirea spaţiilor pentru
primire-recepţie, a utilajelor, constituirea formaţiilor de lucru şi a comisiilor de primire-
recepţie.

200
 Desfăşurarea în timp util a acestei acţiuni presupune cunoaşterea anticipată a momentului
sosirii resurselor materiale, a produselor; aceste informaţii necesită o permanentă conlucrare
între parteneri: client, furnizor, unitatea de transport.
Primirea lotului de materiale se asigură de reprezentantul clientului (destinatarul
mărfii) şi cel al unităţii de transport. Se urmăreşte:
- controlul stării sigiliilor pentru vagoane închise;
- controlul semnelor sau marcajelor efectuate de furnizor (vagoane deschise);
- controlul stării generale a vagoanelor sau containerelor;
- controlul sumar al stării generale a încărcăturii şi a conţinutului.
Aceste operaţii au în vedere identificarea eventualelor: spărturi, lipsuri, sustrageri, pierderi
de materiale în cazul celor mărunte livrate în vrac. Totodată se constată eventuala lipsă de
etanşeitate (de exemplu a acoperişului) care a permis pătrunderea apei, zăpezii – degradând
resursele materiale.

Obligaţiile furnizorului:
- în cazul vagoanelor închise: aplicarea sigiliilor pe sistemul de închidere a mijloacelor de
transport (vagoane, containere, hambare, şlepuri); folosirea unor sigilii care nu pot fi înlocuite
uşor;
- în cazul vagoanelor deschise: marcarea încărcăturii prin linii continue, uniforme, în cruce
sau drepte, pentru a preveni sustragerile şi a asigura integritatea încărcăturii.

Obligaţiile unităţii de transport:

- aplicarea de sigilii pe sistemul de închidere al vagoanelor închise (chiar dacă acestea au
sigilii aplicate şi de expeditor).

În cazul constatării unor nereguli în prezentarea încărcăturii, reprezentantul clientului

(destinatarul mărfii), care răspunde de primirea mărfii acţionează astfel: solicită cântărirea
încărcăturii şi compară rezultatele cu informaţiile din documentele însoţitoare.
Unitatea de transport este obligată să efectueze cântărirea, împreună cu delegatul
destinatarul mărfii, când:
1) expedierile prin coletărie, mesagerie sau în mijloace de transport complete, poartă urme de
violare, de sustragere, de scurgere, de pierdere, de avariere sau deteriorare;
2) produsele au fost transbordate de pe un mijloc de transport pe altul fără efectuarea
operaţiei de cântărire la momentul respectiv;
3) materialele au fost transportate pe mijloace de transport neînsoţite şi au fost predate de
expeditor prin cântărire.
Solicitarea efectuării operaţiei de cântărire se poate face atât de reprezentantul
destinatarului mărfii, cât şi către cel al furnizorului. Când transportul se realizează pe riscul
destinatarului mărfii sau al expeditorului, transportul resurselor în vrac, ca volum, greutate,
număr de bucăţi, de colete pentru care operaţia de cântărire s-a făcut la expeditor (la beneficiar
nefiind posibilă operaţia), în acest caz marfa trebuie să aibă obligatoriu un însoţitor. Însoţitorul
va răspunde de integritatea mărfii până la predarea acesteia la destinatar, operaţia fiind
confirmată de actul de livrare, semnat de însoţitor, care rămâne la furnizor. Însoţitorul, care
poate fi al destinatarului sau al furnizorului, va răspunde material sau penal, după caz.
Dacă rezultatul operaţiei de constatare a stării încărcăturii este favorabil (deci încărcătura
este normală), unitatea de transport va elibera coletele, pachetele sau va pune la dispoziţie

201
destinatarului mijlocul de transport pentru descărcare, cu menţiunea pe documentul de transport
“predat fără urme de violare”.
În situaţia în care, în urma verificării, se constată la colete, la mijlocul de transport, la
sigiliu, la semne sau marcaje, la conţinutul încărcăturii urme de violare, pierderi, scurgeri,
alterări, avarii, substituiri, diluări, scăderea în greutate peste limita legală, mijlocul de
transport nu se va deschide sau descărca. În acest caz, se anunţă conducătorul unităţii de
transport sau locţiitorul acestuia, factor care trebuie să se prezinte la locul unde se află mijlocul
de transport (şi se face operaţia de primire), în cel mult 24 ore. La prezentare, acest factor va
proceda la constatare şi investigaţie pentru a stabili, în funcţie de posibilităţile de care dispune,
neajunsurile şi cauzele generatoare. Baza de raportare a lipsurilor cantitative sau calitative o
constituie documentele de livrare şi de transport. Acţiunea se încheie cu întocmirea unui Proces-
Verbal de constatare, semnat de constatator, de delegatul unităţii de transport care a efectuat
verificarea în prima fază (respectiv la sosirea vagonului la destinatar), de reprezentantul
beneficiarului (delegat cu primirea produselor), de ceilalţi membrii ai comisiei de primire care
reprezintă destinatarul mărfii, de alte persoane care au participat sau asistat la constatare. Un
exemplar din Procesul-Verbal întocmit rămâne la reprezentantul destinatarului însărcinat cu
primirea materialelor.
Când se apreciază că urmele de violare, lipsurile etc. sunt urmarea unor infracţiuni se
apelează la organele de urmărire penală, mijlocul de transport în cauză fiind reţinut până la
sosirea acestora pentru investigare.

Responsabilităţi:
1) Unitatea de transport răspunde de integritatea încărcăturii de la primire şi până la predare
către destinatar; ca urmare, elementele din procesul-verbal îi sunt opozabile la stabilirea finală a
factorului răspunzător. Astfel, unitatea de transport răspunde de cantitatea de marfă stabilită prin
cântărire cu dispozitive recunoscute de ea sau proprii şi care se înscrie în documentul de transport.
Aceeaşi răspundere are loc şi când este obligată să execute operaţia de cântărire şi nu o face.
Pentru ieşirea din culpă, la constatarea diferenţelor cantitative dintre rezultatele cântăririi şi datele
din documentele de transport, unitatea de transport trebuie să prezinte documente justificative. În
cazul resurselor pentru care nu este obligatorie cântărirea din partea unităţii de transport şi
nici nu o face, aceasta este exonerată de răspundere dacă mijlocul de transport la constatare se
prezintă intangibil. În această situaţie, dacă sunt nereguli, responsabilitatea revine unităţii
reclamante până la stabilirea factorului vinovat.
Situaţiile concrete în care unitatea de transport este absolvită de răspundere parţială sau
totală pentru deteriorarea parţială sau totală a mărfii, pierderea de produse preluate pentru
transport, sunt cele în care fenomenele se datorează:
a) acţiunii unor factori de forţă majoră (inundaţii, seisme, mişcări de teren, curenţi
puternici de aer, căderi de aer, căderi mari de zăpadă etc.);
b) neglijenţei şi superficialităţii expeditorului sau destinatarului, deci, culpei acestor factori;
c) proprietăţilor fizico-chimice proprii produselor transportate, care provoacă sfărâmare,
spargere, oxidare, alterare sau alte consecinţe asemănătoare;
d) modalităţii de formare a unităţilor de încărcătură, de realizare a operaţiilor de încărcare
sau descărcare a produselor cu mijloacele de transport-manipulare ale expeditorului, ori ale
destinatarului sau sub supravegherea acestora;
e) influenţei factorilor naturali obişnuiţi (căderi de apă, de zăpadă ş.a.) asupra produselor
care se transportă obişnuit în mijloace deschise;

202
 f) neglijenţei însoţitorului mijlocului de transport care răspunde pentru asigurarea
condiţiilor normale de păstrare a integrităţii încărcăturii;
g) ambalajelor defecte care nu au putut fi observate, după aspectul exterior la preluarea
produselor pentru transport;
h) neindicării în documentele de transport sau pe ambalaje, de către furnizor, a
particularităţilor specifice produselor care reclamau condiţii specialce de transport, depozitare,
manipulare;
i) preluării pentru transport a unor produse prezentate de furnizor sub denumire falsă, inexactă
sau incompletă, deşi acestea sunt necompatibile cu asemenea operaţie, fiind excluse de la
efectuarea ei;
j) scăderii umidităţii resurselor pe parcursul transportului;
k) reducerii greutăţii produselor în limitele procentelor prevăzute în actele normative în
vigoare datorită naturii acestora, condiţiile de transport fiind normale;
l) folosirii de dispozitive de cântărire defecte la expeditor sau destinatar şi care se pot
evidenţia (în acest sens trebuie prezentate probe de către unitatea de transport).

Unitatea transportatoare, pentru a fi eliberată de răspundere pentru cauzele prezentate la

punctele a, b, c, g şi l, trebuie să prezinte documente justificative; la celelalte situaţii (d, e, f, h, i,
j, k), aceasta este de drept absolvită, dacă nu se dovedeşte contrariul de către unitatea care
pretinde despăgubiri.
Este important de reţinut faptul că, în cazul transportului mai multor colete pentru care se
întocmeşte un singur document, procentul de pierderi admis faţă de greutatea nominală se calculează
separat, dacă aceasta a fost indicată în actul respectiv la primire; pentru mărfurile de masă
omogene care se transportă împreună (în acelaşi vagon, cisternă etc.), în vrac, dar se specifică în
documente diferite, deşi provin de la acelaşi expeditor şi sunt trimise acelui destinatar, pierderea
naturală se calculează pe baza greutăţii totale a încărcăturii, fără a se mai recurge la
individualizare.
Mai sunt şi alte elemente, prevăzute de actele normative care reglementează transferul
produselor de la producători la consumatori, care trebuie avute în vedere în acest sens. Este de
reţinut faptul că, după momentul predării produselor către destinatarul lor, răspunderea
cărăuşului pentru integritatea încărcăturii încetează, dar nu definitiv; el este pasibil de a fi reactivat
pe această linie pentru pierderea parţială sau totală, pentru reducerea greutăţii nete, substituirea,
diluarea, denaturarea, alterarea, degradarea mărfurilor transportate sau alte neajunsuri înregistrate în
timpul transportului, chiar dacă acestea se constată după predarea efectivă a încărcăturii la
destinatar.
Dacă până aici s-au conturat doar elementele care privesc primirea încărcăturilor sub
aspectul integrităţii cantitative, este necesar să arătăm în continuare faptul că pentru produsele
uşor alterabile acţiunea are în vedere şi calitatea. Reprezentantul destinatarului mărfii trebuie să
manifeste maximă atenţie şi responsabilitate în efectuarea operaţiei de primire a produselor,
respectând în acest sens, în mod ferm, prevederile legale. El este printre primii factori care
trebuie să prevină eventualele nereguli înregistrate în procesele de livrare sau transport al
produselor de la furnizor la destinatar, să iniţieze acţiuni de depistare a cauzelor generatoare de
asemenea stări, a factorilor răspunzători ş.a.
Un element important al activităţii de primire îl constituie momentul când se consideră
încheiată această operaţie. Astfel, pentru expediţiile de coletărie sau mesagerii, produsele se
apreciază a fi predate când delegatul destinatarului le preia efectiv de la transportator. Când
transportul se face în vagoane complete, momentul este dat de finalizarea verificării, punerea la

203
dispoziţia destinatarului a vagonului pentru descărcare şi specificarea pe documentul de transport a
concluziei “predat fără urme de violare”; pentru vagoanele complete care se încarcă sau se descarcă
pe liniile de garaj ale destinatarului, predarea se consideră în momentul trecerii prin punctul de
joncţiune al liniei publice cu cea de garaj.
Lucrătorul investit cu operaţia de primire a produselor de la furnizor este necesar să
acţioneze operativ, în spiritul actelor normative al căror conţinut trebuie să-l cunoască, întrucât
perioada de timp de staţionare a mijlocului de transport la descărcare, ca şi cea pentru desfăşurarea
recepţiei este limitată. Ca urmare, în cazul în care reprezentanţii prevăzuţi de lege din partea
unităţii de transport refuză să facă constatarea, destinatarul mărfii va apela la un delegat al
inspectorului general comercial de stat sau al inspectoratului comercial de stat al consiliului popular
sau un delegat al consiliului popular ori al unei unităţi economice din localitate.
Când, din motive obiective, nu poate obţine participarea nici unuia din factorii
menţionaţi, se apelează la martori diverşi (unul sau mai mulţi) pentru verificarea la locul de
primire al produselor, înainte de descărcarea lor din mijlocul de transport. În toate cazurile,
acţiunea se finalizează cu întocmirea unui proces-verbal de constatare semnat de toţi participanţii
la desfăşurarea ei, cu precizarea tuturor elementelor impuse de lege. Pentru transportul auto,
la constatarea diferenţelor cantitative în momentul descărcării, dacă reprezentanţii furnizorului,
transportatorului şi destinatarului nu se înţeleg, se apelează la unul din factorii neutrii menţionaţi
mai sus. Acelaşi mod de acţiune se foloseşte şi pentru diferenţele de cantitate şi calitate la produsele
uşor alterabile, cu specificarea că se anunţă furnizorul telegrafic sau telefonic, dar în acelaşi timp
se procedează la primirea resurselor, fără aşteptarea delegatului. Pentru situaţiile în care
destinatarul mărfii nu acceptă Procesul-Verbal de constatare întocmit de şeful unităţii de transport
sau locţiitorul acestuia, el poate solicita sprijinul factorilor de mai sus, ca şi efectuarea de expertize
neutre pentru stabilirea stării şi greutăţii încărcăturii, a cauzelor generatoare de nereguli şi a
cuantumului daunelor ce-i revin.
După primirea produselor, destinatarul este obligat să descarce complet şi într-un timp cât
mai scurt mijlocul de transport, punându-l la dispoziţia unităţii de transport în stare deplin goală
(fără resturi din marfa descărcată). De la acelaşi moment acest factor răspunde de integritatea
resurselor pe timpul efectuării operaţiilor de recepţie şi depozitare. Pentru prevenirea apariţiei de
nereguli în procesul primirii produselor, membrii comisiei, înfiinţate în acest scop, controlează
modul cum delegatul însărcinat cu realizarea acestei operaţii îşi exercită atribuţiile; totodată,
urmăreşte modul în care se asigură descărcarea resurselor din mijloacele de transport, verificarea
la descărcare, transportul intern, introducerea în depozit, dezambalarea produselor primite. Comisia
de primire procedează la recepţia cantitativă a resurselor, după caz, la locul de depozitare, în
spaţiile special amenajate sau chiar pe suprafaţa de descărcare. Comisiile de primire-recepţie, se
constituie, în principiu din: şeful compartimentului de control al calităţii produselor sau un
delegat al compartimentului CTC desemnat de director; gestionarul care primeşte produsele în
gestiune sau înlocuitorii săi permanenţi; delegatul însărcinat cu primirea resurselor.
Perioada de timp în care trebuie să se desfăşoare operaţiile de primire-recepţie este limitată
la 5 zile, iar pentru resursele uşor alterabile la maximum 6 ore; acestea se calculează, pentru
livrările din altă localitate, din momentul eliberării produselor în gară, autogară, aeroport sau portul
de destinaţie al destinatarului, iar pentru livrările din aceeaşi localitate, din momentul primirii lor în
depozitul acestuia.
În urma recepţiei, dacă produsele corespund cantitativ şi calitativ, cu datele din documentele
însoţitoare (de livrare şi de transport), comisia va confirma aceste elemente prin înscriere în acte;
din acel moment produsele pot fi trecute în circuitul economic al destinatarului. În cazul în
care, la verificare, comisia de primire-recepţie constată neconcordanţa între datele din actele de

204
livrare şi din documentele de transport cu situaţia reală în care se prezintă produsele primite (din
punct de vedere al greutăţii nete, numărului, sortimentaţiei, calităţii), aceasta va întocmi un
proces-verbal de constatare în care vor consemna elementele care au rezultat (lipsa cantitativă
sau alte nereguli). Diferenţa de cantitate necesită menţionarea expresă – în procesul-verbal de
constatare – a cântarului folosit, a sistemului de măsurare şi a altor elemente care ar putea influenţa
greutatea în momentul verificării (starea mărfii: umedă sau uscată; condiţiile atmosferice şi de
climă ş.a.); totodată, se specifică, pe lângă comisia de primire-recepţie, şi persoanele care au
participat sau asistat la cântărire, desfacerea coletelor etc.
Precizăm faptul că, mărfurile cu deficienţe sau lipsuri cantitative se trec în păstrare,
verificarea fiind oprită, de exemplu, la coletul în cauză (dacă produsul este ambalat). Celelalte
colete provenind de la aceeaşi sursă de furnizare nu se mai deschid, iar coletul cu lipsuri se va
păstra împreună cu ambalajul său. Dacă verificarea se continuă şi la alte colete, aceasta se face
pe riscul destinatarului mărfii; în acest caz, eventualele lipsuri sau deficienţe, care s-ar constata şi
nu se mai recunosc de furnizor, devin imputabile persoanelor care au încălcat prevederile legale.
Pentru autenticitate şi veridicitate, procesele-verbale constatatoare vor fi semnate de toate persoanele
participante sau care au asistat la desfăşurarea operaţiei de recepţie.
Pe această bază documentară, destinatarul mărfii anunţă imediat, telefonic sau telegrafic
pe furnizor pentru trimiterea unui delegat care să participe la verificarea şi constatarea lipsurilor,
precum şi la întocmirea procesului-verbal de recepţie al întregului lot de produse primite, totodată îl
informează pe scurt asupra neajunsurilor caracteristice lotului primit. Dacă se apreciază că
deficienţele se datorează unităţii de transport, va fi sesizată şi aceasta printr-o reclamaţie scrisă,
adresată şefului ei, în 5 zile de la primirea produselor, solicitându-se trimiterea unui delegat care să
participe la verificare.
Termenul de prezentare a delegatului furnizorului la locul de constatare este de 24 de ore,
când reşedinţa acestei unităţi este în aceeaşi localitate cu a destinatarului mărfii şi de 5 zile,
când este în altă localitate, acest interval înregistrându-se din momentul anunţării sau înştiinţării
(acţiune pe care o realizează destinatarul mărfii). În caz de neprezentare în termenul legal
menţionat, destinatarul va solicita prezenţa unuia din factorii specificaţi mai înainte, iar, în
funcţie de situaţie, şi a delegatului unităţii de transport, la desfăşurarea recepţiei produselor
primite. În acelaşi mod se acţionează şi în cazul necesităţii trecerii imediate în prelucrare-consum a
resurselor materiale primite, situaţie care se confirmă de conducătorul unităţii care recurge la
acţiune, pe răspunderea lui, fără a se aştepta împlinirea termenului de 5 zile stabilit furnizorilor
din alte localităţi pentru trimiterea delegaţiilor de reprezentare. După caz, se apelează pentru
verificare şi la un factor tehnic de specialitate, se fac analize de laborator, expertize tehnice, se
colectează probe din marfa primită pentru identificare ş.a.
Un rol important în definitivarea operaţiei de recepţie revine procesului-verbal de constatare
în cadrul căreia trebuie precizate toate elementele care definesc complet şi corect caracteristicile
loturilor de resurse materiale primite şi condiţiile în care s-a desfăşurat verificarea. Acesta trebuie
să reprezinte suportul documentar (actul) doveditor, neatacabil pentru stabilirea neajunsurilor şi
responsabilităţilor factorilor implicaţi în procesul de expediere, transport, primire de resurse
materiale.
Procesul-verbal de recepţie sau verificare se elaborează în 3 exemplare şi are, de regulă,
următorul conţinut:
- locul şi data întocmirii;
- persoanele care au luat parte la verificare, calitatea şi domiciliul lor;
- denumirea furnizorului, destinatarului, unităţii care a fabricat produsul şi a celei de
transport;

205
 - numărul contractului sau comenzii pe baza căreia s-a expediat produsul;
- numărul facturii şi al documentului de transport;
- data expedierii resurselor, punctul de încărcare, data sosirii acestora, punctul de descărcare,
data intrării lor în depozitul destinatarului;
- elementele de identificare a produsului (denumire, tip, sortiment, calitate, dimensiune
ş.a.);
- greutatea brută (a mijlocului de transport cu încărcătură) înscrisă în documentele
întocmite la expediţie, cea rezultată la punctul de descărcare, dacă a avut loc sau nu reîncărcarea (cu
specificarea cântarului la care s-a efectuat operaţia) atestată prin documentul de recântărire sau,
după caz, cu menţionarea nerealizării ei;
- indicarea mijloacelor şi metodelor de determinare cantitativă folosită la verificare şi care
au permis constatarea lipsurilor: cântărire (cu specificarea cântarului), măsurare cu ruleta, metrul
metalic, de lemn etc., numărare ş.a.;
- descrierea mijloacelor de grupaj, a unităţilor de manipulare, a ambalajului, a stării fizice a
acestora, a condiţiilor de păstrare a produselor la beneficiar pe perioada efectuării operaţiei de
verificare;
- descrierea exactă a abaterilor cantitative sau calitative la produsele verificate, indicându-se
minusurile sau plusurile faţă de datele din actele de livrare şi documentele de transport, natura
degradărilor etc.;
- precizarea modului şi condiţiilor în care s-au colectat eventualele probe, cu indicarea
elementelor (numărul de bucăţi, grame, kg etc.) conform prevederilor din standarde sau norme
interne;
- specificarea cauzelor care au provocat lipsurile cantitative sau deprecierile calitative, şi, în
măsura în care rezultă, factorul răspunzător;
- nominalizarea produselor care nu mai pot fi folosite pentru destinaţia iniţială prevăzută,
a celor considerate declasate sau bune pentru altă întrebuinţare;
- propuneri care pot avea în vedere şi eventuale reduceri de preţuri la produsele declasate,
efectuarea unor recondiţionări care se impun ş.a., în condiţiile respectării prevederilor legale; se
va asigura şi fundamentarea tehnico-economică a acestora;
- punctul de vedere al delegaţilor furnizorului şi/sau al unităţii de transport, dacă aceştia au
asistat la verificare;
- semnăturile tuturor persoanelor care au participat la verificare şi constatare.

Cele trei exemplare se repartizează factorilor participanţi la expediţie, transport, primire;

dacă furnizorul şi transportatorul nu au participat la constatare şi la întocmirea documentului,
atunci li se va comunica în 24 de ore, conţinutul Procesului-verbal de constatare, care devine
act opozabil fiecărui factor, după caz.

Expediţia produselor
Expedierea produselor din depozitele de desfacere ale furnizorilor către destinatarii lor
(clienţi diverşi) necesită, de asemenea, o organizare minuţioasă, fiind precedată de efectuarea
mai multor operaţii specificate la începutul acestui paragraf. Prezentarea activităţii de expediere,
înaintea celor care asigură condiţiile de desfăşurare a acesteia, are ca scop înţelegerea clară a
modului de funcţionare a mecanismului de expediţie-transport-primire în contextul prevederilor
legale, care îl reglementează şi coordonează; acestea tratează unitar ansamblul expediţie-
transport-primire datorită dependenţei stricte dintre operaţiile care îl compun, şi care impun

206
necesitatea conlucrării permanente dintre factorii participanţi la procesul de circulaţie a mărfurilor
pentru regularizarea şi stabilirea responsabilităţilor, a modului şi limitelor de acţiune.
Aşadar, înainte de expediere, produsele sunt supuse operaţiei de recepţie. În acest scop,
conducătorul unităţii furnizoare va desemna una sau mai multe persoane care, în mod separat vor
îndeplini următoarele sarcini speciale:
- predarea şi recepţionarea produselor;
- ambalarea şi supravegherea ambalării produselor;
- expediţia şi predarea acestora către unitatea de transport.
În acelaşi timp, se pot constitui una sau mai multe comisii de recepţie, care vor asigura
verificarea cantitativă şi calitativă a produselor prevăzute pentru livrarea la clienţi. Comisia va fi
compusă din conducătorul întreprinderii sau delegatul său, şeful departamentului de control al
calităţii produselor sau un delegat desemnat de director, gestionarul care eliberează resursele,
delegatul din partea conducerii unităţii furnizoare însărcinat cu expediţia produselor şi delegatul
clientului. De regulă, recepţia se desfăşoară la furnizor, dacă prin contractul comercial nu se
prevede altfel. Livrarea produselor prin autorecepţie poate avea loc când delegatul clientului nu
se prezintă la furnizor în termenul stabilit prin contract pentru recepţionarea mărfurilor.
În aceste condiţii, furnizorul este obligat să determine cantitatea produselor pe care le
livrează (ca volum, greutate, metraj, număr de bucăţi), pe sortimente, tipuri, dimensiuni, calitate
şi alte elemente de diferenţiere. Stabilirea cantităţii şi specificarea acesteia în documentele de
livrare şi de transport se va face obligatoriu după două caracteristici dimensionale, în funcţie de
natura produsului şi unitatea de măsură folosită în evidenţa contabilă–gestionară a furnizorului
(greutate-volum, tip-dimensiune, număr de bucăţi-metraj ş.a.); se au în vedere şi alte elemente, cum
ar fi, de pildă, sistemul de cuantificare adoptat, tipul dispozitivului (cântarul) folosit, starea
produsului (umedă sau uscată), condiţiile atmosferice şi de climă etc. Cantitatea de produse
ambalate sau nu, care se livrează efectiv, trebuie să corespundă cu cea înscrisă în actele de livrare
şi de transport. Totodată, se introduce sau aplică în (pe) fiecare ambalaj, unitate de manipulare
(container, transcontainer, paletă, boxpaletă) o etichetă specială în care se specifică: denumirea
produsului, cantitatea (greutate, număr de bucăţi, litri etc.), numele persoanei care a efectuat
numărarea sau cântărirea şi ambalarea produsului sau formarea unităţii de încărcătură. În
cazul coletelor, se înscrie numărul de ordine atribuit pentru expediere, greutatea brută şi netă. În
actele de livrare se identifică (nominalizează) coletele şi etichetele introduse în ambalaje.
Nominalizarea lucrătorilor care compun unităţile de încărcătură şi loturile de livrare are ca scop
stabilirea responsabilităţilor personale privind lipsurile cantitative sau deprecierile calitative ce se
consideră a fi din vina furnizorilor. Livrarea produselor se asigură de către furnizor, dacă părţile
contractante nu au stabilit altfel, operaţia îmbrăcând forma de expediţie din iniţiativa acestuia.
În aceste condiţii, gestionarul produselor şi delegatul furnizorului însărcinat cu expediţia răspund
direct de exactitatea şi identitatea resurselor care se expediază efectiv în raport cu datele înscrise
în actele de livrare şi de transport, ca şi de integritatea lor până la predarea lotului, coletului către
unitatea de transport. Totodată, reprezentantul furnizorului însărcinat cu expediţia va răspunde şi
de modul de respectarea a regulilor şi normelor tehnice de încărcare şi de asigurare a încărcăturilor
în mijloacele de transport. Ca urmare, el trebuie să verifice, înainte de încărcare, dacă mijlocul de
transport pus la dispoziţie de cărăuş prin construcţie şi mod de prezentare asigură transportul
produselor în bune condiţii, evită alterarea, degradarea, sustragerea sau pierderea de resurse. Când
mijlocul de transport nu corespunde din aceste puncte de vedere, furnizorul va semnala aceasta
unităţii de transport, care va trebui să-l schimbe (menţinerea în continuare a aceluiaşi mijloc de
transport se va face pe riscul cărăuşului, situaţia specificându-se în documentul de transport în
cadrul căruia se vor prezenta pe scurt eventualele obiecţii ale furnizorului).

207
 Pentru mijloacele de transport închise (containere, vagoane acoperite, hambare din
şlepuri ş.a.) folosite în întregime de acelaşi furnizor, acest factor trebuie să asigure, odată cu
predarea produselor şi aplicarea de sigilii proprii pe sistemele de închidere specifice. La mijloacele
de transport deschise, care asigură deplasarea resurselor în vrac se vor aplica marcaje şi însemne,
care să nu permită sustragerea de produse fără urme vizibile. Exemple şi condiţii de efectuare a
acestora s-au prezentat mai înainte. În cazul produselor a căror determinare cantitativă se face
volumetric, acestea se aşează în mijlocul de transport printr-o nivelare finală, furnizorul
specificând în actele de livrare şi de transport înălţimea încărcăturii de la podeaua vehiculului.
Totodată, va anexa la documentele de livrare – transport o foaie specificativă, întocmită pentru
fiecare mijloc de transport în parte, în care prezintă modul concret de determinare cantitativă a
încărcăturii (metodologia de calcul), astfel ca la destinatar verificarea să se poată efectua operativ,
prin simple măsurători, fără a recurge la cântărire. Asemenea liste specificative se întocmesc şi
pentru determinările calitative în cazul produselor uşor alterabile, acestea fiind, de fiecare dată,
anexate la documentele principale de livrare şi de transport.
Furnizorul care nu respectă dispoziţiile şi regulile referitoare la recepţie, autorecepţie,
determinare cantitativă şi calitativă a produselor expediate îşi asumă integral riscul păstrării
integrităţii resurselor. Acesta răspunde şi când lipsurile, pierderile, deteriorările înregistrate pe
timpul transportului au fost cauzate de nerespectarea normelor tehnice de ambalare, de încărcare,
de fixare a încărcăturii în mijlocul de transport, de sigilare, marcare sau însemnare, sau de neanexarea
la documentele de livrare şi de transport a specificaţiilor privind modalităţile de stabilire a cantităţii
de produse expediate şi sosite la destinaţie.
Şi în cazul livrărilor de produse, un rol important în stabilirea responsabilităţii asupra
integrităţii resurselor revine „momentului” în care acestea se consideră predate unităţii de transport.
Acesta poate fi cel corespunzător aplicării ştampilei unităţii de transport pe documentele de
transport (situaţie specifică expedierii produselor de către furnizor) sau eliberării şi încărcării
resurselor în mijlocul de transport al clientului (propriu sau închiriat) - când preluarea a fost
stabilită în sarcina acestuia - şi s-au definitivat actele de ieşire pe poarta unităţii furnizoare. În
situaţia din urmă, de regulă, se stabileşte un însoţitor de transport, dacă nu a fost investit cu o
asemenea sarcină chiar conducătorul auto, care va răspunde de integritatea încărcăturii până la
aducerea acesteia la sediul destinatarului şi la efectuarea recepţiei cantitative şi calitative.
Unitatea de transport trebuie să verifice la prezentarea şi primirea produselor pentru
transport:
- natura (conţinutul) şi greutatea coletelor, starea ambalajului pentru expediţiile prin
coletărie şi mesagerii;
- natura produselor, sigiliilor, semnele şi marcajele efectuate de furnizor;
- modul de respectare al condiţiilor tehnice de încărcare şi fixare a produselor în cazul
transporturilor care urmează a se efectua în mijloace deschise;
- greutatea încărcăturii când cântărirea este obligatorie şi pentru cărăuşi.
Unitatea de transport poate refuza primirea mărfurilor pentru transport dacă:
- produsele au fost încărcate fără respectarea normelor tehnice în vigoare, de încărcare şi
fixare;
- coletele sunt necorespunzător ambalate;
- produsele sunt încărcate în mijloace de transport nesigilate sau la care marcajul ori
însemnele sunt necorespunzătoare (acţiunea intrând în competenţa furnizorului);
- produsele se încadrează în categoria celor interzise la transport sau necesită condiţii
speciale de protecţie, care nu sunt asigurate de furnizor.

208
 Refuzul parţial sau total de primire a produselor pentru transport se va motiva în cadrul
documentelor de transport sau al unui proces-verbal pe care-l întocmeşte cărăuşul în două
exemplare, unul fiind predat furnizorului. La primirea produselor pentru transport, cărăuşul are
obligaţia fermă de a cântări produsele destinate exportului (la cerere se va cântări şi vagonul gol),
cele prevăzute pentru transport pe calea aerului sau prin coletărie şi mesagerii, produsele predate ca
expediţii de vagoane pe liniile publice de cale ferată, produsele agricole, alimentare, bumbacul,
pielăria fabricată sau neconfecţionată, mangalul, lemnele de foc, deşeurile de metal şi din lemn, varul
sub formă de piatră sau mărunţit, prezentate ca expediţii de vagoane complet încărcate pe liniile de
garaj la silozuri, pe terenuri închiriate din incinta staţiilor de cale ferată, fără să fi fost cântărite din
lipsă de condiţii, produsele neînsoţite la transportul auto. Sistemele şi dispozitivele de cântărire
recunoscute de Ministerul Transporturilor şi Telecomunicaţiilor sunt asimilate celor de care dispun
unităţile de transport. Nu se cântăresc produsele care se prezintă la transport în ambalaje sau
unităţi de manipulare care corespund standardelor de stat, au greutatea nominală ştanţată stabilită de
furnizori sau produsele lichide la care determinarea cantitativă se face după volum.
Toate aceste precizări au scopul definirii clare a modului de acţiune, a atribuţiilor şi
răspunderilor care revin unităţilor furnizoare, de transport şi destinatarilor pentru păstrarea
integrităţii resurselor ce se transferă de la producător la utilizator. Conducătorii unităţilor
participante la procesul de schimb de valori de întrebuinţare au competenţa de a stabili şi aplica
toate măsurile tehnico-organizatorice care asigura derularea acestuia cu maximă operativitate şi
eficacitate. Aceşti factori iau măsuri de organizare a sistemul de supraveghere şi de pază a
produselor din momentul ieşirii din depozitul furnizorului şi până la intrarea lor în depozitul
destinatarului acestora, stabilindu-se cu exactitate întinderea în spaţiu a responsabilităţii
fiecăruia (în contextul prevederilor legale). De asemenea, asigură controlul personal asupra
modului cum se desfăşoară operaţiile de recepţie, auto-recepţie, expediţie, primire a resurselor şi
iau măsuri pentru instalarea dispozitivelor şi utilajelor de cântărire şi măsurare necesare
determinărilor cantitative şi calitative la predarea-primirea produselor. Totodată, au în vedere
organizarea instruirii lucrătorilor care vor fi antrenaţi la efectuarea operaţiilor de expediţie,
transport şi primire a produselor în general.

Întrebări
1. Definiţi noţiunea de depozit sub aspect tehnic, economic şi organizatoric.
2. Care sunt activităţile specifice depozitelor de aprovizionare, respectiv ale celor de desfacere-
vânzări?
3. Care sunt criteriile care se iau în calcul la definirea locului de amplasament al depozitelor în
general?
4. Care sunt elementele care trebuie avute în vedere la organizarea internă a depozitelor şi la
amplasarea materialelor şi produselor în cadrul acestora?
5. Enumeraţi principiile de bază, care trebuie respectate la organizarea internă a depozitelor şi
la amplasarea şi aranjarea materialelor şi produselor în cadrul acestora.
6. Cine asigură primirea resurselor materiale sosite de la furnizori şi cum se realizează această
acţiune?

209
7. Care sunt situaţiile concrete în care unitatea de transport este absolvită de răspunderea
parţială sau totală pentru micşorarea greutăţii încărcăturii sau deteriorarea ori pierderea
de produse şi materiale preluate pentru transport?
8. Precizaţi conţinutul procesului verbal de recepţie (sau verificare) a materialelor şi
produselor sosite de la furnizori.
9. Care sunt elementele, care trebuie verificate de unitatea de transport la prezentarea şi
preluarea (primirea) materialelor şi produselor pentru transport?
10. Care sunt criteriile de clasificare şi cum se departajează depozitele în funcţie de acestea?

Teste grilă
1. Depozitelor de materiale şi produse le revin următoarele responsabilităţi:
a. Asigurarea unei evidenţe stricte a stocurilor de resurse materiale din depozit.
b. Pregătirea materialelor şi produselor pentru consum sau livrare către beneficiari.
c. Recepţionarea cantitativă şi calitativă a materialelor sosite de la furnizori.
d. Dimensionarea stocurilor de resurse materiale din depozit.
e. Reducerea cheltuielolor de depozitare.
Precizaţi activitatea considerată neadevarată.

2. Principalele criterii care trebuie avute în vedere la stabilirea locului de amplasament al

depozitelor sunt:
a. Aproprierea faţă de marii consumatori.
b. Aproprierea faţă de principalele căi de comunicaţie.
c. Aşezarea la distanţe apreciabile faţă de consumatori.
d. Asigurarea condiţiilor de prevenire şi securitate împotriva incendiilor.
e. Asigurarea condiţiilor de acces la instalaţiile de gospodările comunală şi electrice
existente (la utilităţile existente).
Precizaţi criteriul considerat neadevărat.

3. Elementele care trebuie luate în calcul la amplasarea materialelor şi produselor în depozit şi

la organizarea internă a acestora sunt:
a. Volumul şi greutatea unităţii de încărcătură.

210
 b. Caracteristicile fizico-chimice ale resurselor materiale şi produselor.
c. Condiţiile impuse pentru recepţia materialelor şi produselor.
d. Frecvenţa intrărilor şi ieşirilor de materiale şi produse în şi din depozit.
e. Asigurarea unui flux raţional de circulaţie în cadrul depozitelor.

4. Principiile de bază care trebuie respectare la amplasarea şi aranjarea resurselor materiale

în depozit sunt:
a. Amplasarea materialelor şi produselor grele sau de volum mare la baza spaţiului de
depozitare.
b. Amplasarea materialelor şi produselor în depozit în funcţie de gradul de mecanizare şi
automatizare a acestuia.
c. Primul intrat-primul ieşit.
d. Amplasarea resurselor materiale în spaţiile de depozitare în funcţie de condiţiile de
vecinătate admise.
e. Amplasarea materialelor şi produselor pe spaţii unice în funcţie de natura acestora.
Precizaţi textul care nu reprezintă un principiu de amplasament şi aranjare a materialelor şi
produselor.

5. Situaţiile concrete în care unitatea de transport este absolvită parţial sau total de
micşorarea greutăţii materialelor şi produselor pe timpul transportului sunt:
a. Influenţa unor factori de forţă majoră.
b. Neglijenţa şi superficialitatea expeditorului sau destinatarului materialelor şi
produselor.
c. Produsele şi materialele au fost transbordate de pe un mijloc de transport pe altul,
fără efectuarea operaţiei de cântărire.
d. Ambalajele prezintă defecte care nu pot fi identificate după aspectul exterior la
preluarea mărfii pentru transport.
e. Preluarea pentru transport a unor produse prezentate de furnizor sub denumire falsă.

6. Unităţile de transport sunt absolvite de răspundere parţială sau totală în cazul deteriorării
sau pierderii de materiale pe timpul transportului acestora în următoarele situaţii concrete.

211
 a. Depozitarea în acelaşi spaţiu a resurselor materiale, care necesită condiţii comune de
păstrare-conservare.
b. Folosirea de dispozitive de cântărire defecte la expeditor sau la destinatarul
materialelor şi produselor.
c. Scăderea umidităţii materialelor şi produselor pe timpul transportului, datorită
caracteristicilor fizico-chimice specifice acestora.
d. Nespecificarea în documentele de transport sau pe ambalaje de către furnizor, după
caz expeditor, a particularităţilor specifice produselor, care necesitau condiţii speciale
de transport, depozitare, manipulare.
e. Neglijenţa însoţitorului de transport pentru asigurarea condiţiilor normale de
păstrare a integrităţii încărcăturii.

Răspunsuri corecte

1 2 3 4 5 6
d c e b c a

Bibliografie

1. Gh. Băşanu Organizarea raţională a activităţilor de depozitare a resurselor

M. Pricop. materiale şi de recuperare a celor reutilizabile, Oficiul de
Informare Documentară pentru Aprovizionarea materială-
OID, Bucureşti, 1988, pg: 7-32; 139-155.
2. Edward H. Frazelle, Supply Chain Strategy, The McGraw-Hill Companies, Inc.,
Ph.D. 2002, pg: 224-278.
3. John W. Langford Logistics – principles and applications – ediţia a doua, the
McGraw Hill, 2006, 2007, pg: 339-348.

212