Explorați Cărți electronice
Categorii
Explorați Cărți audio
Categorii
Explorați Reviste
Categorii
Explorați Documente
Categorii
I. CONSIDERAŢII GERONTOLOGICE
Studiile demografice şi epidemiologice actuale arată că, deşi la nivel mondial
incidenţa edentaţiei totale în rândul populaţiei vârstnice este în continuă scădere,
numărul purtătorilor de proteze total amovibile se menţine relativ constant. Acest
fapt se datorează, pe de o parte, creşterii duratei medii de viaţă a populaţiei în
general, şi pe de altă parte, îmbunătăţirii standardului de viaţă al populaţiei vârstnice
ca urmare a:
-îmbunătăţirii serviciilor de îngrijiri medicale şi stomatologice
(instituţionalizate şi domiciliare);
- îmbunătăţirii serviciilor de asistenţă şi de integrare socială a vârstnicului;
- asigurarării unor servicii de consiliere psihologică, individuală şi de grup.
În consecinţă, viitorii pacienţi edentaţi total nu-şi vor mai pierde dentiţia
datorită neglijenţei sau a lipsei de educaţie sanitară, ci mai degrabă datorită faptului
că tratamentele lor protetice, fixe sau parţial amovibile, au depăşit perioada de timp
pentru care au fost realizate, nu mai sunt congruiente pe câmpul protetic şi nu mai
pot reface în condiţii optime funcţionalitatea sistemului stomatognat. Această
categorie de pacienţi va deveni edentată total la vârste foarte înaintate.
Experienţa clinică a demonstrat că cea mai dificilă provocare, atât pentru
medicul stomatolog, cât şi pentru pacientul său , o constituie trecerea de la stadiul de
dentat, la cel de edentat total. În cadrul acestei evoluţii a integrităţii arcadelor dento-
alveolare, edentaţia subtotală reprezintă ultimul stadiu al edentaţiei parţiale, sau, aşa
cum o denumesc unii autori, “preludiul edentaţiei totale”.
De regulă, ultimii dinţi restanţi prezintă numeroase modificări coronare (de
culoare, volum, integritate, etc.), radiculare şi parodontale, au o distribuţie
nefavorabilă pe arcadă pentru o protezare echilibrată şi în consecinţă, se indică
extracţia lor.
Pentru pacient, pierderea acestor ultimi dinţi constituie o experienţă stresantă
care antrenează, grave disfuncţionalităţi la nivelul sistemului stomatognat
(masticatorii, fizionomice, fonetice, de deglutiţie). În plus, această stare patologică
produce şi un declin al calităţii vieţii, în special, în situaţia în care, este necesară o
perioadă mai lungă de vindecare până la instituirea tratamentului protetic.
Deoarece, la vârsta a III-a, pacienţii se confruntă nu numai cu aceste probleme
de sănătate oro-dentară, ci şi cu probleme de sănătate generală, cu existenţa unor
tulburări psihice şi/sau emoţionale, ei opun adeseori o rezistenţă la ideia purtării unei
proteze total amovibile. De aceea este foarte importantă consilierea acestor pacienţi,
conştientizarea lor asupra consecinţelor care decurg din neprotezarea imediată a
1
edentaţiei totale, importanţa, necesitatea, precum şi limitele tratamentului protetic
amovibil. Discuţia trebuie condusă de către medic de aşa manieră, astfel încât, să nu
se dramatizeze schimbările produse, ci dimpotrivă, pacientul să fie ajutat să
depăşească şocul produs de pierderea tuturor dinţilor, recomandându-i-se, cu
discernământ o procedură de tranziţie “pas cu pas”.
CONCEPŢIA MECANICĂ
Această concepţie, adoptată în cazul protezării totale amovibile, urmăreşte
realizarea condiţilor corecte de echilibrare statică şi dinamică a piesei protetice şi
diferă la maxilar, faţă de mandibulă.
Astfel, la mandibulă, se păstrează orice dinţi restanţi, chiar şi cei cu un
anumit grad de mobilitate (a căror persistenţă va fi de scurtă durată) pentru a anula
precaritatea stabilităţii protezei inferioare şi a-i da timp bolnavului să se adapteze cu
aceasta. Dacă sunt grupaţi, sau prin poziţia lor, permit soluţii terapeutice mai
speciale (telescopare, sprijin pe bară etc.), pot contribui la crearea condiţiilor
favorabile unei bune stabilităţi a protezelor.
La maxilar, unităţile odonto-parodontale se păstrează numai atunci când
sunt respectate cele două legi ale concepţiei mecanice. Când legile nu sunt
respectate, dintele sau dinţii restanţi se extrag, întrucât echilibrarea aparatului gnato-
protetic nu se va putea realiza şi vor apărea tendinţe de basculare ce nu pot fi frânate.
LEGEA NR. 1: linia ce uneşte două retentivităţi ale câmpului protetic
trebuie să treacă prin centrul său de greutate (G), sau cât mai aproape de acesta.
Centrul de greutate al maxilarului este plasat la unirea a 3/5 anterioare, cu 2/5
posterioare.
a. În situaţia persistenţei unui singur dinte restant pe unul dintre cele două
cadrane şi o retentivitate reprezentată de o tuberozitate maxilară bine exprimată pe
hemicadranul opus, linia ce uneşte cele două retentivităţi trece foarte aproape de G,
deci dezideratul legii nr. 1 este satisfăcut şi dintele va fi păstrat, fiind condiţii
4
satisfăcătoare de echilibru (Fig.1). Această regulă nu este valabilă în situaţia în care
rezilienţa fibromucoasei este crescută, dintele restant trebuind să fie extras.
Fig.1.
Fig.2
LEGEA NR. 2: când la nivelul maxilarului există mai multe puncte retentive,
şi poligonul format din unirea acestor puncte este mai mare decât restul suprafeţei
câmpului protetic şi îl include pe G, toţi dinţii restanţi se păstrează(Fig.3).
Fig.3
1. În cazul existenţei unui număr minim de trei puncte retentive pe arcadă,
dar plasate diseminat, rezultă o suprafaţă delimitată prin unirea acestor puncte,
suprafaţă care îl include şi pe G. Condiţiile de echilibru ale protezei sunt satisfăcute
şi dinţii astfel plasaţi vor fi favorabili execuţiei tratamentului protetic:
a. când ambele tuberozităţi maxilare sunt retentive, este indicată păstrarea
dinţilor restanţi (1-3) dacă aceştia sunt în zona frontală şi premolară, dar nu şi a celor
din regiunea molară, dacă profilul crestei alveolare frontale nu
este retentiv (Fig.4).
5
Fig.4 Fig.5
Fig.6 Fig.7
e. dacă nici una dintre tuberozităţile maxilare nu este retentivă, iar cei 1-3
dinţi restanţi sunt dispersaţi bilateral faţă de linia mediană, aceştia se pot păstra
numai atunci când creasta alveolară din regiunea frontală este retentivă (Fig.8).
2. Situaţia clinică care prezintă dinţi restanţi sau retentivităţi osoase grupate şi
nu diseminate la nivelul arcadei este nefavorabilă protezării şi trebuie de la început
corectată. În caz contrar, se delimitează o suprafaţă de sprijin foarte mică şi plasată
excentric faţă de G. Apar, astfel, braţe de pârghie inegale şi posibilitatea de basculare
a protezei, de aceea dinţii se vor extrage (Fig.9).
Fig.8 Fig.9
6
În concluzie, cu cât zonele retentive sunt mai numeroase şi mai echilibrat
repartizate, cu atât situaţia clinică devine mai favorabilă, prin crearea unui poligon
de sprijin ce include aproape toată suprafaţa maxilarului.
Desigur, în practica clinică , pot apărea o multitudine de situaţii, însă,
interpretarea corectă a lor, pe baza concepţiilor enunţate, elimină de la bun început
erorile de tratament protetic.
7
• În acelaşi scop, de creare a unor zone retentive suplimentare, se pot folosi
implantele dentare. Ele reprezintă doar un mijloc de excepţie, fiind utilizate din
dorinţa de a oferi o soluţie de rezolvare satisfăcătoare unor cazuri particulare, greu
de protezat prin metode convenţionale.
Rezolvarea problemelor de stabilitate a aparatelor gnato-protetice total
amovibile prin implanturi nu reprezintă însă cheia soluţionării ideale a cazului,
deoarece, indiferent de gradul de solicitare, apar fenomene de osteoliză datorită
manierei de transmitere a presiunilor la os (neexistând parodonţiu marginal care să
transforme forţa de presiune în forţă de tracţiune). În plus, la nivelul manşonului
epitelial ce înconjură porţiunea extraosoasă a implantului, persistă o soluţie de
continuitate ce constituie o poartă de intrare pentru germenii microbieni. După
eliminarea implantului, eliminare care este inevitabilă după un interval variabil de
timp, pierderea de os va fi şi mai mare, iar rezolvarea protetică ulterioară a unui
astfel de caz va fi extrem de dificilă.
• Metoda prin protezare imediată face parte de asemenea din arsenalul
terapeutic al pregătirilor proprotetice. Ea însă va trebui reluată sub forma
tratamentului protetic definitiv, deoarece parametrii generali ai unui astfel de aparat
sunt aproximativi, generali şi necesită corecţia acestora, ce se realizează de obicei
printr-o nouă protezare. Acesta este principalul dezavantaj, dar avantajele sunt
multiple şi argumentează logic alegerea acestei soluţii terapeutice, ori de câte ori
situaţiile clinice o impun.
10
11