LAVINIA HOGEA

LAVINIA HOGEA

PSIHOLOGIE ŞI ŞTIINŢE
COMPORTAMENTALE

PSIHOLOGIE ŞI ŞTIINŢE
COMPORTAMENTALE
2010

1
 CUPRINS CUVÂNT ÎNAINTE
Cuvânt înainte………………………………………………………….4
Introducere……………………………………………………………..5 Urmând tendinţa alinierii învăţământului românesc la
Capitolul I standarde europene, ultimii ani au îmbogăţit curricula
Conceptul de dezvoltare ontogenetică…………………………..7 universitară a facultăţilor de medicină cu noi cursuri, ce ţin de
Capitolul II ştiinţele socio-umane, care vin să completeze formarea
Teorii ale dezvoltării personalităţii................................................23
studentului de la medicină nu numai ca viitor specialist, dar în
Capitolul III
Abordarea personalităţilor accentuate...........................................39
deosebi ca un adevărat OM.
Capitolul IV Întreaga lucrare reprezintă o pledoarie în favoarea
Comportamentul uman – complex bio-psiho-social.......................65 perceperii profesiunii medicale dintr-o perspectivă umanistă şi a
Capitolul V perceperii medicului ca profesionist, dotat atât cu cunoştinţe
Comportamentul emoţional............................................................81 tehnologice, care să facă din el un excelent expert al
Capitolul VI
diagnosticului şi al tratamentului, cât şi cu un bogat bagaj
Comportamente cu risc pentru sănătate.........................................92
Capitolul VII
spiritual, care să-1 ajute să empatizeze cât mai bine cu pacienţii
Variabile implicate în comportamentul specific bolnavului.........138 săi. Cunoştinţele medicale, îmbinate strâns cu trăsăturile
Capitolul VIII psihologice şi afective ale medicului, îi vor asigura percepţia
Atitudinea şi comportamentul bolnavului în cazul unor boli acute sau omului bolnav atât ca subiect de investigaţie diagnostică, cât şi
cronice........................................................................................................142 ca o persoană aflată în suferinţă, de care terapeutul are datoria să
Capitolul IX
se apropie, să-1 înţeleagă şi, în cele din urmă, să formeze
Intervenţia terapeutică – implicaţii psihologice.................................149
Capitolul X
împreună o alianţă în lupta împotriva durerii, bolii şi a morţii.
Elemente de comunicare................................................................162 În cuprinsul cărţii se întâlnesc noţiuni cu care studenţii de
Capitolul XI la medicină se vor reîntâlni în cadrul cursurilor de medicină
Noţiuni de etică şi relaţia medic-pacient........................................174 internă, pediatrie, psihiatrie, psihologie medicală, sociologie şi
etică medicală, acest fapt arătând complexitatea subiectelor
Bibliografie................................................................................................181
tratate.
Sper ca acest volum să fie util viitorilor medici, să-i
determine să găsească o explicaţie suplimentară patologiei

2
bolnavului şi totodată să stabilească cu pacienţii o relaţie umană
autentică, bazată pe încredere, sensibilitate şi căldură.
Noiembrie, 2010
3
INTRODUCERE
Prin anii 1960, medicina din Statele Unite ale Americii a început să
resimtă necesitatea integrării în practica sa a unor concepte şi tehnici
psihologice, în special ale psihologiei comportamentale („behaviorism").
Deschiderea înspre psihologie a fost impulsionată de succesele pe care
„behavioriştii" le obţinuseră în tratamentul bolilor mintale, în probleme ca
obezitatea, tabagismul, bolile cardio-vasculare, migrena, complianţa la
bolile cronice, etc. Pe lângă aceste succese, factori mai generali de factură
socială, economică şi epidemiologică au determinat o schimbare de
paradigmă în medicină.
Începând cu secolul XX, bolile infecţioase au încetat să fie
principala cauză a mortalităţii în SUA şi Europa de Vest, luându-le locul
bolile cronice ca afecţiunile cardio-vasculare, cancerul, bolile respiratorii, în
toate aceste probleme de sănătate fiind implicaţi factori de risc ce ţin în
mare măsură de comportamentul individului: alimentaţie, expunere la
factori de mediu nocivi, lipsa exerciţiului fizic, stres, tabagism, etc. De
asemenea, s-a constatat, incidenţa crescută a mortalităţii prin abuz de
medicamente şi droguri, alcool, dar şi creşterea accidentelor rutiere.
Schimbările rapide şi nocive ale stilului de viaţă în secolul XX, au atras
atenţia asupra unei „noi" variabile cu rol în declanşarea şi evoluţia bolilor, şi
anume comportamentul individual.
Creşterea tot mai mare a incidenţei bolilor cronice a avut un impact
deosebit asupra costului bolii, atât datorită duratei tratamentului, cât şi a
noilor tehnici de diagnostic şi tratament. Pentru reducerea costurilor, cea
mai bună politică este prevenţia. Astfel, s-a impus necesitatea unei noi
direcţii complementare medicinei, care să se ocupe de investigarea
sistematică a factorilor de risc şi de modificarea factorilor comportamentali
implicaţi în sănătate şi în producerea diverselor boli. Astfel s-a născut
medicina comportamentală (februarie, 1977). În acelaşi timp, au apărut o
mulţime de alte discipline la graniţa dintre medicină şi psihologie, unele
axate mai mult pe cercetare, ca neuropsihologia, psihoneuroimunologia,
genetica comportamentală, psihologia medicală, sănătatea comportamentală, CAPITOLUL I.
psihologia sănătăţii publice, psihologia reabilitării, etc.
Ştiinţele comportamentului şi Ştiinţele sociale aplicate în sănătate
CONCEPTUL DE DEZVOLTARE ONTOGENETICĂ
reprezintă o nouă încercare de integrare şi clarificare a tuturor preocupărilor
în legătură cu sănătatea şi boala din domeniul psihologiei.
Domeniile definitorii ale ştiinţelor comportamentale şi sociale sunt Moto:
acelea care se focalizează fundamental şi explicit pe înţelegerea proceselor “Întrebările simple sunt cele mai
comportamentale şi sociale sau pe utilizarea acestor procese pentru a profunde. Unde te-ai născut? Unde este casa
prevedea sau influenţa starea de sănătate şi factorii de risc pentru boală. ta? Unde vei merge? Ce faci? Gândeşte-te la
toate acestea din când în când şi observă cum
se modifică în timp răspunsul tău”. (R. Bach)

Noţiuni introductive

Activitatea psihică a omului adult nu este gata constituită în

momentul naşterii sale. Ea este produsul unui complex proces evolutiv, de-a
lungul vieţii individului (dezvoltare ontogenetică). Fiinţă cu desăvârşire
neajutorată în momentul naşterii, copilul se dezvoltă neîncetat, parcurgând o
serie de etape, cu particularităţi anatomo-fiziologice, psihologice şi
spirituale distincte. Dezvoltarea organismului uman se desfăşoară pe mai
multe paliere, dar cu toate acestea este unitară, determinând evoluţia
individului în ansamblul său.
Astfel se poate vorbi despre o:
- dezvoltare fizică, ce reuneşte modificările în lungime, greutate,
modificările structurii şi funcţiei creierului, inimii, altor organe interne;
modificările scheletului şi musculaturii, care afectează abilităţile motorii;
aceste modificări exercită o influenţă majoră atât asupra intelectului cât şi
asupra personalităţii (de exemplu: un copil cu handicap auditiv suferă de
întârziere în dezvoltarea limbajului).
- dezvoltare psihică, înseamnă formarea proceselor şi însuşirilor
psihice (percepţie, memorie, raţionament, limbajul, gândire etc), precum şi

4
restructurarea lor pe parcursul întregii vieţi la nivele funcţionale tot mai
înalte.
- dezvoltare psihosocială cuprinde modificările ce apar la nivelul
personalităţii ca urmare a interacţiunii individului cu ceilalţi.
- dezvoltarea spirituală reuneşte valorile universale.
Fiecare individ reprezintă o entitate specifică, ce are caracteristici
proprii, nemaiîntâlnite la alţi subiecţi.
Dacă prima parte a existenţei se caracterizează în primul rând prin
dezvoltare corporală şi psihologică (copilăria şi adolescenţa), perioadă
matură se caracterizează prin dezvoltare psihologică şi spirituală a
individului (M. Deutsch, 2005).
Corporal- adult Psihologic
psihologic spiritual
copil bătrân
Dezvoltarea depinde prioritar de ereditate, mediu, educaţie şi
autoeducaţie, factori în raport cu care copilul devine om.
O caracteristică esenţială a oricărei dezvoltări este stadialitatea prin
care se înţelege că toate transformările de sens ascendent au loc în etape
limitate cronologic, cu achiziţii specifice semnificative. Bunăoară,
dezvoltarea umană se realizează printr-o succesiune de etape sau perioade
legate între ele prin continuitate funcţională, dar diferite prin structura lor de
ansamblu. Fiecare secvenţă a dezvoltării psihice trebuie privită concomitent
ca rezultantă a etapelor anterioare şi ca premisă a celor viitoare. De altfel,
fără cadrul oferit de ideea evoluţiei şi de procesul evolutiv, conştiinţa umană
ar apărea drept un miracol.
5
Aceste etape, secvenţe se identifică prin termenul de stadiu de
dezvoltare care implică progres şi reorganizare, fiind expresia nivelului
atins în dezvoltare într-o perioadă de timp bine delimitată.
Etapele, ciclurile şi stadiile dezvoltării psihice
Stadiul psihic reprezintă un ansamblu de caracteristici psihice bine
conturate şi diferenţiate calitativ, care permit identificarea particularităţilor
asemănătoare la indivizi aflaţi în aceeaşi perioadă de vârstă, precum şi
particularităţile diferite la indivizi aflaţi în diverse perioade de vârstă.
Relaţia între vârstă (exprimată prin conceptele de etape şi cicluri de vârstă)
şi stadiul de dezvoltare psihică este una de corespondenţă relativă în sensul
că schimbarea vârstei (cronologice) nu aduce automat şi schimbarea vieţii
psihice.
Ţinând seama de particularităţile fiecărui stadiu şi de continuitatea
acestora s-au identificat două mari etape:
Etapa I – prenatală.
Etapa II – postnatală, de la naştere până la moarte, care cuprinde 3
cicluri de dezvoltare:
1. ciclul de creştere şi dezvoltare (0-25 ani) – se dezvoltă toate
capacităţile fizice şi psihice specifice speciei umane. Cuprinde copilaria,
pubertatea şi adolescenţa.
2. ciclul de maturizare (25 ani - 60/65 ani) – capacităţile fizice
şi psihice se manifestă deplin. Este denumită şi „vârsta a II-a”.
3. ciclul de regresie, de involuţie (65 ani – moarte) - capacităţile
individului intră în declin. Este etapa „vârstei a III-a”.
Fiecare ciclu prezintă stadii sau perioade de dezvoltare:
Perioada prenatală durează din momentul concepţiei şi până la
naştere. Deşi această etapă a dezvoltării este investigată în special sub
aspecte medicale, cercetările ultimilor decenii demonstrează că în această
perioadă fătul este un „asimilator” de informaţie care, chiar dacă nu este
conştientizată, va influenţa evoluţia post-natală. Comunicarea mamei cu
fătul este posibilă chiar de pe acum (tehnica Lamaze). Încă din această
perioadă fătul percepe stările emoţionale ale mamei, încordarea sau
relaxarea, dând răspunsurii în funcţie de această „decodificare” (M. Deutsch,
2005).
Perioada de nou-născut şi sugar (0-1 an). În această perioadă se
dezvoltă sensibilitatea vizuală, auditivă, tactilă, etc., apar percepţiile, încep
să funcţioneze mecanismele verbale şi se structurează inteligenţa senzorio –
motorie (Piaget). Trebuie precizat că spre sfârşitul primului an de viaţă se
dezvoltă ataşamentul copilului în special faţă de figura maternă. Ainsworth,
prin studiile sale, arată că modul în care se realizează ataşamentul copilului
în primul an de viaţă este predictiv pentru modalitatea de relaţionare
interpersonală a viitorului adult.
Stadiul antepreşcolar sau prima copilărie (1-3 ani). În această
perioadă se pun bazele autodeplasării şi ale însuşirii mecanismelor verbale.
Mersul înseamnă din punct de vedere psihologic explorarea spaţiului,
contactul cu obiecte care sunt diferite de propria personă. Iar, limbajul, pe
partea cealaltă, reprezintă un sistem de substituenţi ai obiectelor concrete,
bazându-se pe dezvoltarea reprezentărilor. Cele două achiziţii determină
conturarea conştiinţei de sine, prin separarea Eu – Ceilalţi.
Stadiul preşcolarităţii (3 - 6/7 ani) cunoscută ca a doua copilărie
sau „vârsta de aur”. Este o etapa puternic influenţată de figurile parentale,
cât şi de persoanele din instituţiile de educaţie. Încep să se contureze
mecanisme conştiente şi voluntare. Jocul reprezintă activitatea esenţială a
copilului, învăţarea realizându-se cel mai bine prin joc. Se dezvoltă
procesele psihice complexe şi se pun bazele dezvoltării personalităţii. Deşi
separarea Eu – Lume este mai bine conturată acum decât în stadiul
precedent, comportamentul copilului rămâne în continuare egocentric.
Stadiul şcolarităţii mici sau a treia copilărie (7 – 10 ani). Marcant
în această etapă este debutul şcolarităţii, ce presupune lărgirea sferei sociale.
Se dobândesc instrumentele intelectuale fundamentale (scris, citit, calcul).
Gândirea este în stadiul operaţiilor concrete, copilul fiind capabil de
6
comparaţii, conservări, analize şi sinteze mentale. Conceptul de sine
cuprinde stima de sine înţeleasă ca evaluarea afectivă a imaginii de sine.
Perioada pubertăţii sau preadolescenţa ( 10/11 – 14/15 ani) este
marcată de puseul fizic acut care are influenţă asupra personalităţii, afectând
modul în care puberul se raportează la propria imagine de sine. Specific
acestei perioade este procesul de dezvoltare al eu-lui. Planul cognitiv capătă
originalitate şi se conturează interesele. Este o perioadă de sensibilitate, de
fragilitate psihică, aspecte care se prelungesc, adeseori şi în adolescenţă.
Perioada adolescenţei (14/15 – 20 ani ). Adolescentul este orientat
spre căutarea identităţii de sine, a trebuinţei de exprimare şi de independenţă.
Se dezvoltă capacitatea de a găndi abstract, imaginaţia reproductivă,
creatoare făcând posibil comportamentul creativ. Cunoaşterea propriilor
capacităţi, emoţii, motive îl ajută în orientarea în carieră şi în opţiunile
profesionale. Dezvoltarea fizică ajunge la maturitate.
Vârsta adultă (20 – 40 ani) este perioada în care tânărul ia decizii
importante cu privire la carieră şi familie. Viaţa psihică cunoaşte o puternică
maturizare, în special în ce priveşte afectivitatea şi personalitatea. Sănătatea
fizică atinge un apogeu, iar la sfârşitul perioadei apar primele semne ale
declinului.
Vârsta “de mijloc” (40 – 65 ani) se caracterizează prin creşterea
abilităţii de rezolvare a situaţiilor problematice, concomitent cu scăderea
capacităţii de rezolvare a situaţiilor noi. Responsabilităţile faţă de noua
familie şi faţă de profesie cresc, iar suportul social este din ce în ce mai
redus. Acest tablou poate duce la instalarea stresului şi a reacţiilor la stres.
Bătrâneţea (peste 65 de ani). Odată cu debutul bătrâneţii,
capacităţile fizice şi psihice încep să scadă iar individul îşi restrânge sfera
activităţilor şi a relaţiilor sociale. Este etapa în care productivitatea scade
datorită modificării funcţiilor organice şi psihice, apar bolile de
degenerescenţă.
Factorii dezvoltării psihice
 EREDITATEA reprezintă însuşirea fundamentală a materiei vii de
a transmite de la o generaţie la alta, de la înaintaşi la urmaşi, mesajele de
specificitate (însuşiri stabile ale speciei, ale grupului, ale individului) sub
forma codului genetic. Codul genetic este alcătuit din unităţi specifice,
genele, care sunt fragmentate de ADN ce asigură sinteza proteinelor şi a
altor constituenţi organici.
Specia umană dispune de 100.000 gene organizate în 46 cromozomi.
Normalitatea dezvoltării fizice şi psihice este legată de transmiterea
numărului de cromozomi, de relaţiile dintre gene, care pot fi active sau
recesive.
Fiecare copil primeşte de la părinţi cromozomi. Modul de combinare
al genelor precum şi combinarea între genele active şi cele recesive este
foarte diferit. Se apreciază că acest mod are la bază un determinism
probabilist.
Totalitatea genelor a primit denumirea de genom sau genotip.
Legătura dintre genotip şi influenţele externe formează fenotipul.
Însuşirile care se moştenesc, datorită mecanismelor eredităţii, sunt:
însuşiri comune pentru toată specia umană (organizarea corporală, tipurile
de organe, sisteme şi aparate anatomice, trebuinţele fundamentale pentru
viaţă – hrană, aer, apă etc, reflexele necondiţionate); însuşiri individuale
fizice (masa corporală, conformaţia corporală şi a feţei, pigmentarea pielii,
culoarea ochilor şi a părului, pilozitatea); biochimice (grupa sanguină,
structura celulelor, particularităţile metabolice); funcţionale şi psihice
(particularităţile sistemului nervos, particularităţile perceptive-
senzoriale, predispoziţii care intră în structura aptitudinilor). De altfel, se
transmit şi predispoziţii pentru anumite boli.
În familie circulă nu numai ereditatea biologică ci şi un fel de
ereditate psihologică. Aceasta se exprimă în circulaţia afecţiunii, aspiraţii,
bucurii, tensiuni comune.
L. Conn vorbeşte despre ereditatea socială care se referă la ritualuri,
obiceiuri, conservare a tehnicii, a naţionalităţii.
7
Importanţa eredităţii în dezvoltarea psihică:
 Moştenirea ereditară apare ca un complex de predispoziţii şi
potenţialităţi (de exemplu, structurile aptitudinale se pot
exprima sau nu, în funcţie de ocaziile oferite de mediu şi/sau
educaţie);
 Diversitatea psihologică umană are o rădăcină ereditară, dar
nu se reduce la aceasta;
 Rolul eredităţii se exprimă diferit în diversele aspecte ale
vieţii psihice: unele poartă mai puternic amprenta eredităţii
(precum temperamentul, aptitudinile, emotivitatea), altele
mai puţin puternic (de exemplu, atitudinile sau caracterul);
 Rolul eredităţii nu este constant în viaţa individului, este mai
ridicat la începutul şi spre sfârşitul vieţii;
 Ereditatea oferă premisele unor momente de optimă
intervenţie din partea mediului educativ, numite perioade
sensibile sau critice; anticiparea forţată sau pierderea acestor
perioade pot avea consecinţe negative asupra dezvoltării
normale a unor aspecte ale vieţii psihice (cum ar fi, de
exemplu, învăţarea mersului sau a limbajului).
MEDIUL, ca factor al dezvoltării umane, este constituit din
totalitatea elementelor naturale şi sociale, materiale şi culturale cu care
individul interacţionează, direct sau indirect, pe parcursul evoluţiei sale.
Mediul mai poate fi definit şi ca ansamblul influenţelor postnatale care se
exercită asupra individului. La fel ca şi ereditatea, mediul poate oferi o
şansă sau o neşansă pentru dezvoltarea fiinţei umane (A. Munteanu, 1998).
Fiecare fiinţă este influenţată de mediul familial, de cel educaţional,
de mediu profesional, rezidenţial şi chiar de cel continental.
Factorii de mediu care influenţează dezvoltarea pot fi: interni
(factorii biologici care influenţează dezvoltarea fătului în cele 9 luni de
viaţă intrauterină, condiţiile de hrană şi căldură în mediul intrauterin)
şi externi. Cei externi, la rândul lor, pot fi: fizici (condiţii climaterice,
geografice, floră şi faună, calitatea alimentaţiei şi aerului) şi
sociali (neorganizaţi şi organizaţi: socioeconomici, socioigienici,
socioprofesionali, socioculturali, socioafectivi etc.).
Rolul mediului în dezvoltarea psihică:
 Mediul reprezintă factorul care transformă potenţialul
ereditar în componentă psihică reală;
 Mediul umanizează fiinţa şi funcţiile sale biologice;
 Mediul nu acţionează direct asupra dezvoltării, ci oferă
circumstanţele şi oportunităţile pentru
dezvoltare (împrejurările şi condiţiile de viaţă, informaţiile
şi modelele de conduită, prilejurile de comunicare şi
schimburile afective cu ceilalţi semeni);
 În dezvoltarea psihică a individului, importantă nu este doar
simpla prezenţă sau absenţă a factorilor de mediu, ci, in
special, maniera şi rezonanţa interacţiunii dintre aceşti factori
şi individ;
 Acţiunea factorilor de mediu poate fi simultană sau
succesivă, astfel că interacţiunea lor poate genera două
categorii de consecinţe: o dezvoltare fără probleme, dacă
acţiunea acestor medii este convergentă şi pozitivă; blocaje
majore în dezvoltare dacă acţiunea mediilor este divergentă.
EDUCAŢIA reprezintă ansamblul activităţilor şi influenţelor
pozitive, pe termen lung, care implică fiinţa umană ca factor al propriei sale
deveniri. Este o activitate conştientă, specializată, sistematică şi organizată
ce mijloceste dezvoltarea.
Toţi indivizii umani dispun de capacitatea de a fi educaţi. Se
deosebesc între ei prin zona proximei dezvoltări. Zona proximei dezvoltări
desemnează gradul dezvoltării potenţiale a copilului. Se măsoară pornind de
8
la diagnosticul dezvoltării actuale a copilului, la care se adaugă capacitatea
sa de învăţare, dintr-o situaţie standard, ajutat de adult (ex. doi copii cu un
nivel al dezvoltării actuale sensibil egal, puşi în aceeaşi situaţie de
învăţare – învăţarea cititului – prin interacţiunea cu adultul, pot avea
performanţe) (A. Birch, 2002, p. 15).
Importanţa educaţiei în dezvoltarea psihică a individului:
 Educaţia proiectează dezvoltarea psihică şi asigură condiţiile
realizării acestei proiectări;
 Educaţia este cea care asigură legătura între potenţialităţile
de dezvoltare (date de ereditate) şi oferta de condiţii şi
oportunităţi a mediului;
 Acţiunea educativă trebuie să armonizeze datele oferite de
ereditate şi mediu, în mod creator şi adaptat fiecărui individ
(sau grup de indivizi);
 Deoarece dezvoltarea este un proces cu legităţi interne
proprii, educaţia nu trebuie să exercite o presiune exterioară,
coercitivă, asupra individului;
 Educaţia trebuie să fie stimulativă, în sensul că demersurile
sale trebuie să fie cu un pas înainte a ceea ce poate, a ceea ce
se vrea şi a ceea ce ştie individul, astfel încât să vină în
întâmpinarea nevoilor şi cerinţelor individului (evitându-se
suprasolicitarea sau subsolicitarea);
 Educaţia depinde de ceilalţi doi factori (ereditatea şi mediul)
şi nu poate avea puteri nelimitate (nu poate compensa în
totalitate o ereditate afectată şi nici un mediu total
defavorabil);
 Într-o anumită măsură educaţia poate accelera dezvoltarea
psihică prin varietatea experienţelor de învăţare care-şi
propun reducerea decalajului între capacităţile prezente ale
individului şi un nivel superior al acestora.
 În concluzie, dezvoltarea psihică este un proces plurideterminat,
având următoarele particularităţi: se sprijină pe ereditate, foloseşte datele
oferite de mediu şi este dirijată de educaţie; se desfăşoară în contextul
activităţii proprii de învăţare, fiind impulsionată de motivaţie; este deplină
în condiţiile interacţiunii optime între cei trei factori; are o traiectorie
ascendentă din punct de vedere calitativ, non-lineară şi imprevizibilă; este
individuală în sensul că prezintă numeroase aspecte de diferenţiere, dincolo
de legile general-umane de dezvoltare; este sistemică, în sensul că orice
schimbare produsă într-o anumită zonă va avea efecte asupra întregii
dezvoltări; este stadială, în sensul că anumite perioade ale vieţii se corelează
cu schimbări cantitative şi calitative specifice.
Teoria ataşamentului şi comportamentul de solicitare a
ajutorului
De-a lungul vremii s-a demonstrat că familia are cea mai însemnată
influenţă în dezvoltarea personalităţii unui copil, fiind locul unde acesta îşi
începe viaţa şi unde găseşte resurse pentru mult timp.
În înţelegerea acestei chestiuni, trebuie avuţi în vedere mai mulţi
parametrii, cum ar fi relaţiile interparentale şi intrafamiliale, numărul
membrilor familiei, numărul de copii şi vârsta lor. Contează de asemenea
care este vârsta părinţilor în momentul naşterii unui copil, personalitatea lor,
tipul familiei (nucleară, monoparentală, etc.), dar şi reţeaua de suport social.
După naştere copilul este total dependent de adulţii care îl înconjoară. El se
dezvoltă ca urmare a interacţiunii dintre factorii genetici şi mediu.
Specialiştii din domeniul psihologiei dezvoltării consideră că în
perioada copilăriei orice acţiune a mediului are o influenţă puternică asupra
exprimării patrimoniului înăscut. La vârsta adultă acest lucru nu mai este
posibil, deoarece are o acţiune inversă, subiectul adult va modela mediul în
funcţie de ceea ce el aşteaptă să găsească.
Cercetările realizate asupra ataşamentului la copil au fost puternic
influenţate de teoria psihanalitică a lui Freud, care a accentuat importanţa
9
relaţiei mamă-copil. Bowlby (1969) şi alţi cecetători influenţaţi de teoria
psihanalitică credeau că relaţia de ataşament care se dezvoltă între copil şi
mamă conduce la formarea bazelor tuturor relaţiilor interpersonale de mai
târziu. În primul an de viaţă copilul îşi dezvoltă securitatea şi ataşamentul
de bază faţă de părinţi sau alte persoane care-l îngrijesc.
Termenul de ataşament a fost introdus de John Bowlby (1959)
pentru a descrie legătura afectivă şi durabilă dintre indivizi, adeseori între
mamă şi copil. Acesta considera că există 5 comportamente de afecţiune
înnascute: surâsul, contactul vizual, plansul, strânsul în braţe şi suptul. De
asemenea, Bowlby considera că figura de ataşament ofera protecţie,
îngrijire şi susţinere şi în situaţiile stresante copilul caută proximitatea
acesteia. Reacţia părintelui la acest comportament al copilului va influenţa
implicaţiile cognitive şi emoţionale ale copilului în cadrul relaţiilor sociale.
Comportamentul de ataşament evidenţiază formele diferite ale
ataşamentului pentru realizarea sau menţinerea acestei apropieri.
Ataşamentul poate fi observat cel mai bine atunci când copilul (sau adultul)
este speriat, obosit, bolnav sau are nevoie de forme speciale de îngrijire.
Ainsworth şi colaboratorii (1971), bazându-se pe un experiment clasic
privind situaţiile neobişnuite, au descris trei modele de ataşament la copil
care pot fi prezente în grade variate: copiii autonomi, copii evitanţi şi copii
anxioşi ambivalenţi. Experimentul constă în plasarea mamelor şi a copiilor
lor într-o sală de joacă. După câteva minute mama părăsea sala şi
experimentatorul observa reacţia copilului la revenirea acesteia. În urma
acestui experiment s-au evidenţiat următoarele tipuri de ataşament.
Ataşamentul sigur – copilul are încredere că părinţii vor fi
disponibili, receptivi şi îi vor acorda ajutor dacă s-ar ivi situaţii dificile sau
i-ar fi teamă. Cu această convingere, copilul are curajul să exploreze lumea,
cerând ajutor în situaţiile periculoase. Îşi exprimă cu uşurinţă teama apelând
la persoanele din jur. După revenirea siguranţei şi obţinerea confortului
dorit, copilul se reîntoarce cu uşurinţă la explorarea mediului. Acest model
este dezvoltat şi menţinut de către părinţi, fiind în primii ani disponibili,
atenţi la semnalele copilului şi capabili să-i ofere linişte şi alinare ori de câte
ori acesta are nevoie de ea.
Copiii cu ataşament securizant, demonstrează o anxietate de
separare destul de scăzută, având încredere în părinţi, în revenirea acestora
atunci când lipsesc câteva momente, fiind copii cu o mai mare încredere în
peropria persoană.
Atasamentul evitant – copilul nu cere ajutor de la figura sa de
ataşament, el încearcă să se descurce singur. Se închide în el şi se izolează,
încercând să arate în exterior cât mai puţin din teama şi disperarea pe care o
resimte. Acestor copii nu le place să fie ţinuţi în braţe, plâng rar când mama
pleacă, sau nu arată a fi interesaţi de revenirea ei. Mamele acestor copii au
dificultăţi în exprimarea sentimentelor.
Independenţă prematură este caracteristica acestui tip de ataşament.
Ataşamentul anxios ambivalent – copilul este nesigur că părinţii
vor fi disponibili, receptivi şi gata să-i ofere ajutorul când sunt solicitaţi.
Din cauza incertitudinii, copilul trece prin anxietate/teamă de separare şi
tinde să fie timorat în manifestarea comportamentului în mediului său.
Acest model este menţinut de părinţii care uneori sunt disponibili, dispuşi să
acorde ajutor copilului lor, iar alteori nu. Ameninţările cu bătaia sau cu
abandonul sunt folosite în creşterea şi educarea copilului. Acestea pot
conduce la trăirea de către copil a sentimentului de nesiguranţă care se poate
croniciza în timp. Acest tip de ataşament poate fi observat la tipul de copil
„iubitor”, cel care-şi sacrifică propriile nevoi pentru a le satisface pe cele ale
adulţilor.
Copiii dependenţi de mamă sau de părinţi, hiperprotejaţi şi lipsiţi de
simţul propriei valori, vor demonstra cele mai ridicate cote la nivelul de
anxietate de separaţie şi înstrăinare, suferind cel mai mult atunci când sunt
lăsaţi singuri sau sunt ameninţaţi cu retragerea afecţiunii.
Main şi Solomon (1986) au descoperit că un număr redus de copii
nu au o strategie coerentă pentru a face faţă stresului datorat unei „situaţii
străine” şi au introdus termenul de ataşament dezorganizat şi dezorientat.
Comportamentul acestor copii este total dezorientat şi dezorganizat; acesta
10
se caracterizează prin mişcări şi reacţii incomplete, uneori sunt circumspecţi
faţă de o persoană străină, uneori chiar faţă de mamă. Evaluarea schemei de
ataşament al copilului aflat la vârsta de un an este înalt predictivă pentru
comportamentul copilului la grădiniţă. Copiii care la vârsta de 4-5 ani
dovedesc o relaţie de ataşament sigură cu mama lor vor fi cooperanţi, iubiţi
de ceilalţi copii din colectivitate, plini de energie, pricepere şi resurse.
Copiii cu relaţie de ataşament anxioasă, evitantă, vor manifesta
comportamente ostile, antisociale, vor fi izolaţi afectiv şi vor căuta prea
multă atenţie. Copiii cu ataşament nesigur vor fi tensionaţi, încordaţi,
impulsivi, cu sentimente de neputinţă, de frustrate şi vor cere multă atenţie
de la persoanele din jur.
Cercetările recente au subliniat importanţa ataşamentelor care se
formează între copil şi ceilalţi adulţi, în special cu tatăl. Referitor la rolul
tatălui, Parke arată că există o diferinţă mică între reacţiile mamelor şi cele
ale taţilor faţă de copiii lor (Parke şi O’Leary, 1976).
Taţii se raportează aparte la cei mici, îi consideră atractivi şi
distractivi, îi percep, de cele mai multe ori, ca pe un lucru unic şi cu
adevărat perfect.
Adoptă şi ei un stil de vorbire “mămos”, se bucură să se coboare la
mintea odraslelor, şi le este dor de micuţi la fel de mult ca mamelor. Există
situaţii în care copiii preferă să fie ţinuţi în braţe de către tata, la fel cum
există familii în care partea masculină îşi asumă un rol egal sau chiar mai
pronunţat în îngrijirea copilului.
Raportarea tată – copil se face în special prin joc, iar jocurile
propuse de tată sunt diferite de cele propuse de mamă sau alţi membrii ai
familiei. Dacă de obicei mama propune jocuri educative, cu sens afectiv,
blajin, tata este cel ce-i consideră pe copii mai înţelepţi, îi încurajează în a fi
constructivi, îi aruncă în aer şi fac împreună tumbe prin casă, spre deliciul
lor şi al spectatorilor.
Indiferent de situaţie, trebuie reţinut faptul că nu timpul petrecut cu
un copil este factorul cel mai important în dezvoltarea acestuia, ci calitatea
sa şi a îngrijirii acordate.

Influenţa modelelor parentale în dezvoltarea personalităţii
Conform lui Mitrofan (Todorescu, 2002) modelul parental se
defineşte ca un ansamblu de cerinţe şi prescripţii asociate rol – statusului de
părinte ce vizează în special modul de relaţionare al părinţilor cu copiii,
strategiile educaţionale ce trebuie utilizate, metodele şi mijloacele folosite
în creşterea şi educarea copiilor, răspunderile sociale ce revin părinţilor pe
linia formării şi dezvoltării personalităţii copiilor.
Modelul parental, cunoscut şi sub numele de stil educativ,
influenţează în funcţie de calitatea sa particulară, procesul de formare a
personalităţi copiilor şi totodată modul de adoptare în perspectivă a
propriului rol conjugal şi parental (Todorescu, 2002). Putem afirma că
elementul cel mai important de care depinde calitatea şi eficienţa educaţiei
în familie este stilul educativ al acesteia. În acest sens, modelul parental se
poate identifica cu atmosfera familială, climatul familial, tehnicile de
influenţă ale familiei (Vrasmas, 2002).
Modele parentale sau tipurile de stil educativ se pot clasifica în
funcţie de două axe de analiză şi anume (Stănciulescu, 1997): axa
autoritate – liberalism sau constrângere – permisivitate şi axa dragoste –
ostilitate sau ataşament – respingere. Indicatorii utilizaţi pentru analiza
primei axe reflectă limitele şi constrângerile impuse de părinţi activităţii
copiilor, responsabilităţile atribuite acestora, modul în care este exercitat
controlul parental, rigoarea cu care sunt aplicate şi controlate regulile. În a
doua axă, indicatorii pot reflecta gradul de angajare al părinţilor în
activităţile copiilor, sprijinul acordat copiilor, timpul alocat pentru educaţie,
receptivitatea faţă de stările lor emoţionale şi faţă de nevoile lor.
Conform lui Baumrind (apud Stănciulescu, 1997), cele două
variabile importante: controlul parental şi sprijinul parental se vor combina
pentru a oferi trei modele de acţiune parentală şi anume: permisiv, autoritar
şi autorizat sau democrat
11
Modelul permisiv se caracterizează printr-un nivel scăzut al
controlului, asociat identificării părintelui cu stările emoţionale ale copilului.
Puţine norme de conduită şi responsabilităţi îi sunt impuse acestuia, iar
modul în care el răspunde aşteptărilor parentale este supus unui control slab.
Modelul autoritar asociază un nivel înalt al controlului cu o
susţinere slabă a activităţii copilului. Acestuia i se impun reguli şi norme
foarte rigide; autoritatea, munca, ordinea, disciplina sunt principalele valori
transmise sistematic de părinţi. Ei vor utiliza măsuri educative aspre, chiar
pedepse pentru a controla comportamentul copiilor lor. De obicei, astfel de
părinţi autoritari pot fi excesiv de protectivi sau, dimpotrivă, neglijenţi faţă
de copiii lor.
Modelul democrat îmbină controlul sistematic cu sprijinul parental.
Părinţii formulează reguli şi controlează respectarea lor, dar nu le impun,
fiind deschişi la schimburile verbale cu copiii, explicându-le raţiunile pentru
care regulile trebuie respectate şi situaţiile în care ele se aplică, stimulând
totodată autonomia lor de gândire.
Cele trei modele parentale au influenţe diferite în dezvoltarea
personalităţii de mai târziu a copilului, mai precis a viitorului adult. Părinţii
care adoptă un model autoritar de acţiune parentală vor avea o serie de
aşteptări nerealiste, vor impune o serie de interdicţii însoţite de brutalitate,
cu privaţiuni de tot felul, utilizând inclusiv pedepse care vor lovi demnitatea
copiilor. Copiii menţinuţi într-un astfel de regim educativ, sunt lipsiţi
practic de bucuriile oferite de copilăria şi tinereţea timpurie. La aceştia se
instalează foarte devreme fenomenul de oboseală cronică, ca urmare a
epuizării neraţionale a resurselor lor energetice în goana după rezultate
deosebite şi teama de eşec, de insucces şi de pedeapsă. Severitatea excesivă
a părinţilor poate conduce la rezultate educative diametral opuse (în funcţie
de structura nervoasă a copilului): ea poate strivi personalitatea copilului,
educând un individ docil, timorat şi timid (la un ,,tip slab” de sistem nervos),
după cum poate forma un om încăpăţânat, agresiv şi răzbunător (la un ,,tip
puternic” de sistem nervos) (Todorescu, 2002).
 Copiii ai căror părinţi sunt permisivi au o libertate aproape deplină Aplicaţii practice
atât în ceea ce priveşte organizarea programului de lucru cât şi în alegerea
activităţilor recreative. Însă indulgenţa, toleranţa excesivă nu educă la copii Inventar pentru măsurarea modelelor parentale
-EMBU-
aproape nimic – nici independenţa, nici iniţiativa, nici spiritul de răspundere. Vă rugăm să citiţi cu atenţie întrebările de mai jos şi să alegeţi pentru fiecare din
Un astfel de copil nu va învăţa regulile de convieţuire, devenind un ele cifra care se potriveşte cel mai bine. Întrebările vor fi parcurse de două ori, prima oară
referitor la atitudinea mamei faţă de dv., apoi privitor la tatăl dv.
iresponsabil, un inadaptat social, se va înstrăina de proprii săi părinţi şi de
aşteptările lor rămânând la dispoziţia valurilor de influenţe educative 1 = niciodată 2 = rareori 3 = deseori 4 = întodeauna

exercitate din alte direcţii, de cele mai multe ori necontrolate şi cu efecte 1) Aţi simţit că părinţii se amestecă în tot ceea ce faceţi?
2) Părinţii au dovedit prin gesturi şi prin cuvinte că vă plăceau?
negative asupra lor (Todorescu, 2002). 3) Aţi fost răsfăţat de părinţi în comparaţie cu ceilalţi fraţi?
Părinţii care vor opta pentru un model autorizat de acţiune parentală 4) Aţi simţit că părinţii vă plăceau?
reprezintă categoria de părinţi cea mai dorită în educaţie deoarece au un stil 5) Părinţii obişnuiau să nu vă vorbească mult timp dacă făceaţi vreo prostie, greşeală?
6) Se întâmplă ca părinţii să vă părăsească chiar pentru mici pozne?
optim de interacţiune cu copiii şi pentru că păstrează echilibrul dintre 7) Părinţii încercau să vă influenţeze în a deveni ceva?
autoritate şi libertate, dintre afecţiune şi disciplină, dintre îndrumare şi 8) Se întâmplă să fiţi decepţionat de părinţi pentru că nu vă dădeau ce doreaţi?
9) Credeţi că fiecare dintre părinţi doreau să fiţi altfel în unele privinţe?
independenţă în procesul de educare a copiilor. Astfel de părinţi vor ajunge 10) Vi s-a permis să aveţi lucruri care celorlalţi fraţi şi surori nu le erau permise?
să cunoască nevoile reale ale copiilor lor, recunoscând faptul că ei au nişte 11) Credeţi că părinţii v-au pedepsit just?
drepturi care trebuie respectate. Pentru disciplinarea copilului vor utiliza 12) Credeţi că fiecare dintre părinţi au severi cu dv. ?
13) Dacă aţi făcut vreo greşeală aţi putut apoi să vă adresaţi părinţilor cerându-vă iertare
mijloacele raţionale, respingând categoric măsurile coercitive, restrictive şi pentru a îndrepta lucrurile?
abuzive. Fiind crescuţi în spiritul iubirii, dreptăţii, al respectului pentru 14) Părinţii au dorit întotdeauna să hotărască cum să vă îmbrăcaţi şi cum să arătaţi?
ceilalţi, copiii se vor forma ca oameni de încredere echilibraţi psihic, 15) -----------------------------------------
16) Simţeaţi că părinţii iubeau fraţii mai mult ca pe dv.?
încadraţi social şi cu o personalitate integră, care se conduc după valorile 17) Părinţii vă tratau rău în comparaţie cu fraţii dv.?
dezirabile ale societăţii din care fac parte (Todorescu, 2002). 18) S-a întâmplat ca părinţii să nu vă permită să faceţi anumite lucruri aşa cum le era
permis altor copii de frică să nu se întâmple ceva rău?
Indiferent de stilul educativ, fiecare părinte proiectează pentru 19) S-a întâmplat ca în copilărie să fiţi bătut sau mustrat în prezenţa altora?
copilul lui anumite aspiraţii şi dorinţe pe care nu le-a realizat el însuşi în 20) Părinţii obişnuiau să se intereseze de ceea ce faceţi seara?
viaţă. Majoritatea părinţilor repetă modelul educaţiei pe care au primit-o, 21) Dacă aveaţi probleme aţi simţit că părinţii încercau să vă consoleze şi încurajeze?
22) În mod obişnuit părinţii îşi făceau griji nemotivate în privinţa sănătăţii dv.?
dar fac exact contrariul, dacă au fost nemulţumiţi de proprii părinţi. În 23) S-a întâmplat ca părinţii să vă aplice pedepse corporale mai severe decât meritaţi?
general, valorizarea copiilor şi încrederea în forţele proprii sunt 24) Părinţii deveneau furioşi dacă nu ajutaţi în casă la ceea ce vi se cerea?
interdependente şi se realizează în primul rând în familie (Vrasmas, 2002). 25) Pentru că v-aţi purtat urât, părinţii apăreau trişti sau în alt fel încât să vă simţiţi vinovat?
26) În măsura în care puteau, părinţii vă dădeau lucruri pe care şi alţi copii le aveau?
27) Aţi simţit greutate în a vă apropia de părinţi?
28) S-a întâmplat ca părinţii să povestească altora din cele ce aţi spus sau făcut astfel încât
să vă simţiţi ruşinat?
29) Aţi simţit că părinţii vă plăceau mai mult decât pe ceilalţi fraţi sau surori?
30) Aţi simţit că părinţii vă dădeau cu greu lucrurile de care aveaţi nevoie?
31) În mod obişnuit, părinţii s-au arătat interesaţi ca dv. să obţineţi note bune la şcoală?

12
32) Dacă aţi avut o sarcină grea de îndeplinit aţi primit sprijinul părinţilor? 68) Erţi deseori bătuţi de părinţi?
33) Aţi fost tratat ca “oaia neagră” a familiei? 69) Eraţi obişnuiţi să vi se permită să mergeţi unde doreaţi, fără ca părinţii să-şi facă griji
34) S-a întâmplat ca părinţii să dorească să fiţi ca altcineva? unde vă duceţi sau ce faceţi?
35) Părinţii obişnuiau să spuna: ”Tu care eşti aşa de mare nu ar trebui să faci aşa ceva”? 70) Părinţii au stabilit limite decisive în ceea aveaţi voie să faceţi, la care aţi consimţit
36) Părinţii obişnuiau să critice prietenii pe care îi preferaţi? riguros apoi?
37) Aţi simţit că părinţii gândesc că nefericirile lor vin din greşelile dv. ? 71) Părinţii vă tratau astfel încât să vă simţiţi ruşinat?
38) Părinţii încercau să vă stimuleze în a deveni cel mai bun? 72) Fraţii dv. primeau lucruri care dv. nu vă erau permise?
39) Părinţii v-au demonstrat că ţineau la dv. ? 73) Credeţi că frica părinţilor dv. că vi s-ar întâmpla ceva rău era exagerată?
40) Aţi simţit că părinţii aveau încredere în dv. astfel încât să vi se permită să faceţi lucruri 74) Aţi simţit că între dv. şi părinţi există călură şi tandreţe?
pe propria răspundere? 75) Părinţii au respectat faptul de a avea alte opinii decât ei?
41) Credeţi că părinţii vă respectau părerile (opiniile) ? 76) S-a întâmplat ca părinţii să fie supăraţi sau reci cu dv. fără să vă spună motivul?
42) ----------------------------------------------- 77) S-a întâmplat ca părinţii să vă trimită la culcare fără să vă dea de mâncare?
43) Aţi simţit că părinţii doreau să fie împreună cu dv. ? 78) Aţi simţit că părinţii erau mândri când reuşeaţi în ceea ce întreprindeaţi?
44) Credeţi că părinţii au fost răi şi înciudaţi faţă de dv? 79) Părinţii obişnuiau să vă favorizeze faţă de fraţii dv. ?
45) Părinţii utilizau expresii ca: “Dacă nu vei face aceasta ne vei întrista” ? 80) Părinţii vă luau adesea faţă de fraţii dv. chiar dacă eraţi vinovat?
46) Când vă întorceaţi acasă trebuia întotdeauna să daţi socoteală părinţilor de tot ce aţi 81) Părinţii deseori vă îmbrăţişau?
făcut? Cotare:
47) Credeţi că părinţii v-au făcut adolescenţa interesantă, stimulativă, instructivă (de ex. I. Abuziv: -11, 23, 55, 65, 76
dându-vă cărţi bune, aranjându-vă plecarea în tabere, ducându-vă la spectacole, cluburi II. Privativ: 8, -26, 30, 44, 50, 77
etc.) III. Punitiv: 6, 12, 24, 57, 63, 64, 68
48) Părinţii vă premiau adeseori? IV. Umilitor: 19, 28, 35, 59, 71
49) Foloseau păărinţii expresii ca: “Aceasta este mulţumirea pe care o avem pentru că am V. Rejectiv: -4, 5, -13, 27, -54
făcut atât de mult pentru tine şi pentru că ne-am sacrificat pentru binele tău” ? VI. Supraprotectiv: 18, 20, 22, -40, -56, 73
50) S-a întâmplat ca părinţii să nu vă dea lucrurile de care aveaţi nevoie pe baza VII. Supraimplicat: 1, 14, 36, 46, 60, 66, 70
principiului de a nu deveni răsfăţaţi? VIII. Tolerant: -9, -34, 41, 62, 69, 75
51) S-a întâmplat să aveţi conştiinţa încărcată faţă de părinţi pentru că v-aţi purtat în felul IX. Afectuos: 2, 39, 43, 74, 81
în care nu le plăcea? X. Orientând performanţa: 7, 31, 38, 52, 78
52) Credeţi că părinţii aveau mari pretenţii de la dv. când era vorba de note, performanţe XI. Generator de culpabilitate: 25, 37, 45, 49, 51
sportive sau alte lucruri similare? XII. Stimulativ: 21, 32, 47, 48, 67
53) --------------------------------------------- XIII. Favorizând pe ceilalţi:16, 17, 33, 61, 72
54) Aţi căutat consolare la părinţi când eraţi trist? XIV. Favorizând subiectul:3, 10, 29, 79, 80
55) S-a întâmplat să fiţi pedepsit de părinţi fără să fi făcut nimic rău?
56) Părinţii vă permiteau să faceţi aceleaşi lucruri pe care prietenii dv. le făceau?
57) Deseori părinţii au spus că nu sunt de acord cu comportamentul dv. în casă?
58) --------------------------------------------
59) Deseori părinţii vă criticau şi vă spuneau ce leneş şi fără rost v-aţi dovedit în faţa altora?
60) În mod obişnuit părinţii se interesează ce fel de prieteni frecventaţi?
61) În comparaţie cu fraţii şi surorile dv. eraţi cel pedepsit pentru orice se întâmpla?
62) Părinţii vă acceptau aşa cum eraţi?
63) Părinţii erau deseori duri cu dv. ?
64) Părinţii v-au pedepsit chiar şi pentru fleacuri?
65) S-a întâmplat ca părinţii să vă bată fără motive?
66) S-a îmtâmplat să vă doriţi ca părinţii să-şi facă mai puţine griji faţă de ce făceaţi dv. ?
67) Deseori părinţii participau la preocupările, interesele sau hobby-urile dv. ?
13
 Chestionar privind ataşamentul CAPITOLUL II
Vă prezentăm în continuare 13 enunţuri pe care trebuie să le evaluaţi din
perspectiva relaţiilor dvs intrpersonale. Folosind o scală de apreciere de la 1 la 7, trebuie să
indicaţi gradul dvs de acord sau de dezacord cu flecare din enunţurile prezentate, încercaţi
să fiţi cât se poate de sinceri în răspunsurile pe care-le daţi. Scala de 7 puncte se TEORII ALE DEZVOLTĂRII PERSONALITĂŢII
interpretează astfel:
Puternic Dezacord Puţin Nici dezacord Puţin de De acord Puternic de Moto:
dezacord dezacord Nici acord acord acord
“Un mod de a trai un viitor este
1 2 3 4 5 6 7
1. Consider că îmi este destul de uşor să mă apropii de ceilalţi. de a crede ca e inevitabil”.(R. Bach)
2. Nu mă simt în largul meu atunci când depind de alte persoane.
3. Mă simt bine atunci când ceilalţi depind de mine. Omul nu se naşte persoană, ci devine persoană. La naştere el este un
4. Rareori mă îngrijorează posibilitatea de a fi părăsit de ceilalţi.
5. Nu îmi place că oamenii încearcă să fie prea intimi cu mine. canditat pentru dobandirea acestui atribut, dobândire care se realizează în
6. Mie îmi e greu şi nu mă simt în largul meu când trebuie să fiu intim cu cei din jur. timp sub influenţa nenumăraţilor factori.
7. Cred că este dificil să ai încredere totală în cei din jur.
Procesul constituirii personalităţii începe din primele zile ale
8. Devin nervos atunci când cineva se apropie prea mult de mine.
9. Ceilalţi îşi doresc adesea să fiu mai apropiat, mai intim cu ei, mai mult decât sunt eu în copilăriei şi continuă toată viaţa omului. El nu are loc întotdeauna uniform
stare să fiu. şi continuu, ci şi cu zig-zaguri, sacadat, discontinuu, cu salturi spectaculoase
10. Ceilalţi sunt, faţă de mine, mai rezervaţi decât mi-aş dori eu să fie.
11. Mă tem deseori că prietenul (prietenii) nu mă iubesc ciradevărat. dar şi cu plafonări. Deşi procesul structurării şi reîmprospătării personalităţii
12. Rareori mă îngrijorează faptul de a fi părăsit d eprietenul (prietenii) mei. se produce de-a lungul vieţii individului, există, unele perioade, unele vârste
13. Doresc adeseori să mă apropii de ceilalţi, dar prezenţa şi apropierea mea îi face pe când el cunoaşte o mai mare accentuare.
aceştia să se îndepărteze.
Specialiştii consideră că în jurul vârstei de 3 ani (preşcolaritate) sunt
1-5 stil de ataşament autonom, securizant puse marea majoritate a premiselor personalităţii, pentru ca în adolescenţă
6-9 stil de ataşament evitant
10-13 stil de ataşament ambivalent
personalitatea să fie în linii mari constituită, deoarece dispune de toate
laturile şi chiar de maturizarea relaţiilor dintre ele.
Problema personalităţii ocupă azi un loc central atât în cercetările
teoretice cât şi aplicative. Cu toate acestea, în afară de „inteligenţă”, nici un
alt concept al psihologiei nu este atât de complex şi nedeterminat ca cel de
„personalitate”.
Termenul de personalitate desemnează atât sensul de individualitate,
cât şi de valoare socială a omului. Se poate afirma că particularităţile şi
trăsăturile psihice individuale ale persoanei conferă acesteia o anumită
valoare tocmai prin modul lor unic de structurare, diferenţiere şi integrare
(Dumitru, 2001).

14
 Zlate (1998) este de părere că, desemnând o realitate complexă,
conceptul de personalitate are mai multe accepţiuni, şi anume: accepţiunea
antropologică, psihologică şi axiologică. Prima se referă la natura şi esenţa
fiinţei umane. Potrivit acesteia, esenţa umană o constituie ansamblul
relaţiilor sociale, reglementată de norme şi valori pe care persoana şi le
însuşeşte. Mai precis, calitatea mediului social în care trăieşte individul
determină calitatea personalităţii sale.
Accepţiunea psihologică consideră personalitatea un ansamblu de
condiţii interne cu rol de mediere şi filtrare a solicitărilor externe la care
este supus omul în decursul vieţii sale. Aceste condiţii interne se
structurează prin diferenţiere şi integrare în mod diferit la nivelul fiecărei
persoane, cristalizându-se sub forma unor trăsături psihice relativ stabile,
care permit anticiparea a ceea ce va face un individ într-o situaţie dată.
Accepţiunea axiologică pune în prim plan omul ca valoare
recunoscută, o fiinţă capabilă de autorealizare care creează valori.
Allport consideră că ,, personalitatea este organizarea dinamică în
cadrul individului a acelor sisteme psihofizice care determină
comportamentul său individual, caracteristic şi gândurile sale […] şi
personalitatea apare ca integrare complexă, progresivă – niciodată însă
totală – şi a tuturor sistemelor care leagă individul cu mediul ” (Allport,
1968, p. 40).
Personalitatea este întotdeauna unică şi originală. Fiecare porneşte
de la o zestre ereditară unică, singulară şi, în câmpul existenţei sociale
concrete, fiecare străbate un labirint anume, încercând o serie de variate
experienţe, desfăşurând diferite activităţi şi intrând în anumite relaţii, toate
având anumite efecte asupra cursului constituirii dezvoltării personalităţii.
Henri Ey oferă o definiţie stipulativă a termenului personalitate în
Monografia din 1975: "Noi denumim personalitate ansamblul direcţiilor
(resimţite de conştiinţă ca motive, credinţe şi analizabile ca atare chiar şi în
inconştient) pe care un organism le propune comportamentului său în
continuitate cu «istoria» sa" (H. Ey 1975, p. 137).
15
In 1931, G.W. Allport enumera peste 50 de definitii, iar astazi
McClelland gaseste peste 100 de definitii ale termenului. Se apreciaza ca la
ora actuala pot fi delimitate cu usurinta cel putin 10 – 12 scoli
personologice. Printre cele mai cunoscute se numara: teoria psihanalitica (S.
Freud, A. Adler, K. Jung, E. Erikson, K. Horney); teoria umanistă (A.
Maslow, C. Rogers); teoria structuralistă (J. Piaget); teoria trăsăturilor (G.
Allport, Cattell, Eysenck) teoria social – cognitivă (G. Kelly, J.Rotter)
teoria învăţării (Pavlov, Skinner, Bandura).
Fiecare dintre aceste teorii urmareste sa gaseasca un cadru specific
de referinta si un inceput unic care sa deduca intreaga constructie. Unii
autori incearca sa exprime in definitie caracterul complex al structurii
personalitatii, accentuand asupra ordinii si regulii de compunere a unor
elemente calitativ distincte: biologice, fiziologice, psihologice si socio-
culturale. Astfel Sheldon defineste personalitatea ca ansamblu de
caracteristici bio-fizio-psihologice care permite o adaptare la ambianta.
R.B.Cattell considera personalitatea o constructie factoriala dinamica,
exprimata in modalitatea raspunsurilor la situatii.
În ciuda deosebirii punctelor de plecare, majoritatea autorilor
contemporani relevă, în unanimitate atributul unităţii, integralităţii şi
structuralităţii personalităţii. Controversa între analişti continuă să fie aceea
a raportului dintre ponderea ereditareă şi cea a condiţionărilor externe în
structurarea întregului personalităţii, dintre stabil şi dinamic.
ABORDAREA PSIHANALITICĂ
1. S. FREUD
Freud şi-a elaborate propria teorie privind dezvoltarea personalităţii
în cea de-a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Preocuparea pentru
studierea şi tratarea isteriei – o problemă clinică în care pacienţii au dureri
cumplite, putând chiar să devină infirmi, dar care părea că nu are o bază
organică, colaborarea cu Breuer, care le oferea pacienţilor posibilitatea sa-şi
povestească propriile probleme, au condus la concluzia că proprii lui
pacienţi păreau să aibă amintiri şi asociaţii adânc îngropate şi puternic
marcate afectiv. Aducerea acestora la suprafaţă, prin tehnica asocierii libere,
prin analiza “greşelilor de exprimare” şi a viselor, părea să-i ajute.
Ulterior, el a elaborate o metodă nouă cunoscută sub denumirea de
tehnică psihanalitică. Scopul acesteia era procesul catharctic, prin care
traumele emoţionale ies la suprafaţă.
A elaborate un model în care mintea individului este văzută ca un
aisberg, având cea mai mare parte ascunsă sub apă. Partea de care suntem
conşienţi a numit-o conştient, preconştientul păstrează amintirile şi
gândurile temporar uitate, dar care pot fi readuse cu uşurinţă în conştient.
Stratul cel mai profund al minţii ale cărui component nu ajung niciodată în
câmpul conştiinţei este inconştientul. Inconştientul păstrează toate traumele
şi conflictele acumulate în perioada copilăriei noastre, el influenţându-ne
comportamentul şi emoţiile, cauzând tulburări severe.
De asemenea, Freud susţine că personalitatea este constituită din trei
structuri importante: Id (Sinele), Ego (Eul) şi Superego (Supraeul). Fiecare
parte a personalităţii are propria sa funcţie, iar în personalitatea sănătoasă
matură, cele trei părţi produc un comportament echilibrat, bine integrat.
Aceste trei părţi ale personalităţii nu trebuie văzute ca fiind entităţi
biologice tangibile.
Idul este determinat biologic şi este partea primitivă a personalităţii
ce înglobează toate pulsiunile instinctuale: sexuale, agresive şi cele care
interesează satisfacerea nevoilor corporale. Include două categorii de
instincte – de viaţă (Eros) şi de moarte (Thanatos). El acţionează după
principiul plăcerii, adică caută să simtă plăcerea şi să evite durerea. Idul
este iraţional, impulsiv şi nu este afectat de restricţiile sociale. La copiii noi
născuţi toate procesele mentale sunt procese ale Id-ului.
Eul se dezvoltă odată cu creşterea copilului în încercarea acestuia de
a se adapta cerinţelor lumii exterioare. Eul operează după principiul
realităţii, adică gratificarea nevoilor sunt amânate până în momentul şi
locul oportun. De exemplu, copilul învaţă că foamea îi va fi satisfăcută
numai atunci când cineva va fi disponibil să-i prepare mâncarea. Prin
16
dezvoltarea acestei structuri de personalitate copilul învaţă să ia în
considerare constrângerile şi restricţiile lumii înconjurătoare. Eul încearcă
să realizeze echilibrul dintre pulsiunile iraţionale ale Sinelui şi realităţile
lumii exterioare.
Supraeul este echivalentul aproximativ al conştiinţei de sine şi
apare în perioada 4-6 ani. Supraeul reprezintă cadrul intern al individului, a
ceea ce este „drept” şi „nedrept” (idealuri morale), aşa cum sunt ele
reprezentate de sancţiunile şi inhibiţiile morale existente în cultura
respectivă. Orice violare a standardelor înalte, deseori nerealiste, are ca
rezultat sentimentul de vinovăţie, anxietatea, deci slăbirea Egoului.
Slăbirea Egoului declanşează reacţii automate şi inconştiente de
apărare ce intră în conflict atât cu Sinele, cât şi cu Supraeul. Aceste reacţii
automate şi inconştiente poartă denumirea de mecanisme de apărare ale
Eului.
Anna Freud (fiica lui Freud) defineşte mecanismele de apărare ca
forme de apărare ale Eului împotriva pulsiunilor instinctuale şi a afectelor
legate de aceste pulsiuni. De asemenea, autoarea subliniază că operaţiile
defensive sunt activităţi inconştiente ale Eului, iar activarea lor se produce
în mod involuntar. Mecanismele de apărare sunt dirijate, în principal,
împotriva pulsiunilor şi reprezentărilor, precum şi a afectelor ataşate acestor
reprezentări. La început, studiul mecanismelor defensive a fost strâns legat
de patologie. În teoria freudiană, mecanismele de apărare sunt
răspunzătoare de formarea simptomelor, orice simptom fiind produsul unui
conflict şi constituind o formaţiune de compromis între pulsiune şi defensă.
„Eul utilizează un proces determinat, invariabil, împotriva acestor exigenţe
instinctuale specifice […]. Se ştie că anumite nevroze sunt în strânsă
legătură cu anumite tipuri de defensă ; astfel, isteria este asociată cu
refularea, nevroza obsesională este în relaţie cu izolarea şi anularea
retroactivă” (A. Freud, 1936).
DSM-III-R (Diagnostic and Statistical Manual of Mintal
Disorders - Revised, 1987/1989), defineşte mecanismele de apărare ca fiind
ansamblul de sentimente, gânduri sau comportamente relativ involuntare, ce
apar ca răspunsuri la perceperea unui pericol. Aceste mecanisme au ca scop
să mascheze sau să atenueze conflictele sau factorii de stres care generează
anxietatea. În DSM-IV-R (1994/ 1996), mecanismele de apărare sau
stilurile de coping sunt definite ca: acele procese psihologice automate care
protejează individul de anxietate sau de factorii de stres (interni sau
externi). Autorii subliniază că subiecţii nu conştientizează existenţa acestor
mecanisme atunci când operează cu ele.
Scopul mecanismelor de apărare vizează reducerea sau suprimarea
oricărei modificări ce ar putea afecta integritatea, consistenţa şi coerenţa
personalităţii; în plus, finalitatea defensivă se referă şi la aspectele
intrapsihice, mai precis la reducerea conflictualităţii intrapsihice sau la
diminuarea angoasei generate de conflictele interne produse de exigenţele
instinctuale, de legile morale şi sociale. Mecanismele de apărare pot fi
clasificate în: mature; nevrotice şi imature.
Reacţiile inconştiente de apărare sunt:
1. refularea – ascunderea unei amintiri atât de bine, încât să nu
mai poată fi reactualizată deloc;
2. proiecţia – atribuirea impulsurilor neacceptate, altei persoane,
ducând la înlăturarea vinovăţiei;
3. formaţiunea reactivă – suprimarea atât de puternică a unui
lucru, încât acesta să se transforme în opusul său;
4. negarea – exprimarea unui sentiment dar prin semnul polar
negativ;
5. intelectualizarea – preferinţa exagerată faţă de gândire în
raport cu sentimentul;
6. demontarea – un răspuns „după fapt”, care duce la scăderea
anxietăţii;
7. regresia – retragerea într-un comportament corespunzător
unui stadiu mai timpuriu;
17
8. sublimarea – canalizarea nevoilor inacceptabile şi a
sentimentelor în activităţi acceptabile social (sadicul devine
chirurg).
O idee centrală utilizată de Freud pentru explicarea originilor
personalităţii a fost libidoul, de natură sexuală, acesta reprezentând coloana
vertebrală pe care se aşează fiecare stadiu al dezvoltării individului. Freud
susţinea că libidoul se focalizează pe anumite părţi ale corpului în perioada
copilăriei, iar modul în care individul percepe plăcerea prin libido
influenţează dezvoltarea personalităţii lui.
Stadiile dezvoltării psihosexuale exprimate de Freud au apărut în
urma investigării mai multor traume la copii, ajungându-se la concluzia că
primii cinci ani de viaţă au un efect permanent asupra dezvoltării
personalităţii acestuia. El afirma că modelele fundamentale de
comportament sunt stabilite la o vârstă foarte timpurie, dezvoltarea şi
creşterea ulterioară fiind conforme cu, sau constrânse de alte modele. Sursa
majoră a acestor modele de comportamente o reprezintă modul de adaptare
a persoanei la fiecare din etapele psihosexuale de dezvoltare (oral, anal,
falic, latent, genital). Conform concepţiei lui Freud, cei care nu îşi rezolvă
problemele de dezvoltare şi provocările unei anume etape, se fixează la ea,
având apoi, ca adulţi, probleme ce reflectă particularităţile etapei la care a
avut loc fixarea.
1. Stadiul oral
Primul stadiu se desfăşoară în perioada 0-1 an, sursa principală de
plăcere a copilului este gura. Suptul, apucarea cu gura reprezintă
principalele activităţi prin care copilul găseşte plăcere. La început, când
principala plăcere a sugarului este suptul şi sorbitul, vorbim de faza
optimismului oral. Dacă această etapa este satisfăcătoare, după Freud,
copilul devine dependent, pasiv, extrem de credul, sociabil, fluent şi relaxat.
Mai târziu în acest stadiu oral, principala plăcere devine apucarea cu gura şi
mestecatul, denumit şi stadiul sadic-oral. Dacă principala plăcere a copilului
provine din muşcat şi mestecat, atunci el devine independent, foarte agresiv
verbal sau fizic, ranchiunos, ambiţios şi nerăbdător.
 Copilul ar putea căpăta o fixaţie pentru gură, în situaţia în care este
înţărcat prea devreme sau prea târziu. În situaţia unei fixaţii la acest nivel,
va ajunge tipul de om care ţine totdeauna câte ceva în gură: ţigări, creioane
etc. Freud consideră că persoanele foarte independente prezintă o
formaţiune reacţională împotriva dependenţei de stadiul oral. Cu alte
cuvinte, ele supracompensează această dependenţă, transformând-o în
opusul său.
2. Stadiul anal
Cel de-al doilea stadiu se petrece in perioada 1-3 ani în timpul căruia
libidoul, imboldul şi energia sexuală a individului se concentrează asupra
anusului, iar copilul găseşte plăcere în acţiunea de defecare. Freud consideră
deprinderea cu oliţa ar putea influenţa personalitatea ulterioară. Dacă
părinţii copilului sunt prea severi, copilul ar putea deveni anal-retentiv,
făcându-i plăcere să reţină materiile fecale, în loc să ceară imediat oliţa. În
acest caz, va deveni ca adult egoist, lacom, încăpăţânat şi obsesiv. În schim
dacă folosirea oliţei i se pare deosebit de plăcută, ar putea deveni anal-
expulziv, iar ca adult ar fi extrem de generos şi de darnic. În plus, dacă
deprinderea cu oliţa a avut loc prea devreme sau prea târziu, copilul ar putea
căpăta o fixaţie anală. Personalitatea anală, după Freud, este caracterizată
prin obsesiea pentru curăţenie, ordine, puţină spontaneitate.
3. Stadiul falic
În stadiul falic, între 3-6 ani, are loc identificarea sexuală a copilului.
Acest stadiu fiind cel mai studiat de către psihanaliza clasică. Pentru prima
dată, zonele genitale devin zone erogene principale, dar nu în legătură cu
reproducerea, ci în maniera specifică sexualităţii infantile, urmărind doar
obţinerea de plăcere. În timpul acestui stadiu, băieţii încep să se confrunte
cu complexul Oedip ceea ce-I produce copilului conflicte tulburătoare, care
trebuie rezolvate prin identificarea copilului cu părintele de acelaşi sex. În
stadiul falic băieţelul capătă o afinitate sexuală pentru mama sa. Datorită
acestui lucru el îşi percepe tatăl ca pe un rival ce trebuie înlăturat. Acum se
conturează diferenţa între sexe, diferenţă percepută între a avea şi a nu avea
penis ceea ce conduce la complexul castrării. O fixaţie la etapa falică
18
determină formarea personalităţii falice caracterizată, conform lui Freud,
prin isterie.
4. Perioada de latenţă
Al patrulea stadiu psihosexual este cunoscut sub denumirea de
perioadă de latenţă şi se desfăşoară de la şase ani până la pubertate.
Caracteristicile principale sunt determinate de declinul sexualităţii infantile
şi diminuarea activităţii sexuale. Apar şi se consolidează sentimente
culturale şi morale: pudoarea şi dezgustul. Acest declin se leagă de
încheierea complexului Oedip. Aceast este perioada în refulările se
intensifică.
5. Stadiul genital
Ajuns la pubertate, libidoul se focalizează asupra organelor genitale
iar atenţia tânărului adult se concentrează asupra sexului opus. Acest stadiu
aduce cu sine transformările definitive ale sexualităţii umane. Se trece de la
excitarea zonelor erogene la activitatea sexuală specifică, genitală, orientată
spre reproducere.
2. C.G. JUNG
Psihologia analitică a lui Jung are în comun cu teoria lui Freud
considerarea personalităţii ca şi „câmp de luptă” al nevoilor inconştiente în
conflict cu alte sisteme ale acesteia. Teoria lui Jung este una holistă,
personalitatea umană incluzând totalitatea calităţilor şi potenţialităţilor
personale,conştiente şi inconştiente. Între inconştient şi conştient trebuie să
existe un echilibru permanent, cele două nefiind considerate forţe opuse din
confruntarea cărora se naşte tensiune, ci părţi ce se contrabalansează ,
existând între ele relaţii compensatorii.
Dezvoltarea personalităţii presupune explorarea şi integrarea
potenţialităţilor inconştiente ale Selfului total, proces pe care teoreticianul îl
denumeşte individuaţie. Finalitatea acestui proce constă în dezvoltarea
potenţialului latent care va susţine creşterea Eu-lui şi, în final, creşterea
personală. (I. Macsinga, 2000) După integrarea elementelor de care nu eram
inconştienţi în structura Eu-lui se produce fenomenul de diferenţiere şi
conştientizare a propriei individualităţi. Un alt conceptul fundamental al
teoriei sale îl reptezintă „subconştientul colectiv” conţinând arhetipuri şi
fiind o urmă de memorie a istoriei ancestrale a omenirii, unde se regăsesc
originile animale ale acesteia, existente în fiecare individ, aceleaşi pentru
toţi.
Arhetipurile includ:
 „persona” – faţă publică prezentată altora;
 „sinele” – unitatea şi integritatea personalităţii;
 „umbra” – întunericul, răul şi partea agresivă a
personalităţii;
 „animus” şi „anima” – părţile masculine şi feminine ale
fiecărei personalităţi.
Aceste elemente ale subconştientului influenţează percepţiile despre
lume şi alţii. Depăşind conceptul fixării în explicarea personalităţii, Jung
atribuie statuării acesteia diferenţele dintre două procese: modul în care se
percepe lumea exterioară (senzaţii, gândire, intuiţie) şi măsura în care
individul este orientat spre interior sau exterior (introversie/extraversie).
3. A. ADLER
Ideea centrală a teoriiei lui Adler este că factorii de context socio-
cultural condiţionează dezvoltarea individului, subliniind rolul educaţiei în
formarea Eu-lui, precum şi moştenirea genetică.
Rolul factorilor sociali în motivaţiile unei persoane este accentuat de
Adler, anxietatea şi conflictele fiind mai degrabă rezultatul condiţiilor
sociale decât a nevoilor biologice. Oamenii nu sunt motivaţi de instincte
sexuale şi agresivitate, ci de lupta pentru superioritate, înţeleasă mai mult
ca o competiţie cu tine însuţi.
Motivaţia umană este fundamantală în desăvârşirea personalităţii. Iar
pentru a descrie efortul spre perfecţionare Adler introduce noţiunile
decomplex de inferioritate şi superioritate. Cele două noţiuni au
semnificaţie diferită faţă de complexul de inferioritate şi cel de superioritate
fiind explicate astfel:
19
- Sentimentul de inferioritate este caracteristic vârstelor mici,
datorită dependenţei copilului de adult.menţinerea sau
eliminarea acestuia depinde de experienţa subiectivă prin
compararea cu ceilalţi. Atenuarea intensităţii sale este dată de
obţinerea unor rezultate bune într-un domeniu de activitate, sau
chiar supra-compensat, referindu-se la performanţe superioare
- Sentimentul de superioritate se instaleaza atunci când individul
doreşte să devină foarte bun într-un domeniu al vieţii fizice sau
psihice.
Eşecul în compensarea inferiorităţii şi atenuarea superiorităţii duce
la instalarea complexelor de inferioriatate şi respectiv superioritate.
4. E. ERIKSON
Neofreudienii s-au concentrat în principal, asupra dezvoltării Eului,
pe care l-au considerat un domeniu neglijat de către Freud. Un exemplu este
oferit de teoria dezvoltării psihosociale, avansată de Erikson în 1959.
Erikson, asemenea lui Freud, a crezut că individul se confruntă cu o serie de
conflicte ce trebuie rezolvate în vederea dezvoltării unei personalităţi
sănătoase. Spre deosebire de teoria lui Freud, în teoria lui Erikson,
conflictele nu sunt centrate pe părţile corpului ci pe relaţiile individului cu
alţi membri ai societăţii. Erikson a evidenţiat opt stadii în teoria sa; în
fiecare stadiu, individul se confruntă cu un conflict emoţional.
În primul an de viaţă se pun bazele încredererii-neîncrederii, ceea
ce în viziunea acestei teorii reprezintă un conflict. Copilul trebuie să-şi
stabilească atitudinea de bază faţă de lumea din jurul său. Dacă în acest
stadiu beneficiează de satisfacţie şi confort, acest lucru îl va ajuta să-şi
dezvolte o atitudine încrezătoare. Dacă îngrijirile nu sunt consistente,
rezultă neîncredere faţă de cei de care depinde copilul, apoi faţă de toţi
indivizii.
Pe măsură ce copilul învaţă să meargă, se confruntă cu un nou
conflict de autonomie-îndoială (1½ – 3 ani ). Noile provocări fizice pe care
le înfruntă îi pot susţine încrederea sau îl pot face să se simtă incapabil.
 Al treilea stadiu apare pe măsura dezvoltării sociale şi fizice, când
copilul se confruntă cu conflictul dintre iniţiativă şi vinovăţie (3 - 6 ani).
Deoarece copilului i se cere să-şi asume din ce în ce mai multă
responsabilitate pentru viaţa sa, el poate ajunge să-şi dezvolte un puternic
simţ de iniţiativă sau poate ajunge să se simtă vinovat că nu şi-a îndeplinit
corespunzător responsabilităţile.
În stadiul patru (6-12 ani) copilul se confruntă cu conflictul de
sârguinţă-inferioritate, pe măsură ce are de înfruntat tot mai multe
provocări noi. El poate să se străduiască să le depăşească sau poate să
capete un sentiment caracteristic de incapacitate.
În al cincilea stadiu (12-20 de ani) adolescentul trebuie să rezolve
conflictul identificare-confuzie de rol. Mulţimea noilor roluri sociale şi
apartenenţa la grupurile sociale diferite presupun dezvoltarea unui simţ
integrator al propriei persoane; astfel, copilul este copleşit de multitudinea
de roluri pe care trebuie să le joace. Găsirea unor răspunsuri satisfăcătoare
presupune integrarea unei game variate şi contradictorii de percepţii despre
sine şi de percepţii ale altora despre sine într-o structură coerentă, respectiv
propria identitate.
Ca tânăr adult, omul se confruntă cu al şaselea conflict: intimitate-
izolare în relaţiile cu alţii (20- 40 de ani). Intimitatea presupune fuzionarea
liberă a identităţilor fără să existe vreo teamă şi nici pierderea acestora.
Alternativa nefavorabilă a celor care refuză acceptarea limitărilor propriei
independenţe sau riscurile intimităţii, este aceea a izolării.
La maturitate, idividul se confruntă cu un conflict de creaţie-
stagnare (40-65 de ani). În această etapă se formulează şi realizează
observaţii amplasate dincolo de limitele propriului sine şi raportate la
elemente ca: familia, cariera profesională, societatea în ansamblu.
Ultimul stadiu apare la vârste înaintate (peste 65 ani), când individul
trebuie să accepte realitatea morţii, iar conflictul este de a o întâmpina
integru sau cu disperare. Integritatea Eului rezultă din faptul că individul
poate privi retrospectiv propria existenţă, cu satisfacţie, fiind capabil să
accepte atât succesele cât şi insuccesele proprii. Constatarea faptului că nu
20
există timpul disponibil pentru operarea unor schimbări majore, stabilirea
unor noi obiective şi realizarea acestora, duce la apariţia disperării.
Individul este dezgustat de viaţă, dezvoltă o imagine de sine negativă ce nu
mai poate fi modificată.
Din teoria lui Erikson rezultă că dezvoltarea Eului este un proces
continuu pe parcursul întregii vieţi şi că fiecare etapă se confruntă cu
propriul său set de probleme şi conflicte.
5. K. HORNEY
Noţiunea centrală teoriei este cea de conflict ce se fundamentează în
cadrul unor relaţii interpersonale. Conflictul din interiorul relaţiei se va
solda cu o tensiune şi anxietate, aceasta fiind definită ca „sentimentul
izolării şi neputinţei într-o lume aparent ostilă”. (Horney, 1945)
Esenţial pentru dezvoltarea personalităţii este sentimentul de
siguranţă şi nu nevoile sexuale şi de agresivitate. Autoarea se centrează pe
trei elemente:
 Anxietate primară: simţită de copil în lumea ostilă,
ameliorată de părinţii protectori sau ignorată;
 Ostilitate primară: faţă de părinţi, provenită din anxietatea
primară. Esenţa personalităţii adulte va fi reprezentată de
modul de rezolvare a conflictului dintre cele două;
 Personalitate feminină: dezvoltarea acesteia nu este văzută
prin complexul oedipian, ci prin modul în care societatea
defineşte dependenţa şi educaţia femeii.
ABORDAREA UMANISTĂ
1. A. MASLOW
Maslow susţine că nevoile umane reprezintă impulsuri reale, motive
pentru autoactualizare, pentru realizarea continuă a potenţialului prin orice
mijloace, fiind principalii factori de dinamică a personalităţii. Impulsul de
autorealizare dă unitate şi organizare personalităţii, influenţând dezvoltarea
acesteia. Nevoile se ierarhizează în două grupe: bazate pe deficienţe (nevoi
fundamentale) şi bazate pe creştere (nevoi meta). Nevoile de creştere pot să-
şi exercite influenţa numai dacă nevoile fundamentale au fost împlinite.
Trebuinţa de autorealizare
Nevoia de recunoaştere , de stimă
Trebuinţa de afiliere, de iubire
potenţial
Nevoia de securitate
Nevoi fiziologice: foame, sete, sexuale
Fig 1. Piramida trebuinţelor
2. C. ROGERS
Rogers a elaborat teoria Selfului şi a privit individul uman ca fiind
capabil de autoactualizare. Întreaga existenţă umană stă sub semnul
realizării, tendinţă ce capătă semnificaţia unei forţe ce impulsionează
creşterea, dezvoltarea şi maturitatea personalităţii. Experienţa unică,
personală, „câmpul fenomenal” al individului nu poate fi cunoscut de altul,
dar descoperirea modului în care oamenii interpretează experienţele lor este
primul pas spre înţelegerea personalităţii şi comportamentului lor. Selful se
dezvoltă din interacţiunea cu alţii, din modelele parentale, iar
comportamentul este reglementat nu numai de propria experienţă, ci şi prin
prisma valorilor încorporate.
21
ABORDAREA STRUCTURALISTĂ
1. J. PIAGET
Majoritatea psihologilor sunt de acord că Piaget a fost cel mai
influent psiholog în domeniul psihologiei dezvoltării ai secolului XX.
Piaget a considerat inteligenţa ca pe o formă de dezvoltare prin
interacţiunea cu mediul. Copilul acţionează continuu asupra mediului său,
observând efectul pe care îl are acţiunea sa.
Când gândeşte, copilul efectuează operaţii mintale. O operaţie
reprezintă orice set de acţiuni care produc un efect asupra mediului. Pe
măsură ce copilul începe să stăpânească noi abilităţi, acestea apar în
procesele sale de gândire sub forma structurilor cognitive denumite scheme.
O schemă conţine toate ideile, amintirile, capacităţile şi asocierile
legate de un anumit set de operaţii asupra mediului. Pe măsură ce creşte şi
interacţionează cu mediul, copilul îşi dezvoltă şi îşi modifică schemele în
mod continuu.
El a considerat că toţi copiii trec printr-o serie de perioade distincte
în dezvoltarea intelectuală. Stadiile dezvoltării copilului propuse de Piaget
sunt:
1. Stadiul senzorio-motor (0-2 ani). În acest stadiu copilul
experimentează lumea prin percepţii imediate şi prin activitate fizică, fără o
gândire aşa cum o cunosc adulţii.
Gândirea copilului este dominată de principiul „aici şi acum” (până
la vârsta de 8 luni copilul nu deţine conceptul de permanenţă a obiectelor).
Până atunci tot ceea ce se află în afara câmpului vizual se află în afara
minţii lui.
2. Stadiul preoperaţional (2-7 ani). În perioada preoperaţională pot
fi percepute cel mai clar diferenţele între gândirea copiilor şi gândirea
adulţilor. Este perioada în care se dezvoltă limbajul, iar utilizarea limbajului
de către copil demonstrează o reducere treptată a egocentrismului.
Principala sarcină a acestei etape este de a pregăti copilul pentru
perioadele ulterioare şi, în acest scop, copilul învaţă din ce în ce mai multe
despre mediu. O caracteristică a acestei perioade, este tendinţa de a
generaliza excesiv regulile pe care le-a învăţat. Numai prin aplicarea regulei
copilul învaţă modalităţi diferite de a o utiliza.
3. Stadiul operaţiilor concrete (7-11 ani). Începând cu această
perioadă copilul nu mai este atât de egocentric, fiind capabil să vadă
obiectele şi evenimentele şi din punctul de vedere al celorlalţi. Gândirea
copilului începe să fie asemănătoare cu cea a adultului, dar copilul are
dificultăţi în manipularea noţiunilor abstracte, deoarece trebuie să se
raporteze la lumea reală. Copiii aflaţi în această perioadă sunt caracterizaţi
de o dorinţă extraordinară de a culege informaţii despre lume.
4. Stadiul operaţiilor formale (de la 11 ani până la maturitate).
Acest stadiu marchează apariţia abilităţii de a gândi abstract fără a se bizui
pe obiecte sau evenimente concrete. Elaborează ipoteze despre lume, le
testează ca un om de ştiinţă şi utilizează noţiuni abstracte în gândirea sa.
Copilul este capabil să rezolve o problemă la nivel mental prin evaluarea
sistemică a mai multor propoziţii şi, în acelaşi timp, să analizeze
intercondiţionarea lor.
MODELUL TRĂSĂTURILOR
1. G. ALPORT
Allport susţine ideea de individualitate a omului, modelul său având
în vedere ceea ce a cauzat consecvenţa comportamentală a individului ca
rezultat al trăsăturilor esenţiale şi propunerea de unicitate a omului ca
rezultat al modului în care se organizează trăsăturile, dar şi a activării lor în
diverse circumstanţe. Astfel, Alport vorbeşte de două tipuri de trăsături:
comune (folosite pentru a caracteriza un grup de indivizi) şi personale
(specifice individului, neputând fi descrise într-un singur cuvânt). După
estimările autorului există patru-cinci mii de trăsături, personalitatea unică
fiind produsul unui număr aproape infinit de combinaţii.
22
2. R.B. CATTEL
Cattell propune o abordare statistică şi identifică un număr rezonabil
de trăsături ce pot fi folosite pentru a descrie indivizii, făcând posibilă şi
predicţia comportamentală. Folosind ca tehnică analiza factorială, a
concluzionat că există 16 dimensiuni de prim ordin numite „trăsături sursă”
care constituie paternul comportamental al persoanei. Totodată a mai
identificat şi „trăsături de suprafaţă” cu exprimare directă în
comportamentul verbal şi motor al individului.
3. H. EYSENCK
Eysenck sugerează că trăsăturile nu sunt întâmplătoare, ci incluse în
anumite modele previzibile, conturându-se tipuri de personalităţi de bază în
structura cărora intră seturi de trăsături, care nu sunt altceva decât modele
fundamentale, obişnuite, de răspuns.
El descrie personalitatea prin patru factori polarizaţi:
- Neuroticismul (N) ce constituie dimensiunea stabilitate-
instabilitate
- Dihotomia isterie-distimie corespunde extraversiunii-
introversiunii (E)
- Ulterior a introdus o altă dimensiune psihoticismul ce descrie
persoane reci, ostile, impersonale, nonemotive.
MODELUL SOCIAL – COGNITIV
1. G. KELLY
Kelly a fost de părere că oamenii dau un sens vieţii şi îşi construiesc
experienţele cu semenii şi cu lumea. Este vorba despre „constructe
personale”, concepte cognitive pe care le folosim pentru a interpreta,
prezice şi control ambianţa noastră, permiţându-ne să facem deducţii despre
comportamente probabile. Fiecare construc personal funcţionează ca o
ipoteză, ca o posibilă cale de constituire amediului fizic şi social. (I.
Macsinga, 2000)

2. J. ROTTER
Teoria referitoare la „localizarea controlului”, despre care vorbea
Rotter pune accentul pe modul în care comportamentul individual este
influenţat de interpretările făcute asupra lumii. Indivizii se diferenţiază prin
modul în care percep evenimentele vieţii şi prin modul cum le controlează.
Există o localizare externă a controlului (locus extern al controlului) şi una
internă (locus intern al controlului). Studiile au arătat că „internii” au
rezultate mai bune în activităţi, sunt oameni de succes, iar „externii” cred în
soartă şi noroc.
observare - „învăţarea observaţională. Cea mai mare parte din învăţare este
indirectă, prin observare, necerând în mod necesar modele vii (imaginea
TV). Există şi limite ale acestei învăţări, oamenii imitând mai mult modele
care au fost recompensate pentru comportamentul lor decât modele ce au
fost pedepsite. Împreună cu Rosenthal, Bandura a studiat un tip de învăţare -
„învăţarea indirectă a răspunsurilor emoţionale clasic condiţionate” (o
persoană observă un model reacţionând cu repulsie şi teamă faţă de un
stimul, ulterior ea poate reacţiona în acelaşi fel).

MODELUL BAZAT PE TEORIILE ÎNVĂŢĂRII

1. PAVLOV
Pavlov spunea că asocierea constantă a unui stimul neutru cu unul
recompensant, condiţionează, astfel răspunsul dorit la stimulul iniţial neutru.
Pornind de la aceasta teorie, Dollard şi Miller au dezvoltat o teorie a
„anxietăţii condiţionate” în care durerile şi suferinţele unei copilării
obişnuite, determină probabil la vârsta adultă multe temeri condiţionate.

2. B.F. SKINNER
Skinner folosind principiile condiţionării operante în explicarea
modului în care istoria unei persoane, reamintirile, determină
comportamentul acesteia. Probabilitatea ca un răspuns să fie emis este
determinată de faptul că acel răspuns a fost sau nu urmat de o reîntărire
(recompensă) în trecut.

3. A. BANDURA
Bandura porneşte în explicarea personalităţii de la teoria lui Dollard
şi Miller, în care un comportament se dezvoltă ca urmare a asocierii între
stimul şi recompensă, dacă acest comportament este recompensat în mod
constant, el se stabilizează. Porneşte de la ideea că oamenii învaţă prin
23
 CAPITOLUL III de conduită şi a se debarasa de cele respectate până atunci, care nu sunt în
concordanţă cu situaţiile cu care se confruntă.
Personalitatea accentuată, concept introdus de Karl Leonhard, în
ABORDAREA PERSONALITĂŢILOR ACCENTUATE
lucrarea Personalităţi accentuate în viaţă şi în literatură (1972/1979), se
caracterizează prin trăsături a căror intensitate depăşeşte media, ceea ce
Moto:
determină manifestarea pregnantă în plan comportamental a respectivelor
„Am atât de multe
trăsături şi, în consecinţă, a exprimării individualităţii.
personalităţi în interiorul meu
Personalităţile accentuate nu sunt în mod necesar personalităţi
şi tot singură mă simt”. (T.
patologice, „accentuat” trimiţând la „pronunţat”, „pregnant”, dar nu la
Amos)
anormalitate. Trăsăturile accentuate sunt însuşiri ale personalităţii care
„îndepărtează” persoana de limitele normalului şi o situează într-o zonă
Personalitatea unui om se referă la maniera sa obişnuită de a percepe
limită, de „trecere” între adaptare şi indaptare. Fără a fi nevrotice sau
mediul înconjurător şi propria persoană, cât şi maniera de a se comporta şi
psihopatice, aceste trăsături se intensifică mai ales în condiţii defavorabile
reacţiona.
de viaţă, dar nu au consecinţe psihopatologice, fiind în realitate mult mai
Într-o accepţiune larg utilizată personalitatea se referă la
puţin numeroase decât ceea ce în realitate reprezintă „variaţiile” lor.
caracteristicile cele mai importante, relativ stabile în timp, ale individului, şi
O personalitate accentuată este un patern/model pervaziv/durabil de
care justifică consecvenţa comportamentului său. (A. Opre)
experienţă internă şi de comportament care deviază considerabil de la
O personalitate este dificilă atunci când unele trăsături ale
cererile culturii individului, este constant, inflexibil, stabil în cursul
caracterului său sunt mult prea accentuate sau rigide, inadaptate situaţiilor,
timpului şi duce la detresă sau deteriorare.
cauzând, astfel, suferinţa propriei persoane sau a celorlalţi. (F. Lelord, C.
Andre)
Criterii pentru recunoaşterea unei personalităţi accentuate
O personalitate este "produsul complex al predispoziţiilor înnăscute,
1. Un pattern durabil de experienţă internă şi de comportament care
transmise ereditar şi al influenţelor exercitate de mediul înconjurător, încă
deviază considerabil de la cerinţele culturii individului. Acest
din primele zile, asupra bebeluşului". (F. Lelord; C. Andre)
pattern se manifestă în două(sau mai multe) din următoarele
Cei care au o personalitate dificilă nu-şi percep întotdeauna propriile
domenii:
comportamente ca fiind rigide şi consideră nefondate remarcile celor din jur,
• cunoaştere (modurile de a se percepe şi interpreta pe sine,
referitoare la rigiditatea lor sau distanţarea şi răcirea relaţiilor cu aceştia. Ei
alte persoane şi evenimentele);
nu adoptă aceste comportamente rigide din plăcere, ci din teama că vor fi
• afectivitate (gama, intensitatea, labilitatea şi adecvarea
abandonaţi, neînţeleşi, agresaţi, de a fi în pericol sau a-i pune pe cei dragi în
răspunsului emoţional);
pericol.
• funcţionare interpersonală;
Conştientizarea acestei probleme este o primă etapă, indispensabilă,
• controlul impulsului.
a procesului lor de schimbare. A se schimba, înseamnă a deprinde noi reguli

24
 2. Pattemul durabil este inflexibil şi pervasiv în raport cu o gamă
largă de situaţii personale şi sociale.
3. Patternul durabil duce la o detresă sau deteriorare semnificativă
clinic în domeniul social, profesional ori în alte domenii
importante de funcţionare.
4. Patternul este stabil şi de lungă durată.
5. Patternul durabil nu se datorează efectelor fiziologice directe
ale unei substanţe (drog, abuz de medicamente) sau ale unei
condiţii medicale generale (traumatism cranian).
Personalitatea paranoidă
Elementul esenţial al personalităţii paranoide îl constituie un pattern
de
neîncredere şi suspiciune pervasivă faţă de alţii, astfel că intenţiile acestora
sunt
interpretate ca răuvoitoare.
Caracteristici:
Indivizii cu această personalitate presupun că alţi oameni îi vor
exploata, leza sau înşela, chiar dacă nu există nici o probă care să susţină
această presupunere. Ei suspectează, pe baza a foarte puţine date sau fară
nici o probă, că alţii complotează contra lor şi-i pot ataca brusc, oricând şi
fără motiv. Simt adesea că au fost profund şi irevocabil prejudiciaţi de o altă
persoană chiar când nu există nici o probă obiectivă pentru aceasta. Ei sunt
preocupaţi de dubii nejustificate referitoare la loialitatea şi corectitudinea
amicilor şi asociaţilor lor, ale căror acţiuni sunt scrutate continuu pentru
demonstrarea intenţiilor ostile. Orice abatere percepută de la corectitudine şi
loialitate serveşte la susţinerea supoziţiilor lor fundamentale. Ei sunt atât de
surprinşi când un amic sau asociat le arată loialitate, că nu le vine să creadă
aceasta. Când se află în dificultate, se aşteaptă ca amicii sau asociaţii lor să-i
atace sau să-i ignore.
Indivizii cu această personalitate refuză să aibă încredere sau să fie
mai apropiaţi de alţii pentru că se tem că informaţiile pe care le împărtăşesc
25
altora vor fi utilizate contra lor. Ei pot refuza să răspundă la întrebările
referitoare la persoana lor, spunând că informaţia cerută este „o chestiune
personală". Văd semnificaţii degradante sau ameninţătoare în cele mai
benigne remarci sau evenimente. Complimentele sunt adesea interpretate
eronat (un compliment referitor la o achiziţie este interpretat în mod eronat
ca o critică pentru egoism; un compliment referitor la o realizare este
interpretat în mod eronat drept o încercare de a-1 obliga la o funcţionare şi
mai bună). Pot vedea o ofertă de ajutor, drept o critică a faptului că ei nu fac
suficient de bine ceea ce trebuie să facă.
Indivizii cu această personalitate poartă tot timpul pică şi nu uită
insultele, injuriile ori ofensele pe care cred că le-au primit. Ofense minore
dau naştere la ostilitate majoră, sentimentele de ostilitate persistând mult
timp. Pentru că ei sunt tot timpul atenţi la intenţiile prejudiciante ale altora,
foarte adesea ei simt că persoana sau reputaţia lor a fost atacată ori că au
fost ofensaţi într-un mod oarecare. Persoanele cu această personalitate pot
fi geloase patologic, suspectând adesea soţia(ul) ori partenera(ul) sexual(ă)
de infidelitate, fără nici un motiv. Pot strânge „probe" banale şi
circumstanţiale pentru a-şi susţine convingerile de gelozie. Subiecţii doresc
să menţină un control complet asupra relaţiilor intime spre a evita să fie
înşelaţi şi se întreabă şi se frământă tot timpul în legătură cu locurile unde
se află, cu acţiunile, intenţiile şi infidelitatea soţiei (soţului) sau partenerei
(partenerului).
Rezumat:
 Sunt persoane reci şi distante în relaţiile interpersonale sau sunt
geloase şi autoritare dacă devin ataşate;
 Reacţionează cu suspiciune la schimbările de situaţie şi găsesc
motive ostile şi rău-voitoare în spatele actelor inocente sau chiar
pozitive ale altor persoane;
 Atunci când ei cred că şi-au confirmat suspiciunile reacţionează cu
furie;
  Persoanele paranoide au tendinţa de a lua atitudine legală împotriva
altora în special când au senzaţia unei indignări îndreptăţite, dar ei
nu-şi pot vedea propriul lor rol într-un conflict;
 Motivele ostile reprezintă proiecţii ale propriilor ostilităţi faţă de
alţii;
 Din punct de vedere ocupaţional, aceste persoane pot fi eficiente şi
conştiincioase, dar au nevoie sa lucreze într-o relativă izolare;
 Ezită să se destăinuie celorlalţi de teama (nejustificată) ca aceştia să
nu utilizeze informaţiile împotriva lui;
 Consideră că în spatele unor remarci sau evenimente neutre se
ascund ameninţări la adresa sa;
 Este ranchiunos, nu uită insultele, injuriile;
 Simte, fără motiv întemeiat, că-i sunt puse la îndoială reputaţia şi
caracterul şi reacţionează agresiv;
 Are mereu suspiciuni întemeiate legate de fidelitatea partenerului de
viaţă.
Personalitatea schizoidă
Elementul esenţial al personalităţii schizoide îl constituie un pattern
pervasiv de detaşare de relaţiile sociale şi o gamă restrânsă de exprimare a
emoţiilor în situaţii interpersonale. Acest pattern începe precoce în perioada
adultă şi este prezent într-o varietate de contexte.
Caracteristici:
Indivizii cu personalitate schizoidă par a fi lipsiţi de dorinţa de
intimitate, par indiferenţi la oportunităţile de a dezvolta relaţii strânse şi nu
par a procura multă satisfacţie din a fi membru al unei familii ori al unui alt
grup social. Ei preferă să-şi petreacă timpul de unii singuri, mai curând
decât împreună cu alţii. Adesea par a fi izolaţi social sau „singuratici" şi
aproape întotdeauna aleg activităţi sau hobbiuri solitare care nu comportă
interacţiune cu alţii. Preferă sarcini mecanice sau abstracte, cum ar fi jocurile
de computer sau matematice. Pot manifesta puţin interes pentru a avea relaţii
sexuale cu alte persoane, şi nu le fac plăcere decât foarte puţine sau nici un
26
fel de activităţi. Există de regulă o capacitate redusă de a gusta plăcere din
experienţe senzoriale, corporale sau interpersonale, cum ar fi o plimbare pe
plajă în asfinţit ori a avea un raport sexual. Aceşti indivizi nu au amici sau
confidenţi apropiaţi, cu excepţia posibilă a unei rude de gradul I.
Indivizii cu personalitate schizoidă par adesea indiferenţi la aprobare
sau la critică din partea altora şi nu par a fi deranjaţi de ceea ce pot gândi
alţii despre ei. Ei pot să nu realizeze subtilităţile normale ale interacţiunilor
sociale şi adesea nu răspund în mod adecvat semnalelor sociale, astfel că
par a fi inapţi din punct de vedere social ori superficiali şi cufundaţi în
propriile gânduri. Prezintă de regulă o „amabilitate" exterioară fară
reactivitate emoţională vizibilă şi, rar, expresii faciale sau gesturi de
răspuns, cum ar fi zâmbetul sau înclinarea capului. Ei afirmă că
experimentează rar emoţii puternice, cum ar fi furia şi bucuria. Par a fi reci
şi distanţi, însă, în acele circumstanţe insolite, în care aceşti indivizi devin,
cel puţin temporar, plăcuţi în a se revela lor înşişi, ei pot recunoaşte că au
sentimente care dor, legate în special de interacţiunile sociale.
Rezumat:
 nu-şi doreşte şi nici nu agreează relaţiile apropiate, inclusiv
cele de familie;
 aproape întotdeauna preferă activităţi solitare;
 nu este interesat de relaţiile sexuale cu o altă persoană;
 nu prea are activităţi preferate;
 nu are prieteni apropiaţi în afara rudelor de gradul I;
 pare indiferent la laudele şi criticele celorlalţi;
 este detaşat, rece, lipsit de emoţii.
Personalitatea schizotipală
Elementul esenţial al personalităţi schizotipale îl constituie un
pattern parvasiv de deficite sociale şi interpersonale, manifestat printr-un
disconfort acut în relaţii, precum şi prin distorsiuni cognitive, de percepţie şi
excentricităţi de comportament.
 Caracteristici:
Indivizii cu personalitate schizotipală au adesea idei de referinţă
(interpretări incorecte ale incidentelor, cauzelor şi evenimentelor externe, ca
având o semnificaţie particulară pentru persoana respectivă). Acestea
trebuie să fie distinse de ideile delirante de referinţă, în care credinţele sunt
susţinute cu convingere delirantă. Aceşti indivizi pot fi suspicioşi sau
preocupaţi de fenomene paranormale, care sunt dincolo de normele
subculturii lor. Ei pot crede că au puteri speciale de a intui evenimentele
înainte ca acestea să survină ori de a citi gândurile altora. De asemenea, ei
pot crede că au un control magic asupra altora, care poate fi implementat
direct (convingerea că soţia a scos câinele la plimbare este rezultatul direct
al gândului că aşa trebuia făcut cu o oră înainte) ori indirect, prin
complianţa la ritualuri magice (merge pe lângă un anumit obiect de trei ori
pentru a evita un deznodământ prejudiciant). Limbajul este adesea digresiv
sau vag, dar fără deraiere sau incoerenţă reală. Răspunsurile pot fi, fie
extrem de concrete, fie extrem de abstracte, iar cuvintele sau conceptele
sunt utilizate uneori de o manieră insolită (persoana poate afirma că nu era
prea „comunicativă" la serviciu).
Indivizii cu această personalitate sunt adesea suspicioşi şi pot
avea ideaţie paranoidă (cred că colegii de serviciu intenţionează să le
submineze reputaţia în faţa şefului). De regulă, ei nu sunt capabili să
parcurgă întreaga gamă de afecte şi de semnalizare interpersonală
necesară relaţiilor de succes şi de aceea adesea par a interacţiona cu alţii
în mod necorespunzător, rigid sau cu reţinere. Aceşti indivizi sunt
consideraţi adesea a fi bizari sau excentrici din cauza manierismelor şi a
modului neglijent de a se îmbrăca cu articole care nu se prea „asortează",
ca şi a inatenţiei faţă de convenţiile sociale uzuale (persoana evită
contactul vizual, poartă o îmbrăcăminte pătată de cerneală şi rău asortată
şi este incapabilă să intre în persiflare reciprocă cu colaboratorii).
pervasiv de desconsiderare şi violare a drepturilor altora, care începe în
Indivizii cu personalitate schizotipală experimentează
copilărie sau precoce în adolescenţă şi se continuă în perioada adultă.
relaţionarea interpersonală ca problematică şi sunt incomodaţi de prezenţa
altor oameni. Deşi îşi pot exprima tristeţea în legătură cu lipsa lor de
27
relaţii, comportamentul lor sugerează o dorinţă redusă de contacte intime.
Drept rezultat, ei nu au nici un fel de amici sau confidenţi ori au foarte
puţini, alţii decât o rudă de gradul I. Sunt anxioşi în situaţii sociale, în
special în cele care implică persoane nonfamiliare. Anxietatea lor socială
nu este uşor de înlăturat, chiar când petrec mai mult timp împreună sau
devin mai familiari cu alţi oameni, deoarece anxietatea lor tinde a fi
asociată cu suspiciuni referitoare la intenţiile acestora. De exemplu, când
participă la un banchet, individul cu personalitate schizotipală nu va
deveni mai relaxat pe măsură ce trece timpul, ci, din contră, poate deveni
mai tensionat şi mai suspicios.
Rezumat:
 idei de referinţă (diferite evenimente au un sens special
pentru el);
 credinţe ciudate şi gândire magică (depăşind normele culturii
de apartenenţă);
 experienţe perceptive neobişnuite, iluzii corporale;
 gândire şi vorbire ciudate;
 idei paranoide, suspiciune;
 afectivitate limitată, neadecvată;
 comportament şi ţinută ciudată, excentrică, particulară;
 lipsa prietenilor în afara rudelor apropiate;
 anxietate socială excesivă, ce nu scade o dată cu
familiarizarea, asociată mai degrabă cu temeri paranoide
decât cu autoevaluări negative.
Personalitatea antisocială
Elementul esenţial al personalităţii antisociale îl constituie un pattern
 Caracteristici:
Acest pattern a fost denumit, de asemenea, psihopatie, sociopatie sau
tulburare de personalitate dissocială, deoarece impostura şi manipularea
sunt elemente centrale ale personalităţii antisociale.
Comportamentele specifice caracteristice personalităţii de conduită
se încadrează într-una din următoarele patru categorii: agresarea oamenilor
sau animalelor, distrugerea proprietăţii, impostura sau furtul, ori violarea
gravă a regulilor.
Indivizii cu personalitate antisocială nu reuşesc să se conformeze
normelor sociale referitoare la comportamentul legal. Ei pot comite în mod
repetat acte care sunt motiv de arest (fie că sunt arestaţi sau nu), cum ar fi
distrugerea proprietăţii, vexarea altora, furtul ori practicarea unor profesii
ilegale. Persoanele cu această personalitate desconsideră dorinţele,
drepturile sau sentimentele altora. Ei înşeală şi manipulează frecvent pe
alţii în scopul obţinerii unui profit personal sau al plăcerii (spre a obţine
bani, sex, putere). Mint în mod repetat, fac uz de alibiuri, escrochează pe
alţii ori simulează. Un pattern de impulsivitate poate fi manifestat prin
incapacitatea de a face planuri dinainte. Deciziile sunt luate sub imperiul
momentului, fără un plan anume şi fără a lua în consideraţie eventualele
consecinţe pentru sine şi pentru alţii; aceasta poate duce la schimbări bruşte
de serviciu, de domiciliu sau de relaţii. Tind a fi iritabili şi agresivi şi se pot
angaja în mod repetat în lupte corp la corp ori comit acte de agresivitate
corporală (inclusiv baterea soţiei sau copilului). Aceşti indivizi manifestă,
de asemenea, o desconsiderare necugetată faţă de siguranţa lor sau a altora.
Aceasta se evidenţiază prin comportamentul lor la conducerea unui vehicul
(depăşiri de viteză repetate, condus în timp ce sunt intoxicaţi, accidente
multiple). Ei se pot angaja în comportamente sexuale sau în uzul unei
substanţe care are un risc crescut de consecinţe dăunătoare. Pot neglija sau
nu reuşesc să aibă grijă de un copil, ori pun copilul în pericol.
Indivizii cu personalitate antisocială tind, de asemenea, a fi
iresponsabili în mod constant şi extrem. Comportamentul iresponsabil în
muncă poate fi indicat prin perioadele semnificative de stat fără serviciu în
28
dispreţul unor oportunităţi. De asemenea, poate exista un pattern de absenţe
repetate de la lucru care nu sunt explicate printr-o maladie, fie a lor înşişi,
fie în familia lor. Iresponsabilitatea financiară este indicată prin acte ca
neachitarea datoriilor, incapacitatea de a oferi copilului suport ori
incapacitatea de a susţine alţi dependenţi în mod regulat. Ei pot fi indiferenţi
ori oferă o justificare superficială pentru faptul de a fi vătămat, maltratat ori
furat de la cineva ( „nedreptatea viţii", „perdanţii merită să piardă"). Aceşti
indivizi pot blama victimele pentru că ar fi nebune, neajutorate ori că îşi
merită soarta; ei pot minimaliza consecinţele vătămătoare ale acţiunilor lor
ori manifestă pur si simplu o indiferenţă totală. În general, sunt incapabili să
compenseze ori să plătească daune pentru comportamentul lor.
Rezumat:
 neconformarea la norme sociale, dezinteresul pentru
respectarea legilor;
 tendinţa de a-i înşela, minţi şi păcăli pe ceilalţi pentru profit
personal sau plăcere;
 impulsivitate sau incapacitate de planificare;
 iritabilitate şi agresivitate, indicate de agresiuni şi confruntări
fizice frecvente;
 nepăsare şi indiferenţă pentru siguranţa proprie şi a celor din
jur;
 iresponsabilitate manifestată prin eşecul implicării în muncă
şi onorarea obligaţiilor financiare;
 lipsa remuşcării faţă de rănirea, bruscarea sau deposedarea
celuilalt manifestată prin indiferenţă sau raţionalizări.
Personalitatea bordeline (instabilă emoţional)
Elementul esenţial al personalităţii borderline în constituie un
pattern pervasiv de instabilitate a relaţiilor interpersonale, a imaginii de sine,
a afectelor şi impulsivitate marcată, care începe precoce în perioada adultă
şi este prezent într-o varietate de contexte.
Caracteristici:
Indivizii cu personalitate borderline fac eforturi disperate pentru a
evita abandonul real sau imaginar. Perceperea separării, a rejecţiei iminente
sau pierderea structurii externe pot duce la modificări profunde în imaginea
de sine, afect, cunoaştere şi comportament. Aceşti indivizi sunt foarte
sensibili la circumstanţele ambientale. Ei experimentează frici intense de
abandon şi de o mânie inadecvată, chiar când sunt confruntaţi cu o separare
reală pe un timp limitat sau când există modificări inevitabile în plan
(disperare bruscă drept răspuns la anunţarea de către clinician a terminării
orei; panică sau furie când cineva important pentru ei întârzie câteva minute
sau trebuie să anuleze o întâlnire). Ei pot crede că această „abandonare"
implică faptul că ei sunt „răi". Eforturile lor disperate de a evita abandonarea
pot include acţiuni impulsive, cum ar fi automutilarea sau comportamentele
suicidare.
Indivizii cu personalitate borderline au un pattern de relaţii instabile
şi intense. Ei pot idealiza potenţialii tutori sau iubiţi de la prima sau de la a
doua întâlnire, cer să petreacă mult timp împreună şi divulgă chiar şi cele
mai intime detalii încă de la începutul relaţiei. Ei pot trece, însă, rapid de la
idealizarea altor oameni la devalorizarea lor, având impresia că cealaltă
persoană nu se ocupă suficient de ei, nu le oferă suficient, nu se află „acolo",
lângă ei, destul.
Poate exista o perturbare de identitate caracterizată printr-o imagine
de sine sau conştiinţă de sine marcat şi persistent instabilă. Există
schimbări bruşte şi dramatice în imaginea de sine, caracterizate prin
schimbarea obiectivelor, valorilor şi aspiraţiilor profesionale. Pot exista
schimbări bruşte în opiniile şi planurile în legătură cu cariera, identitatea
sexuală, valorile şi tipurile de amici. Aceşti indivizi pot trece brusc de la
rolul unui sărac care solicită ajutor, la cel al unui răzbunător îndreptăţit al
unui tratament eronat aplicat anterior. Deşi au de regulă o imagine de sine
29
bazată pe faptul de a fi răi sau imorali, indivizii cu această personalitate pot
avea uneori sentimentul că ei nu există deloc.
Indivizii cu această personalitate manifestă impulsivitate în cel puţin
două domenii, care sunt potenţial autoprejudiciante. Ei pot juca jocuri de
şansă, cheltui banii în mod iresponsabil, mânca compulsiv, abuza de o
substanţă, se pot angaja în relaţii sexuale periculoase ori pot conduce
imprudent. Indivizii cu personalitate borderline manifestă un comportament
suicidar recurent, gesturi, ameninţări ori comportament automutilant.
Indivizii cu personalitate borderline pot manifesta instabilitate
afectivă, care se datorează unei reactivităţi marcate a dispoziţiei (disforie
episodică intensă, iritabilitate sau anxietate durând câteva ore). Dispoziţia
disforică este întreruptă adesea de perioade de mânie, panică sau disperare
şi este rar uşurată de perioadele de bunăstare sau de satisfacţie. Aceste
episoade pot reflecta reactivitatea extremă a individului la stresuri
interpersonale. Uşor de plictisit, ei sunt în mod constant în căutarea a ceva
de făcut. Pot fi extrem de sarcastici şi pot manifesta o stare de animozitate
durabilă ori accese verbale.
Rezumat:
 Intensificarea şi versatilitatea relaţiilor interpersonale: acestea
sunt intense şi trec rapid de la o extremă la alta;
 Binomul dispoziţional în raportul interpersonal: faţă de aceeaşi
persoană, se poate manifesta o stare de admiraţie nelimitată sau
furie şi rejecţie;
 Reacţii impulsiv-agresive la incitaţii minime, cu dezlanţuiri
agresive, incontrolabile;
 Intoleranţa solitudinii, care duce la disconfort şi anxietate;
 Sentimentul de vid interior (imensa plictiseală, zădărnicie);
 Sentimentul inconsistenţei şi dispersiei identităţii.
 Personalitatea histrionică (isterică)
Elementul esenţial al personalităţii histrionice îl constituie
emoţionalitatea pervasivă şi excesivă şi comportamentul de căutare a
atenţiei.
Caracteristici:
Indivizii cu personalitate histrionică sunt iritaţi sau nu se simt
apreciaţi când nu se află în centrul atenţiei. Adesea, în mod activ şi dramatic,
ei tind să atragă atenţia asupra lor şi, iniţial, pot încânta cunoştinţele noi prin
entuziasmul, deschiderea evidentă sau tendinţa spre flirt. Aceste calităţi
devin neconvingătoare însă, pe măsură ce indivizii continuă să ceară să se
afle în centrul atenţiei. Ei acaparează rolul de „suflet al reuniunii". Dacă nu
sunt în centrul atenţiei, ei fac ceva de efect (oferirea de cadouri, descrieri
dramatice ale simptomelor somatice şi psihologice, care sunt înlocuite de
simptome noi la fiecare vizită).
Aspectul şi comportamentul indivizilor cu această personalitate este
adesea inadecvat de provocator sau seducător sexual. Acest comportament
este îndreptat nu numai spre persoanele faţă de care individul are un interes
sexual sau romantic, ci survine într-o gamă largă de relaţii sociale,
ocupaţionale şi profesionale, depăşind ceea ce este adecvat contextului
social. Expresia emoţională poate fi superficială şi rapid schimbătoare.
Uzează în mod regulat de aspectul lor fizic pentru a atrage atenţia asupra lor,
sunt extrem de preocupaţi de impresia pe care o face asupra altora aspectul
lor, şi cheltuie foarte mult timp, energie şi bani pe îmbrăcăminte şi pentru a
se face cât mai atrăgători. Pot „pescui complimente" referitoare la aspectul
lor şi pot fi uşor şi excesiv de deranjaţi de un comentariu critic în legătură cu
aspectul lor ori de o fotografie pe care ei o consideră defavorabilă.
Aceşti indivizi au un stil de a vorbi care este extrem de vag şi de
lipsit de detalii. Opiniile ferme sunt exprimate cu fler dramatic, însă
motivele subiacente sunt de regulă vagi şi difuze, fară fapte şi detalii care să
le susţină. Se caracterizează prin autodramatizare, teatralism şi exprimarea
exagerată a emoţiilor. Ei îşi pot pune în dificultate amicii şi cunoştinţele
printr-o manifestare publică excesivă a emoţiilor (îmbrăţişarea cunoştinţelor
30
casuale cu o ardoare excesivă, plângând necontrolat în ocazii sentimentale
minore ori având accese de furie). Insă, emoţiile lor par adesea a apare şi
dispare prea repede pentru a fi resimţite profund, ceea ce poate face pe
ceilalţi să acuze individul de falsificarea acestor emoţii.
Indivizii cu personalitate histrionică au un mare grad de
sugestibilitate. Opiniile şi sentimentele lor sunt uşor influenţate de alţii şi de
capriciile de moment. Ei pot fi foarte încrezători, în special în persoanele
extrem de autoritare pe care ei le văd ca rezolvare magică a problemelor lor.
Au tendinţa de a acţiona pe bază de supoziţii şi de a adopta convingeri în
mod precipitat.
Rezumat:
 se simte inconfortabil în situaţii în care nu este în centrul
atenţiei;
 interacţiunea cu ceilalţi este caracterizată prin comportament
inadecvat, provocator, cu accentuate tente sexuale;
 expresivitatea emoţională este superficială şi fluctuează rapid;
 utilizează frecvent imaginea fizică pentru a atrage atenţia
celorlalţi;
 vorbirea are tente dramatice şi este săracă în detalii;
 manifestări de teatralitate şi expresivitate emoţională
exagerată;
 sugestibilitate accentuată;
 percepe relaţiile ca fiind mai intime decât sunt în realitate.
Personalitatea narcisică
Elementul esenţial al personalităţii narcisistică îl constituie un pattern
pervasiv de grandoare, necesitate de admiraţie şi de lipsă de empatie.
Caracteristici:
Indivizii cu această personalitate au un sentiment grandios de
autoimportanţă. În cazul uzual ei îşi supraestimează capacităţile şi îşi
exagerează realizările, apărând adesea ca lăudăroşi şi exageraţi. Ei pot
afirma cu jovialitate că alţii atribuie aceeaşi valoare eforturilor lor, şi pot fi
surprinşi când lauda pe care o aşteaptă şi pe care cred că o merită nu vine.
Adesea, în aprecierile exagerate ale propriilor lor realizări este implicită o
subestimare a contribuţiei altora. Sunt preocupaţi adesea de fantezii de
succes nelimitat, de putere, strălucire, frumuseţe ori amor ideal. Pot medita
la admiraţia şi la privilegiile „mult aşteptate" şi se compară pe ei înşişi în
mod favorabil cu persoane marcante sau privilegiate.
Indivizii cu personalitate narcisistică cred că ei sunt superiori, aparte
sau unici, şi aşteaptă ca şi alţii să-i recunoască ca atare. Ei pot crede că pot
fi înţeleşi şi trebuie să asocieze numai cu oameni extraordinari sau cu status
înalt şi pot atribui calitatea de „unici", „perfecţi" sau „dotaţi" celor cu care
sunt asociaţi. Indivizii cu această tulburare cred că necesităţile lor sunt
speciale şi dincolo de orizontul oamenilor comuni. Propria lor stimă de sine
este mărită prin valoarea idealizată pe care o atribuie celor cu care se
asociază.
Indivizii cu această personalitate solicită în general o admiraţie
excesivă. Stima lor de sine este aproape permanent foarte fragilă. Pot fi
preocupaţi de cât de bine sunt făcuţi şi de cât de favorabil sunt văzuţi de alţii.
Aceasta ia adesea forma unei necesităţi constante de atenţie şi admiraţie. Ei
pot aştepta ca sosirea lor să fie salutată cu o fanfară mare şi se miră dacă
alţii nu-i invidiază pentru averea lor. Pot pescui în mod constant
complimente, adesea cu mare încântare. Un sentiment de îndreptăţire este
evident în espectativa nemotivată de tratament favorabil special a acestor
indivizi. Se aşteaptă să se ocupe cineva de ei şi sunt deconcertaţi sau furioşi
când aşa ceva nu se întâmplă.
Indivizii cu personalitate narcisistică sunt în general lipsiţi de
empatie şi au dificultăţi în a recunoaşte dorinţele, experienţele subiective şi
sentimentele altora, ei pot presupune că alţii sunt total interesaţi de
prosperitatea lor. Tind să discute propriile lor interese în detalii inadecvate şi
interminabile, în timp ce nu sunt capabili să realizeze că şi alţii au, de
asemenea, sentimente şi necesităţi. Adesea sunt dispreţuitori şi brutali cu alţii,
care vorbesc despre propriile lor probleme sau provocări. Aceşti indivizi nu
sunt preocupaţi de ofensa pe care o pot provoca remarcile lor (se laudă cu
31
sănătatea în faţa cuiva care este suferind). Când recunosc necesităţile,
dorinţele ori suferinţele altora, este posibil ca acestea să fie văzute, în mod
insultător, ca semn de debilitate sau de vulnerabilitate.
Aceste persoane sunt adesea invidioase pe alţii ori cred că alţii sunt
invidioşi pe ele. Invidiază pe alţii pentru succesele sau averea lor, cred că ei
ar merita realizările, admiraţia sau privilegiile acelea. Pot devaloriza în mod
sever contribuţia altora, în special când aceştia au primit mulţumiri sau laude
pentru realizările lor. Comportamente arogante, dispreţuitoare
caracterizează aceşti indivizi. Manifestă adesea snobism, dispreţ sau
atitudini de patronare.
Rezumat:
 un sentiment exagerat al propriei importanţe;
 întreţine fantezii de succes nelimitat, putere, geniu,
frumuseţe sau iubire ideală;
 crede că este unic şi special şi trebuie să interacţioneze doar
cu alte persoane sau instituţii puternice şi deosebite;
 pretinde admiraţie excesivă;
 consideră că i se cuvine totul;
 în relaţiile interpersonale îi exploatează pe ceilalţi pentru a-şi
atinge scopurile;
 lipsit de empatie; nu sesizează şi nu recunoaşte sentimentele
şi nevoile celor din jur;
 este invidios pe ceilalţi şi crede că şi ceilalţi îl invidiază;
 adoptă o atitudine şi un comportament arogant şi
condescendent.
Personalitatea evitantă
Elementul esenţial al tulburării de personalitate evitante îl constituie
un pattern pervasiv de inhibiţie socială. Sentimente de inadecvare şi
hipersensibilitate la evaluarea negativă.
 Caracteristici:
Indivizii cu personalitate evitantă evită munca sau activităţile şcolare
care implică un contact interpersonal semnificativ din cauza fricii de critică,
dezaprobare sau rejecţie. Ofertele de promovare în serviciu pot fi declinate,
deoarece noile responsabilităţi pot duce la critici din partea colaboratorilor.
Aceşti indivizi evită să-şi facă noi amici, în afară de cazul când sunt siguri
că vor fi simpatizaţi şi acceptaţi fără critică. Până ce trec o serie de teste
probând convingător contrariul, ceilalţi oameni sunt consideraţi a fi critici şi
dezaprobatori. Indivizii cu această personalitate nu se vor alătura activităţilor
de grup atât timp cât nu există oferte generoase şi repetate de suport şi
protecţie. Intimitatea interpersonală este adesea dificilă pentru ei, deşi sunt
capabili să stabilească relaţii intime, când există asigurarea unei acceptări
necritice. Ei pot acţiona cu reţinere, au dificultăţi în a vorbi despre ei înşişi şi
îşi reţin sentimentele intime, de frica de a nu fi expuşi, ridiculizaţi sau făcuţi
de râs.
Deoarece indivizii cu această personalitate sunt preocupaţi de faptul
de a nu fi criticaţi sau rejectaţi în situaţii sociale, pot avea un prag
considerabil de scăzut pentru a detesta astfel de reacţii. Dacă cineva este
uşor dezaprobator sau critic, se pot simţi extrem de lezaţi. Tind a fi timizi,
tăcuţi, inhibaţi şi „invizibili! Reacţionează puternic la indicii subtile
sugestive de batjocură sau deriziune. În dispreţul dorinţei lor de a fi
participanţi activi la viaţa socială, ei se tem să-şi plaseze avutul în mâinile
altora. Aceşti indivizi se cred ei înşişi inapţi, inatractivi ca persoane sau
inferiori altora. Sunt extrem de refractari la a-şi asuma riscuri personale ori
la a se angaja în activităţi noi, deoarece acestea se pot demonstra a fi
incomodante. Sunt înclinaţi spre exagerarea eventualelor pericole ale
situaţiilor rutiere, iar din necesitatea lor de certitudine şi siguranţă poate
rezulta o restrângere a stilului de viaţă.
Rezumat:
 evită profesiile ce presupun contacte interpersonale frecvente,
de teama criticilor, a dezaprobării sau respingerii;
32
 nu se implică în relaţii dacă nu are siguranţa că celălalt îl
place;
 este reţinut în relaţiile intime de teama de a nu fi ridiculizat;
 îi îngrijorează ideea de a fi criticat sau respins în situaţiile
sociale;
 este inhibat în situaţii interpersonale noi, din cauza
sentimentelor de inadecvare;
 se vede pe sine ca fiind incapabil să se descurce în relaţii
sociale, neatractiv şi inferior celorlalţi;
 este extrem de precaut când trebuie să-şi asume riscuri
personale sau să se implice în activităţi noi de teama de a nu
se face de râs.
Personalitatea dependentă
Elementul esenţial al personalităţii dependente îl constituie
necesitatea excesivă şi continuă de a fi tutelat de cineva, ceea ce duce la
frica de separare.
Caracteristici:
Indivizii cu personalitate dependentă au mari dificultăţi în luarea
deciziilor cotidiene (ce culoare să aibă cămaşa) fără o cantitate excesivă de
consilii şi de reasigurări din partea altora. Aceşti indivizi tind a fi pasivi şi
emit altor persoane (adesea uneia singure) să ia iniţiativa şi să-şi asume
responsabilitatea celor mai multe domenii majore ale vieţii lor. Adulţii cu
această personalitate depind de un părinte sau soţ(ie) pentru a decide unde să
locuiască, ce fel de serviciu să aibă şi cu care vecin să fie amic(ă).
Adolescenţii cu această personalitate pot permite părinţilor lor să decidă
cum să se îmbrace ei, cu cine să se asocieze, cum să-şi petreacă timpul liber
şi ce fel de şcoală sau colegiu să urmeze. Această necesitate, ca alţii să-şi
asume responsabilitatea, depăşeşte cererile de asistenţă din partea altora,
corespunzătoare situaţiei şi corespunzătoare etăţii (necesităţile specifice ale
copiilor, persoanelor în etate şi persoanelor handicapate).
 Deoarece se tem să nu piardă suportul şi aprobarea, au adesea
dificultăţi în a-şi exprima dezacordul faţă de alţi oameni, în special faţă de
cei de care sunt dependenţi. Aceşti indivizi se simt atât de incapabili să
funcţioneze singuri că vor fi de acord cu lucruri pe care le consideră eronate,
mai curând decât să rişte pierderea ajutorului din partea celor la care caută
îndrumare.
Indivizii cu această personalitate au dificultăţi în a iniţia proiecte ori
în a face anumite lucruri în mod independent. Sunt lipsiţi de încredere în
sineşi consideră că necesită ajutor pentru a începe şi realiza sarcinile. Pot
aştepta ca alţii să înceapă lucrurile, deoarece sunt convinşi că alţii pot face
aceasta mai bine. Sunt convinşi că sunt incapabili să funcţioneze
independent şi se prezintă ei înşişi ca fiind incompetenţi şi necesitând
asistenţă constantă
Indivizii cu personalitate dependentă pot merge foarte departe spre a
obţine tutelare şi suport de la alţii, chiar până la punctul de a se oferi ca
voluntari pentru sarcini neplăcute, dacă un astfel de comportament le aduce
supervizarea pe care o necesită. Sunt dispuşi să se supună dorinţelor altora,
chiar dacă cererile sunt absurde. Necesitatea lor de a menţine o legătură
importantă va duce adesea la relaţii dezechilibrate sau distorsionate. Pot face
sacrificii extraordinare sau tolera maltratarea verbală, fizică sau sexuală
Când o relaţie strânsă se termină (o ruptură de un(o) iubit(ă);
moartea unui tutore), pot căuta urgent altă relaţie pentru a le oferi tutelarea şi
suportul pe care-1 necesită.
Rezumat:
 întâmpină dificultăţi în luarea deciziilor curente în lipsa
sfaturilor şi susţinerii celorlalţi;
 are nevoie ca ceilalţi să-şi asume responsabilitatea pentru
aspectele importante ale vieţii sale;
 îi este greu să-şi exprime dezacordul în relaţie cu ceilalţi, de
teama pierderii susţinerii;
33
 îi este greu să iniţieze proiecte sau să facă lucruri de unul
singur (autoeficienţă scăzută);
 ar face aproape orice pentru a-şi asigura susţinerea şi
protecţia celorlalţi;
 de teamă că nu va fi în stare să se descurce se simte
inconfortabil şi neajutorat când este singur;
 când o relaţie apropiată se destramă, caută imediat o alta în
care să găsească protecţie şi susţinere.
Personalitatea obsesiv-compulsivă
Elementul esenţial al personalităţii obsesivo-compulsive îl constituie
preocuparea pentru ordine, perfecţionism, control mintal şi interpersonal, în
detrimentul flexibilităţii, deschiderii şi eficienţei.
Caracteristici:
Indivizii cu personalitate obsesivo-compulsivă încearcă să menţină
un sentiment de control printr-o atenţie perseverentă pentru reguli, detalii
banale, procedee, liste, planuri ori formă, mergând până acolo încât
obiectivul major al activităţii este pierdut. Ei sunt excesiv de atenţi şi
înclinaţi spre repetiţie, acordă o atenţie extraordinară detaliului şi verificării
repetate în căutarea unor posibile erori. Manifestă un devotament excesiv
faţă de muncă şi productivitate mergând până la excluderea activităţilor
recreative şi a amiciţiilor. Acest comportament nu este justificat de
necesităţi economice, ei simt adesea că nu au timp să-şi ia o seara sau o zi
liberă spre a face o plimbare sau pentru a se relaxa. Pot amâna o activitate
distractivă, cum ar fi un concediu, în aşa fel că aceasta nu survine niciodată.
Când îşi fac timp pentru activităţi recreative sau concedii, se simt
incomodaţi dacă nu-şi iau cu ei ceva de lucru ca să nu-şi „piardă timpul".
Hobbiurile sau activităţile recreative sunt abordate ca sarcini serioase
necesitând o organizare atentă şi multă muncă pentru a le putea controla.
Accentul este pus pe execuţia perfectă.
Totodată pot fi excesiv de conştiincioşi, scrupuloşi şi inflexibili în
materie de moralitate, etică sau valori. Se pot forţa pe ei înşişi şi pe alţii să
urmeze principii morale rigide şi standarde de conduită foarte stricte. Pot fi
implacabil de autocritici în legătură cu propriile lor erori. Indivizii cu
această personalitate sunt rigid de respectuoşi faţă de autorităţi şi reguli, şi
insistă asupra unei supuneri relativ ad-literam, cu nici o regulă încălcată de
circumstanţe atenuante.
Indivizii cu aceasta personalitate pot fi incapabili să se debaraseze
de obiecte uzate sau lipsite de valoare, chiar dacă aceste nu au nici o valoare
sentimentală. Adesea, admit că sunt „un container de şobolani". Ei
consideră aruncare obiectelor ca risipă, deoarece „nu ştii niciodată când îţi
poate trebui ceva" şi se supără dacă cineva încearcă să le arunce lucrurile pe
care ei le-au salvat.
Cei cu personalitate obsesivo-compulsivă sunt reticenţi în a delega
sarcini ori în a lucra cu alţii. Insistă cu obstinaţie şi în mod exagerat, ca
orice lucru să fie făcut în maniera lor şi ca ceilalţi să se conformeze modului
lor de a face lucrurile. Adesea dau instrucţiuni foarte detaliate despre cum
trebuie făcute lucrurile (există un mod şi numai unul de a tunde gazonul, de
a spăla vesela) şi sunt surprinşi şi iritaţi dacă alţii sugerează alternative
creatoare. Alteori, pot refuza ofertele de ajutor chiar când sunt în întârziere
cu planul, deoarece ei cred că nimeni altcineva nu-1 poate face corect.
Persoanele cu această personalitate pot fi avari şi meschini, menţin
un standard de viaţă cu mult sub ceea ce îşi pot permite, considerând că
cheltuielile trebuie controlate strict spre a face faţă eventualelor catastrofe.
Indivizii cu personalitate obsesivo-compulsivă se caracterizează prin
rigiditate şi obstinaţie. Ei sunt atât de preocupaţi ca lucrurile să fie făcute în
singurul mod „corect", că sunt deranjaţi de faptul că trebuie să fie de acord
cu ideile altcuiva. Aceşti indivizi îşi fac planul dinainte, în cele mai mici
detalii, şi refuză să ia în consideraţie orice fel de modificări. Preocupaţi total
de propriul lor mod de a vedea lucrurile, ei au dificultăţi în a lua în
consideraţie punctele de vedere ale altora. Amicii şi colegii pot fi frustraţi
de această rigiditate constantă. Chiar când indivizii cu personalitate
obsesivo-compulsivă recunosc că poate fi în interesul lor să facă un
34
compromis, ei pot refuza cu obstinaţie s-o facă, argumentând că acesta este
„principiul lucrului".
Rezumat:
 preocupare pentru detalii, reguli, liste, ordine, organizare, iar
scopul principal al activităţii se pierde;
 manifestă un perfecţionism care interferează cu realizarea
unei sarcini;
 este excesiv de dedicat muncii şi productivităţii, până la
eliminarea activităţilor de recreaţie şi a relaţiilor de prietenie;
 este rigid şi excesiv de conştiincios în probleme de
moralitate, etică sau valori;
 nu poate arunca obiectele vechi, chiar dacă nu au nici o
valoare sentimentală;
 ezită să delege responsabilităţi sau să lucreze cu alte
persoane, dacă acestea nu respectă strict standardele sale;
 este zgârcit cu sine şi ceilalţi; banii sunt adunaţi pentru zile
negre;
 este rigid şi încăpăţânat.
Personalitatea depresivă
Depresia este un fenomen răspandit, fiind întâlnit destul de des la
populaţia adultă într-o formă mai accentuată sau nu.
Indivizii cu personalitate depresivă au ca şi caracteristică de bază un
sentiment persistent de descurajare, lipsa bucuriei şi nefericirii.
Cauzele depresiei sunt multiple, printre acestea se numără: lipsa
stimei de sine pe termen lung, un partener ostil sau critic, evenimente din
viaţă negative, absenţa suportului social, decesul unei persoane dragi,
consum excesiv de alcool, cauze genetice etc.
Persoanele depresive înregistrează o deteriorare semnificativă în
domeniul social, profesional sau în alte domenii importante de funcţionare.
 Dispozitia pe care o are o persoană depresiva este disperată,
descurajată, o stare de iritabilitate crescută. Membrii familiei observă
retragerea socială şi neglijarea activităţilor plăcute de către persoana
depresivă.
Apetitul alimentar scade, indivizii făcând efortul de a mânca sau pot
avea un apetit crescut dar numai pentru anumite alimente pe care doresc să
le consume în mod compulsiv. Astfel se poate constata fie o pierdere, fie o
luare în greutate.
Insomnia este şi ea frecventă, persoanele fie au dificultăţi de a
adormi, fie se trezesc din somn la miezul nopţii, făcând eforturi pentru a se
culca la loc sau se trezesc mult mai devreme şi nu mai reuşesc să adoarmă.
Persoanele depresive au un nivel energetic scăzut, putând acuza
fatigabilitate fără a depune un efort anume. Chiar şi cele mai mici sarcini
sunt considerate ca necesitând un efort considerabil, eficienţa fiind de
asemenea scăzută.
Rezumat:
 Pesimism: în orice situaţie s-ar afla, vede doar latura sumbră a
acesteia, posibilele riscuri, supraevaluează aspectul negativ,
minimalizându-l pe cel pozitiv;
 Dispoziţie tristă: este tristă şi posacă de obicei, chiar şi atunci
când lipsesc evenimentele neplacute care să justifice această
dispoziţie;
 Anhedonie: nu resimte plăcerea, nici în cazul unor activităţi ori
situaţii considerate în mod obişnuit ca fiind agreabile (week-end-
uri, evenimente fericite);
 Autodepreciere: nu se simte "la înălţime", nutreşte sentimente de
inaptitudine ori de culpabilitate (chiar şi atunci când ceilalţi îl
apreciază).
35
Personalitatea pasiv-agresivă (negativistă)
Personalitatea pasiv-agresivă se referă la un pattern pervasiv de
atitudini negativiste şi de rezistenţă pasivă la cererile de performanţă
adecvată.
Personalitatea pasiv-agresivă face parte din categoria personalităţilor
dificile şi se caracterizează prin:
- manifestă rezistenţă la exigenţele celorlalţi, atât în domeniul
profesional, cât şi în viaţa personală;
- are probleme cu reprezentanţii autorităţii, le pune la îndoială
ordinele;
- tărăgănează în îndeplinirea sarcinilor, se consideră
neînţeleasă şi rău tratată;
- este sumbru şi certăreţ;
- îşi exprimă invidia şi resentimentele faţă de cei evident mai
prosperi;
- îşi exprimă în mod exagerat şi persistent acuzele de neşansă
personală;
Personalitatea anxioasă
Pentru multe persoane, o stare de stres destul de ridicată nu este
neaparat trăită într-un mod negativ. Acesta poate fi cazul fiecăruia dintre noi
atunci când trebuie să ne confruntăm cu situaţii pentru care anticipăm un
rezultat pozitiv. Se vorbeşte despre o provocare decăt despre stres.
Cu toate acestea, la nivel biologic, este vorba despre adevarata
reacţie la stres. Dincolo de simpla eliberare a unor substanţe chimice
(adrenalină sau corticosteroizi), stresul activează intens trei tipuri de emoţii:
1. Anxietatea: individul îşi dă seama că factorul de stres reprezintă
un pericol şi intră în stare de alertă, mobilizându-şi toate capacităţile pentru
a-i face faţă;
2. Depresia: individul dezvoltă o stare de detaşare în raport cu
factorul de stres; el îndură fără să acţioneze; se resemnează;
 3. Furia sau agresivitatea: individul îşi găseşte forţele pentru a ataca
şi/sau distruge factorul de stres. (Patrick Legeron)
Psihologii disting două feluri de anxietate – "anxietatea ca trăsătură"
şi "anxietatea de moment". O persoana care are această trăsătură de
personalitate tinde să se simtă anxioasă indiferent de situaţie. Pe de altă
parte, anxietatea de moment este o reacţie la o anumită situaţie. Aceasta este
o reacţie naturala – să te simţi anxios când situaţia este ameninţătoare şi
relaxat când circumstanţele sunt diferite.
Manifestări:
Somatic: palpitaţii, respiraţie dificilă, gură uscată, greaţă, micţiuni
frecvente, ameţeală, tensiune musculară, transpiraţii, tremor, tegumente reci;
Psihic: sentimente de spaimă şi ameninţare, iritabilitate, panică,
anticiparea anxietăţii, tensiune interioară, îngrijorare pentru lucruri minore,
dificultăţi de concentrare, insomnie de adormire, incapacitate de relaxare;
Comportamental: evitarea situaţiilor de teamă, reasigurarea,
prevenirea pericolului.
Modificarile produse în corpul nostru ne perturbă viaţa prin simpla
lor prezenţă sau afectează felul în care funcţionăm în cel puţin unul din
domeniile importante ale vieţii: familie, şcoală/serviciu, relaţii sociale.
Personalitatea de tip A
Este dominată de „sentimentul urgenţei” şi „ostilitate”.
Trăsături:
- competitivitate excesivă
- iritabilitate
- agresivitate
- obsesia urgenţei timpului
- insecuritate
- este însetat după răzbunarea dreptăţii
- are ca ţintă succesul
- are un comportament impulsiv
- realizează tot mai mult, dar se bucură tot mai puţin
36
- are o nelimitată dorinţă de aprobare şi recunoştere
- este dominat de anxietate, depresie, frustrare, ostilitate,
capricii, lipsa liniştii sufleteşti
- are faţa încordată, îşi mişcă rapid ochii
- îsi miscă repede genunchii sau bate cu degetele în masă
- vorbeşte repezit, cu voce răsunătoare, explozivă şi utilizează
frecvent obscenităţile
- răs ostil, strident, neplăcut
- se angajeaza în mai multe activităţi deodată
- în timpul conversaţiei obişnuieşte să se gândească şi la
altceva
- devine iritat, mânios dacă i se pare că celălalt îi pune la
îndoială anumite comentarii sau acţtiuni
- nu are încredere în convingerile altora
- poate duce la cardiopatie, slabirea sistemului imunitar,
cancer
Personalitatea multiplă
Cunoscută sub denumire de „sindrom de personalitate dublă sau
multiplă”, „tulburare de identitate disociativă”, „personalităţi alternante”,
„clivaj al Eului” sau „diviziune subiectivă”, din totdeauna fenomenele de
disociere a personalităţii au exercitat un efect magic, fascinându-i în egală
măsură, atât pe savanţi, cât şi pe profani. Disocierea poate fi prezentă la
fiecare individ uman „normal”, care ar prezenta tendinţe mai mult sau mai
puţin disociative, ocupând astfel poziţii diferite de-a lungul unui continuum
linear. Problematica personalităţii multiple este diferit abordată în diverse
culturi. De exemplu, în cultura nord-americană, puternic marcată de
monism, la începutul anilor ’80, apare o adevărată „epidemie de
personalităţi multiple”. Statisticile arată că, dacă în anul 1972,
personalitatea multiplă era considerată o „simplă curiozitate”, în schimb în
1992, fenomenul cunoaşte o adevărată expansiune în mediul clinic, unde se
înregistrează peste 6000 de cazuri de acest gen. O posibilă explicaţie cu
privire la propagarea fenomenului „personalităţii multiple”, în SUA, revine
„intensificării” producţiilor hollywoodiene legate de acest subiect, precum
şi rolului talk-show-urilor televizate, care satisfac gustul pentru bizarerie al
publicului.
Trăsături şi manifestări:
 existenţa într-un singur individ a mai multe identităţi distincte
sau personalităţi care alternează în controlarea comportamentului
 "goluri" de memorie
 modificări notabile în comportamentul individului semnalate de
observatori direcţi
 utilizarea pronumelui "noi" referitor la propria persoană
 cefalee pronunţată
 descoperirea de scrieri, desene, articole de îmbrăcăminte între
posesiile individului, dar pe care acesta nu le recunoaşte ca fiind
ale sale;
 halucinaţii auditive, sub formă de voci "venite din interior“.
Cum să relaţionăm cu personalităţi dificile
Reprezintă un procent ridicat din populaţia generală şi nu sunt
considerate ca având o dominantă patologică marcantă.
O personalitate accentuată este recunoscută de către anturaj ca fiind
mai deosebită în relaţionare. Un individ cu o astfel de personalitate, deşi nu
este catalogat ca având probleme psihice, necesită un mod mai specific de
relaţionare iar reacţiile sale sunt văzute ca speciale. Cei din jurul său sunt
nevoiţi uneori să depună eforturi pentru a se înţelege cu el sau pentru a-i
intra în graţii.
Cei ce au o personalitate dificilă îşi vor schimba atitudinea, dacă le
vorbim sincer, fără urmă de agresivitate, despre problemele pe care le
generează şi dacă ne referim concret la un anumit comportament al lor şi nu
la ei, ca persoane.
37
De cele mai multe ori, personalităţile dificile refuză să apeleze la
ajutorul unui specialist, datorită caracterului lor rigid şi al convingerii că
acesta nu le-ar putea ajuta cu nimic, deoarece starea în care se află este
"doar o chestiune de caracter" (F. Lelord).
Aplicaţii practice
Chestionar personalităţi accentuate
1. În general, sunteţi un om voios şi fără griji?
2. Sunteţi sensibil(ă) la jigniri?
3. Vă dau, uneori, repede lacrimile?
4. După ce aţi terminat cu bine o treabă oarecare, vi se întămplă, totuşi, să vă îndoiţi că aţi
făcut bine şi nu aveţi linişte până când nu vă convingeţi încă o dată?
5. În copilărie aţi fost tot atât de îndrăzneţ (îndrăzneaţă) ca şi ceilalţi de o vârstă cu
dumneavoastră?
6. Dispoziţia dumneavoastră este schimbătoare - de la mare bucurie la mare deprimare?
7. De obicei, într-o reuniune amicală, sunteţi în centrul atenţiei celorlalţi?
8. Sunt zile în care, fără motiv aparent, sunteţi îmbufnat(ă) şi iritat(ă), încât este mai bine
să nu vi se adreseze nimeni?
9. Credeţi că sunteţi o persoană serioasă?
10. Sunteţi în stare să vă entuziasmaţi puternic?
11. Sunteţi foarte întreprinzător?
12. Uitaţi uşor când cineva v-a jignit?
13. Sunteţi foarte milos?
14. Atunci când puneţi o scrisoare la cutia poştală, obişnuiţi să controlaţi, cu mâna, dacă
scrisoarea a intrat cu adevărat?
15. Aveţi ambiţia ca, la locul de muncă, să faceţi parte din cei mai buni?
16. Vă este frică (sau v-a fost, cînd eraţi copil) de furtună şi de câini?
17. Cred despre dumneavoastră, unii oameni, că sunteţi puţin pedant(ă)?
18. Dispoziţia dumneavoastră depinde de întâmplările prin care treceţi?
19. Sunteţi totdeauna agreat(ă), simpatizat(ă) de către cunoscuţii dumneavoastră?
20. Aveţi, uneori, stări de nelinişte şi de tensiune (încordare) puternice?
21. De obicei, vă simţiţi apăsat(ă) de ceva, deprimat(ă)?
22. Aţi avut, pînă acum, crize de plâns sau crize nervoase (şoc nervos)?
23. Vă vine greu să staţi pe scaun timp mai îndelungat?
24. Cînd cineva v-a făcut o nedreptate, luptaţi energic pentru interesele dumneavoastră?
25. Sunteţi în stare să tăiaţi un animal?
26. Vă supără faptul că, acasă, perdeaua sau faţa de masă sunt puţin cam strîmbe şi le
îndreptaţi imediat?
27. Când eraţi copil, vă era frică să rămîneţi seara singur(ă) în casă?
28. Vi se schimbă des dispoziţia fără motiv?
29. În activitatea dumneavoastră profesională, sunteţi totdeauna printre cei mai capabili?
30. Vă înfuriaţi repede?
31. Puteţi fi, câteodată, cu adevărat exuberant(ă), voios (voioasă)?
32. Puteţi, uneori, să trăiţi un sentiment de fericire deplină?
33. Aţi fi de acord să fiţi invitat(ă) la o reuniune veselă?
34. De obicei, spuneţi oamenilor în mod deschis părerea dumneavoastră?
35. Vă impresionează dacă vedeţi sânge?
36. Vă place o activitate cu mare răspundere personală?
37. Sunteţi înclinat(ă) să interveniţi pentru oameni cărora li s-a făcut o nedreptate?
38. Vă este teamă să vă duceţi într-o pivniţă (cămară) întunecoasă?
39. Vă plac mult activităţile care trebuie făcute încet şi foarte exact - în locul celor care pot
fi făcute repede şi fără migală?
40. Sunteţi o persoană foarte sociabilă?
41. La şcoală, vă plăcea (vă place) să recitaţi poezii?
42. Aţi fugit vreodată de acasă, când eraţi copil?
43. Vi se pare grea viaţa?
44. Vi s-a întîmplat să fiţi atât de tulburat(ă) de conflicte sau de supărări încât v-a fost
imposibil să vă mai duceţi la lucru?
45. S-ar putea spune despre dumneavoastră că, în general, nu vă pierdeţi prea repede buna
dispoziţie atunci când aveţi un insucces (când nu vă reuşeşte ceva)?
46. Dacă v-a jignit cineva, faceţi primul pas spre împăcare?
47. Vă plac animalele?
48. Vă întoarceţi, uneori, din drum ca să vă convingeţi că - acasă sau la locul de muncă -
totul este în regulă şi că nimic nu se poate întâmpla?
49. Sunteţi câteodată chinuit(ă) de o frică nelămurită că dumneavoastră sau rudelor
dumneavoastră li s-ar putea întâmpla ceva rău?
50. Credeţi că dispoziţia dumneavoastră depinde de starea vremii?
51. V-ar displace cumva să vă urcaţi pe o scenă şi să vorbiţi în faţa publicului?
52. Când cineva vă necăjeşte rău de tot şi cu intenţie, aţi fi în stare să vă ieşiţi din fire şi să
vă încăieraţi?
53. Vă plac mult petrecerile?
54. Vă simţiţi adînc descurajat(ă) când aveţi decepţii?
55. Vă place o muncă unde dumneavoastră trebuie să vă ocupaţi îndeosebi de partea
organizatorică?
38
56. În mod obişnuit, urmăriţi cu tărie scopul pe care vi l-aţi propus, chiar dacă întâmpinaţi
rezistenţă?
57. Poate să vă influenţeze într-atât un film tragic încât să vă dea lacrimile?
58. Vi se întîmplă să adormiţi cu greutate, pentru că vă gândiţi la problemele zilei sau ale
viitorului?
59. Ca şcolar, aţi suflat colegilor sau i-aţi lăsat să copieze după dumneavoastră?
60. V-ar displace să treceţi prin cimitir, în întuneric?
61. Sunteţi peste măsură de grijuliu ca, acasă la dumneavoastră, fiecare lucru să aibă un loc
al lui?
62. Vi se întîmplă să mergeţi seara la culcare şi dimineaţa să vă sculaţi prost dispus(ă) şi
apăsat(ă), stare care să dureze câteva ore?
63. Puteţi să vă adaptaţi uşor la situaţiile noi?
64. Aveţi uneori dureri de cap?
65. Râdeţi des?
66. Faţă de oamenii pentru care nu aveţi consideraţie, vă puteţi purta prietenos, încât ei să
nu observe adevărata dumneavoastră părere despre ei?
67. Sunteţi o persoană vioaie, plină de viaţă?
68. Suferiţi mult din pricina nedreptăţii?
69. Sunteţi un categoric prieten al naturii?
70. Întrucât nu sunteţi chiar atât de sigur(ă), aveţi obiceiul ca, atunci cînd plecaţi de acasă
sau mergeţi la culcare, să controlaţi totdeauna încă o dată starea unor lucruri ( de
exemplu, dacă gazul este închis, dacă aparatele electrice sunt scoase din priză, dacă
uşile sunt încuiate etc.)?
71. Sunteţi sperios (sperioasă)?
72. Vi se poate schimba dispoziţia în urma consumării alcoolului?
73. Colaboraţi sau aţi colaborat cu plăcere, în tinereţea dumneavoastră, la cercuri teatrale
de amatori?
74. Vă este câteodată foarte dor de depărtări?
75. În mod obişnuit, priviţi viitorul cu pesimism?
76. Vi se poate schimba atât de puternic dispoziţia, încât să aveţi, uneori, un mare
sentiment de bucurie, pentru ca apoi să cădeţi într-o stare grea de amărăciune?
77. Vă vine uşor să creaţi bună dispoziţie într-o societate, într-o reuniune?
78. De obicei, rămâneţi multă vreme supărat(ă)?
79. Sunteţi foarte puternic impresionat(ă) de suferinţa altor oameni?
80. În mod obişnuit, în caietele de şcoală, scriaţi încă o dată o pagină dacă se întîmpla să
faceţi o pată de cerneală?
81. Se poate spune că, în general, vă arătaţi faţă de oameni mai mult prudent(ă) şi bănuitor
(bănuitoare) decât încrezător (încrezătoare)?
82. Aveţi des vise cu spaime? CAPITOLUL IV
83. Sunteţi, câteodată, terorizat de gândul ca, fiind pe peronul unei gări, să vă aruncaţi
înaintea trenului împotriva voinţei dumneavoastră? Sau, când priviţi la o fereastră, la
etaj, să vă aruncaţi în gol? COMPORTAMENTUL UMAN – COMPLEX BIO - PSIHO
84. În mod obişnuit, deveniţi vesel(ă) într-un loc plăcut?
85. În general, vă debarasaţi uşor de problemele apăsătoare şi nu vă mai gândiţi la ele?
- SOCIAL
86. Când consumaţi alcool, deveniţi - de obicei - impulsiv(ă)?
87. În discuţii sunteţi mai degrabă zgârcit(ă) la vorbă decât vorbăreţ (vorbăreaţă)? Moto:
88. Dacă aţi fi pus în situaţia să colaboraţi la o reprezentaţie teatrală, aţi putea să vă însuşiţi “Poartă-te în aşa fel, încât,
atât de bine şi cu atâta dăruire rolul, încât pe scenă să uitaţi complet că sunteţi un altul? daăa universul ar fi să se ia după tine
24 de ore, să nu se ajungă la
DA NU haos.”(E .Kant)
GRUPA
I – DEMONSTRATIV 7, 19, 22, 29, 41, 44, 63, 66, 73, 85, 88 51
Comportamentul uman
II – HIPEREXACT 4, 14, 17, 26, 39, 48, 58, 61, 70, 80, 83 36
III – HIPERPERSEVERENT 2, 15, 24, 34, 37, 56, 68, 78, 81 12, 46, 59
Laborit subliniază, că sub forma sa structurală cea mai simpla S.N.
IV – NESTĂPÎNIT 8, 20, 30, 42, 52, 64, 74, 86 -
este organizat de aşa manieră, încât un stimul (intern sau extern) să dea un
V – HIPERTIM 1, 11, 23, 33, 45, 55, 67, 77 -
VI – DISTIMIC 9, 21, 43, 75, 87 31, 53, 65
răspuns simplu, stereotip, incapabil de ameliorare (este ansamblu stimul-
VII – CICLOTIM 6, 18, 28, 40, 50, 62, 72, 84 - răspuns, care permite supravieţuirea imediată şi pune în funcţie părţile
VIII – EXALTAT 10, 32, 54, 76 - primitive ale S.N. — hipotalamus, trunchi cerebral etc.). Aceste
IX – ANXIOS 16, 27, 38, 49, 60, 71, 82 5 comportamente se organizează în jurul nevoilor principale: foame, sete,
X - EMOTIV 3, 13, 35, 47, 57, 69, 79 25 reproducere.
Cotare 1 punct pentru răspunsurile corecte, conform tabelului Ana Tucicov-Bogdan susţine că S.N. realizează următoarele funcţii:
- Funcţia reflectorie de elaborare a răspunsurilor reflexe ale
organismului la mediul inconjurator;
- Funcţia de coordonare şi ajustare continuă a reacţiilor în raport cu
modificările care se petrec în mediu;
- Funcţia de integrare, subordonare şi dirijare a tuturor sistemelor
organismului.

39
 Clasificarea funcţiilor psihice care stau la baza comportamentului
uman:
• Procese afective şi motivaţionale, procese care stau la baza
activităţii umane, inclusiv prin direcţionarea energetică şi
motivaţională a tuturor comportamentelor umane;
• Procesele de cunoaştere, dezvoltate pe baza structurilor cerebrale
noi şi care constau dintr-o cunoaştere directă (percepţie) şi una
indirectă (gândire), la care se adaugă celelalte procese psihice
ajutătoare. Graţie acestei categorii de procese psihice organismul
ia cunoştinţă în mod adecvat de realitatea înconjurătoare,
alcătuieşte scheme şi dă soluţii adecvate. Pe baza acestor procese
organismul îşi construieşte schemele de comportament, scheme
care se definitivează în cadrul personalităţii;
Voinţa şi activitatea.
 Se deosebesc patru tipuri de comportamente anormale (după
Enăchescu):
 comportamentul de tip criză biopsihologică de dezvoltare sau
involuţie (pubertate, adolescenţă, climax, andropauză), cu
caracter pasager şi reversibil;
 comportamentul de tip carenţial (legat de stări de frustrare
afectivă, carenţe educaţionale, disfuncţii familiale şi în modul de
viaţă), ce creează dificultăţi de adaptare;
 comportamentul de tip sociopatic, constând din conduite
delictuale agresive, toxicomanice sau de furie, cu caracter
recurent sau episodic;
 comportamentul de tip patologic, parţial sau deloc reversibil, de
natură exogenă, endogenă sau mixtă, cu intensităţi şi forme
variabile (stări reactive, nevroze, psihopatii, psihogenii,
endogenii).
40
Modele comportamentale
Modelul biomedical al comportamentului (Pasteur şi Koch) vizează
relaţia dintre diferite boli şi factorii infecţioşi:
 Orice boală se explică printr-o cauză de natură fizică, infecţioasă
sau toxică. Cunoaşterea acestor factori şi rolul lor în instalarea,
evoluţia şi determinarea bolilor constituie o ştiinţă care se
numeşte etiopatogeneză;
 În orice boalaă avem două categorii de manifestări: semne şi
simptome. Semnele se referă la totalitatea modificărilor fizice ce
se datorează impactului cu factorul cauzal. Simptomele
reprezintă latura subiectivă, adică modul în care subiectul îşi
trăieşte boala. Pentru practica medicală cea mai mare valoare o
au semnele. Datorită succesului de care s-a bucurat, acest model
a fost aplicat şi tulburărilor psihice şi psihosomatice. Astfel, în
orice tulburare psihică se caută microleziuni cerebrale,
microorganisme sau dezechilibre biochimice. Valabilitatea
acestui model pentru tulburări psihice şi psihosomatice a fost
aprig contestată. O direcţie de contestare s-a născut chiar în
rândul psihiatrilor, generând curentul antipsihiatrie
(reprezentanţti Laing, Szase). Aceştia afirmă că noţiunea de
boală mentală este un mit; boala mentală fie are substrat organic
şi atunci este de competenţa neurologiei, fie nu are substrat
organic şi atunci nu ţine de resortul medicinii.
Modelul psihologic se bazează pe ansamblul cunoştinţelor
fundamentale ale psihologiei aplicate în vederea înţelegerii sănătăţii şi bolii
- studiul factorilor şi a proceselor psihologice care joacă un rol în apariţia
bolilor şi care pot accelera sau încetini evoluţia lor:
 promovarea comportamentelor şi stilurilor sănătoase
de viaţă;
 prevenţia şi tratamentul bolilor;
  ameliorarea "preluării" şi asistenţei pacienţilor. Sistemul Nervos Central
Modelul psihologic studiază:
 Comportamentele, care pot avea consecinţe fiziologice şi SNC reprezintă centrul de integrare, elaborare şi coordonare a
care influenţează sănătatea, în situaţia stresului, de exemplu; influxurilor nervoase. El cuprinde măduva spinală şi creierul.
 Modul nostru de a trăi, obiceiurile, care pot avea efecte
nocive asupra sănătăţii (tabagismul, lipsa exerciţiului fizic);
 Modul de comportare faţă de boală, ceea ce are influenţă
importantă asupra sănătăţii ulterioare

Modelul biopsihosocial ţine seama de interrelaţiile între aspectele

biologice, psihologice şi sociale ale bolii - este un sistem complex care
integrează sub-sisteme (ex: oricare nivel al „realităţii vii" (un organ al
corpului uman) comportă o "identitate" şi o "organizare" proprie, specifice
prin natura componentelor (molecule, celule, ţesuturi...) şi prin modalităţile
regulilor lor de schimb; orice nivel al „realităţii care trăieşte" întreţine, de
asemenea, în funcţionarea sa de ansamblu o articulaţie dinamică cu
"suprasistemele" în care el se înscrie şi care formează ansamblul mediului
său (sistem nervos, persoană, familie, comunitate...).

Fig.1. Trunchiul cerebral

Neurotransmiţătorii. Baza biochimică a comportamentului
uman
Măduva spinării
Există câteva substanţe chimice care influenţează dispoziţiile,
gândurile şi acţiunile umane. Proprietăţile alterante ale amfetaminelor,  Este situată în canalul vertebral şi este înconjurată de meningele
cocainei, opiumului, barbituricelor şi LSD-ului ori a altor droguri ce au spinal.
efect profund asupra comportamentului normal, au stimulat cercetările în  Măduva spinarii este traversată de fibre ascendente şi descendente
domeniul psihofarmacologiei şi au crescut interesul pentru studierea bazelor de substanţă albă, care transmite informaţiile între creier şi sistemul
chimice ale comportamentului uman. Aşadar, se pune problema: nervos periferic (SNP). Substanţa gri este constituită din cursuri
A. disturbării neurotransmiterii: multe tulburări comportamentale, interneuronale conectate în fascicule ascendente şi descendente care
psihiatrice, sunt asociate cu disfuncţii de neurotransmitere permit o integrare certă a influxului nervos motor şi senzitiv (centrii
B. răspunsului organismului la medicamente: o problemă reflecşi elementari).
complexă, cu atât mai mult cu cât unele afectează doar un
singur sistem de transmitere.
41
 acţiune, trecând prin acesta până în nervul terminal. Nervul terminal conţine
Encefalul neurotransmiţători încadraţi în vezicule. Unii neuroni au axoni ce sunt
înconjuraţi de teci lipidice de mielină. Punctele axonilor mielinizaţi prin
 Este situat în cutia craniană şi înconjură meningele. care informaţia este transferată prin conducere saltatorie, sunt denumite
 Trunchiul cerebral este constituit dintr-un nucleu de nervi cranieni şi noduri Ranvier.
substanţa reticulară. 1. Potenţialul de acţiune este o undă de depolarizare care străbate
 Bulbul rahidian este prelungirea directă a măduvii spinării urmată de membranele neuronale la un anumit voltaj.
fascicul terminal. El este unit de creierul mic prin pedunculi a. depolarizarea – se realizează prin influx de sodiu
cerebrali inferiori conţinând nervii cranieni (V, IX, X, XI, XII) şi (Na+), iar potenţialul electric variază de-a lungul
constituind reţeaua de fascicule senzitive şi motorii. membranei între -70 mV şi -15 mV.
 Protuberanţele anulare reprezintă ridicătura transversală ce uneşte b. Repolarizarea – se realizează prin acţiunea ionului de
emisferele cerbrale; ea se găseşte la intersecţia creierului mic, a potasiu (K+), ce părăseşte celula, se propagă de-a
creierului şi a măduvii. În partea sa ventrală se găsesc nucleele lungul axonului, până în porţiunea terminală
nervilor cranieni, în partea dorsală se găseşte substanţa reticulară şi
nucleele motoare. 2. Realizarea neurotransmiterii: cînd unda de depolarizare
pătrunde în nervul terminal, se deschid canalele pentru ionul de
Transmiterea neuronală a informaţiei calciu (Ca2+). Calciul extracelular ajunge în porţiunea
terminală şi face ca veziculele să fuzioneze cu membrana. Aşa
Aproape acum un secol, Ramon Y Cajal a descoperit „doctrina se realizează transmiterea sinaptică.
neuronului”, conform căreia neuronul este unitatea de bază a sistemului
nervos.
Sistemul nervos este alcătuit din milioane de celule nervoase,
dispuse în structuri vaste în creier sau în grupuri cu aspect fibros care
formează nervii ce se întind de la creier şi măduva spinării în tot corpul.
Există trei tipuri principale de celule nervoase: neuroni de asociaţie,
neuronii senzitivi şi neuroni motori. Informaţia ce stă la baza
comportamentului apare sub formă chimică sau sub formă energetică ce
vine şi pleacă de la neuroni şi între ei.
A. Neuronul: este celula responsabilă pentru transmiterea
unilaterală de informaţie. Corpul neuronal şi dendritele integrează
informaţia din mai multe surse neuronale. Dacă neuronul este suficient
depolarizat (influx de ioni pozitivi), este iniţiată în axon un potenţial de
42
 Fig. 2. Transmiterea sinaptică
C. Receptorii – sunt structuri proteice localizate în membrana
plasmatică. Există mai multe tipuri de receptori, dintre care două mari
familii se află localizate la nivelul creierului:
1. canale ligant-gates ion, sunt compuşi din câteva susbnităţi
peptidice ce înconjoară o zonă centrală în care se scurg ionii.
Când neurotransmiţătorii vin într-o subunitate particulară a
receptorului, intervine o schimbare conformaţională şi ionii se
scurg prin canal. Se discută despre efecte ale excitanţilor
(nicotinic acetylcholine receptor; NMDA glutamate receptor;
5-hydroxytryptamine 5-HT3) şi ale inhibitorilor (glycine
receptors; γ – aminobutyric acid GABA)
B. Sinapsele: sunt contacte specializate între neuroni, discutându-se 2. receptori G-proteici, sunt compuşi dintr-o peetidă lungă ce
despre: traversează membrana plasmatică de şapte ori. Interacţionează cu
1. sinapse chimice – cel mai important tip de sinapse; butonul alte proteine din membrană. Sunt astfel denumiţi deoarece
presinaptic sau axonul terminal conţine vezicule care sunt pline hidrolizează guanozina trifosfat(GTP). Se discută despre:
cu neurotransmiţător stocat. La venirea potenţialului de acţiune, nucleotide ciclice, calciu, phosphatidylinositol.
neurotransmiţătorul este eliberat în fanta sinaptică dintre neuroni. 3. autoreceptori – sunt localizaţi în neuron, fiind sensibili la
neurotransmitere. Ei pot detecta realizarea neurotransmiterii şi
2. sinapse electrice (electronice) – permit transmiterea directă de ajută la autoinhibiţia neuronală.
la o celulă la alta. Sunt mai puţin cercetate.
D. Neurotransmiţătorii
Fig. 3. Eliberarea de neurotransmiţători Metoda prin care un neuron îşi transferă mesajul următorului neuron
din lanţ constă în eliberarea unei substanţe chimice în fanta sinaptica –
intervalul dintre butonul sinaptic şi situl receptor de peurmătorul neuron.
Fiecare sit receptor este sensibil la un anumit tip de molecule, în genul unui
sistem „cheie şi lacăt”. Există numeroşi receptori,fiecare având roluri
diferite în sistemul nervos. Astfel încât la nivelul SNC cinci mari categorii
de neurotransmiţători, grupaţi în două mari clase.

43
1. tipuri:
a. monoamine – includ catecolaminele, acetilcolina,
serotonina;
b. aminoacizi – transmiţători excitatori (glutamat, partat) şi
inhibitori (GABA, glicină).
2. clasificare
a. criterii: pentru a fi considerate neurotransmiţători:
- substanţele trebuie să fie prezente în nervul terminal
- cu o magnitudine şi direcţie naturală în fanta sinaptică
- în vecinătatea sinapselor trebuie să existe un mecanism
pentru inactivarea metabolismului.
b. sistem de clasificare:
- definiţi, cu acţiune demonstrată (Ach, dopamina,
norepinefrina, epinefrina, GABA, serotonina,
glicina);
- posibili, în curs de cercetare (glutamat, aspartat,
substanţa P);
- candidaţi (adenozina, AMP, majoritatea peptidelor)
1. Catecolaminele
Acestea includ: dopamina, norepinefrina, epinefrina (adrenalina).
A. Catecolamina
1. Sinteză
Abilitatea neuronilor de a sintetiza catecolamine depinde de
sintetizarea enzimelor pe care le conţin neuronii.
2. Metabolism
Două enzime sunt importante pentru inactivarea catecolaminelor:
a. MAO – localizată în partea exterioară a membranei
mitocondrială
– există MAO-A şi MAO-B
44
b. COMT – catecolo-metiltransferaza este localizată în
partea exterioară a membranei plasmatice a majorităţii
celulelor.
B. Dopamina – implicată în tulburări psihiatrice
1. Metabolism
2. Receptori
3. Tracturi cerebrale importante
4. Efecte asupra comportamentului
a. Boala Parkinson
 Patogeneză: - degenerarea tractului nigostriatal dopaminergic
cauzează akinezie, tremor, rigiditate, pierderea reflexelor posturale
- medicamentele antipsihotice blochează receptorii
dopaminici
 Terapie: - dopa se converteşte în dopamină, se combină cu
carbidopa
- pentru restaurarea balansului de dopamină, se folosesc
benztropină şi trihexyfenidil
- se utilizează de asemenea deprenyl (selegilină), un
MAO-B inhibitor.
b. Tulburări de mişcare – diskinezia tardivă – ce survine după un lung
tratament cu antipsihotice
c. Schizofrenie – dopamina este dealtfel considerată foarte importantă în
organizarea gândurilor şi a emoţiilor umane, cu mare implicare în
tulburările psihice (sistemul mezolimbic şi mezocortical)
– medicamentele ce inhibă transmisia dopaminergică
(amfetaminele) intensifică simptomele schizofreniei
C. Norepinefrina
1. Metabolism
Doi metabolizanţi ai norepinefrinei sunt de obicei măsuraţi în
plasmă ori urină: MHPG (3-methoxy-4-hydroxyphenylglycol) şi VMA
(vanillymandelic acid sau 3-methoxy-4-hydroxymandelic acid).
2. Receptori
Se pot împărţi în două clase mari:
a. δ receptori: - δ1 – sunt postsinaptici, preocupaţi de nivelul calciului
intracelular.
La periferie sunt localizaţi în musculatura vaselor de sânge, unde
mediază vasoconstricţia. Prazoxin exercită o relativă blocadă
pentru aceşti receptori.
- δ2 – sunt deopotrivă pre şi postsinaptici, slăbind sinteza de
norepinefrină la nivelul neuronului presinaptic. Piperoxan şi
yohimbina sunt antagonişti ai acestor receptori.
b. β receptori: - β1 – sunt în principal, dar nu exclusiv, postsinaptici. Aderă
pozitiv
la adenylat cyclase. La periferie (ţesuturi exterioare creierului şi
cordului spinal), sunt regăsiţi în special în inimă.
- β2 – sunt deasemena postsinaptici şi aderă pozitiv la adenylat
cyclase. La periferie se află mai ales în varele de sânge şi în
patul vascular din muşchii scheletici.
- agonişti şi antagonişti β nonselectivi: agoniştii β nonselectivi
includ epinefrina şi norepinefrina, fiind la fel de potenţi pentru
β1, dar epinefrina este mai potentă pentru β2. Antagoniştii β
nonselectivi includ propranolol, alprenolol, nadolol şi timolol.
3. Tracturi cerebrale importante
Mare parte a norepinefrinei din creier are origine în locus coeruleus
(„blue spot”) , un cluster de neuroni pigmentaţi localizaţi în aria centrală
pontină de-a lungul părţii laterale a celui de-al patrulea ventricul. Neuronii
noradrenergici se proiectează în cea mai mare parte în creier. Fibrele
inervează cerebelul şi cordul spinal. Prin porţiunea mediană se proiectează
la hipocamp, ventral striatum, septum şi amigdala, şi la cortexul cerebral.
4. Efecte asupra comportamentului
a. Funcţii neuromodulatorii – norepinefrina joacă un rol important în
variate funcţii psihologice, în atenţie, simţ olfactiv, ciclurile de somn,
45
răspuns la durere, anxietate, mediind totodată orientarea organismului în
mediu.
b. Dispoziţii afective - reserpina – cauzează o stare similară depresiei
- inhibitorii MAO – cu proprietăţi antidepresorii
- amfetaminele – modifică dispoziţia
- propranolol – ameliorează unele simptome în manie,
dar înrăutăţeşte depresia
2. Serotonina
1. Metabolism
- melatonina este derivat al serotoninei, produs în glanda pineală
- N-metilatul şi derivatele N-formylated se formează în creier,
putând avea legătură cu psihoza.
2. Efecte asupra comportamentului
Este importantă în multe procese centrale, inclusiv percepţia durerii,
agresivitate, apetit, termoreglare, presiunea sanguină, respiraţie.
a. Schizofrenie – LSD şi derivate ale serotoninei cauzează
halucinaţii şi comportament ieşit din normalitate.
b. Tulburările obsesiv-compulsive – există probabilitatea
implicării în aceeste cazuri
3. Acetilcolina - este neurotransmiţătorul din placa
terminalămotorie; este substanţa chimică eliberată atunci când creierul
transferă muşchilor un mesaj, comandându-le să se mişte. Unele gaze de
luptă cu acţiune asupra sistemului nervos au la bază distrugerea enzimei
care degradează acetilcolina după ce a fost eliberată în fanta sinaptică.
Aceasta înseamnă că acetilcolina se acumulează, ajungându-se la
suprastimularea muşchilor şi la pierderea controlului asupra corpului.
Pe de altă parte, nicotina acţionează prin fixarea în situl receptorului,
ceea ce presupune blocarea parţială a mesajului acetilcolinei. În consecinţă,
atunci când creierul transmite muşchilor mesajul de a se mişca, doar o parte
a mesajului ajunge la destinaţie – din acest motiv fumatul excesiv vă poate b. Memorie şi cogniţie – degradarea transmiterii colinergice la
face sa vă simţiţi mai „inert” (N. Hayes, 2010) creier duce la afecţiuni ca boala Alzheimer sau afecţiuni
1. Sinteză şi metabolism demenţiale.
- colina nu este sintetizată în neuroni, ci este transportată în creier
prin diferite procese. Acetilcolina (ACh) se formează din 4. Aminoacizii
colină+acetitransferază (ChAT) 1. Neurotransmiţători inhibitori
2. Receptori - există două tipuri de receptori:
 GABA, primul aminoacid identificat ca şi neurotransmiţător, este
 Nicotinici – canale prin care ajung ionii de sodiu la
considerat ca principal inhibitor, fiind limitat la CNS.
neuron; sunt receptori excitanţi. Sunt localizaţi în
- Este prezent în 60% din sinapse, mai abundent de 200-1000
corpul celular şi neuronii postganglionici ale
ori mai mult decât dopamina, acetilcolina sau norepinefrina.
sistemului nervos simpatic şi parasimpatic; de
- Este catabolizat de transaminaze.
asemenea, se găsesc la joncţiunea nervilor motori cu
- Principal neurotransmiţător pentru celulele Purkinje.
musculatura.
 Glicina are cea mai simplă structură dintre toţi aminoacizii. Este
 Muscarinici – receptorii acetilcolinici presinaptici
inhibitor majoritar la nivel spinal.
sunt primar muscarinici. Sunt localizaţi în sistemul
simpatic şi parasimpatic, şi în organele inervate
2. Neurotransmiţători excitanţi
parasimpatic (muşchi, glande). Includ muscarina,
 Glutamat şi aspartat – şi alţi analogi (kainate), sunt neurotoxici în
pilocarpina, oxotremorina
anumite condiţii.
3. Tracturi cerebrale importante
- Sunt sintetizaţi din glucoză.
- se extind de la nucleul bazal la hipocamp şi probabil la cortexul
- Se presupune că glutamatul este prezent în celulele
cerebral. Câţiva neuroni colinergici par a fi localizaţi în cortex.
granulare cerebelare şi la nuvel corticostriatal. Aspartatul se
presupune că că există la nivel comisural hipocampic.
Efectele aminoacizilor asupra comportamentului
4. Efecte asupra comportamentului
o Potenţarea pe termen lung a neuronilor din
Se presupune că la animale, ACh este importantă în mişcare, somn,
hipocamp
agresivitate, comportament de explorare, memorie, comportament sexual.
o În epilepsie
La om, cele mai semnificative elemente sunt legate de locomoţie şi
o Simptome ischemice
memorie.
a. Locomoţie – importanţă în ceea ce priveşte musculatura;
unele neurotoxine blochează receptorii ACh şi apare
paralizia

46
5. Neurotransmiţători nonpeptici
A. Prostaglandine şi tromboxane
 aparţin familiei ecosanoide
 prostaglandinele – nu apar concret ca neurotransmiţători, dar
au un rol neuromodulator . Prostaglandin E2
(PGE2) modulează sistemul serotoninic.
 elicosanoidele – sunt eliberate din creier după ischemie sau
traumă. Contribuie la aprecierea unui edem şi
la deteriorarea barierei sânge-creier.
B. Purinele – neuromodulatori inhibitorii ai celulelor excitante din
cerebel, hipocamp, etc. Ei modulează transmisia dopaminergică.
6. Neuropeptide
Funcţionează în principal ca neurohormoni şi sunt importante în
psihoneuroendocrinologie. În anumite cazuri, acţionează ca şi
neurotransmiţători.
A. Peptide opioide endogene – opiumul a fost folosit împotriva
durerii, iar alte substanţe ca au fost ulterior descoperite ce pot
acţiona asupra receptorilor au fost denumite
„endorfine”(„endogen”şi „morfină”)
– în sistemul nervos central se găsesc
câţiva receptori opioizi, după cum urmează:
a. Receptori Mu – mediază analgezia supraspinală, depresia
respiratorie, starea de euforie.
b. Receptori Kappa – mediază analgezia spinală şi
activitatea pupilară
c. Receptori Delta – par a fi asociaţi cu componentele
dispoziţiilor afective în acţiunea opioidă
d. Receptori Epsilon – pot produce catatonia
e. Receptori Sigma – sunt asociaţi cu efectele
psihotomimetice ale unor opioizi.
47
Efecte asupra comportamentului
- unele tulburări de locomoţie, termoreglarea, câreva tulburări
neuropsihiatrice (alcoolism, schizofrenie, etc.) pot fi asociate cu alterarea
opioizilor endogeni. De asemenea, naloxon şi naltrexone pot fi folositori în
caz de comportament autoagresiv (automutilare).
B. Gut peptides – se găsesc atât în creier cât şi în tractul digestiv
– există mai multe tipuri de elemente:
a. Substanţa P – este un aminoacid descoperit în 1931 în
creier şi intestin. Se află de asemenea lşa nivel spinal,
substanţa neagră, hipotalamus şi cortexul cerebral. Poate fi
considerată ca principal neurotransmiţător pentru fibrele
senzoriale aferente ce străbat calea dorsală a substanţei
gelatinoase la nivel spinal, relativ la informaţia legată de
durere. Prezintă importanţă în locomoţie.
b. Colecistokinina – CCK – este o polipeptidă ce stimulează
activitatea gall-bladder şi secreţia enzimelor pancreatice. Se
găseşte în regiunea hipocampică, neocortex, ganglionii bazali,
hipotalamus, amigdală. Comportamental, este asociată cu
saţietatea, putând fi folositoare în reducerea apetitului şi în
schizofrenie.
c. Polipeptida intestinală vasoactivă – VIP – un aminoacid
descoperit în intestin, recunoscut pentru abilitatea sa de a
altera fluxul sanguin in the gut. Mai apare în neocortex, şi
pare a avea efecte pozitive şi excitante la cuplarea cu
adenylat cyclase.
d. Somatostatin – un aminoacid descoperit în 1970, ce se află
în tractul gastrointestinal, insulele Langerhans, şi în câteva
părţi ale sistemului nervos(amigdala, cortex cerebral, etc).
Suprimă realizarea hormonului de creştere (GH) şi a
hormonului tiroido-stimulator (TSH) în creier şi glucagonul
şi insulina în pancreas. Este important în apetit, controlul
motor, mişcările globului ocular.
 e. Neurotensin – un aminoacid existent în substanţa
gelatinoasă a cordului spinal, în nucleul motor al nervului
trigemen şi substanţa neagră, hipotalamus, amigdală, glanda
pituitară anterioară, etc. Este un excitator, cu rol în adaptare,
termoreglare, percepţia durerii.
C. Peptide pituitare, hipotalamice şi pineale
C1. Hormonii glandei pituitare
*Lobul anterior secretă hormoni, cu afinităţi pentru glande specifice.
Aici sunt incluşi:
1. ACTH(corticotropina) – în câteva regiuni ale creierului(sistem
limbic, talamus). Are importanţă în învăţare, memorie, atenţie.
Reglează realizarea cortizolului şi steroidului adrenal. La rândul său,
este reglată de CRF(factorul de eliberare a corticotropinei). Nivelul
ACTH şi al cortizolului prezintă o variaţie diurnă. Excesul de
cortizol duce la Cushing sindrom, asociat cu depresia, mania,
halucinaţii, delir. Deficitul apare în tulburarea Addison, acompaniat
de depresie, letargie, oboseală.Unii pacienţi cu depresie majoră au
un nivel crescut de cortizol. CRF se găseşte în nucleul
paraventricular al hipotalamusului şi alte regiuni cerebrale, fiind
implicat în răspunsul la stres, unde acţionează cu norepinefrina.
2. GH( somatotropina) – este o proteină cu 190 aminoacizi, a cărei
secreţie şi sinteză este realizată de somatostatin.
3. TSH (tirotropina) – stă la baza producerii hormonilor tiroidieni
triiodotironină(T3) şi tiroxină(T4). Producerea TSH este controlată
de hormonul eliberator de tirotropină TRH. Se presupune că TRH
este localizat în nucleii dorsomedial şi periventricular din
hipotalamus, care transmit procesul la alţi nuclei hipotalamici şi
nuclei ai nervului motor (III, V,VII,XII). Afectează dispoziţia şi
comportamentul.
4. LH şi FSH – reglează creşterea foliculului ovarian, spermatogeneza,
secreţia de testosteron. Elibearea acestor hormoni este reglată de
48
hormonul eliberator de gonadotropină GnRH. Poate funcţiona ca
inhibitor sau excitant, şi poate înbunătăţi nicelul sexual al persoanei.
5. Prolactina – un aminoacid eliberat din partea anterioară pituitară,
controlată de PIF (factor inhibitor al prolactinei) şi PRF (factor
eliberator de prolactină). Prolactina reglează activitatea glandelor
mamare în timpul perioadei de alăptare. Somnul, gimnastica, sarcina,
suptul la piept, înbunătăţesc nivelul de circulare al prolactinei.
*Lobul posterior secretă hormoni, sintetizaţi în nuclei extinşi din
hipotalamusul supraoptic şi paraventricular. Aceşti hormoni sunt:
1. ADH (hormonul antidiuretic) sau vasopresina – facilitează
absorbţia de apă în tubul distal al nefronului. Eliberarea sa este
încurajată de stres, durere, o varietate de medicamente (morfină,
nicotină, babiturice, etc). Alcoolul îi opreşte din eliberare şi duce la
diureză. Vasopresina este considerată principal inhibitor, intervenind
în învăţare, memorie şi atenţie. Tratamentul cu ADH ameliorează
funcţiile mnezice la pacienţii cu demenţă, depresie şi psihoze.
2. Oxitocina – a cărei eliberare este stimulată de estrogeni, stimularea
vaginală şi a pieptului, ori de stresul psihic. Eliberarea ei este
inhibată de durerile severe, creşterea temperaturii, ori, de exemplu,
zgomote puternice. Principalul efect include expulzarea laptelui şi
contracţia muşchilor uterini în timpul naşterii.În contrast cu
vasopresina, cauzează amnezie.
3. MSH (hormonul melanocito- stimulator) – structural asemănător
cu ACTH. Eliberarea sa este reglată de dopamină şi posibil de către
factorii de inhibare/excitare MSH. Se găseşte în glanda pituitară şi
alte arii din creier, inclusiv hipotalamus şi cortexul cerebral. La
animale, are rol important în controlul pigmentaţiei. Funcţia sa
comportamentală este neclară, cu toate că ar putea avea un rol în
învăţare şi memorie. Paradoxal, MSH şi factorul inhibitor al MSH
au efecte antidepresive.
C2. Hormonii hipotalamici CAPITOLUL V
Controlează eliberarea hormonilor lobului anterior al glandei
pituitare. Aceştia controlează eliberarea hormonilor din glandele endocrine.
COMPORTAMENTUL EMOTIONAL
C3. Hormonii glandei pineale
În glanda pineală este secretată melatonina, din serotonină. Cu toate
Moto
că nu este o peptidă, melatonina are efecte endocrinologice importante, fiind
„Emoţiile sunt liantul
de asemenea implicată în regularizarea ritmului cardiac.
care ţine celulele organismului
Sinteza melatoninică este realizată regulat zi şi noapte, nivelul
împreună”. (C. Pert)
înbunătăţindu-se în timpul întunericului. Deoarece glanda pineală
transformă informaţia de pe timp de lumină în informaţie chimică conţinută
AFECTIVITATEA
în melatonină, a fost denumită „traductor neuroendocrin”.
S-a constat că unii pacienţi depresivi au pe timpul nopţii un nivel
Procesele psihice care reflectă relaţia dintre subiect şi obiect sub
scăzut de melatonină. Persoanele cu tulburări afective sezoniere, au
formă de trăiri, uneori atitudinale, poartă denumirea de procese afective.
reclamat depresii de sezon, de obicei toamna şi iarna. La aceşti pacienţi
Procesele afective au un specific anume, dar se află în relaţii de
poate avea efect fototerapia, cu lumină puternică dimineaţa, terapie ce poate
interacţiune şi interdependenţă cu toate fenomenele psihice şi procesele
fi asociată cu normalitatea şi firescul unei zile. Rolul melatoninei în
psihice – afectivitatea fiind specifică omului. Afectivitatea este considerată
tulburările de dispoziţie sezoniere nu este încă prea bine cunoscut.
ca fiind componenta bazală, infrastructurală a psihicului, dar şi nota lui
definitorie, deoarece prin afectivitate omul se diferenţiază profund de roboţi
şi calculatoare, de inteligenţa artificială.
În desfăşurarea proceselor afective – rolul determinant nu îl are
obiectul ci valoarea şi semnificaţia pe care acesta o are pentru subiect,
relaţia dintre obiect şi subiect fiind importantă.

Proprietăţile proceselor afective

1) Expresivitate – ca şi capacitate a trăirilor afective de a se
exterioriza, de a se face vizibile, de a putea fi simţite. În acest
sens vorbim de „expresii emoţionale”:
 Mimica – elementele mobile ale feţei
 Pantomimica – gestica, mers, postură

49
  Modificări de natură vegetativă – vasoconstricţie,
modificarea conductibilităţii electrice a părului,
modificarea respiraţiei
 Schimbări ale vocii – intonaţie, timbru, ,ton.
2) Polaritate – existenţa unor atitudini pozitive sau negative faţă de
un obiect, persoană, face ca procesele afective legate de acestea
să polarizeze în funcţie de trebuinţele noastre. Se manifestă în
funcţie de particularităţile situaţiei, dar mai ales în funcţie de
particularităţile persoanei.
3) Intensitate – variază în funcţie de valoarea afectivă a unei
persoane sau situaţii în raport cu trebuinţele noastre, şi cu
capacitatea afectivă a fiecăruia. Indică forţa de care dispune la un
moment dat trăirea afectivă.
4) Durata – semnifică persistenţa în timp a proceselor afective, chiar
dacă elementul care le-a provocat nu mai este prezent.
5) Mobilitatea – reprezintă trecerea de la o stare afectivă la alta sau
modificarea nivelului în interiorul aceleiaşi stări, întotdeauna
motivat.
Clasificarea proceselor afective
Criteriile după care se poate face o clasificare a lor sunt: intensitatea,
durata, complexitatea, gradul de conştientizare.
Conform studiilor efectuate de Vasile Pavelcu în funcţie de relaţia
dintre activitatea scoarţei cerebrale (centri nervoşi superiori) şi a subscoarţei
cerebrale (centri nervoşi inferiori) se întâlnesc trei categorii de procese
afective:
50
A) Procese afective primare – cu un caracter spontan, aproape de
instinctiv, sunt slab organizate, mai aproape de biologic şi mai puţin
elaborate cultural. Ele tind să scape controlului conştient, raţional:
i. Trăiri afective de provenienţă organică – cauzate de
buna sau proasta funcţionare a organelor interne;
ii. Tonul afectiv al proceselor cognitive – ca reacţii
emoţionale ce însoţesc activităţile de cunoaştere;
iii. Afectele – sunt forme afective primitive, simple,
intense, de mare intensitate, ce survin brusc (mânia,
groaza, spaima, accese de plâns zgomotos).
B) Procese afective complexe - cu un grad mai mare de
conştientizare şi intelectualizare:
iv. Dispoziţiile afective – sunt stări difuze, cu intensitate
variabilă şi durată relativă, persoana neputând preciza
pe ce fond au apărut;
v. Emoţiile curente – au orientare bine determinată de
însuşirile concrete ale situaţiilor (tristeţea, simpatia,
antipatia, plăcerea, speranţa). Există patru emoţii de
bază: frica, furia, bucuria, tristeţea;
vi. Emoţiile superioare – sunt legate de activitatea pe
care o desfăşoară persoana, ele se supun în mai mare
măsură învăţării, existând chiar o formă de învăţare
numită învăţare afectivă. Presupun evaluări şi
acordări de semnificaţii.
C) Procese afective superioare – se caracterizează printr-o mare
restructurare şi raportare valorică, situată nu la nivel de obiect (ca cele
primare), de activitate (ca cele complexe), ci la nivel de personalitate,
depăşind prin conţinutul şi structura lor stările emoţionale disparate şi
tranzitorii :
  Sentimentele – trăiri afective intense, de lungă durată
stabile, datorită cărora putem anticipa conduita afectivă a
individului: dragostea, ura, gelozia, invidia, admiraţia,
îndoiala, recunoştinţa:
- sentimente intelectuale;
- sentimente estetice;
- sentimente morale;
- sentimentul Eu-lui;
- sentimente sociale şi psihosociale.
 Pasiunile – sentimente ce antrenează întreaga
personalitate, au o intensitate foarte puternică şi
generalitate mare; sunt durabile şi complexe:
- pasiuni lucide, nobile
- pasiuni oarbe
Rolul proceselor afective
Funcţia esenţială a proceselor afective ca şi a expresiilor lor este
aceea de a pune organismul în acord cu situaţia, deci de a adapta, de a regla
conduita umană din punct de vedere energetic şi direcţional.
Se poate spune că:
- emoţiile sunt cele care organizează conduita umană – prin
mobilizarea întregului organism, prin punerea lui în acord cu situaţia;
- emoţiile sunt cele care dezorganizează conduita umană – prin
starea de agitaţie difuză, prin intensitatea şi desfăşurarea lor tumultoasă ;
- procesele afective îndeplinesc un rol major în susţinerea energetică
a activităţilor umane, ele potenţează şi condiţionează acţiunile.
INTELIGENŢA EMOŢIONALĂ
Multă vreme psihologia nu a ştiut aproape nimic despre mecanica
emoţiilor. În ultimii 20 de ani, în urma progreselor neurobiologice s-a
înteles mai clar felul cum funcţionează emoţiile, acest lucru aducând în prim
51
plan noi remedii pentru crizele emoţionale colective. În viaţa de zi cu zi,
oamenii cu un Q.I. ridicat s-a întâmplat să nu facă faţă greutăţilor, în timp
ce alţii cu un Q.I. modest să se descurce surprinzător de bine.
Factorul care face diferenţa dintre ei se pare că este adesea
capacitatea numită inteligenţă emoţională, care include autocontrolul, zelul,
perseverenţa şi capacitatea de automotivare. Toate aceste aptitudini pot fi
insuflate copiilor (deci pot fi învăţate), fapt care dă o şansă mai mare de
reuşită în viaţa individului, independent de potenţialul intelectual primit pe
linie genetică. În lumea de azi, inteligenţa emoţională poate fi un element
esenţial al legăturii dintre sentimente, caracter şi instincte morale. Cei care
sunt sclavii impulsurilor (cei lipsiţi de autocontrol) au mult de suferit din
punct de vedere moral. Capacitatea de a controla impulsurile stă la baza
voinţei şi a caracterului, iar rădăcina altruismului se găseşte în empatie
(capacitatea de a citi emoţiile celorlalţi).
Există dovezi că sentimentele sunt cele mai importante resurse cu
care este înzestrată fiinţa umană; ele ne dau conştiinţă de sine, nevoia
autoconservării, ne ajută să ne cunoaştem pe noi înşine şi pe ceilalţi, ne
spun care sunt lucrurile esenţiale în viaţă.
Majoritatea oamenilor, ca urmare a educaţiei primite sunt predispuşi
să venereze intelectul şi să desconsidere emoţiile. Dar, oricât de inteligenţi
am fi, fără o conştientizare a emoţiilor noastre, fără o recunoaştere şi
evaluare a sentimentelor şi fără un comportament pe măsura acestor
sentimente nu putem avea relaţii armonioase cu ceilalţi oameni, nu ne vom
putea croi un drum în viaţă. Se poate spune că atunci când, instinctiv,
ascultăm ce ne spune inima nu greşim cu nimic, deşi avem senzaţia că,
procedând astfel, greşim.
Termenul de „inteligenţă emoţională” a fost formulat pentru prima
dată în anul 1985, în Statele Unite, şi de atunci a căpătat tot mai multe
nuanţe. Inteligenţa emoţională se construieşte pe motivaţie, pe stima de sine,
priveşte capacitatea de empatie a oamenilor, şi implică aptitudini sociale.
Acest tip de inteligenţă intervine în dirijarea relaţiilor interpersonale,
referindu-se la măsura în care o persoană este capabilă să cunoscă şi să
înţeleagă emoţiile altora. Totodată, intervine sub forma abilităţii de a
conştientiza probleme şi de a găsi soluţii, ori a posibilităţii de a ne „ajusta
gîndurile, emoţiile şi comportamentul pentru a schimba situaţia şi condiţiile”
(M.Roco).
Cele două minţi: emoţională şi raţională
Nucleul amigdalian – sediul tuturor emoţiilor
De-a lungul evoluţiei, creierul a crescut de la bază spre vârf, centrii
superiori dezvoltându-se mai târziu ca o prelucrare a celor de jos, mult mai
vechi. Creierul primitiv nu ajută la gândire sau la învăţare, el este programat
dinainte să regleze funcţionarea corpului ca atare şi să reacţioneze pentru a
asigura supravieţuirea.
Din forma cea mai primitivă a creierului, trunchiul creierului, au
apărut centrii emoţionali, deci a existat un creier emoţional cu mult înainte
să existe cel raţional. Cea mai veche rădăcină a vieţii noastre emoţionale stă
în simţul olfactiv (lobul olfactiv), deoarece, în vremurile primitive, mirosul
era un simţ de o importanţă capitală pentru supravieţuire. Ulterior, a apărut
la primele mamifere sistemul limbic sau creierul emoţional, dispus în jurul
trunchiului cerebral şi care pe măsura evoluţiei şi-a rafinat două instrumente
52
extrem de eficiente: învăţatul şi memoria. La om s-au dezvoltat emisferele
cerebrale şi neocortexul, care reprezintă creierul raţional. Acesta a reuşit să
asigure o mai bună adaptabilitate şi supravieţuire prin crearea de strategii şi
planificări pe termen lung, a permis nuanţări în viaţa emoţională. Datorită
faptului că zonele emoţionale sunt rădăcina de la care s-a dezvoltat noul
creier, acest lucru dă o putere enormă centrilor emoţionali, putând astfel să
influenţeze restul creierului - inclusiv a centrilor nervoşi.
D. Goleman a fost preocupat de studiul creierului, creativităţii şi
comportamentului. În viziunea acestuia, constructele ce compun această
formă a inteligenţei sunt :
- conştiinţa de sine - încrederea în sine;
- auto-controlul - dorinţa de adevăr, conştiinciozitatea,
adaptabilitatea, inovarea;
- motivaţia - dorinţa de a cuceri, dăruirea, iniţiativa, optimismul;
- empatia - a-i înţelege pe alţii, diversitatea, capacitatea politică;
- aptitudinile sociale - influenţa, comunicarea, managementul
conflictului, conducerea, stabilirea de relaţii, colaborarea, cooperarea,
capacitatea de lucru în echipă.
Conştientizarea emoţiilor
O componentă esenţială a inteligenţei emoţionale constă în capacitatea
de a conştientiza emoţiile proprii şi de a depune efort în schimbarea
emoţiilor negative; de a simţi sentimentele (frică, bucurie, furie, tristeţe) şi
senzaţiile corporale aferente (tensiune, destindere, prospeţime, căldură,
culoare, zgomote, contactul pielii etc.), de a fi conştient de toate aceste
senzaţii şi sentimente.
Potrivit cercetărilor efectul emoţiilor asupra gândirii este mai mare
în situaţii complexe, neobişnuite. Înainte s-a crezut că dacă ne implicăm mai
mult într-un proces de gândire, emoţiile nu ne influenţează atât de mult ca în
cazuri în care luăm o decizie simplă. Cercetările arată că exact contrariul
este adevărat. În situaţii neobişnuite suntem mai deschişi la influenţa
dispoziţiei emoţionale. Aşadar dispoziţia noastră emoţională are mai mare
influenţă asupra modului nostru de a gândi când vorbim despre noi înşine,
despre relaţia noastră de cuplu sau despre viitorul nostru – toate fiind
subiecte mult mai complexe decât un simplu calcul de exemplu.
Gestionarea emoţiilor
Gestionarea emoţiilor constituie o componentă esenţială a
inteligenţei emoţionale. Presupune deopotrivă conştientizarea, înţelegerea,
exprimarea adecvată a emoţiilor, autocontrol, capacitatetea de automotivare
şi utilizarea emoţiilor în planificare, luarea deciziilor şi muncă inovativ-
creativă.
Exprimarea emoţiilor
Studiile arată că exprimarea emoţiilor într-o manieră echilibrată are
efect benefic asupra sănătăţii fizice şi mentale. Aceasta înseamnă:
- capacitate de a face diferenţă între emoţii şi gânduri. „Am o presimţire
că nu voi reuşi” este un gând, iar „Mi-e frică” este emoţie;
- capacitatea de a exprima propriile emoţii în loc de caracterizarea
celorlalţi sau a situaţiei. În loc de „Este ridicol” mai degrabă „Sunt
nerăbdător”, în loc de „Eşti un dobitoc, un nesimţit” „Sunt foarte trist”.
- asumarea responsabilităţii pentru emoţiile proprii. Nu - „El se
comportă în aşa fel încât tot timpul mă simt gelos”, ci - „Sunt gelos”.
(Salovey, 2001)
Influenţarea emoţiilor proprii
În urma unor situaţii stresante, la anumite persoane se creează o
„spirală neurotică”, gândurile şi emoţiile depresive se intensifică în continuu,
iar problemele cele mai mici capătă nişte dimensiuni uriaşe. În cazul acesta
există distorsiuni de gândire care produc emoţii negative. Aceste erori de
gândire sunt:
• suprageneralizarea – „Pe mine nu mă iubeşte nimeni”;
• concentrarea asupra aspectelor negative din trecut sau din prezent;
• gândirea de tip „totul sau nimic” – „Dacă nu reuşesc la examen, îmi
distrug toată viaţa”;
• desprinderea unor concluzii pripite (prin citirea gândurilor) - „Desigur
că nu mă place, azi nu mi-a zâmbit”;
53
• catastrofizarea, cerinţele absolutiste – „Trebuie să mă aprecieze toată
lumea”;
• etichetarea – „Nu sunt bun de nimic”.
Pentru a ieşi din spirala neurotică este necesar să depunem efort
pentru a conştientiza gândurile iraţionale care produc emoţii negative şi să
le înlocuim cu gânduri raţionale. Odată cu conştientizarea sentimentului de
furie avem posibilitatea de a-l transforma, ajungand astfel la o rezolvare
productivă a situaţiei. Utilizarea emoţiilor în mod productiv este o
aptitudine majoră ce se referă la cultivarea stării de optimism şi speranţă.
Optimismul, ca şi speranţa înseamnă un orizont de aşteptare conform căruia,
în general, lucrurile se rezolvă până la urmă, în ciuda obstacolelor şi
frustrărilor.
Empatia - capacitatea de a şti ce simt ceilalţi - are un rol foarte
important în zone vaste ale vieţii, de la succesul în carieră la afecţiunea
părintească, de la compasiune la acţiunea politică. Absenţa empatiei poate
conduce la grave probleme, lipsa ei a fost detectată la psihopaţii criminali,
la violatori şi la cei care molestează copiii. Aceştia par a fi incapabili să
înţeleagă sentimentele victimelor, ei privesc întâmplările doar printr-o sticlă
a propriei gândiri perverse, fără a conştientiza durerea psihică sau fizică a
celor agresaţi. Unele semne ale empatiei se pot observa încă din cea mai
fragedă copilărie. Abia la câteva luni copilul începe să plângă atunci când
vede un alt copil plângând, după primul an deja încearcă să aline durerea
celuilalt, oferindu-i obiecte dragi (ursuleţul preferat), la doi ani deja începe
să înţeleagă sentimentele celorlalţi, conştientizează că celălalt copil are
mândria lui, şi acordarea totală a atenţiei nu este neapărat cea mai bună
soluţie de a le face să înceteze plânsul. La începutul perioadei preşcolare (3
ani) copilul începe să facă distincţie între cei din jurul lui în raport cu
sensibilitatea personală şi cu necazurile altora, începe să conştientizeze abil
şi să se manifeste în acord cu ceilalţi. În perioada preşcolară copiii încep să
manifeste un nivel mai avansat al empatiei, ei încep să înţeleagă o supărare
dincolo de situaţia imediată şi să perceapă starea. Situaţia cuiva poate avea
o sursă de nemulţumire cronică. Astfel, ei devin înţelegători faţă de un
întreg grup, cum ar fi cei săraci, cei oprimaţi sau cei marginalizaţi.
În cazul în care mintea raţională înseamnă cuvinte, emoţiile
înseamnă nonverbal. Astfel capacitatea de interpretare a mesajelor
nonverbale are un rol important în educarea empatiei şi în dezvoltarea
inteligenţei emoţionale. În urma unor testări efectuate pe un grup de 101
copii, cei care au dovedit o oarecare aptitudine pentru identificarea
sentimentelor nonverbale erau printre cei mai îndrăgiţi la şcoală şi mai
stabili din punct de vedere emoţional. Tot ei s-au descurcat cel mai bine la
şcoală, deşi în medie nivelul lor de inteligenţă nu era mai ridicat decât al
copiilor care au dovedit o mai mică aptitudine în interpretarea mesajelor
nonverbale. Acest lucru sugerează că empatia ajută la o mai mare eficienţă
şi în privinţa şcolii sau doar îi determină pe profesori să îndrăgească mai
tare aceşti copii. Studii făcute de Marian Radke –Yarrow şi Carolyn Zahn-
Waxler arată că o mare parte dintre diferitele abordări empatice au o
legătură strânsă cu disciplina impusă de părinţii copiilor. S-a constatat că
sunt mai empatici acei copii a căror disciplină presupune atragerea atenţiei
asupra faptului că un anumit comportament al lor îi afectează pe ceilalti. De
exemplu, în loc să li se spună ”Urât din partea ta!” li se spune “ Uite ce tare
ţi-ai supărat colegul.”
S-a mai constatat că empatia copiilor este formată şi prin observarea
reacţiilor altora, atunci când aceştia suferă, imită ceea ce vad, astfel îşi
dezoltă un repertoriu empatic reactiv, în special ajutându-i pe cei care sunt
necăjiţi.
Empatia este considerată rădăcina altruismului, unele cercetări
efectuate în Germania şi S.U.A. au arătat că, pe măsură ce oamenii sunt mai
empatici, ei favorizează mai mult principiile morale.
În procesul de dezvoltare umană, de educare şi suport la adresa celor
ce au impact direct asupra copiilor, de la cele mai fragede vârste, empatia
este o calitate de preţ, care facilitează comunicarea interumană şi duce la
scăderea anxietăţii în situaţii stressante.
54
Motivarea de sine
Capacitatea de automotivare înseamnă capacitatea de a menţine o
stare emoţională care favorizează productivitatea şi succesul. Inteligenţa
emoţională presupune capacitatea de a controla şi a amâna impulsurile
pentru un beneficiu mai mare sau mai important. Ceea ce pare să-i despartă
pe cei din vârf de ceilalaţi cu capacităţi egale este măsura în care au fost în
stare să persevereze în ceea ce au făcut într-un mod asiduu. Această
perservenţă depinde de anumite trăsăsturi emoţionale precum entuziasmul,
optimismul în faţa obstacolelor. Relevant în acest sens este un studiu
realizat de sociologul Sanford Dorenbusch cu privire la diferenţele existente
între liceenii americani şi cei de origine asiatică pe criteriul performanţei
academice: aceştia din urmă au rezultate mai bune întrucât petrec cu 40%
mai mult timp la pregătirea lecţiilor. Părinţii acestor copii sunt de părere că
orice copil se poate descurca bine la şcoală dacă depune efortul cuvenit.
Astfel că „dacă n-ai luat note bune soluţia este să înveţi mai mult seara şi
dacă tot nu reuşeşti, să te trezeşti mai devreme dimineaţa ca să mai înveţi
puţin” (Goleman). Putem spune că, în acest caz, motivaţia puternică îşi are
sorgintea într-o cultură etică a muncii.
Cel mai cunoscut experiment al motivării de sine este testul prăjiturii.
Mai precis, unor copii de 4 ani li se face următoarea propunere: poţi primi o
prăjitură acum, în acest moment, sau dacă aştepţi câteva minute (până
experimentatorul face, chipurile, nişte comisioane) vei putea primi două
prăjituri. Pentru un copil de 4 ani este, evident, o încercare foarte grea
această luptă dintre impuls şi abţinere, însă concluziile experimentului
indică faptul că de această alegere poate depinde în mare măsură destinul
viitorului adult. Copiii experimentului au fost urmăriţi în evoluţia lor peste
12 ani şi s-a observat că aceia care au rezistat impulsului (folosindu-se
evident de soluţii deosebit de creative: unii şi-au acoperit ochii pentru a nu
mai vedea prăjitura, alţii au stat cu mâinile bine ţinute în poală, alţii au
cântat şi s-au jucat până au obosit de tot şi au adormit) au devenit
adolescenţi foarte competenţi social: rezistenţi la frustrare, eficienţi, siguri
de sine, adaptabili, cu iniţiativă. Aceia dintre ei care au înşfăcat din prima
prăjitura (aproximativ o treime), au dat dovadă de mai puţine calităţi: timizi, 16. Mă prezint celorlalţi într-o manieră care lasă o impresie bună despre mine.
17. Când sunt într-o stare sufletească pozitivă îmi este uşor să rezolv probleme.
încăpăţânaţi şi indecişi, nemulţumiţi de frustrări, dădeau înapoi sau se 18. Recunosc emoţiile pe care le trăiesc alţii doar uitându-mă la expresiile de pe feţele lor.
blocau în faţa stresului, iritabili, certăreţi. S-a observat, de asemenea, că 19. Cunosc motivul pentru care trec de la o emoţie la alta.
modul în care faci faţă acestui test la 4 ani este un indicator mai puternic 20. Când sunt într-o stare de spirit bună, sunt capabil să produc idei noi.
21. Îmi controlez emoţiile.
pentru evoluţia ulterioară a copilului decât reuşita la testele de inteligenţă. 22. Îmi recunosc cu uşurinţă emoţiile pe care le trăiesc.
În esenţă, aceste experimente şi studii ne relevă cât de importantă 23. Mă motivez în ceea ce fac imaginându-mi că voi obţine rezultate bune.
24. Le fac altora complimente atunci când au făcut ceva bine.
este această capacitate de automotivare în reuşita noastră în viaţă.
25. Îmi dau seama de mesajele non - verbale pe care ceilalţi le transmit.
Automotivarea este o metacapacitate care determină cât de bine sau cât de 26. Când cineva îmi povesteşte un eveniment important al vieţii sale aproape că simt că
rău sunt oamenii în stare să-şi utilizeze capacităţile mintale. am trăit eu evenimentul respectiv.
27. Când simt o schimbare a emoţiilor, am tendinţa să vin cu idei noi.
28. Când mă aflu în faţa unei provocări, renunţ deoarece cred că voi da greş.
Aplicaţii practice 29. Ştiu ce simt ceilalţi doar uitându-mă la ei.
30. Îi ajut pe ceilalţi să se simtă mai bine atunci când sunt “dărâmaţi”.
31. Folosesc stările sufleteşti pozitive pentru ca să mă ajut să perseverez în faţa
Scala de inteligenţă emoţională (SIE) obstacolelor.
(Schutte et al. 1998) 32. Pot spune cum se simt oamenii din tonul vocii lor.
33. Îmi este dificil să înţeleg de ce oamenii simt ceea ce simt.
Mai jos sunt prezentate o serie de propoziţii care descriu stări şi
comportamente pe care oamenii le au în viaţa de zi cu zi. Citiţi-le pe rând, indicând
Itemii pentru fiecare subscală:
gradul dumneavoastră de acord pentru fiecare dintre ele. Marcaţi răspunsul
– subscala evaluarea emoţiilor (EvE): 18, 25, 29, 19, 5, 32, 22, 15, 9
dumneavoastră încercuind unul dintre numerele de pe scala 1–5.
– subscala reglarea emoţiilor personale (REP): 10, 3, 23, 14, 21, 12, 28, 2, 31
1 2 3 4 5
– subscala reglarea emoţiilor celorlalţi (REC): 11, 4, 13, 30, 26, 6, 24, 16, 1, 8, 33
Dezacord Dezacord Mediu Acord Acord
– subscala utilizarea emoţiilor (UE): 20, 7, 27, 17
puternic parţial (50 %) parţial puternic
Abilli LOT LOT PE SEXE
1. Ştiu când să vorbesc celorlalţi despre problemele personale.
t TOTAL
2. Când sunt în faţa unor obstacole, îmi amintesc că şi altădată m-am confruntat cu
Emoţ. Fete (N=126) Băieţi (N=82)
situaţii asemănătoare pe care le-am depăşit.
Studenţi(N=208)
3. Mă aştept să mă descurc bine în marea majoritate a lucrurilor pe care le fac.
4. Celorlalţi le este uşor să aibă încredere în mine. σ σ 
5. Îmi este dificil să înţeleg mesajele non- verbale ale celorlalţi.   E  σ σE σ σE
6. Unele din evenimentele majore din viaţa mea m-au determinat să reanalizez ceea ce
este important şi ceea ce nu este important. REP 2,69 5,25 2,57 –– –– –– – – –
7. Când starea de spirit mi se schimbă, văd noi posibilităţi. – – –
8. Consider emoţiile ca fiind unul din lucrurile care îmi fac viaţa să merite trăită. EvE 32,50 4,98 2,53 –– –– – – – –
9. Sunt conştient de emoţiile mele atunci când le trăiesc. – – – –
10. În general mă aştept să se întâmple lucruri bune. REC –– –– –– 40,33 5,39 2,90 36,32 5,39 2,90
11. Îmi place să îmi împărtăşesc emoţiile cu ceilalţi. UE – –– –– 15,12 2,73 1,47 14,34 2,73 1,47
12. Când trăiesc o emoţie pozitivă ştiu cum să o fac să dureze. –
13. Pun la cale evenimente care ştiu că plac altora. T –– –– –– 123,9 13,52 5,23 118,28 13,52 5,25
14. Caut activităţi care mă fac fericit. 0
15. Îmi dau seama de mesajele non – verbale pe care eu le transmit altora.
55
 Pentru a putea interpreta scorurile scalelor, se transforma acestea in cote T, folosind alcool, devin comportamente comune. Astfel, omul modern devine
formula vulnerabil la o nouă categorie de boli, cu etiologie plurifactorială, în care
T=50 + 10 (x-m)/s unde: stilul de viaţă joacă un rol proeminent. Acest fapt le-a conferit bolilor
x = scorul brut al scalei; cardiovasculare, cancerului, diabetului, sindromului imuno-deficient
m () = media scalei; achiziţionat, numele de “boli ale civilizaţiei”. (A. Băban)
Stilul de viaţă defineşte totalitatea deciziilor şi acţiunilor voluntare
s (σ) = abaterea standard a scalei.
care afectează starea de sănătate.
Stilul vieţii reprezintă un set de convingeri pe care ni-l formăm în
CAPITOLUL VI general în primii ani de viaţă, în copilăria timpurie. Este ca un fel de linie
ghid a vieţii cu ajutorul căreia găsim soluţii pentru problemele cu care ne
COMPORTAMENTE CU RISC PENTRU SĂNĂTATE confruntăm. Astfel ajungem ca adulţi să luăm o serie de decizii ce au la
bază metode de operare învăţate înca din copilărie. Stilul vieţii s-a format,
Moto: în copilărie, ca urmare a interacţiunilor cu părinţii, fraţii, cei din jur şi din
“Fiecare om este observarea şi interpretarea subiectivă a relaţiilor dintre oameni.
autorul propriei sănătăţi sau Stilul vieţii este o constantă, nu se schimbă decât în urma unui
boli” (Buddha) eveniment major perceput în viaţa noastră.
Factorii comportamentali ai stilului de viaţă sunt:
Conceptul de stil de viaţă  factori de risc pentru îmbolnăviri, răniri şi morţi
Prevalenţa şi natura bolilor s-a modificat semnificativ de-a lungul premature (fumat, alcool, consum de droguri, conducerea
secolului XX. Dacă la începutul secolului XX cele trei cauze majore de autovehiculelor cu viteză excesivă şi/sau fără centuri de
mortalitate erau pneumonia, tuberculoza şi gastroenteritele, în prezent siguranţă, relaţii sexuale neprotejate etc.) – conduc la un
asistăm la o modificare radicală a cauzelor de deces. Bolile cardiovasculare, stil de viaţă patogen sau negativ;
cancerul, diabetul, accidentele iau locul bolilor microbiene şi infecţioase.  factori protectori ai stării de sănătate (practicarea
Schimbarea se datorează pe de o parte succeselor medicinei moderne în regulată a exerciţiilor fizice, alimentaţie raţională, suport
combaterea bolilor infecţioase, iar pe de altă parte schimbărilor în stilul de social etc.) – constituie un stil de viaţă imunogen sau
viată. pozitiv.
Modificările sociale rapide rezultate din dezvoltarea economică, Din punctul de vedere al frecvenţei şi intensităţii, comportamentele
industrializare şi urbanizare, destructurarea tradiţiilor şi coeziunii familiale, stilului de viaţă nesănătos pot fi în exces (fumat, consum de alcool etc.) sau
bombardarea informaţională, caracterul intempestiv şi imprevizibil al în deficit (exerciţiu fizic, somn, relaxare etc.).
multor evenimente, au erodat rezistenţa individului la multiplele solicitări
psihosociale la care este supus. Totodată s-a impus un nou stil de viaţă în
care sedentarismul, supraalimentaţia, fumatul, munca hectică, consumul de
56
 Componentele stilului de viaţă Pe langa formele de comportamente adictive de modă veche astazi
Rolul factorilor comportamentali în etiologia, evoluţia şi recuperarea au aparut forme noi sau forme modificate: adictia faţă de shopping, de sex,
din boală este astăzi tot mai clar precizat şi înţeles. Peste 50% din cauzele de internet, sporturi extreme, extremisme politice, muncă etc. Este greu să
de mortalitate din ţările dezvoltate se datorează factorilor comportamentali. rezişti într-o lume în care criteriile, valorile nu se stabilesc din afara, ci din
interior. De aceea, este important să te cunoşti, să reflectezi asupra ofertei,
Tabel 1. Cauzele de mortalitate din ţările dezvoltate asupra ispitelor vieţii, pentru a trăi echilibrat.
Sociologul francez, Alain Ehrenberg, susţine că individul modern se
Cauză din total Procent confruntă cu o serie de dificultăţi specifice societaţii moderne, care
Stil de viaţă 50 % generează depresie, nelinişte, indecizie. Dependenţa, pentru el, reprezintă
Factori biologici 25 % noi stiluri de viaţă, care nu duc la echilibrul persoanei, ci la înstrăinarea de
Factori de mediu 15 % sine şi la tulburări de identitate. Apelul la dependenţe pentru a traversa
Sistem medical 10 % viaţa este un mod prin care ne recunoaştem slăbiciunea.

Organizaţia Mondială a Sănătăţii (OMS) Modele şi factori care influenţează stilul de viaţă

Într-un studiu realizat de Alameda California, ce a luat în observaţie  Modelul învăţării sociale (Bandura): comportamentele sunt
7.000 de subiecţi pe care i-a urmărit timp de 8 ani, s-au identificat şapte învăţate prin imitare. În acest sens un rol important îl are mass
caracteristici comportamentale ce reduc semnificativ riscul pentru media şi mesajele publicitare.
îmbolnăviri:
- a nu fuma (şi a nu fi fost fumător)  Modelul convingerilor despre sănătate (Rosenstock, Becker):
- activitate fizică regulată autorii acestui model susţin că persoana adoptă sau nu un
- menţinerea greutăţii potrivite comportament de risc în funcţie de percepţia sa asupra
- evitarea gustărilor între mese (cu excepţia fructelor) comportamnetului respectiv. Aceste percepţii vor determina intenţia
- mic dejun regulat care declanşează comportamentul sanogen sau patogen.
- 7-8 ore somn pe noapte
- consum moderat de alcool.
Studiul a estimat că o persoană în vârstă de 45 ani care practică şase-
şapte comportamente drept obişnuinţe, va avea o speranţă de viaţă cu 11 ani
mai mare decât cea care practică doar unul-trei comportamente.
Organizaţia Mondială a Sănătăţii estimează că procentul de 50% din
totalul deceselor datorare stilului de viaţă, ar putea fi evitat prin modificarea
stilului de viaţă.
57
 Comportament
de risc 5. Promovarea factorilor de protecţie diminuează efectul factorilor de
risc
Vulnerabilitate 6. Prevenţia eficientă solicită intervenţii coordonate în domenii diferite
personală 7. Acţiunile de combatere a factorilor de risc trebuie să fie iniţiate
înaintea instalării disfuncţiilor/bolii
Comportament
8. Programele de prevenţie trebuie să încorporeze datele cercetărilor
Severitatea bolii Intenţie sănătos
din domeniu
9. Programele de prevenţie trebuie să vizeze în aceeaşi măsura efectele
de scurtă durată cât şi cele de lungă durată
Autoeficacitate 10. Programele de prevenţie trebuie adaptate la tipul şi nivelul de
intervenţie.

Cost / beneficii
comportament sănătos
Fig. 1. Modelul convingerilor despre sănătate (Rosenstock; Becker)
Tipuri de prevenţie
Programele de promovare a sănătăţii vizează reducerea
comportamentelor de risc şi încurajează practicarea comportamentelor
protective (exerciţiul fizic, relaxare, etc.). Programele de prevenţie trebuie
să respecte anumite principii care trebuie adaptate nivelului şi tipului de
program preventiv.
Principiile programelor de prevenţie
1. Tulburările clinice sunt determinate de relaţii complexe cu factorii
de risc
2. Expunerea la mai mulţi factori are efecte cumulative şi interactive
3. Boli/disfuncţii diferite au factori de risc similari
4. Importanţa factorilor de risc diferă în funcţie de stadiul de dezvoltare
a persoanei
Nivele de realizare a programelor de prevenţie
 Guvern - măsuri legislative şi politici sanitare
 Comunitate - măsuri la nivelul unui judeţ, oraş, cartier
 Organizaţii - măsuri la nivelul instituţiilor, şcolilor, organizaţiilor
profesionale
 Grup - adolescenţi, soldaţi, prizonieri, abuzatori
 Individual
Tipuri de programe de prevenţie:
 Primară - intervenţii la nivel populaţional, înainte ca orice
disfuncţie sau tulburare să se manifeste;
 Secundară - identificarea grupurilor, situaţiilor de risc şi acţionarea
asupra lor în scopul reducerii riscului de apariţiei a bolii;
 Terţiară - se realizează în mediul clinic, prin abordarea factorilor
de risc la persoanele bolnave, în scopul preveniri recăderilor şi
cronicizării bolii şi a unei recuperări mai rapide.

58
 Modele de educaţie pentru sănătate transmiterea de informaţii; pregătirea pentru schimbare şi schimbarea
 Educaţia pentru sănătate implică: propriu-zisă, iar recăderile trebuie asistate prin metode specifice.
1. Conştientizarea că anumite comportamente reprezintă un risc pentru
sănătate
2. Cunoştinţe despre comportamentele de risc menţinere
3. Atitudine negativă faţă de comportamentele de risc
4. Persuasiune - informaţii pe diferite canale şi în momente diferite
pentru a menţine atitudinea de respingere a comportamentelor de
acţiune
risc
5. Comportament sanogen pregătire
6. Menţinerea comportamentelor sanogene
7. Prozelitism - convingerea altor persoane de beneficiile adoptării contemplare
comportamentelor sanogene.

precontemplare
 Teoria difuzării informaţiei şi comunicării (Rogers, 1983). Modelul
descrie opt condiţii prin care mesajele despre sănătate devin eficiente.
Modelul celor “8P”
- Pervaziv
- Popular
- Personal
- Participativ Definirea şi identificarea dependenţelor
- Pasionant Termenul de dependenţă este definit ca fiind o relaţie dăunătoare cu
substanţe şi comportamente care pervertesc mintea şi care au repercusiuni
- Practic
negative asupra vieţii.
- Persuasiv Dependenţele se manifestă, cel mai adesea, în cazul acelor persoane
- Profitabil predispuse la respectiva boală printr-o combinaţie a structurii lor genetice şi
a stilului de viaţa pentru care optează.
 Modelul stadiilor schimbării (Prochaska, Di Clemente, 1984) descrie Dependenţele sunt recunoscute drept boli cronice, progresive şi
etapele în care se pot situa persoanele; în faza de precontemplare, nu se mortale, atunci când nu sunt tratate.
ia în considerare schimbarea, fiind astfel necesară conştientizarea
comportamentului de risc; în cea de contemplare, este necesară

59
 Dependenţa se instalează la nivel:
 Fizică caracterizată prin:
- simptome ale toleranţei (nevoia de a creşte cantitatea de
substanţă consumată, în vederea obţinerii efectului dorit)
şi sevrajului (reacţii fiziologice neplăcute care apar atunci
când scade concentraţia sanguină a substanţei
administrate pe o perioadă lungă de timp şi care
determină persoana să ia substanţa pentru a îşi ameliora
simptomele);
- dorinţa de a consuma o substanţă;
- scăderea capacităţii de a controla comportamentul legat
de consumul substanţei respective (un pattern de uz
compulsiv);
 Psihică caracterizată prin:
- „craving" sau dorinţa intensă de administrare continuă a
unei substanţe pentru a obţine un efect dorit (plăcere) sau
pentru evitarea unui disconfort psihic atunci când nu se
consumă substanţa respectivă (anxietate, iritabilitate,
insomnii, nelinişte, depresie).
Un alt termen pentru dependenţă este cel de addicţie, definită de
Jaffe (1975) ca fiind „un comportament de utilizare compulsivă a unei
substanţe şi tendinţă la recădere după sindromul de abstinenţă".
ALCOOLUL
Mulţi dintre noi suntem consumatori de alcool, ceea ce poate fi un
semn de bună integrare socială şi în nici un caz nu unul de boală. Nici
cantitatea sau frecvenţa consumului nu reprezintă un criteriu de diagnostic,
toleranţa la alcool variind enorm de la un individ la altul.
Această deplasare de la uz la abuz a consumului de alcool
marchează încadrarea lui – în caz de consum moderat – un factor de
60
protecţie înpotriva infartului miocardic, iar în caz de consum exagerat o
cauză importantă de îmbolnăvire, dar şi de comportament antisocial.
Conform American Psychiatric Association în “Diagnostic and
Statistical of Manual of Mental Disorders”, abuzul reprezintă: un mod
maladaptativ de uz al alcoolului, care duce la degradare sau suferinţă
semnificative clinic, manifestate prin unul sau mai multe dintre următoarele:
1. Uz recurent al alcoolului, care duce la neîndeplinirea unor obligaţii
de rol major la muncă, şcoală sau acasă (absenţe repetate,
performanţă necorespunzătoare la muncă, etc.);
2. Folosirea recurentă a alcoolului în situaţii în care aceasta este
primejdioasă fizic (conducerea automobilului în stare de ebrietate);
3. Probleme legale recurente legate de alcool (amenzi, arestări pentru
tulburarea liniştii publice);
4. Continuarea uzului substanţei în pofida unor probleme sociale sau
interpersonale recurente, cauzate sau exacerbate de băutură (certuri
cu membrii familiei, bătăi, etc.) (DSM IV).
Efectele psihologice şi somatice ale alcoolului
În perceperea populaţiei alcoolul este un stimulent, însă
farmacologii îl clasifică în rândul substanţelor psihoactive cu rol inhibitor
asupra scoarţei cerebrale.
Consumat moderat alcoolul nu atrage tulburări psihice ori somatice
(excepţie făcând bolnavii cu ulcer gastric, hepatită cronică, etc.).
Dozele crescute, corespunzătoare unei alcoolemii de peste 200-400
mg % conduc la apariţia intoxicaţiei etilice (beţia), ce poate merge până la
comă sau chiar deces.
Corelaţii între alcoolemie (concentraţia de alcool în sânge)
exprimată în mg/dl şi efectele corespunzătoare:
 5-15 – euforie, dezinhibiţie
 20-30 – performanţă motorie încetinită şi abilitate de gândire
descrescută
  30 – 80 – creşteri ale problemelor motorii şi cognitive Sistemul Tulburarea coordonării motorii Depresie
 80 – 200 – încoordonare, erori de judecată, dispoziţie labilă, nervos Demenţă
cogniţie deteriorată central Apnee în somn Neuropatie periferică
 200 – 300 – nistagmus, vorbire neclară, blackout-uri; Lărgirea circumvoluţiunilor
corticale frontale
 peste 300 – comă, semne vitale alterate, posibil deces Accident hemoragic
cerebral
Simptome neuropsihice în alcoolism Sistemul Creşterea riscului de
Tulburări cognitive – deteriorarea memoriei, atenţiei, amnezie, delir, imun infecţii
halucinaţii, demenţă Descreşterea
Tulburări afective – iritabilitate, anxietate, afecte (plâns, ţipete) polimorfonuclearelor
Descreşterea imunităţii
Tulburări comportamentale – somnolenţă/insomnie, agitaţie
mediate celular
psihomotorie, delirum tremens Descreşterea limfocitelor T
Tulburări neurologice – tremor fin la extremităţi Afectarea fagocitării
Sistemul Creşterea corticosteroizilor Testosteron scăzut
endocrin plasmatici Atrofie testiculară
Tabel 2. Efectele alcoolului asupra diverselor organe şi aparate (Buşoi) Creşterea catecolaminelor Amenoree, anovulaţii
plasmatice
Ficatul Ficatul gras Ciroza
Afectare Efect acut Efect cronic
Mărirea ficatului Carcinom hepato-celular
Sistemul Întârzierea golirii gastrice Carcinom esofagian Hepatita alcoolică
gastro- Reflux gastroesofagian Gastrită atrofică cronică Inimă Creşterea moderată a HTA HTA
intestinal Injurii asupra mucoasei gastrice Carcinom gastric Sindromul „Holiday heart" Cardiomiopatie
Scăderea dizaharidelor
Muşchi Creşterea şanselor de injurii Miopatie alcoolică cronică
Inflamaţia esofagiană
musculare
Recidivă ulceroasă
Necroză musculară acută
Nutriţională Interferenţa cu metabolismul Deficienţă folaţi
Sânge Anemie megaloblastică
vitaminelor Deficienţă tiaminică
Diminuarea funcţiei
trombocitare
Inhibă gluconeogeneza Cetoacidoză alcoolică
Sân În lapte 90-95% din nivelul Creşterea riscului de cancer
Pierderea indirectă de K şi Ca Descreşterea Ca seric
alcoolului sanguin mamar
Pierderea de Mg, Zn şi P Sdr. Wemicke-Korsakoff
Ginecomastie la bărbaţi
Deficienţă tiaminică Pelagra
Pancreas Pancreatita acută
Deficienţă de vitamină PP
Pancreatita cronică
Formarea de pseudochiste

61
Plămâni Creşterea tusei şi producţiei de Pneumonie
spută
Tipuri de băutori
Tipul alfa – băutorul certăreţ – cu o dependenţă psihică de alcool,
comportament de băutor nedisciplinat, dar fără pierderea controlului
Tipul beta – băutorul ocazional – fără dependenţă, dar obligat să
consume alcool cu diverse ocazii
Tipul gama – băutorul dependent – cu dependeţă fizică şi psihică
şi cu pierderea controlului de abstinenţă
Tipul delta – băutorul în oglindă – cu dependenţă accentuată fizică
şi psihică de alcool, incapabil de abstinenţă dar cu păstrarea controlului în
momentul consumului
Tipul epsilon – băutorul episodic – dependenţă psihică, pierderea
controlului, capacitate crescută de abstinenţă.
Toleranţa şi sevrajul
Toleranţa este fenomenul întâlnit la băutori, care, cu timpul, au
nevoie de cantităţi tot mai mari de alcool pentru a obţine acelaşi efect („ţine
bine la băutură). Dezvoltarea toleranţei, în special a celei marcate, indică
instalarea dependenţei. Toleranţa la alcool variază de la o persoană la alta,
în funcţie de zestrea genetică şi de „antrenamentul” fiecăruia.
Sevrajul sau instalarea sindromului de sevraj apare ca urmare a
tentativei de abandonare a consumului de alcool. Sindromul de sevraj
reprezintă principalul obstacol în calea intenţiilor bolnavului, iar
recunoaşterea alcoolicilor (chiar şi cei nedeclaraţi) se face după următoarele
criterii:
- pentru reducerea sau evitarea sevrajului subiectul va face apel la noi
cantităţi de alcool;
- Alcoolul este băut în cantităţi mai mari sau pe o perioadă mai lungă
de timp decât s-a intenţionat;
62
- Dorinţa persistentă sau eforturi lipsite de succes de a reduce sau
controla consumul de alcool;
- Majoritatea timpului se cheltuie cu activităţi necesare procurării
alcoolului, pentru consumarea lui;
- Activităţi sociale, ocupaţionale importante au fost reduse sau
abandonate din cauza băuturii;
Simptomele apărute după câteva ore sau zile de la încetarea uzului de
alcool sunt: hiperactivitate vegetativă (transpiraţie excesivă); tremor marcat
al extremităţilor; insomnie, greţuri, vărsături, iluzii sau halucinaţii vizuale;,
anxietate, agitaţie psihomotorie.
Toleranţa şi sevrajul, alcătuiesc împreună dependenţa fizică.
Tratamentul alcoolismului cuprinde două etape principale:
Dezintoxicarea
Se realizează prin asocierea medicaţiei cu psihoterapia de susţinere şi,
în special cognitiv-comportamentală, dar şi prin colaborare cu familia.
(Prelipceanu)
Nu insistăm asupra acestei etape care este, în mod obligatoriu o
problemă de strictă specialitate psihiatrică.
Prevenirea recăderilor
Constituie cea mai anevoioasă etapă a tratamentului unui alcoolic.
Administrarea medicaţiei aversive de tipul disulfiramului nu este totdeauna
posibilă (foarte multe contraindicaţii + pericolul unor reacţii severe, chiar
letale), iar medicamentele mai noi, cu alte mecanisme de acţiune (ex.
Naltrexona şi Acamprosatul) nu sunt lipsite de efecte secundare periculoase.
Eforturile terapeuţilor se îndreaptă spre abordarea psihologică a
bolnavilor, în primul rând, prin creşterea motivaţiei bolnavului pentru
menţinerea abstinentei, obţinută prin tratamentul anterior.
 FUMATUL
Fumatul este o "inamicul public numărul 1", o epidemie cu care se
confruntă lumea modernă şi care produce anual mai multe victime decât
SIDA, alcoolul, abuzul de droguri, accidentele de circulaţie, crimele,
tentativele de suicid. Tabagismul stă la originea unor boli foarte grave,
cancere, boli cardio-vasculare, boli respiratorii cronice.
Tutunul este consumat, în principal, sub formă de ţigarete şi de ţigări
de foi, dar el mai este şi prizat, mestecat sau fumat cu pipă.
Tutunul este reprezentat de frunzele speciilor N. tabacum şi N.
rustica, ce aparţin genului Nicotiana, din familia plantelor Solanacee, care
cuprinde peste 100 de specii şi subspecii. Acestea conţin o substanţă
alcaloidă, nicotina, care, odată patrunsă în organismul uman, produce efecte
de dependenţă farmacologică şi psihologică, întreţinând şi perpetuând
obiceiul fumatului.
Efectele nocive ale fumatului sunt atribuite componenţei tutunului
dar şi hârtiei de ţigară. Acestea conţinând cca 4000 de substanţe, din care
peste 300 sunt toxice pentru om şi 43 sunt cancerigene care, prin piroliză,
eliberează substanţe ca: nicotina, gudronul, monoxidul de carbon, oxizi de
azot, cianuri, amoniac, precum şi aldehide volatile.
Nicotina este cea mai importantă dintre ele. După inhalarea la nivel
pulmonar, fluxul sangvin arterial preia această substanţă şi o transportă
către creier într-un interval de 10 secunde. La acest nivel, nicotina se leagă
de receptorii colinergici centrali activând căile neuro-umorale, ducând la
eliberarea de hormoni şi neurotransmiţători: acetilcolină, noradrenalină,
dopamină, corticosteroizi, serotonină, hormoni hipofizari. Acest proces are
ca urmări creşterea tensiunii arteriale, pulsului, tahicardie, blocarea
transmiterii durerii, reacţia corticală de trezire, creşterea vigilenţei şi
relaxare etc. Astfel se explică efectele euforice (asemanătoare heroinei) şi
instalarea dependenţei de nicotină la fumătorii de peste 20 ţigări pe zi.
63
Gudronul este responsabil de apariţia cancerului, atât în zonele pe
care le parcurge fumul de ţigară, dar şi la cele independente de acestea, cum
ar fi cel de sân sau de col uterin.
Monoxidul de carbon accentuează hipoxia, prezentă deja în vasele
coronare datorită proastei circulaţii la acest nivel. Procesul de ateromatroză
este accentuat în timpul fumatului de efectele catecolaminergice ale
nicotinei soldate cu vasoconstricţie şi creşterea acizilor graşi liberi ce se
depun pe pereţii vasculari. (I.B. Iamadescu)
Tabelul 3. Efectele fumatului asupra sănătăţii (Iamadescu)
Aparatul respirator
- cancerul pulmonar
- precipită apariţia bronşitelor cronice şi a emfizemului pulmonar
- uscăciunea mucoaselor nazale şi buco-faringiene
- sensibilitate crescută la infecţiile căilor respiratorii superioare
- incidenţă crescută a otitei medii şi astmului la copiii ai căror părinţi
fumează
Apărat cardio - vascular
- infarctul miocardic, accidente vasculare cerebrale şi arteriopatia cronică
Aparatul digestiv
- incidenţă crescută a ulcerelor
- capacitate mai redusă de vindecare
- rată mai crescută a recurenţelor
Afecţiuni neoplazice
- cancer pulmonar, laringian, gastric, biliar, pancreatic, renal şi al vezicii
urinare
- cancere ale cavităţii bucale şi esofagiene, de sân şi de col uterin
Sarcină
- greutate scăzută la naştere (< 2500 g)
- incidenţa sindromului de moarte subită a sugarului
- apariţia de deficiţe cognitive şi tulburări de dezvoltare în copilărie
Alte efecte
- carenţe ale vitaminelor B şi C
 - alterări ale epidermului (riduri, degete îngălbenite) • Dificultăţi de concentrare
- scăderea acuităţii vizuale şi a memoriei, riscul dezvoltării unor boli • Agitaţie
profesionale • Reducerea frecvenţei cardiace
- diminuarea funcţiei sexuale şi chiar a fertilităţii • Creşterea apetitului şi câştigul în greutate (abandonarea fumatului
este asociată cu o creştere medie în greutate de aprox. 2, 75 Kg)
Tabagismul pasiv priveşte persoanele nefumătoare care trăiesc sau • Stări depresive
lucrează în anturajul unuia sau mai multor fumători, fiind la fel de nociv ca
şi fumatul pasiv. Astfel, copiii supuşi tabagismului părinţilor pot fi Tipuri de intervenţii
victimele unor afecţiuni respiratorii (rinofaringite, bronşite, astm), precum  Aprecierea motivaţiei
şi ai unor conjunctivite sau otite (I.B. Iamadescu).  Sfatul minimal: 3-5 minute;
La adult, fumatul pasiv se traduce printr-un risc crescut de cancer Medici/nurse/dentişti/psihologi/farmacişti
pulmonar şi afecţiuni cardiovasculare. Fumatul pasiv constă în inhalarea  Consiliere de specialitate 10-15 minute
fumului de ţigară de către nefumătorii aflaţi în vecinătatea persoanei care  Consiliere de grup
fumează. Doar 15% din fumul de ţigară este inhalat de fumător, restul de  Prescripţie/terapie comportamentală
85% poluează aerul ambiant. Se estimează că femeile căsătorite cu fumători  Materiale auto-ajutătoare
sunt de patru ori mai predispuse să moară de cancer pulmonar decât cele  Acupunctură, hipnoză, talazoterapie
căsătorite cu nefumători.  Menţinerea stabilităţii sevrajului
Fumatul pasiv determină:  Medicaţie psihotropă ajutătoare
- creşterea riscului de deces prin boli cardiace cu 30%, 
- creşterea riscului de cancer pulmonar, DROGUL
- agravarea astmului alergic şi a alergiilor respiratorii.
În urma studiilor realizate în privinţa stopării fumatului s-a constat Drogul este considerat un inamic al omului modern. Dobândite pe
că se reduce riscul pentru infarctul miocardic în 1-2 ani, 1-3 ani pentru AVC cale naturală sau artificială, substanţele care „fabrică visuri“ sau care „aduc
(atacuri vasculare cerebrale) şi abia 10-20 ani pentru cancerul pulmonar. fericirea“ fac, an de an, mai multe victime decât armele de distrugere în
Fumatul scade durata de viaţă cu circa 7-13 ani, în funcţie de vârsta masă. Nici o statistică nu poate spune numărul exact al consumatorilor de
debutului, iar stoparea fumatului recuperează respectivii ani proporţional cu droguri. El poate fi doar estimat.
vârsta renunţării la fumat. Uniunea Europeană estima în 2004 că existau aproximativ 2
Stoparea fumatului conduce inevitabil la instalarea şi apariţia milioane de consumatori de droguri. În România, fenomenul a apărut după
simptomelor sevrajului nicotinic manifestat astfel: 1989, numărul dependenţilor continuând să crească, iar vârsta celor care
• Dorinţa puternică de a fuma consumă să scadă.
• Iritabilitate, furie, labilitate emoţională Fenomenul este extrem de greu de controlat, chiar dacă se fac
• Anxietate eforturi pentru prevenirea şi combaterea sa, drogurile pun stăpânire pe
64
trupul şi mintea consumatorilor. Victimele drogurilor pot fi văzute pe stradă,
în locuri obscure, în gară, la metrou etc. Pot fi recunoscute uşor: au feţele
palide, cadaverice, răvăşite, ochii roşii, închişi pe jumătate, cearcăne adânci
şi o expresie visătoare, pierdută. Sunt rupţi de realitate şi nu vor ajunge cu
picioarele pe pământ decât peste câteva ore, cu puţin noroc, apoi vor vrea să
cunoască din nou extazul. O nouă doză, un alt vis frumos, şi apoi coşmarul
depresiei. Şansele de a duce o viaţă normală sunt puţine, chiar dacă renunţă
la droguri. Medicii afirmă că este nevoie de cel puţin doi ani ca un
consumator de droguri să se vindece complet şi asta numai dacă persoana în
cauză îşi doreşte cu adevărat acest lucru.
Studiile ultimelelor decenii au încercat să răspundă întrebărilor
legate de originile şi evoluţia consumului abuziv de droguri, felul în care
apare şi se dezvoltă problema. Astfel au fost identificaţi factori care
diferenţiază persoanele dependente de cele care nu recurg la droguri.
Factorii asociaţi cu un potenţial crescut de consum sunt numiţi factori de
risc, iar cei asociaţi cu scăderea acestui potenţial sunt denumiţi factori
protectori.
A. Factorii de risc
1. Factorii psihosociali generali
- Curiozitate, experimentare, căutarea de senzaţii noi
- Incapacitatea de a controla emoţiile,
- Labilitate emoţională sau agresivitate, ostilitate
- Presiune din partea grupului
- Trăirea unui sentiment de relaxare
- Efecte de anestezie asupra durerii fizice sau emoţionale
- Eşec şcolar – randamentul şcolar scăzut
- Angajament scăzut faţă de şcoală
- sanguine,
2. Factorii biologici
- Vulnerabilitate genetică
65
3. Factori contextuali
- Legile şi normele sociale favorabile comportamentelor de
consum şi abuz, înaltă toleranţă socială cu privire la fiecare
substanţă
- Disponibilitatea drogurilor – numărul şi accesibilitatea
punctelor de vânzare, eficienţa mecanismelor de promovare şi
distribuţie
- Deprivarea socială – indicatori precum sărăcia, aglomerările
umane şi condiţiile de viaţă proaste sunt asociaţi cu un risc
crescut de comportamente antisociale
- Dezorganizarea în mediul social imediat - schimbări culturale
bruşte pot produce o sensibilă deteriorare a abilitaţilor
familiei pentru a transmite valori prosociale copiilor şi
adolescenţilor
4. Factori familiali
- Atitudini şi comportamente familiale permisive cu privire la
droguri
- Dependenţă de substanţă la generaţiile aceleiaşi familii
- Supraprotecţie sau control excesiv
- Copil neascultător
- Disfuncţii educative ale familiei/ Stiluri parentale
inconsistente
- Lipsa unor legături afective familiale - absenţa părinţilor,
părinţi reci, distanţi, neangajaţi
Simptome
- Fizice: oboseală, acuze somatice repetate, ochi roşii, ceţoşi,
tuse trenantă, creşterea frecvenţei cardiace, a presiunii
a temperaturii corpului, a pulsului,
insomnie/hipersomnie, lipsa apetitului, greaţă, greutate în
vorbire
- Psihice: paranoia, halucinaţii, anxietate, tulburări de gândire
 - Emoţionale: schimbări ale personalităţii, schimbări ale prevenirea recăderilor, schimbarea stilului de viaţă şi pe tratamentul
dispoziţiei, scăderea stimei de sine, iritabilitate, irascibilitate, (psihiatric şi somatic) al comorbidităţii şi monitorizare.
depresie, anxietate, lipsă de interes ■ Pacienţii cu probleme de dependenţă şi comorbiditate
- În familie: certăreţ, îndepărtare de familie psihiatrică puţin severe.
- La şcoală: atitudine negativistă, dezinteres, absenteism, O bună parte din persoanele care consumă droguri pot renunţa fără
indisciplină, randament şi note scăzute un tratament propriu-zis. Pentru aceia care caută ajutor, în special cei care
- La nivel social: antisociali, stil vestimentar modificat, au tulburări mai puţin grave, intervenţiile de tip scurt, sunt de multe ori la
prieteni noi, probleme cu legea fel de eficiente ca şi tratamentul intensiv. Scopul unei intervenţii de tip scurt
este să ofere pacientului informaţii despre tulburare şi să ofere sugestii
B. Factorii de protecţie pentru a-1 ajuta să-şi modifice comportamentul.
1. Factori individuali ■ Pacienţi care nu răspund, sau a căror dependenţă este mai
- rezolvarea problemelor şi sentimentul de severă.
autoeficienţă Tratamentul începe cu terapia sevrajului, urmată de consiliere
- interiorizarea normelor sociale pentru a preveni recăderea.
2. Factori familiali
- legătură emoţională SOMNUL
- supervizare
- norme familiale Fiecare dintre noi îşi petrece o perioadă considerabilă din viaţă
- participare a părinţilor dormind şi totodată ştim cât este de necesar acest lucru. Somnul este foarte
3. Factori educativi greu de studiat, deoarece nefiind conştienţi în timp ce dormim nu ne putem
- randament şcolar da seama de ce se întâmplă. Din aceste motive cercetările asupra somnului
- o buna legătură cu şcoala au fost realizate pe persoane voluntare, ce s-au oferit să doarmă într-o
4. Factori contextuali cameră specială, putându-se astfel urmări modificările ce apar în timpul
- promovarea şi întărirea abilitaţilor sociale somnului nocturn.
- legătura cu instanţele prosociale - familie, şcoală, În urma cercetărilor s-a constat că în timp ce dormim, au loc
biserică modificări fiziologice, acestea fiind cunoscute sub numele de corelaţii
- valorile prosociale fiziologice ale somnului, deoarece se corelează cu starea de somn.
Somnul este definit ca o stare fiziologică, periodică şi reversibilă,
Metode de tratament caracterizată prin inactivitate somatică, suprimarea relativă şi temporară a
Există tratament, care trebuie să aibă o abordare de natură bio- conştienţei, însoţită de o abolire mai mult sau mai puţin importantă a
comportamentală şi socială: o combinare a intervenţiilor de natură sensibilităţii şi o încetinire a funcţiilor vegetative: ritm respirator, cardiac,
farmacoterapeutică şi psihosocială, cu accent pe creşterea motivaţiei, scăderea temperaturii corporale cu aproximativ 0,5 grade Celsius,
66
diminuarea funcţiilor secretorii (exceptând rinichiul) şi relaxare musculară.
Somnul răspunde unei necesităţi vitale de repaus periodic. Contribuie la
refacerea energiei organismului şi la menţinerea acestuia în condiţii de
echilibru şi de randament.
În timpul somnului, deşi creierul nostru îşi reduce activitatea
bioelectrică, lucrează producând vise (importante pentru menţierea
echilibrului psihic) şi filtrând amintirile (ştergându-le pe cele neconsistente
şi conservându-le, stocându-le pe cele utile). (I.B. Iamadescu)
De asemenea, somnul ajută la optimizarea atenţiei, potenţează
memoria şi facilitează procesul de învăţare. Scopul principal constă în
reînoirea celulelor, refacerea celulelor, cicatrizarea rănilor şi creşterea
secreţiei hormonilor (hormonul de creştere şi prolactina).
Durata somnului variază în funcţie de vârstă. Nou născutul doarme
în medie 16,6 ore pe zi şi cu cât copilul înaintează în vârstă, durata
somnului în ciclul circadian scade, astfel că la 6 luni copilul doarme 13,9
ore/zi, iar la 1 an 13 ore. Durata somnului la adulţi şi adolescenţi este în
legatură directă cu factorii de mediu şi sociali. Datele din literatura de
specialitate arată că durata somnului condiţionează longevitatea, deci
somnul este absolut necesar unui stil de viaţă sănătos.
Fiziologic, somnul este compus din 5-6 cicluri succesive, fiecare
conţinând două stări distincte, care se succed pe parcursul nopţii: somnul
lent, cu activitate cerebrală lentă şi mişcare nonrapidă a ochilor (NREM) şi
somnul paradoxal, cu activitate cerebrală rapidă, la fel ca şi mişcările
globilor oculari (REM), în timpul caruia se produc visele. Somnul NREM
este împărţit în mod convenţional în 4 faze diferite prin profunzime şi
caracteristici bioelectrice înregistrate. Primele două sunt asociate cu somnul
“uşor”, superficial (în timpul cărora rămânem sensibili la zgomote), iar
ultimele două sunt asociate somnului adanc, profund (în timpul cărora nu
mai percepem stimulii sonori), cu un înalt prag al trezirii, însoţindu-se de
mioză (îngustarea pupilelor), poziţie divergentă a globilor oculari,
bradicardie, bradiaritmie, scăderea tensiunii arteriale, creşterea debitului
sangvin cerebral cu 10%. Trezirea bruscă se face din acesta printr-o
67
perioadă tranzitorie confuzională. Somnul REM (rapid eye movement), este
caracterizat de o activitate electroencefalografică destul de asemănătoare cu
starea de veghe; pragul de trezire, este variabil, iar trecerea la starea de
veghe se face, de aceasta dată, prin receptarea imediată a mediului
înconjurător. Se asociază cu nistagmus, mişcări orizontale, ample ale
globilor oculari, hipotonia muşchilor cefei, tahicardie, neregularităţi ale
pulsului, ale ritmului respirator, pupile de aspect normal. Se presupune că
somnul paradoxal este necesar proceselor de anabolism şi maturizării
sistemului nervos, de aceea el este mai lung la nou-născut şi la sugarul mic.
O altă caracteristică a somnului paradoxal, observată de cercetăturii Dment
şi Kleitman, a fost aceea că persoanele trezite din acest tip de somn au
declarat că visau. S-a constat că visul are loc în timpul REM sau a somnului
paradoxal.
Somnul NREM şi REM alternează ciclic în timpul nopţii, perioada
ciclului extinzându-se gradual, în timpul vieţii, de la 50-60 de minute la
nou-nascut la 90 de minute în adolescenţă. Ambele stări de somn sunt
întrerupte de scurte treziri. În somnul din prima parte a nopţii ciclurile
somnului lent sunt dominate de fazele 3 şi 4, dar pe măsură ce noaptea trece
predomină fazele 1 şi 2. Dimineaţa, trezirea se face în mod obişnuit din
timpul somnului paradoxal. Până la vârsta de 1 an copilul are, în cele 13 ore
de somn, aproximativ 8-10 cicluri de somn, cu durata medie de 50-70 de
minute, din care faza REM reprezintă 30% din total. La adolescent somnul
REM ajunge să constituie 20% din durata totală a somnului.
Tabelul 4. Stadiile somnului
Stare de veghe = starea de trezire activă
- EEG înregistrează unde electrice foarte rapide 30 cicli/secundă şi de
amplitudine redusă (unde beta)
Somnolenţa = starea de veghe pasivă (când persoana se pregăteşte să
doarmă)
- stare de relaxare fizică şi psihică
- ochii se închid şi se deschid alternativ
- EEG înregistrează unde alfa întâmplătoare şi rapide 8-12
cicli/sec.
Somnul lent: - Stadiul 1 = perioada de adormire
- gradul de relaxare fizică şi psihică se accentuează
- EEG înregistrează uşoară încetinire, 5-7 cicli/sec., unde theta
- Stadiul II = stadiul somnului superficial
- respiraţie lentă care alternează cu perioade mai lungi de respiraţie
în ritm normal
- EEG înregistrează unde theta 3-5 cicli/sec. alternând cu fusuri de
unde rapide 12-14 cicli/sec. (fusuri de somn);
- caracteristice acestui stadiu sunt şi complexele K (complexe
trifazice)
- Stadiul III = stadiul somnului profund
- scad uşor temperatura corporală, tensiunea arterială, frecvenţa
cardiacă şi respiratorie
- EEG înregistrează unde lente 0,5-2,5 cicli/sec., cu amplitudine mare
(unde delta)
- Stadiul IV = stadiul somnului foarte profund
- relaxare musculară maximă
- tensiunea arterială, frecvenţa cardiacă şi cea respiratorie sunt scăzute
- se produc refaceri tisulare, creşte secreţia anumitor hormoni
(prolactina, hormonul de creştere)
- EEG înregistrează tot unde delta
Somnul rapid - Somn REM
(paradoxal):
- musculatura se află în stare de relaxare totală (Rapid Eye Movement)
- neregularitate a pulsului şi a respiraţiei, acestea fiind când mai
rapide, când mai lente
- capacitate mai redusă de menţinere a temperaturii corpului
- mişcări rapide ale globilor oculari
- este perioada de somn cu vise
- se produce o excitaţie sexuală (tumescenţă peniană sau lubrefiere
68
vaginală)
- Traseul EEG este asemănător cu cel din stadiul de somnolenţă
Factorii care influenţează somnul
Somnul este condiţionat de propria personalitate, care se reflectă în
recreere, în stilul de muncă şi bineîţeles în stilul de a dormi.
Dunkel spunea că „poziţia preferată pe care ne-o alegem instinctiv
în timpul somnului, ţine direct de caracterul fiecăruia dintre noi”.
În urma studiilor întreprinse pe marginea acestui subiect, Dunkel
consideră că „cei care dorm cu faţa în jos, sau pe burtă, sunt structural
indivizi perseverenţi, energici, întreprinzători şi care exteriorizează o
tendinţă înăscută de a-i domina pe cei di jur. Cei care dorm pe spate, picior
peste picior şi cu mâinile pe după cap, ţin de categoria marilor
individualităţi. Poziţia pe dreapta cu mâna sub cap, este cea preferată de
persoanele sigure pe ele, echilibrate psihic şi descurcăreţe, în vreme ce cei
care dorm ghemuiţi sunt timizi, reţinuţi din fire, puţin încrezători în forţele
proprii”. (A. Percek)
Alţi factori ce influenţează somnul sunt: sexul (femeile după 60 de
ani au o perioadă mai lungă de adormire şi se trezesc mai repede), tensiunile
emoţionale, anxietatea şi sentimentele negative din timpul zilei pot perturba
somnul, bagajul genetic, obiceiurile, factorii de mediu (temperatură,
zgomote, lumină), munca desfăşurată (orar, suprasolicitare fizică şi psihică,
etc.), consumul de substanţe (psihostimulente), starea generală de sănătate.
Tulburările de somn
Tulburările de somn sunt determinate de factorii de mediu, de stresul
psihic, de substanţe psihostimulante, de activităţi stimulative, de afecţiuni
medicale (boli endocrine, digestive, reumatologice, hipertensiune arterială,
neurologice, neoplazii, etc.), afecţiuni psihiatrice (demenţe, schizofrenie,
tulburări disociative, anxioase, depresie).
 O persoană care suferă de tulburări ale somnului prezintă un facies e. Somnul insuficient
obosit, încercănat, lentoare în vorbire, iritabilitate, tulburări de dispoziţie, de f. Beţia hipnică
atenţie, somnolenţă diurnă, gesturi nesigure. g. Insomnia de altitudine
 Parasomniile - comportamente anormale care apar în
Clasificarea tulburărilor de somn (conform DSM IV): timpul somnului şi sunt reprezentate de evenimente
 Tulburări primare ale somnului nedorite care se manifestă verbal, prin mişcări sau acţiuni
 Disomniile - perturbare a cantităţii, calităţii ori a ritmului care intervin în timpul somnului:
somnului: 1. Tulburare prin coşmaruri - anxietatea de vis
1. Insomnia primară - imposibilitatea de a adormi, de a 2. Tulburare prin teroare nocturnă - trezirea bruscă în
menţine starea de somn sau de a se odihni în timpul timpul nopţii, urmată de o stare de agitaţie puternică,
nopţii, incluzând trezirea involuntară spaimă şi plâns
2. Hipersomnia primară - somnolenţă excesivă care 3. Somnabulismul - automatismul ambulator nocturn
survine aproape în fiecare zi 4. Parasomnie NAM
Termenul de „primar” tulburarea de somn pare a fi independentă de a. Bruxismul hipnic
orice altă condiţie somatică sau psihică cunoscută. b. Enurezisul şi encoprezisul
3. Narcolepsia - atacuri irezistibile de somn, cu c. Somnilocvia
d. Jacto capitis nocturna - rotirea şi lovirea capului
posibilitatea adormirii în orice clipă asociate cu
e. Paralizia hipnică facială
atacuri cataleptice (abolire bruscă a tonusului postural)
 Tulburări de somn asociate altor tulburări mintale –
4. Tulburare de somn legată de respiraţie - oprirea
Sindroamele autiste, Sindromul Rett, copiii cu retard mental,
respiraţiei în timpul somnului
Sindromul Tourette, Sindromul atenţional deficitar hiperactiv
a. Apnea hipnică obstructivă
hiperkinetic, etc.
b. Apnea hipnică centrală
 Tulburări de somn datorate unor condiţii medicale generale
c. Tipul mixt
- boli neurologice degenerative, boli cerebrovasculare, boli
d. Hipoventilaţia alveolară centrală
endocrine, infecţii virale sau bacteriene, boli pulmonare, boli
5. Tulburare de somn prin ritmul cicardian - pacientul
musculoscheletale
nu poate dormi atunci când are nevoie de somn
 Tulburări de somn indusă de substanţe – anticonvulsante,
6. Disomnie nespecifică în alt mod (NAM)
alcoolul, bronhodilatatoare, cocaina, estrogen, levodopa,
a. Tulburare prin mişcarea periodică a picioarelor
inhibitori MAO, ritalin, SSRI (Prozac), steroizi,
b. Sindromul picioarelor neliniştite
simpatomimetice, hormoni tiroidieni, sedativele, hipnoticele,
c. Sindromul Klein-Levin
anxioliticele.
d. Sindromul asociat cu menstruaţia

69
 Măsuri de psihoigienă a somnului
În alegerea tratamentului trebuie să se ia în considerare mai multe
aspecte, cum ar fi: natura şi etiologia tulburărilor, condiţiile de mediu de
viaţă, durata tulburării, antecedentele personale fiziologice şi patologice,
tratamentele utilizate.
Etapele terapeutice:
1. Respectarea igienei somnului
 Să se aerisească dimineaţa şi seara dormitorul, să se menţină o
cameră curată şi în ordine
 Să se evite dorinţa puternică de a adormi, întrucât face somnul
imposibil
 Să nu se aşeze în pat decât atunci când este foarte obosit, gata de a
adormi
 Să nu se folosească patul şi în scopul altor activităţi care stimulează
(să se uite la televizor)
 Dacă după 20 minute nu poate adoarmi, să se ridice din pat, să
schimbe camera şi să stea în picioare până când simte că i s-a făcut
somn
 În fiecare dimineaţă să se trezească la aceeaşi oră, indiferent de
numărul de ore de somn şi de starea de oboseală
 Să nu doarmă în timpul zilei
 Mese la ore regulate în fiecare zi; evitarea meselor abundente în
apropierea orei de culcare
 Practicarea unor tehnici de relaxare (meditaţia, relaxarea musculară
progresivă)
 Un program de exerciţii fizice în cursul dimineţii
 Întreruperea substanţelor de tip cafeină, nicotină, alcool, stimulante
 Să îşi stabilească un orar regulat de somn
2. În cazul tulburărilor de somn secundare bolilor somatice şi psihice se va
urma tratamentul etiologic al acestora însoţit de psihoterapie.
70
OBEZITATEA
Obezitatea este una dintre cele mai frecvente tulburări întâlnite în
practica medicală.
Expresia românească „grasă şi frumoasă” omite faptul că obezitatea
este cu adevărat o boală.
Definită simplu – mai mult sau mai puţin exact – boală cronică ce se
caracterizează prin acumularea excesivă de grăsime în corp (cu peste 20%
din greutatea considerată normală pe baza unor criterii de vârstă, sex,
înălţime), obezitatea a devenit o problemă de sănătate publică prin
consecinţele pe care le are asupra sănătăţii individului, costurile pe care le
presupune şi valorile statistice alarmante pe care le înregistrează. O altă
măsură mai precisă a obezităţii este cantitatea de grăsime din corp sau
indexul de masă corporal (body mass index - BMI) = indicele de masă
corporal (IMC).
• IMC = 25 -29,9 ( supraponderal)
• IMC = 30 – 34,9 (obezitate grd I)
• IMC = 35 – 39,9 ( obezitate grd II )
• IMC = > 40 (obezitate grd III)
La cealaltă extremă, un IMC sub 18,5 indică subponderalitatea.
Simptomele obezităţii sunt numeroase, ele reflectând consecinţe pe
plan somatic asupra tuturor organelor şi aparatelor organismului, dar şi pe
plan psihologic (aspect inestetic, etc.)
Obezitatea este principalul factor al infarcturilor, al accidentelor
vascular cerebrale, dar şi al diabetului. În ultimii ani, la nivel mondial,
numărul persoanelor care suferă de obezitate s-a dublat. Alarmante sunt
cazurile de obezitate infantilă, cu proporţii dramatice în Statele Unite şi, mai
nou, în Europa. Costurile alocate tratării acestei afecţiuni se ridică la peste
70 de miliarde de dolari anual în Statele Unite şi la aproximativ 50 de
miliarde de euro în Uniunea Europeană. Prevalenţa obezităţii în România
este de peste 37% în cadrul populaţiei adulte.
Obezitatea poate fi: şobolani).
* simplă - prin ingerare calorică excesivă şi o activitate normală sau slab - Tulburări metabolice (simdromul matabolic).
deteriorată (obezitatea „sumo”);
* morbidă - care limitează activitatea normală, respiraţia, circulaţia Comportament indus de factori psiho-sociali
sangvină şi impune pacientului perioade îndelungate de odihnă în urma unor  Apetit crescut (ingestie dupa 4-5 ore de la ultima masă)
exerciţii uşoare (sindromul Pickwick);  Tahifagie (mâncat repede, masticaţie redusă)
* hipotalamică.  Predilecţie pentru dulciuri, glucide, lipide
 Ingestii compulsive (în caz de distres-anxietate, dar chiar şi
Cauzele principale ale obezităţii în condiţii de eustres-relaxare)
Obezitatea este o stare care se auto-întreţine şi se auto-augmentează,  Obiceiul de a “ciuguli” între mese
perpetuând şi agravând cauzele.  Frecventa asociere a alcoolului (consumul de alcool în tipul
 Fiziologice mesei creşte apetitul)
- graviditate,  Predilecţia pentru condimente
- menopauză,  Reacţii psihologice devastatoare (senzaţia de foame în lipsa
- înaintarea în vârstă ingestiei alimentare – conduce la nervozitate excesiva cu
 Comportamentale creşterea agresivităţii – urmată fiind de liniştire după
 alimentaţie defectuoasă ingestia de alimente)
- Foamea de alimente carbohidrate, dulciuri, grăsimi, duce la
o dependenţă psihologică de respectivele alimente. Forme de obezitate
- Dietă neechilibrată în disproporţie cu necesităţile energetice Obezitatea androidă (hipertrofică) – specifică bărbaţilor, apare sub
ale organismului influenţa testosteronului şi corticoizilor care determină acumularea
 descreşterea activităţii fizice grăsimilor în partea superioară a corpului („burtă mare”), apare prin
- Lipsa de mişcare, de efort fizic comparativ / în timp cu hiperfagie şi polidipsie (mâncat şi băut mult).
potenţialul energetic al hranei. Obezitatea ginoidă (hiperplazică) – apare frecvent la femei datorită
 defectele de educaţie activităţii ovariene, hormonii estrogeni determinând depunerea grăsimii în
- părinţii supraponderali vor creşte copii supraponderali. partea inferioară a corpului (şolduri, coapse, gambe). Masa celulelor grase
 tulburări de nutriţie, ca rezultat al unor psihopatologii (adipocite) e mare fără să fie asociată cu hiperfagie, dar cu predilecţie
(patima sau mania de a mânca) pentru produse alimentare dulci.
 Patologice Obezitatea circumstanţială – apărută în urma schimbării stilului de
- Disfuncţii hormonale (hipotiroidism, sindrom adiposo- viaţă (oprirea sportului, fumatului, căsătorie, schimbarea locului de muncă,
genital, etc.). pensionare, imobilizări prelungite etc). Este de obicei temporară.
- Factori genetici (s-a descoperit genul de obezitate la
71
 Obezitatea paradoxală – descrisă la femei înainte de menstruaţie
când se poate înregistra o creştere în greutate de 3-4 kg şi care dispare după
aceea în câteva zile printr-o diureză crescută (urinare în cantităţi mari).
Poate apărea şi la persoanele cu labilitate emoţională crescută care se pot
îngrăşa sub influenţa stresului între 5-10 kg într-o lună.
Profilul psihologic al obezilor
 Obezul bonom - jovial, energic, optimist, cu teren predispus
genetic spre obezitate
 Obezii crispaţi - pesimişti, anxioşi, depresivi, frământaţi de
gânduri negative, acestea generând nevoia de hrană
 Obezii complexaţi - handicap fizic şi/sau psihic evident,
copii mâncăcioşi şi deseori sedentari
 Bolnavii deveniţi obezi ca urmare a unor tratamente
medicamentoase pentru afecţiunile patologice - psihoze
(medicaţie psihotropă), TBC (izoniazida)
Complicaţiile obezităţii
Obezitatea are efecte adverse numeroase asupra sănătăţii asociindu-
se cu o gamă largă de boli. Prognosticul reducerii greutăţii este nefavorabil.
Dintre 100 de obezi, după regimul alimentar: 5-10% nu slăbesc, 30%
renunţă pe parcurs, 55% ating greutatea dorită dar după 1-7 ani 33% dintre
aceştia se îngraşă şi mai mult, iar 22% se îngraşă cu câteva kilograme
făcând eforturi mari să-şi păstreze greutatea, 3-6% slăbesc şi se menţin
printr-o dietă atentă, mai puţin de 3 % rămân slabi şi reuşesc să se menţină
fără nici un efort.
• boli cardiovasculare (hipertensiune arterială, în farct
miocardic, hemoragie cerebrală, etc.)
• cancer (risc crescut de cancer uterin, sân, col uterin, ovar,
vezică şi căi biliare – la femei şi risc crescut de cancer de colon, rect
şi prostată la bărbaţi)
• diabet zaharat
72
• hiperlipidemie (colesterol şi trigliceride crescute)
• boli digestive (litiază biliară, constipaţie)
• steatoză hepatică
• boli articulare (osteoartrită a genunchilor, pinteni osoşi
calcaneeni, osteoartroza coloanei vertebrale)
• varice, stază venoasă
• tulburări menstruale
• reducerea libidoului şi dinamicii sexuale
• tulburări respiratorii (dispnee, sdr. Pickwik, apnee nocturnă
obstructivă)
• scăderea capacitatăţii de efort fizic
• obezitatea scade în general calitatea vieţii
• statistic, mortalitatea este mult mai mare în rândul
persoanelor care suferă de obezitate decat la populaţia cu greutate
corporală normală.
Tratamentul obezităţii
Tratamentul obezităţii este de la început şi până la sfârşit o veritabilă
psihoterapie polimorfă – psihoterapia suportivă – uşor accesibilă
nutriţionistului, medicului de familie, endocrinologului. Aceasta constă
untr-un set de măsuri axate pe susţinerea bolnavului în lungul şi anevoiosul
drum pe care-l parcurge.
În tratamentul obezului factorul psihologic este dominant, iar
suportul oferit de către medic trebuie să se bazeze pe informarea corectă a
pacientului privind cauzele, riscurile şi efectele obezităţii asupra
organismului. În această etapă determinarea corectă a cauzelor deţine un rol
important.
Un alt pas important este încurajarea bolnavului în continuarea
tratamentului concomitent cu mijloace discret coercitive în situaţiile de
încălcare a regimului.
O altă metodă utilă este relaxarea care se poate realiza prin şedinţe
de trainig autogen, dar această metodă este mai greu de realizat atunci când
medicul se confruntă cu pacienţi a căror tonus psihic şi voinţă sunt la un
nivel scăzut. Aceste realităţi clinice necesită apelul unui psiholog sau
psihiatru.
Acestui tratament psihoterapeutic se mai alătură şi alte metode:
1. Dieta suplimentată cu vitamine, fier, magneziu, acid folic şi
vitamina B6
2. Exerciţiul fizic creşte densitatea corporală şi duce la scăderea
adipozităţii
3. Farmacoterapia (orlistat, sibutramină, fentermină, dietilpropion,
mazindol, fenilpropanolamină, etc) care acţionează fie prin inhibiţia lipazei
care descreşte absorbţia grăsimilor cu până la 30%, fie prin creşterea
metabolismului, prin inhibarea apetitului sau prin inhibarea recăptării de
serotonină şi noradrenalină.
4. Tratamentul chirurgical prin reducerea dimensiunilor stomacului
cu ajutorul unor inele – gastroplastia ce înlocuieşte procedurile de bypass
gastric practicate până acum, care ducea la complicaţii în 50% din cazuri.
Tulburări ale instictului alimentar
Tulburările alimentare sunt caracterizate prin perturbarea marcată a
comportamentului alimentar. Cuprind două tulburări majore: anorexia
nervosă şi bulimia nervosă.
Anorexia nervoasă
Anorexia poate fi definită ca „pierderea totală sau parţială a poftei
de mâncare", o definiţie ce poate crea confuzii deoarece, nu apetitul ci
comportamentul alimentar este dereglat. Completarea "nervosă" indică
cauze psihice în acest tip de perturbare. Anorexia nervosă (AN) a fost
descrisă de Charles Lasegue în 1873 în cartea sa “L'anorexie Hysterique” şi
denumită astfel de către un alt medic francez, Henri Huchard, în 1883.
Criterii de diagnostic
1. Greutatea corporală este mai scăzută cu 15% faţă de greutatea
normală;
73
2. Teama intensă de a creşte în greutate deşi persoana poate fi
subponderală;
3. Distorsiuni ale imaginii corporale ( persoana pretinde ca este
grasă, chiar dacă este foarte slabă sau neagă gravitatea greutăţii scăzute pe
care o are);
4. Absenţa a cel puţin trei cicluri menstruale consecutive.
Există două tipuri de anorexie recunoscute:
- tipul restrictiv: dietă foarte strictă dar fără
comportamente de tip “binge” – evacuare forţată
(vărsături autoinduse, folosirea de medicamente care
să producă diureză crescută, laxative sau clisme)
- tipul cu evacuare forţată în care manevrele de
evacuare forţată sunt folosite.
Persoanele predispuse sunt femeile tinere sensibile, autocritice sau
cu aspecte compulsive ale personalităţii, care provin din familii cu istorie de
tulburări depresive sau din familii cu un stil de viaţă "îngrădit" de părinţi
(copii lipsiţi de libertate). Practicarea sportului, baletului, modelingului,
luptelor sau altor asemenea activităţi care promovează aspectul suplu al
persoanei, poate duce, de asemenea, la dorinţa de scădere excesivă în
greutate. Dorinţa de scăderea în greutate pornită din teama excesivă şi
neintemeiată de a fi supraponderal este un simptom care diferenţiază
anorexia nervoasă de alte tulburări psihiatrice sau medicale care pot
conduce la scăderea în greutate.
În cazul aparitiei anorexiei, acţionează mai mulţi factori care se
influenţează reciproc.
Factori biologici: predispoziţia genetică poate constitui un factor,
ratele de concordanţă fiind mai mari la gemenii monozigoţi (50%) decât la
cei dizigoţi (10%). Din punct de vedere neurobiologic există dovezi în
sprijinul reducerii turn-overului noradrenalinei. Activitatea opioizilor
endogeni este mai scăzută, consecinţă a inaniţiei.
Factori psihologici: apariţia bolii pare să fie o reacţie faţă de
exigenţele de independenţă, funcţionare socială şi sexuală din adolescenţă.
Faptul ca, anorexia apare în majoritatea cazurilor la pubertate, a condus la
concluzia ca această boală apare în momentul în care o fată/femeie simte ca
nu reuşeşte să facă faţă problemelor şi solicitarilor tipice acelei vârste.
Greutatea devine un factor important al respectului faţă de sine.
Factori sociali: în occident idealul frumuseţii s-a dezvoltat de la
inceputul anilor '60 tot mai mult în direcţia unui corp zvelt. Accentul pe
care îl pune societatea pe siluetă şi pe exerciţiile fizice constituie un factor
de presiune pentru tinerele fete.
Consecinţe medicale şi psihice
Din cauza scăderii în greutate şi a alimentaţiei sărace pot apărea
grave tulburări somatice. Printre manifestări se includ:
• Scăderea în greutate din cauza înfometării sau exerciţiilor fizice în
exces
• Amenoreea (lipsa menstruaţiei)
• Scăderea libidoului
• Dureri abdominale
• Malnutriţia (o formă severă de scadere în greutate)
• Tulburări electrolitice (hipokalemie – scăderea potasiului din sânge)
• Pierderea smalţului dinţilor din cauza vărsăturilor repetate auto
induse
• Esofagită
• Anemie
• Subţierea firelor de păr – lanugo (asemănator cu puful de pe capul
sugarilor)
• Scăderea estrogenului şi testosteronului
• Osteopenie (pierdere de ţesut osos)
• Adesea se întâlnesc şi simptome ale unei depresii sau/şi puternică
irascibilitate.
• Compulsii şi uneori halucinaţii
• Anxietate
• Suicidul în cazul bolnavilor depresivi
74
• Moartea din cauza malnutriţiei severe
Evoluţie şi prognostic
Din totalul pacientelor, 40% recuperează, 30% se ameliorează, restul
de 30% devenind cazuri cronice. Rata de mortalitate a anorexiei nervoase
este de aproximativ 18% în primul rând din cauza complicaţiilor medicale şi
suicidului.
Tratamentul anorexiei nervoase
Cei mai mulţi dintre pacienţi trebuie trataţi intraspitalicesc, într-o
unitate pediatrică sau psihiatrică pentru mai multe săptămâni sau luni. Iniţial,
sunt stabilizaţi din punct de vedere medical după care este începută
reabilitarea nutriţională. Tratamentul este îndreptat şi spre identificarea şi
tratarea tulburărilor coexistente, care includ tulburările de dispoziţie,
anxietatea, tulburările de personalitate şi abuzul de alcool sau alte substanţe.
După ce greutatea pacienţilor este readusă la o limită normală, antrenarea
intensivă într-un model de viaţă sănătos consolidează eficienţa
tratamentului.
Tratamentul psihosocial şi terapia de grup au rol educaţional şi
suportiv. Terapia cognitiv-comportamentală încearcă să schimbe atitudinile
şi obiceiurile alimentare, dar şi imaginea propriului corpl. Terapia familială
este utilă pentru problemele relaţionale şi poate ajuta la reducerea
simptomelor. Medicaţia se foloseşte adeseori în asociaţie cu psihoterapia,
cuprinzând antidepresive şi uneori neuroleptice atipice.
Bulimia nervoasă
Noţiunea de „bulimie” provine din cuvântul grecesc „bulimos” care
se traduce aproximativ prin „foame de lup”. Texte referitoare la această
afecţiune datează din perioada antică, însă definirea termenului şi
recunoaşterea ca boală s-a făcut în 1979 de către Gerald Russel.
Bulimia este o tulburare de alimentaţie, caracterizată de un consum
alimentar excesiv. O persoană cu bulimie mănâncă o cantitate mare de
alimente într-o perioadă scurtă de timp, pentru ca apoi să-şi provoace  Comportament compensator recurent inadecvat:
vărsături, să se supună unui exerciţiu fizic exagerat, să consume laxative, vărsăturile auto-induse; abuzul de laxative, diuretice sau
diuretice sau alte medicamente în scopul eliminări forţate a alimentelor. alte medicamente, clisme
Persoanele bulimice sunt obsedate de aspectul lor fizic şi nu au respect de  Alimentarea în binge şi comportamentul compensator
sine. inadecvat se manifestă, în medie, de cel puţin 2 ori pe
Persoana bulimică pierde controlul alimentar în timpul episodului de săptămână, timp de 3 luni
infulecare, după care este cuprins de ruşine, vinovăţie şi frică intensă de  Evaluarea de sine este excesiv influenţată de aspectul şi
îngrăşare, reluând astfel comportamentul excesiv, realizând un cerc vicios. greutatea corpului
Etiologie  Tulburarea nu apare doar în cursul episoadelor de
Factori biologici: activitate şi turnover scăzut pentru noradrenalină anorexie nervoasă.
şi serotonină. Nivelurile plasmatice ale endorfinelor sunt crescute la unele
paciente cu bulimie care practică vărsăturile, fapt care poate să le întărească Tipuri de bulimie
acest comportament. Există o frecvenţă crescută a istoricului familial de Tip evacuator (purging): persoana s-a angajat cu regularitate în
depresie şi obezitate. auto-inducerea de vărsături sau în abuzul de laxative.
Factori familiali: orientarea spre perfecţionistm şi către realizare. Tip neevacuator: persoana a folosit comportamente compensatorii
Predomină stresul, majoritatea persoanelor cu bulimie aparţin unui statut inadecvate, cum ar fi nealimentarea sau exerciţiul fizic excesiv, dar nu s-a
socio-economic mediu sau superior, cu toate că boala nu are legătură cu angajat regulat în auto-inducerea de vărsături sau în abuzul de laxative.
statutul socio-economic, rasa sau originea etnică.
Factori psihologici: dificultăţi în respectarea exigenţelor parentale Complicaţii psihice
în adolescenţă dar sunt mai extraverte şi impulsive. Discrepanţa dintre • Probleme emoţionale
părerea despre sine şi imaginea socială poate provoca stări de tensiune şi vid • Sentimente de vinovăţie
interior. • Depresie clinică
Factori psihodinamici: instabilitate emoţională, impulsivitate dublată • Tulburări de panică
de frica de a-şi pierde controlul, toleranţă scăzută la frustrare şi tendinţe • Simptome obsesiv-compulsive sunt întâlnite în peste 30%
către adicţii diferite. din cazuri.
Complicaţiile medicale
Criterii de diagnostic • Dezechilibre electrolitice
 Episoade recurente de alimentare în binge (îndopare) • Dezechilibre ale echilibrului acido-bazic
1. consumarea, într-o perioadă definită de timp a unei • Creşterea uremiei
cantităţi de alimente foarte mare • Esofagită
2. senzaţia de lipsă de control asupra mâncatului în • Decalcificarea dinţilor
cursul episodului • Hipertrofia parotidelor cu creşterea amilazei
75
 • Amenoreea (lipsa menstruaţiei)
• Distensia abdominală (mărirea în volum a abdomenului)
• Fracturi datorate unor traumatisme minore din cauza scăderii
densităţii osoase.
Tratament
Tratamentul bulimiei include medicaţie adjuvantă (andidepresive)
precum şi consiliere psihologica.
Pacienţii bulimici pot fi trataţi în ambulatoriu (extraspitalicesc)
atunci când frecvenţa şi severitatea episoadelor de abuz alimentar şi de
purgaţie scade. În cazurile severe acompaniate de planuri de suicid sau în
cazurile cu complicaţii medicale trebuie să le fie întrerupte brusc
comportamentele de abuz alimentar în timpul spitalizarii. Ţinta
tratamentului după stoparea comportamentului alimentar este inhibarea pe
termen lung a acestor comportamente cu ajutorul terapiei cognitiv-
comportamentale. La fel ca şi în tratamentul anorexiei nervoase, medicul
trebuie să recunoască tulburările psihiatrice coexistente. În aproximativ
50% dintre cazurile de bulimie, medicamentele antidepresive sunt eficiente.
Exerciţiile fizice moderate ajută atât în ameliorarea stresului cât şi creşterea
stării de sănătate. Atât psihoterapia cognitivă cât şi cea interpersonală au
efecte mult mai semnificative şi de mai lungă durată decât terapia
antidepresivă singură.
 Primele semne de laborator ale tulburărilor alimentare includ:
• alcaloza metabolică (scăderea acidităţii normale) datorită
vărsăturilor repetate
• hipokaliemia (scăderea nivelului de potasiu în sânge) datorită
vărsăturilor repetate şi abuzului de laxative sau diuretice
• anemia (scăderea hemoglobinei în sânge)
• malnutriţia
• scăderea nivelului de estrogen (hormon feminin)
• scăderea nivelului de testosteron (hormon masculin)
76
• scăderea nivelului de hormon eliberator de gonadontropină
• scăderea nivelului de gonadotropină (hormon feminin)
• hiperprolactinemia (hormon feminin cu rol în lactaţie), care
poate duce la infertilitate
• osteopenia (pierdere de tesut osos)
• hipertiroidismul
• diabetul zaharat
• malabsorbţia
• cancer esofagian, de colon, bucal, intestinal, etc.
Există şi forme atipice ale tulburărilor de comportament alimentar –
„binge eating disorder” în care persoana afectată are numeroase episoade de
„îndopare” fără însă să apeleze la măsurile compensatorii de menţinere a
greutăţii care apar la bulimici. Persoanele cu acest tip de tulburare de
comportament alimentar sunt de obicei supraponderale sau obeze, mănâncă
mult şi repede, fără a avea senzaţia de saţietate. Aceste episoade, ca şi în
bulimie, au loc de obicei în intimitate şi sunt însoţite de sentimente de vină
şi ruşine după terminarea ospăţului.
Stresul
Introducerea conceptului de stres în câmpul medical a fost legată de
lipsa resimţită în ultimele patru decade, în practica şi teoria medicală a
cadrului teoretic al relaţiei dintre sănătate, boală, stil de viaţă şi pattern
comportamental. Folosirea conceptului de stres a furnizat medicinii o bază
pentru a lega evenimentele exterioare (stresorii) şi patternurile
comportamentale cu condiţiile interne şi biochimice asociate cu etiologia,
factorii favorizanţi, declanşarea şi întreţinerea bolilor.
Conceptul de stres, introdus de Selye H. indică o acţiune de
suprasolicitare exercitată din exterior asupra organismului, care determina o
reacţie de adaptare nespecifică a organismului faţă de agresiunea care-i
ameninţa integritatea. Roger Guillemin, pornind de la această definiţie,
formulează una dintre cele mai remarcabile definiţii ale stresului: „Stare
tradusă printr-un sindrom specific corespunzând tuturor schimbărilor
nespecifice induse astfel într-un sistem biologic”.
 Stresul a fost şi rămâne unul dintre cele mai disputate concepte din
istoria ştiinţei. Astăzi nimeni nu poate nega că definirea stresului diferă
flagrant în funcţie de perspectiva disciplinei ştiinţifice din care ea este
elaborată. Fiziologii şi endocrinologii dovedesc experimental că stresul este
un răspuns al organismului la stimulările externe; sociologii ne sugerează că
stresul se datorează caracteristicilor mediului în care trăim, iar psihologii
argumentează că stresul rezultă din perceperea unei stări de autoineficienţă.
Selye H. a privit stresul din punct de vedere fiziologic, în timp ce
Spinoza considera că „mintea şi corpul sunt unul şi acelaşi lucru”. Aproape
orice stresor şi aproape orice reacţie de stres implică atât componente
fiziologice, cât şi psihologice (emoţionale).
Conceptul a suferit reconsiderări succesive în care a fost precizată
mai clar noţiunea de agent agresor sau stresor şi s-a făcut extensia către
stresul psihic. Cea mai largă definiţie a agenţilor de acest tip este dată de
Fraisse P. (1967) „totalitatea conflictelor personale sau sociale ale
individului care nu îşi găsesc soluţia”. Agenţii stresori capabili să
declanşeze un stress psihic sunt de natură variată, nefiind obligatorii numai
stimulii psihici, din această cauză putându-se departaja două tipuri de agenţi
stresori:
 cei ce sunt reprezentaţi prin cuvintele, ideile, procesele gândirii.
Agenţii din această categorie sunt caracterizaţi sub formă de
situaţii psiho-traumatizante.
 cei senzoriali externi. Aceştia pot deveni agenţi stresori în două
cazuri: atunci când se bombardează scoarţa cerebrală timp
îndelungat şi cu o intensitate crescută sau în cazul când au o
semnificaţie pentru subiect.
Parametri de acţiune ai agenţilor stresori sunt reprezentaţi de durată
în funcţie de atribute precum „noutatea” şi „bruscheţea” cu care se
acţionează.
După Elliot şi Eisdorfer factorii de stres sunt evenimente sau condiţii ale
mediului, suficient de intenşi sau frecvenţi care solicită reacţii fiziologice şi
psihosociale din partea individului
77
Lucian Alexandrescu (2000) stabileşte o clasificare a stresului,
realizată in funcţie de următoarele criterii: magnitudinea absolută sau
relativă a stresului; raportul sau cu etapa de viaţă a subiectului (ciclul vieţii,
după Erikson, în termeni de concordant, neconcordant, indiferent); nuanţele
de expectabilitate-neexpectabilitate şi controlabilitate -necontrolabilitate;
răspandirea generală a stresorilor şi efectul lor asupra omului „obişnuit".
 Stresul excepţional sau catastrofic - stresuri masive, acute, de
regulă neaşteptate, evenimente ieşite din comun, din cotidian, deloc
sau puţin influenţabile de către subiect şi care afectează practic pe
oricine intr-o mare măsură. Acest tip de stres include dezastre şi
calamităţi naturale, dezastre şi catastrofe (războaie, poluări,
bombardamente); accidente colective; violenţa nesexuală sau
sexuală, tortura. Din punct de vedere clinic, (Predescu şi
Alexandrescu), patologia ocazionată de stresul catastrofic include
reacţii psihotice imediate (de şoc şi neşoc), reacţii mai indepărtate
de tip depresiv şi, în mod aproape specific, sechele la distanţă, de
tipul tulburării de stres posttraumatic.
 Stresurile vieţii - stresuri concordante sau necontradictorii cu etapa
eriksoniană de viaţă, cu intesitate moderată medie sau mare, care
afectează pe oricine, dar intr -o măsură variabilă: pierderi reale
(cunoştinţe, rude), pierderi simbolice; stresuri legate de boala
tranzitorie; stresuri cu efecte prelungite (partener marital, copil),
pierderi materiale majore; stresuri cu acţiune prelungită
(suprasolicitări lungi, boala cronică, conflicte cronice); stări
stresante (stresul existenţei ca handicap sau ca sechelar grav);
stresul existenţei în condiţii precare financiare şi/sau de mediu;
stresuri legate de schimbări majore de statut, mediu, condiţie de
viaţă. Stresurile îndelungate pot contribui la constituirea unor
dezvoltări patologice ale personalităţii.
 Stresuri care decurg din desfăşurarea neobişnuită a unor acte de
viaţă obişnuite.
  Stresul necazurilor şi al solicitărilor cotidiene. Aceste stresuri Stresori preventivi
induc, manifestări tranzitorii sau fragmentare. Au un posibil rol 1. evitarea stresorilor prin adaptarea vieţii
pentru determinarea rezistenţei sau lipsei de rezistenţă la stresori 2. adaptarea nivelului cererii
mai mari. Adesea produc o anumită frustrare. 3. îndepărtarea stresului indus de patternurile
 Stresul endemic: inflaţie, şomaj. Stresul endemic nu are decât un comportamentale
rol de fond. 4. descoperirea resurselor adaptării.
 Stresurile speciale condiţionate de expuneri particulare: stresul Stresorilor combativi
unor profesii sau ocupaţii cunoscute ca stresante, şi al altor profesii 1. manifestarea stresului
ce implică risc individual. 2. stăpânirea resurselor
 Stresurile condiţionate de vulnerabilităţi individuale, 3. atacarea stresorilor
particulare: stresul determinat de psihopatologia preexistentă 4. tolerarea stresorilor
(anxietate fobică, fenomene compulsive); stresul resimţit de 5. scăderea iritabilităţii.
pacienţii cu schizofrenie, cu epilepsie; stresul consecinţelor unor . Reacţii la stres
acte psihotice (ştiri crepusculare, confuzie, comportament delirant- Fiziologice
halucinator în psihoze majore); stresul amintirilor, determinat de Sistem scheleto-muscular:
retrăirea sau evocarea unor situaţii stresante anterioare; stresul - tensiune musculară,
sărbătorilor ce evidenţiază subiectului singurătatea ori inadecvarea - ticuri,
vieţii pe care o duce; stresul determinat sau facilitat de prezenţa - bruxism,
unei patologii somatice care modifică vulnerabilitatea. - fasciculaţii,
 Stresurile speciale - vulnerabilităţi şi/sau expuneri particulare. - dispnee,
 Stresul experimental - nu are, de regulă, urmări patologice - hiperventilaţie.
durabile. El se referă la diferite proceduri de laborator care induc, la Sistem cardiovascular:
voluntari, stresuri scurte şi strict limitate ca intensitate şi gamă de - tahicardie,
conţinuturi. - aritmii,
 Stresul situaţiilor extremale - este stresul experimental sau - presiune arterială crescută/
natural, indus în legătură cu existenţa sau pregătirea pentru Sistem gastrointestinal:
existenţa în medii intens nefavorabile vieţii omului. - uscăciune,
- intensificarea tranzitului gastrointestinal.
Comportamente de adapatre Sistem neuroendocrin:
Mathney, Aycock, Pugh, Curlette şi Cannella (1986) au sugerat că - nivel scăzut de CA şi CO în sânge şi urină,
patternurile de adaptare se pot divide într-o categorie de stresori preventivi - betaendorfine,
şi o categorie de stresori combativi. - testosteron,
78
 - prolactină, Comportamentale
- colesterol, - scăderea performanţei,
- acizi graşi liberi. - instabilitate şi fluctuaţie profesională, absenteism,
Sistem imun: pasivitate,
- modificări la nivelul imunoglobulinei - agresivitate, intoleranţă, dezacord
- IgA, IgE, IgG, IgM; - deteriorarea relaţiilor interpersonale,
- celule naturale ucigătoare - accidente, răspuns "totul sau nimic",
- proliferarea limfocitelor induse de substanţe mitogene - excesul sau pierderea apetitului, insomnii,
- utilizare crescută de alcool, tutun, cafea, tranchilizante,
Nivel dermal: - suicid.
- modicări în conductanţa electrică a pielii, Tratamentul stresului
- hipertranspiraţie.  Reducerea condiţiilor stresante din mediu
Emoţionale:  Tehnici de dezvoltare a toleranţei la stres
- frustrare, ostilitate,  Menţinerea unei imagini de sine pozitive
- anxietate, tensiune,  Menţinerea echilibrului emoţional
- nervozitate, nelinişte,  Dezvoltarea unor relaţii satisfăcătoare cu cei din jur
- depresie, demoralizare,  Programe de management al stresului - analiza stresorilor din viaţa
- insatisfacţie, sentiment de neputinţă, individului (individuale, de grup)
- autoevaluare negativă, labilitate,  Medicamente - controlul tensiunii arteriale sau altor simptome
- culpabilitate, alienare. somatice ale stresului (anxioliticele, antidepresivele)
Cognitive :  Tehnici comportamentale - tehnici de relaxare(relaxarea progresivă,
- deteriorări ale memoriei de scurtă şi lungă durată, tehnici de relaxare prin imagerie mentală, tehnici de meditaţie)
- scăderea gradului de concentrare, exerciţii de respiraţie, programe de exerciţii fizice (plimbările)
- creşterea ratei de erori şi confuzii  Masajul - masaj terapeutic (relaxărea progresivea a grupurilor
- scăderea capacităţii de decizie, de planificare şi musculare din spate, braţe, gât, picioare)
organizare,  Meditaţia şi practicile religioase sau spirituale
- căutare redusă de informaţii,  Managementul timpului - stabilirea de obiective de scurtă durată
- evitare sau negare, (zilnice) şi de lungă durată (anuale), crearea unor liste cu lucruri de
- inhibiţii şi blocaje, făcut
- creativitate redusă,  Terapii alternative - şedinţe de yoga, tai-chi, aikido, terapie reiki,
- ideaţie obsesivă şi iraţională, aromoterapie, terapie prin dans, tratamente bazate pe suplimente
- toleranţă redusă la criticism.
79
 nutritive/regim alimentar, acupunctură, homeoterapie, fitoterapie,  Persoana are convingerea că o altă persoană, de obicei cu un
etc statut social mai înalt, este îndrăgostită de ea.
 Terapia cognitivă – existenta unor distorsiuni de gândire, gânduri  Uneori termenul de erotomanie este utilizat pentru a desemna
iraţionale induc şi menţin stresul. preocuparea intensă pentru sex.
 Simptomul central este credinţa că o altă persoană este
Conduite sexuale deviante îndrăgostită în secret de persoana în cauză. Erotomanul poate crede
că subiectul delirului său îşi comunică în mod secret propria
Parafiliile sunt fantezii sexuale, dorinţe şi practici intense de natură dragoste prin metode subtile, cum ar fi postura corpului, aranjarea
repetitivă care produc stress persoanei. Fanteziile care au componente anumitor obiecte prin casă, sau diverse indicii în mass – media.
conştiente şi inconştiente sunt elementul patognomonic.  De obicei subiectul delirului are prea puţine în comun sau nu
Parafiliile mai sunt denumite deviaţii sexual sau perversiuni. vine în contact cu persoana delirantă.
Clasificare:  Delirul erotoman este adesea un simptom tipic în
 Erotomania schizofrenie. Uneori subiectul delirului poate să nu existe cu
 Scatologia telefonică adevărat, deşi cel mai frecvent subiecţii delirului sunt politicieni,
 Pedofilia cântăreţi sau actori faimoşi. Erotomania este una din cauzele
hărţuielilor persoanelor publice.
 Necrofilia
Scatologia telefonică (telefoane obscene)
 Zoofilia
 este o tulburare de tip psihotic. Persoana care apelează la
 Sadismul sexual
telefoane obscene este de multe ori şi voyeur şi prin aceste metode
 Masochismul sexual
încearcă să-şi demonstreze masculinitatea în faţa unui străin.
 Exhibitionismul şi voyeurismul
Pedofilia
 Frotteurismul  dorinţa şi excitaţia sexuală intensă faţă de copii cu vârsta sub
 Fetişismul 13 ani şi care persistă pe o durată mai mare de 6 luni. Persoana
 Bisexualitatea diagnosticată ca pedofilie trebuie să aibă vârsta de peste 16 ani şi să
 Transgenul fie cu cel puţin 5 ani mai în vârstă decât victima.
 Transgederişti Necrofilia
 Travestiţii  obţinerea gratificării sexuale prin acte sexuale cu cadavrele.
 Persoane intersex Cei mai mulţi necrofili găsesc cadavrele la morgă sau în cimitire şi
Tratamentul parafiliilor se face în principal prin psihoterapie, mai capele. Uneori persoanele necrofile comit crime cu scopul de a
ales psihoterapie analitică, dar şi alte forme de psihoterapie. Tratamentul obţine cadavre cu care să poată avea acte sexuale.
medicamentos poate include antipsihotice sau antidepresive. Necrofilia este o tulburare psihotica cu prognostic prost de tratament.
Erotomania Zoofilia
80
 acte sexuale cu animale şi fantezii sexuale care implică
animalele. De multe ori sunt folosite animalele domestice. Este o
tulburare rară a sexualităţii şi foarte rară ca perversiune organizată.
Uneori apare în situaţii de izolare, şi în zone ale lumii în care
contactul sexual înainte de casatorie este strict interzis.
Sadismul
 tulburare a sexualităţii în care timp de 6 luni sau mai mult
apar nevoi imperioase şi excitaţie sexuală privitoare la fanteziile sau
actele sexuale (reale, nu simulate) în care suferinţa fizică sau
psihologică a victimei duce la excitaţie sexuală. În această situaţie
plăcerea este urmarea instictului agresiv şi conform teoriei
psihanalitice apare ca urmare a fricii de castrare la bărbat. Sadismul
sexual este asociat frecvent violului şi destul de des se asociază cu
crima.
Masochismul
 preocupari recurente şi impulsuri imperioase, asociate cu
fantezii şi/sau acte sexuale care implică suferinţa, umilinţa, bătaia.
Practicile masochiste sunt mai frecvente la bărbaţi decât la femei.
Aproximativ 30% din persoanele masochiste au şi impulsuri sadice
şi sunt cunoscuţi sub numele de sado- masochişti.
Exhibitionismul şi voierismul
 dorinţa şi nevoia imperioasă de expunere a organelor genitale
în faţa străinilor. Excitaţia sexuală apare la anticiparea expunerii, iar
orgasmul este obţinut ca urmare a masturbării în timpul sau după
expunerea organelor genitale. Aproape în 100% din cazuri
persoanele exhibiţioniste sunt de sex masculin. Dinamica
exhibiţionismului se referă de obicei la afirmarea masculinităţii prin
expunerea penisului şi urmărirea reacţiei victimei.
 voierismul implică şi violarea unei femei straine, un triumf
agresiv, dar secret asupra sexului feminin.
81
Frotteurismul
 un bărbat îşi freacă penisul de o femeie complet îmbrăcată
pentru a ajunge la orgasm, de obicei în locuri publice cum sunt
mijloacele de transport şi aceasta este unica sa sursă de plăcere
sexuală şi obţinere a orgasmului.
Fetişismul
 nevoia de a folosi un obiect înanimat, sau o parte negenitală
a corpului
Bisexualitatea
 orientare sexuală caracterizată de atracţia sexuală faţă de
ambele sexe, respectiv atât pentru femei cât şi pentru bărbaţi
Transgenul
 este situaţia în care identitatea de gen a persoanei este
incompatibilitatea cu sexul său biologic. Unele persoane transgen nu
se identifică nici cu sexul masculin, nici cu cel feminin, sau au o
identitate de gen amestecată. Transsexualismul este situaţia în care o
persoană transgen îşi schimbă sexul pentru a ajunge la o concordanţă
între sexul biologic şi identitatea de gen.
Transgederişti
 aleg să poarte hainele aparţinând celuilalt gen deoarece au
senzaţia că genul este un continuum şi îmbrăcămintea le dă ocazia
de a fi persoane cu două genuri integrate într-un sine comun; au
nevoie să exprime celălalt gen doar pe o perioadă limitată de timp.
Travestiţi
 aleg să se îmbrace în hainele celuilalt gen pentru excitare şi
gratificare sexuală. Travestiţii nu cred că aparţin celuilalt gen şi nici
nu doresc acest lucru. Alegerea unui coportament caracteristic
celuilalt gen este parte a plăcerii erotice.
Persoane intersex
 se nasc cu un sex biologic nederminat. Pot avea un sex
genetic care nu se potriveşte cu înfăţişarea lor exterioară sau pot
 avea organe genitale ambigue. Membrii familiei persoanelor intersex 5. CÂT DE DES ÎN ULTIMUL AN NU AŢI REUŞIT SĂ FACEŢI CEEA CE ERA
AŞTEPTAT SĂ FACEŢI DIN CAUZA BĂUTULUI?
decid după naştere care va fi sexul persoanei.
(0) niciodată (2) lunar (4) zilnic sau aproape zilnic
Aplicaţii practice (1) lunar sau mai rar (3) săptămânal
6. CÂT DE DES ÎN ULTIMUL AN AŢI AVUT NEVOIE SĂ BEŢI PRIMA BĂUTURĂ
Chestionar privind reguli de bază pentru sănătate DE DIMINEAŢA CA SĂ VĂ REVENIŢI DUPĂ O BEŢIE ZDRAVĂNĂ?
(0) niciodată (2) lunar (4) zilnic sau aproape zilnic
(1) lunar sau mai rar (3) săptămânal
deseori uneori rareori
7. CÂT DE DES ÎN ULTIMUL AN AŢI AVUT UN SENTIMENT DE REMUŞCARE
Dorm suficient SAU DEVINOVĂŢIE DUPĂ CE AŢI BĂUT?
(0) niciodată (2) lunar (4) zilnic sau aproape zilnic
Fac exerciţii fizice în mod regulat
(1) lunar sau mai rar (3) săptămânal
Am o dietă echilibrată 8. DE DES ÎN ULTIMUL AN NU AŢI PUTUT SĂ VĂ AMINTIŢI CE S-A
ÎNTÂMPLAT ÎN NOAPTEA TRECUTĂ DIN CAUZĂ CĂ AŢI BĂUT?
Consum alcool cu moderaţie/deloc
(0) niciodată (2) lunar (4) zilnic sau aproape zilnic
Mănânc moderat (1) lunar sau mai rar (3) săptămânal
Utilizez centura de siguranţă 9. DVS. SAU ALTCINEVA A FOST RĂNIT CA REZULTAT AL FAPTULUI CĂ AŢI FOST
BĂUT?
Nu fumez
(0) nu (4) da, în ultimul an
(2) da, dar nu în ultimul an
Testul Audit (screaningul alcoolului) 10. O RUDĂ, UN PRIETEN, UN DOCTOR SAU O ALTĂ PERSOANĂ A
1. CÂT DE DES BEŢI O BĂUTURĂ CONTŢINÂND ALCOOL? FOST ÎNGRIJORATĂ DE BĂUTUL DVS. SAU V-A SFĂTUIT SĂ-L REDUCEŢI?
(0) niciodată (3) 2 la 3 ori pe săptămână (0) nu (4) da, în ultimul an
(1) lunar sau mai rar (4) 4 sau mai multe ori pe săptămână (2) da, dar nu în ultimul an
(2) 2 la 4 ori pe lună
2. CÂTE DRINK-URI CONSUMAŢI ÎNTR-O ZI OBIŞNUITĂ, ATUNCI CÂND BEŢI? Scala de percepţie a stresului
(0) 1 sau 2 (2) 5 sau 6 (4) 10 sau mai mult Mai jos sunt prezentate o serie de propoziţii. Citiţi-le pe rând, menţionând în ce
(1) 3 sau 4 (3) 7 sau 9 măsura se potriveşte fiecare dintre ele cu starea dvs. din ultimele 6 luni. Marcaţi răspunsul
3. CÂT DE DES BEŢI 6 SAU MAI MULTE DRINK-URI DE ALCOOL ÎNTR-O SINGURĂ dvs. cu unul dintre numerele de pe scala 1-4.
DATĂ?
(0) niciodată (2) lunar (4) zilnic sau aproape zilnic 1 = Aproape niciodată 2 = Câteodată 3 = Adeseori 4 = Aproape întotdeauna
(1) lunar sau mai rar (3) săptămânal 1. Mă simt odihnit.
4. CÂT DE DES AŢI CONSTATAT ÎN ULTIMUL AN CĂ NU PUTEŢI SĂ VĂ OPRIŢI 2. Simt că sunt asaltat de prea multe cerinţe.
DIN BĂUT ODATĂ CE AŢI ÎNCEPUT? 3. Mă simt iritat sau nemulţumit.
(0) niciodată (2) lunar (4) zilnic sau aproape zilnic 4. Am prea multe lucruri de făcut.
(1) lunar sau mai rar (3) săptămânal 5. Mă simt izolat sau singur.
6. Mă aflu în situaţii conflictuale.
7. Fac lucruri care îmi plac cu adevărat.
82
8. Mă simt obosit.  cum faci faţă stressului:
9. Simt că nu mă pot descurca pentru a-mi atinge scopurile propuse. - gândeşte-te ca unele forme de coping sunt mai bune decât altele: dacă un anumit
10. Mă simt calm. comportament nu te ajută, încearcă altceva;
- uneori te ajută rezolvarea problemei, dar există situaţii în care renunţarea la
11. Am prea multe decizii de luat.
încercarea de a o rezolva cu orice preţ poate fi mai utilă;
12. Mă simt frustrat. - umorul, reevaluarea situaţiei, comparaţiile sociale constructive sunt de preferat
13. Mă simt plin de energie. depresiei şi pesimismului.
14. Mă simt tensionat.  rolul celorlalţi:
15. Problemele mi se adună cu grămada. - nu încerca să "treci prin toate de unul singur" - caută suportul social de care ai
16. Mă simt deseori presat de timp. nevoie; caută persoane care au trecut prin situaţii similare şi care te pot îndruma cum să
17. Mă simt protejat şi în siguranţă. faci faţă situaţiilor prin care treci; evită singurătatea.
 flexibilitatea relaţiilor sociale:
18. Am multe necazuri (probleme).
- nu rămâne "blocat'"' într-o reţea socială ce nu te ajută;
19. Mă simt presat de cerinţele altor persoane. - găseşte prieteni care sunt alături de tine cu adevărat şi iţi vor binele.
20. Mă simt descurajat.  prevenţia „primară " şi „ secundară ":
21. Sunt mulţumit de mine însumi. - adoptă un stil de viaţă sănătos pentru a evita îmbolnăvirea, dar chiar dacă te-ai
22. Mi-e teamă de viitor. îmbolnăvit continuă să ai grijă de tine.
23. Fac multe lucruri pentru că trebuie să le fac şi nu pentru că îmi plac.  exteriorizarea emoţilor:
24. Mă simt criticat şi judecat. - învaţă când şi cum să-ţi exteriorizezi emoţiile şi experienţele negative;
- a reprima emoţiile, îngrijorările, supărările, furia, experienţele traumatice,
25. Mă simt fără griji.
presupune un efort el însuşi stresant; acceptă existenţa acestora, înţelege-le şi caută căi de
26. Mă simt epuizat mental. rezolvare.
27. Nu pot să mă relaxez.
28. Mă simt copleşit de responsabilităţi.
29. Am suficient timp pentru mine. CAPITOLUL VII
30. Mă simt sub presiunea “termenelor fixe”.
Chestionarul se numeşte Perceived Stress Questionnaire, a fost elaborat de
Levenstein si colab.(1993) şi este un instrument relevant în stabilirea nivelului de stres
VARIABILE IMPLICATE ÎN COMPORTAMENTUL
perceput. SPECIFIC BOLNAVULUI
Cotarea se face astfel: pentru 8 dintre cei 30 de itemi, cota dată de subiect se
inversează (1, 7, 10, 13, 17, 21, 25, 29). Scorul, cuprins între 30 şi 120, permite încadrarea
Moto:
subiectului în una dintre cele 3 categorii: stres redus, stres moderat şi stres intens.
“Disperarea este o
suferinţă lipsită de sens”. (V.
Sugestii pentru a păstra starea de sănătate şi pentru a face faţă cât mai bine
bolii Frankl)

 problema controlului: Medicul întâlneşte în fiecare zi pacienţi diferiti pe care trebuie să-i
- efectele stressului sunt mai mari atunci când te simţi neajutorat;
- acceptă faptul că se întâmplă multe lucruri ce nu pot fi controlate (accidente, trateze şi totodată să comunice cu ei în funcţiei de particularităţile lor bio-
epidemii, dezastre, ş.a.); psiho-sociale. El trebuie să ţină cont de câteva variabile implicate în mod
- construieşte-ţi autoeficacitatea prin monitorizarea comportamentului pe care vrei
direct în comportamentul şi reacţia la boală a pacienţilor.
să îl schimbi,
83
 Factori ce ţin de pacient:  Tipuri de personalitate „cu risc"
 Psihologici  tipul comportamental A;
 cognitivi (nivelul intelectual, de înţelegere);  personalităţi dizarmonice de tip schizoid, paranoid
 emoţionali (dispoziţia tristă, pesimismul, depresia);  Factori ce ţin de boală
 atitudinali (stil de viaţă dezordonat);  Evoluţia acută vs. cronică;
 motivaţionali (motivaţie extrinsecă, neasumată);  Simptomatică vs. asimptomatică;
 socio-economici (nivel precar);  Gradul de severitate presupusă de către pacient;
 Vârsta  Gradul de afectare / influenţare asupra activităţii pacientului;
 copiii: dependenţi de familie, şcoală. Variabilele  Factori ce ţin de tratament
personale depind de gradul de dezvoltare psihoafectivă;  Efectele secundare prezente sau imaginate;
 tineri: sfidarea unor norme salutogenetice, impulsivitate,  Costurile financiare ridicate ale tratamentului;
imprudenţă, dezirabilitate socială;  Schimbarea radicală a stilului de viaţă faţă de cel anterior bolii
 adulţi: sedentarism, excese;  Factori care ţin de medic
 Puterea socială;
 vârstnici: prudenţă, conformism terapeutic excesiv.
 Prestigiul (formal şi informai), ca şi
 Sexul
 Calităţile de bun comunicator
 bărbaţi: responsabilităţi multiple, ignorarea pericolelor,
 Factori socio-cultarali
apel redus la medic;
 Stigmatizarea;
 femei: prudenţă, igienă de viaţă mai bună (acte
 Discriminarea (socială, etnică, etc.);
fiziologice medicalizate ex. naşterea), apel crescut la
 Marginalizarea din cauza bolii;
medic, conformism terapeutic mai bun.
 Religia
 Apartenenţa etnică:
Statutul social al bolnavului
 societăţi occidentale: educaţie sanitară bună, implicare
profesională excesivă, abuzuri, sedentarism;
După Parsons, există patru caracteristici pentru statutul social al
 societăţi orientale (asiatice): concepţii filosofico-
bolnavului:
religioase cu dogme salutogenetice;
 Particularitatea procesului de însănătoşire realizat cu
 statut socioeconomic scăzut: slabă educaţie sanitară,
sprijinul personalului medical;
promiscuitate.
 Scutirea de responsabilităţi în funcţie de natura şi
 Sănătatea mintală
gravitatea bolii;
 anxietate;
 Obligaţia de a cere ajutor competent şi de a coopera;
 depresie ;
84
  Obligaţia de a considera boala indezirabilă (bolnavul …epigastralgii

trebuie să vrea să “se facă bine”) …dispnee episodică

…senzaţie de apăsare în cap
…tulburări cardiace episodice
Aplicaţii practice …transpiraţii

Chestionarul GBB Cotare

(Giessner Bogen Beschwerden – pentru comportamentul bolnavului) Subiecţii apreciază prin „DA" sau „NU" situaţia care-i caracterizează la cei 62 de
Instrucţiuni: itemi.
În tabelul de mai jos este prezentat un număr mare de tulburări. Vă rog să vă Itemii: 4, 7, 8, 16, 22, 27, 31, 35, 43, 46, 58, 60 se cotează invers (1punct pentru
NU), ceilalţi cotăndu-se cu 1 punct pentru DA.
gândiţi de ce tulburări suferiţi şi să marcaţi cu X în căsuţa corespunzătoare intensităţii
- Scala ipohondriei (suma itemilor): 9, 20, 21, 24, 29, 30, 32, 37, 38
tulburării. Dacă nu suferiţi de tulburarea respectivă marcaţi în casuţă “deloc”. 3,4 puncte - scor mediu; peste 5 puncte - scor ridicat
- Scala de convingere a bolii: 2, 3, 7, 10, 35, 41
Mă simt afectat de… Deloc Puţin Moderat Destul de mult Puternic Scoruri mari – preocupare pentru boală şi simptomele ei
…senzaţii de slăbiciune - Scala acuze psihologice vs. somatice: 11, 16, 44, 46, 57
 Scoruri mari – responsabil pentru sănătatea sa
…palpitaţii, tahicardie - Scala inhibiţiei afective: 22, 36, 53, 58, 62
…senzaţie de stomac plin  Scoruri mari – dificultăţi de exteriorizare a trăirilor
…nevoie accentuată de somn personale
…artralgii, mialgii - Scala tulburărilor afective:12, 18, 47, 54, 59
 Scoruri mari – sentimente de anxietate şi tristeţe
…ameţeli
- Scala negării: 27, 31, 43, 55, 60
…lombalgii, dorsalgii  Scoruri mari – negare a problemelor vieţii
…dureri în umar sau în ceafă - Scala iritabilităţii: 4, 37, 51, 56, 63
…vărsături Scoruri mari – sentimente de furie şi neînţelegeri persoanle
…greţuri
…senzaţie de nod în gat
…eructaţii
…regurgitaţii
…cefalee
…fatigabilitate
…lipsă de putere
…senzaţie de buimăceală
…durere sau senzaţie de greutate
în membrele inferioare
…epuizare
…înţepături, dureri în piept,
senzaţie de constricţie
85

CAPITOLUL VIII
ATITUDINEA ŞI COMPORTAMENTUL BOLNAVULUI
ÎN CAZUL UNOR BOLI ACUTE SAU CRONICE
Moto:
„De aceea ajungem cu
greutate la însănătoşire,
fiindcă nu ştim că suntem
bolnavi” (Seneca)
Sistemul atitudinal
Interfaţa dintre structura internă, profundă a caracterului şi conduita
manifestă o constituie subsistemul atitudinal. Atitudinea reprezintă
componenta fundamentală a caracterului. Ea exprimă o modalitate de
raportare faţă de anumite aspecte ale realităţii şi implică reacţii afective,
cognitive şi comportamentale.
- Componenta afectivă – măsurabilă prin reacţii
neurovegetative sau mărturii verbale despre stări emoţionale
şi preferinţe evaluative;
- Componenta cognitivă – măsurabilă prin percepţii şi
mărturii verbale despre opinii şi credinţe, convingeri;
- componenta comportamentală – măsurabilă prin acţiunile
deschise sau declaraţii privind comportamentul.
Atitudinea este poziţia internă adoptată de o persoană faţă de situaţia
socială în care este pusă.
Se constituie prin organizarea selectivă, relativ durabilă a unor
componente psihice diferite-cognitive, motivaţionale-afective şi determină
modul în care va răspunde şi acţiona o persoană într-o situaţie sau alta.
86
Ea mobilizează fizic şi psihic individul, în raport cu ceva ce are o
anumită semnificaţie pentru acesta, este mereu intenţionată şi exprimabilă în
variate forme de comportament.
Odată stabilizate, atitudinile se identifică printr-un ridicat grad de
consistenţă şi stabilitate, schimbarea lor producând un dezechilibru în
sistemul de valori al individului.
Dupa T.M. NEWCOMB, atitudinea reflectă forma în care experienţa
anterioară este acumulată, conservată şi organizată la individ, când acesta
abordează o situaţie nouă.
Atitudinea apare ca veriga de legatură între starea psihologică
internă dominantă a persoanei şi mulţimea situaţiilor la care se raportează în
contextul vieţii sale sociale.
Caracteristicile atitudinii:
- direcţia sau orientarea, dată de semnul pozitiv (favorabil) sau
negativ (nefavorabil) al trăirii afective faţă de obiect
(situaţie): atitudinea pozitivă imprimă persoanei tentinţa de a
se apropia de obiect în vreme ce atitudinea negativă creează
o tendinaţă opusă, de indepartare;
- gradul de intensitate, care exprimă gradaţiile celor 2
segmente ale trăirii – pozitiv şi negativ - trecând prin punctul
neutru 0;
Atitudinile şi segmentele lor nu trebuie interpretate în sine ci în
funcţie de valoarea lor morală.
Când atitudinile intră în concordanţă cu legile progresului, cu
normele sociale, ele devin valori.
Se elaborează ceea ce Linton numea sistemul atitudini –valori
specifice fiecărui individ, care odată fixat acţionează aproape automat, chiar
la nivel subconştient.
Atitudinile caracteriale, fără a se confunda cu valorile, au un
conţinut valoric şi o funcţie evaluativă, iar prin aceasta reglează
comportamentele specifice ale fiecărui individ.
Expresia externă a atitudinii o reprezintă opinia şi acţiunea.
 Opinia este forma verbal-propoziţională de exteriorizare a atitudinii,
constând din judecăţi de valoare şi de acceptare (acord) sau de respingere
(dezacord) în legătură cu diferitele situaţii, evenimente şi sisteme de valori.
Acţiunea reprezintă intrarea subiectului în relaţie directă (senzorială
şi motorie) cu situaţia şi efectuarea unor demersuri (transformări) de
integrare în situaţie, de modificare a ei sau de îndepărtare.
Gradul de angajare psihologică în cadrul acţiunii este cu mult mai
ridicat decât în cadrul opiniei şi, ca atare, acţiunea devine mai relevantă
pentru dezvăluirea esenţei caracterului unei persoane decât opinia: de ex.
faptele atârnă mai greu în aprecierea personalităţii unui om decât vorbele.
I. Atitudini ale bolnavului în faţa bolii
 combativă – presupune echilibru psihic şi adaptare la
realitate
 de resemnare – dezinteres, stare depresivă, fatalism
 refugiu în boală – existenţa unui beneficiu secundar bolii;
 problematizantă – culpabilitate, „negociere”, căutarea
vinovatului, posibilitatea de a-şi arată stoicismul, subcultura
(deochi, farmece)
 valorificare superioară – experienţa de autocunoaştere,
meditare, reorientare, comportamente deficitare
 de rea folosire a bolii – hiperestimarea bolilor uşoare

Atitudinile se împart în două categorii: II. Reticenţa în acceptarea bolii:

1. Atitudinile faţă de sine reflectă caracteristicile imaginii de sine,  Apariţia unor simptome interpretabile ca semnele unei boli
elaborate pe baza: noi/agravarea uneia preexistente;
- autopercepţiei şi autoevaluării;  Apelul la cunoştinţe medicale proprii sau la semiprofesionişti;
- a percepţiei şi evaluării celor din jur  Automedicaţia;
2. Atitudinile faţă de societate se diferenţiază şi se individualizează  Bagatelizarea simptomelor;
potrivit diversităţii ,,obiectelor” şi ,,situaţiilor” generate de realitate. Astfel  Prezentarea în ultimă instanţă la medic.
se pot delimita: III. Modificări psihocomportamentale caracteristice:
- atitudinea faţă de muncă;  Acceptarea bolii
- atitudinea faţă de normele, principiile şi etaloanele morale; o realistă, raţională, implică ajustarea
- atitudinile faţă de diferitele instituţii (familie, şcoală, armată) comportamentului
- atitudinea faţă de structura şi forma organizării politice; o conştientizare disproporţionată
- atitudinea faţă de ceilalţi oameni (se exprimă în trăsături de  Negarea: „nu sunt bolnav”, „nu mi se poate întâmpla mie”
caracter cum ar fi: cooperarea, concilierea, altruismul, o pentru a nu se supune limitelor subestimează
întrajutorarea, etc.); simptomele, au o atitudine sfidătoare
- atitudinea faţă de societate (umanism, patriotism). o autoamăgirea (mecanism inconştient de apărare)
Semnul şi intensitatea acestor atitudini determină valoarea caracterului
 Ignorarea: deşi observă că ceva s-a schimbat în funcţionarea
şi potenţialul adaptativ al persoanei în sfera vieţii sociale.
organismului, nu acordă importanţă
o nivel scazut de cultură
o boli psihice
o boli neurologice
87
 o momente de puternică încordare
o laudativă
 Problematizarea bolii: întrebări excesive, citeşte şi se
documentează foarte mult;
 Regresia comportamentală: revenirea la nivelul afectiv-
comportamental al copilăriei;
o este dominat de dependenţă şi vulnerabilitate
afectivă;
 Evaziunea: scutirea de responsabilităţi se prelungeşte după
vindecarea bolii
o demisie de la obligaţiile sociale
 într-o prima accepţiune este legitimă
 într-o a două accepţiune este nevrotică
(utilizarea bolii pentru anularea
responsabilităţilor – Moron)
 exagerarea simptomelor şi scăderea
eficienţei tratamentului
 dispoziţie pesimistă
 agravarea simptomelor
o creşterea introversiei
 Exaltarea eului: boala este un mijloc de valorizare pentru
pacient: „sunt un caz interesant” - Delay şi Pichot
o satisfacţie orgolioasă
o accentuarea trăsăturilor narcisice primitive
o „sunt un caz interesant”
o focalizarea atenţiei (mai mult la copii şi bătrâni)
 Contagiunea informaţională - bolnavii devin „experţi” în
domeniul bolii lor şi îi determină şi pe ceilalţi pacienţi să le
urmeze sfaturile. Restian susţine că este favorizată de
scăderea simţului critic şi de anxietate.
În continuare voi reda câteva situţii de limită, cazuri speciale ce
necesită grijă şi atenţie deosebită din partea medicului.
88
Bolnavul dificil se caracterizează prin faptul că are reacţii ostile faţă
de membrii echipei medicale sau alţi pacienţi, reacţii susceptibile de a
genera contratransfer negativ, este hipo - sau non-compliant, veşnic
nemulţumit de calitatea serviciilor medicale, uneori este imposibil de
abordat cu ajutorul psihotropelor (din cauza reacţiilor adverse ale unora din
ele, capabile a înrăutăţi starea de fond: anumite anxiolitice la un bolnav în
insuficienţă respiratorie).
Pacienţii dificili sunt cei care acuză tlburări multiple,polimorfe, ce
variază de la o zi la alta, şi cu rezistenţă la tratament. Se mai întâlnesc
printre cei cu boli cronice, cu neoplazii, cu boli neurologice, cu disfuncţii
ale activităţii sexuale. Pacienţii violenţi, consumatori de alcool, droguri,
psihotici, demenţă senilă, cazuri sociale reprezintă o altă categorie de
bolnavi dificili.
La un astfel de bolnav, empatia, ca şi colaborarea venită din partea
familiei, rămân decisive. Lipsa unui suport social adecvat, ca şi un
comportament de respingere sau o atitudine conflictuală pot accentua aceste
tendinţe.
Bolnavul abandonat: Speranţa în medicină este un element critic şi
valoarea ei terapeutică, mai ales dacă speranţa nu este absolut nerealistă, a
fost dovedită de nenumărate ori. În fiecare an, medicina alternativă
racolează o bună parte din pacienţii care, aflaţi în situaţia de a li se
comunica un diagnostic cu prognostic “im faust”, sunt nu numai dezamăgiţi,
dar şi abandonaţi de reprezentanţii medicinii alopate. Acestor pacienţi nu le
mai rămîne, în disperare de cauză, decât să se îndrepte spre forme de terapie
incerte sau chiar extreme. În practică, medicul care preia un astfel de
pacient, aflat adesea în stadiul terminal al suferinţei sale, trebuie să fie
conştient nu numai de suferinţele atroce pe care acesta din urmă le îndură,
dar şi de nivelul extrem de scăzut al aşteptărilor acestuia, după ce atât
medicina clasică, cât şi “remediul-minune” nu şi-au făcut datoria. Se cer
cultivate, în astfel de situaţii, empatia şi realismul.
Copilul incurabil: instabilitatea psihologică a părinţilor, gradul
variabil de dezvoltare emoţională şi intelectuală a copilului, particularităţile
individuale de reacţie la stress, nu întotdeauna uşor de decelat, fac ca critice), acordând atenţie reacţiilor emoţionale şi
decizia referitoare la când şi cât trebuie spus unui copil care suferă de o comportamentale (anxietate, furie, negare, resemnare,
boală incurabilă să fie extrem de problematică. Majoritatea studiilor (Smith depresie, disperare, teamă, culpabilizare, izolare);
- 1993, Stevens -1993, Kliegman - 1994, Buckingham - 1996) susţin faptul  alegerea optimă a variantelor terapeutice;
că presupunerea că aceştia nu bănuiesc ce li se întâmplă este profund  concentrarea pe simptomele cu rezonanţă psihologică
greşită de cele mai multe ori, şi poate duce la neglijarea stărilor lor de importantă la pacient;
anxietate şi teamă, şi în cele din urmă, la subminarea încrederii în medic.  ascultarea activă, empatică, fără a critica sau judeca;
Strategia recomandată este discutarea temerilor şi neliniştilor copilului, în  căldură, suport emoţional, susţinere constantă pe toată
măsura în care acesta doreşte acest lucru, şi la un nivel adecvat gradului său durata bolii;
de maturizare, în special în plan emoţional.  sprijin acordat pacientului şi familiei în înfruntarea
Pacienţii cu boli cronice inevitabilităţii morţii;
Relaţia medic-pacient cu boală cronică este o relaţie  asistarea familiei după decesul pacientului şi facilitarea
„permanentizată", „cronică" (W. Doherty, 1998), în care sunt importante discutării trăirii doliului.
aspecte precum:
- comunicarea cu tact a diagnosticului;
- furnizarea de informaţii complete privind evoluţia, eventualele CAPITOLUL IX
complicaţii, demersul terapeutic;
- educaţia pacientului: cum se trăieşte cu boala cronică; INTERVENŢIA TERAPEUTICĂ – IMPLICAŢII
- încurajarea pacientului şi a familiei în perioadele de recădere, de
PSIHOLOGICE
incertitudine;
- empatie, căldură, suport emoţional constant pe toată durata bolii.
Moto:
Pacienţii cu boli terminale (cancer, SIDA)
„Medicina este de două feluri -
Bolile terminale pun problema pierderii şi a morţii, afectând atât
una care promovează puterea si
pacientul, familia acestuia, cât şi personalul de îngrijire.
vitalitatea celui sănătos, alta care
Bolile terminale sunt văzute sub aspect somatic (apariţie acută,
tratează bolile”
evoluţie progresivă, cu perioade de convalescenţă), sub aspectul
Efectul placebo
implicaţiilor psihologice şi sociale (vinovăţie, secretizarea bolii, blamare,
Cuvântul „placebo” reprezintă forma – la viitor – a verbului latin
stigmatizare, marginalizare), dar şi sub aspectul confruntării cu ideea morţii.
placeo/plăcere şi poate fi tradus strict prin: „voi plăcea”, sau „voi fi plăcut”
Astfel, relaţia medic-pacient presupune din partea medicului:
(agreabil). Cuvântul „placebo” are sensul de agreabil, plăcut - în sens de
 grijă la comunicarea diagnosticului şi prognosticului;
promisiune - şi deci poate defini aşteptarea unui bolnav – când i se dă un
 particularităţile pacientului (trăsăturile de personalitate,
experienţa anterioară, capacitatea de a face faţă situaţiei
89
medicament – la acţiunea utilă, plăcută a acesteia. (Bradu Iamandescu I. şi bolnavul le prezintă în legătură cu utilizarea unei substanţe placebo.
Necula I., 2002) „Efectul Placebo” constă în efectul fiziologic şi psihologic ce
Efectul placebo se referă la „modificările obiective sau subiective determină îmbunătăţirea stării de sănătatate a unui pacient în urma
ale stării unui subiect căruia i se administrează un placebo” (substanţă- adminstrării unui placebo. După cum sublinia antropologul medical Daniel
martor folosită în farmacologia clinică) – Delay J. şi Pichot P. (1962). Prin Moerman (Universitatea din Michigan, Dearborn) „efectul placebo” nu este
extensie, atunci când se administrează un medicament activ, termenul cauzat de „placebo” ci mai degrabă de convingerea, expectaţiile sau
semnalează diferenţa dintre modificările constatate şi cele imputabile eventualele condiţionări anterioare faţă de placebo, adică de semnificaţia pe
acţiunii farmacodinamice a produsului. care pacientul o dă substanţei sau procedurii ce îi este administrată.
Încercând o delimitare semantică a noţiunilor din domeniul Efectul pseudoplacebo reprezintă un efect asupra unor simptome
factorilor pshihologici care însoţesc actul terapeutic, Ionescu G. (1985) subiective ale pacientului exercitat de medicamente active farmacodinamic,
propune următoarea definiţie operaţională: „Efectul placebo cuprinde dar care nu au acţiune terapeutică pentru simptomele respectve. (G. Ionescu,
ansamblul manifestărilor clinice care apar la un bolnav sau la persoana 1999)
sănătoasă căreia i s-a administrat, în scop terapeutic sau experimental, o Efectul nocebo se referă la răspunsul advers la administrarea unui
substanţă neutră din punct de vedere farmacodinamic” . Autorul face medicament placebo.
distincţie între fenomenul placebo şi efectul placebo, arătând că primul se Printre factorii care determină efectul placebo au fost incriminaţi,
referă la ansamblul modificărilor psihologice şi psihofiziologice pe care după Sprriet şi Simon, următorii patru:
 boala - simptomatologia şi sindroamele principale care alcătuiesc
CARACTERISTICILE MEDICAMENTULUI IMPLICAT ÎN tabloul clinic
EFECTUL PLACEBO - durata bolii
Noutate Banalitate  bolnavul şi personalitatea sa
Administrare parenterală Administrare rectală sau prin
injecţii PLACEBO REACTIV PLACEBO-NONREACTIV
Aspect plăcut, sofisticat Aspect banal, dimensiuni (Janowski şi colab.) (Schindel)
incomode Indiferent de sex, vârstă şi Rigizi
Gustul medicamentului adesea important, Gust neplăcut, greţos sau inteligenţă
mai ales in cazul „ţintirii" unor simptome neutru Femeile sunt mai des reactive Agresivi
de disconfort psihic. Lipsa de miros Extravertiţi Persoanele sugestibile
Mirosul puternic de doctorie sau de plante Cu boli mai uşoare Cei care eliberează anxietatea la
Culoarea: - în stările anxioase: verdele Culoarea albă sau cenuşie exterior
este mai activ decât roşul; - în stările
depresive: galbenul; - în stările de  placebo-ul propriu-zis (proprietăţi fizice, organoleptice, mod de
iritabilitate: bleu-ul şi verdele administrare)
90
  medicul Valoarea terapeutică a efectului placebo
Natura simptomatologiei este în relaţie directă cu efectul placebo,
CARACTERISTICILE MEDICULUI IMPLICAT IN EFECTUL fără să existe însă o proporţionalitate între gravitatea acesteia şi
PLACEBO responsivitatea la placebo (există dovezi incontestabile ale eficacităţii unor
POZITIVE NEGATIVE (medicul placebo în unele maladii organice grave).
antiplacebo) În psihiatrie, anxietatea reprezintă simptomul cel mai repondent la
Prestigiul Lipsa de prestigiu efectul placebo, ceea ce i-a făcut pe unii autori să susţină că „placebo este
Optimismul terapeutic, inclusiv Pesimismul structural, scepticismul unul din cele mai bune anxiolitice cunoscute”, deşi Rickels (1971), ca şi alţi
încrederea în medicamentul ce autori, au subliniat că numărul de cazuri în care produsele farmacologice
urmează a fi administrat active sunt anxiolitice este de 3-4 ori mai mare.
Calităţile relaţionale: „căldura Atitudinea rece Medicina psihosomatică reprezintă un teren de mare interes pentru
umană", atitudinea prietenoasă faţă Lipsa de preocupare faţă de bolnav. studiul efectelor placebo, atât prin numărul mare de subiecţi placebo
de bolnav responsivi (mai mult de 2/3), cât şi prin diversitatea simptomelor care suferă
Comunicarea explicită referitoare la Indiferenţa faţă de medicamentul pe ameliorări: cefalee, boală ulceroasă, afecţiuni cardio-vasculare, tulburări
acţiunea medicamentului care îl prescrie sexuale, anorexie. Un alt aspect important legat de problema medicinii
Autoritatea medicului: acceptată Autoritatea medicului neacceptată psihosomatice este cel referitor la existenţa efectelor negative ale
liber de către bolnavul care se simte „medicaţiei placebo” (identice, în cele mai multe cazuri, cu cele ale
agresat medicaţiei active): somnolenţă, uscăciunea gurii, alergii, erupţii, oboseală,
greaţă, tahicardie, oscilaţii tensionale.
Lange (1987) consideră că nu este posibil să se contureze un tip de În nevrozele structurate obsesivo-fobice, ca şi în cele cronicizate,
personalitate legat de comportamentul faţă de efect placebo, ci există o eficacitatea medicaţiei placebo este mult mai redusă decât în cele slab
interacţiune dinamică: pacient-medicament-medic prin care se realizează structurate sau de dată mai recentă. Ca şi în alte circumstanţe, şi aici
acţiunea placebo-ului. vechimea bolii şi abordările ei terapeutice anterioare joacă un rol net asupra
Unii autori au subliniat o creştere netă a efectelor placebo pozitive în efectului placebo.
cazul medicilor optimişti, faţă de sporirea efectelor „nocebo”, în cazul Apariţia de efecte placebo în psihozele afective şi mai ales în cele
pesimiştilor sau scepticilor. Diferenţele dintre rezultatele pe care diverşi schizofrenice a surprins şi a dat naştere la vii discuţii, care au subliniat că şi
medici, aplicând acelaşi tratament, le obţin, sunt dovada aserţiunii în cazul unor substanţe psihoactive trebuie luate în consideraţie relaţia efect-
(formulată de Schaw P. cu un sfert de mileniu în urmă) potrivit căreia „nu doză, ca şi inerţia terapeutică a unor substanţe (de exemplu, antidepresivele
este nici o îndoială că subiectul va fi vindecat tot atât de imaginaţia proprie tri- şi tetraciclice). Studii riguroase arată, totuşi, diferenţe semnificative
şi de încrederea în sfaturile medicale, cât şi de dozele repetate de între rezultatele medicaţiei active şi cele ale medicaţiei placebo în cazul
medicamente”. psihozelor (Davis J., Cole J., 1975). Trecerea în revistă a acestor aspecte
91
demonstrează că studiul efectului placebo poate oferi date deosebit de
interesante, dar că apariţia lui este cvasiconstantă în activitatea terapeutică.
Cu toate că în cercetare el devine parazitar, necesitând prezenţa studiilor
„orb” pentru a-l exclude, în practica obişnuită întregeşte de multe ori actul
terapeutic.
Există situaţii când placeboterapia poate fi considerată o adevărată
terapie care îşi găseşte indicaţii precise, cu condiţia ca bolnavul să fie într-
adevăr bine investigat şi diagnosticat iar normele etice şi morale să fie strict
respectate.
Dependenţa de medicament
Majoritatea oamenilor utilizează medicamente în cantităţi moderate, pe
termen scurt, pentru efectele lor terapeutice. Există oameni care apelează în
mod repetat la cantităţi crescute de medicamente sau substanţe. Acest lucru,
denumit „abuz de substanţe " poate fi deosebit de periculos, în cazul unor
medicamente (analgezice, antitusive, tranchilizante, antihistaminice,
antihipertensive, antimicrobiene, corticosteroizi sau antiinflamatoare
nonsteroidiene).
O etapă ulterioară abuzului de medicamente / substanţe poate fi
dependenţa, care se constituie într-un ansamblu de simptome cognitive,
comportamentale şi fiziologice ce caracterizează individul care continuă
uzul de substanţe în pofida problemelor generate de consumul substanţei
respective. Dependenţa se defineşte printr-un pattern de autoadministrare
repetată care duce la toleranţă, sindrom de abstinenţă şi comportament de
luare compulsivă a substanţei.
Există situaţii în care medicamentele prescrise (pe bază de reţetă)
pentru efectele lor terapeutice sunt utilizate pentru motive nemedicale şi în
doze crescute, pe perioade mai lungi de timp. În astfel de cazuri, aceste
medicamente pot determina alterarea activităţii creierului şi conduc la
apariţia dependenţei. Printre acestea se înscriu:
- Opioidele (morfina, codeina):
- au efect analgezic - pentru reducerea durerii;
- au acţiune asemănătoare endorfinelor, generând stări de euforie;
92
- acţionează asupra receptorilor opiozi din creier, măduva
spinării, tractul gastrointestinal; .
- utilizate în exces produc greaţă, constipaţie, detresă
respiratorie, dependenţă, cu instalarea sindromului de abstinenţă,
convulsii şi comă.
- Sedativele: barbiturice (fenobarbital, ciclobarbital) şi tranchilizante
benzodiazepinice (diazepam, oxazepam, nitrazepam, Xanax):
- sunt indicate pentru reducerea anxietăţii, în tulburările de somn
şi atacul de panică;
- acţionează asupra acidului GABA, neurotransmiţător cu
activitate inhibitorie asupra sistemului nervos central;
- utilizate în exces pot determina somnolenţă, dependenţă,
sindrom de abstinenţă, convulsii.
- Stimulantele (dextroamfetamină. metilfenidat):
- sunt utilizate pentru menţinerea stării de veghe, vigilenţei, bunei
dispoziţii;
- cresc nivelul monoaminelor (norepinefrina şi dopamina) la
nivelul sistemului nervos central;
- utilizate în exces determină nervozitate, cefalee, scăderea
apetitului alimentar, hipertensiune arterială, insuficienţă
cardiacă, convulsii.
Efectele psihologice ale reacţiilor adverse ale medicamentelor
 Medicamentele au devenit o necesitate imperioasă pentru foarte
multe persoane. Conform unor experţi OMS, pe lista flagelurilor
sociale (după bolile cardiovasculare, neoplazii, accidentele de
circulaţie) figurează bolile produse prin administrarea de
medicamente. Lumea civilizată se confruntă cu un paradox:
îmbolnăvirea individului prin medicament.
 Administrarea unui medicament determină efecte dorite,
benefice pentru organism, dar poate determina şi efecte nedorite
(efecte secundare sau reacţii adverse).
  Utilizarea unui număr din ce în ce mai mare de medicamente a
atras după sine creşterea incidenţei şi severităţii reacţiilor
adverse ale acestora, mai ales că unele reacţii pot pune în pericol
viaţa pacientului.
 Reacţia adversă este definită de OMS ca fiind „orice răspuns la
un medicament ce este nedorit şi dăunător şi care apare la doze
prescrise pacientului pentru prevenirea, diagnosticul şi
tratamentul unor boli" (Alecu, 2002). Este un răspuns nedorit,
neanticipat, care poate da manifestări la nivelul oricărui organ
sau chiar la nivelul întregului organism.
Reacţiile alergice la medicamente
Reacţia alergică la medicamente este „o reacţie care rezultă din
interacţiunea dintre medicament şi sistemul imun al gazdei, cu apariţia unui
răspuns imun specific dirijat împotriva medicamentului respectiv" (Alecu,
2002).
Se poate vorbi despre prezenţa unui teren psihologic favorabil (o
vulnerabilitate crescută la stress) la pacienţii care prezintă reacţii alergice la
medicamente. În acelaşi timp trebuie luat în considerare şi reculul
somatopsihic al unei reacţii alergice asupra individului în cauză.
În acest sens ar trebui ca demersul să înceapă cu descoperirea
reprezentărilor pe care individul cu reacţie alergică la medicamente le are
asupra acestei afecţiuni şi care se referă la următoarele aspecte:
- identificarea corectă a alergiei la medicamente;
- identificarea consecinţelor (fizice, emoţionale, sociale, economice);
- cunoaşterea / imaginarea, de către pacient, a cauzelor reale ale
alergiei;
- problema controlului alergiei medicamentoase (în ce măsură
pacientul identifică reacţia sa alergică drept o problemă ce poate fi
controlată).
Indivizii care au experimentat în antecedente o reacţie alergică la
medicamente, dacă aceasta a fost severă (şoc anafilactic, edem glotic), pot
93
prezenta aspecte psihologice şi clinice, generate de posibilitatea repetării
accidentului alergic şi anume:
- un grad crescut de anxietate în cazul apariţiei unor afecţiuni ce
necesită tratament medicamentos;
- teama de un nou accident, ceea ce duce la o aşteptare anxioasă a unor
posibile reacţii alergice;
- apariţia unor fobii faţă de boală şi în special faţă de medicamente;
- (în chirurgie) asumarea unor suferinţe crescute, datorită temerii de
apariţie a alergiei după anestezie;
- extrapolarea reacţiilor alergice de la unele medicamente la toate
medicamentele;
- reacţii neuro-vegetative zgomotoase (cefalee, ameţeli, palpitaţii,
tahicardie) la administrarea unor medicamente, uneori chiar şi la preparatele
de tip placebo
- prezenţa unor simptome de tip nevrotic (ipohondrie, depresie,
isterie);
- încărcătură emoţională mare la efectuarea testelor de provocare la
unele medicamente. Se pot obţine reacţii fals-pozitive, pacientul mimând
simptomele de tip anafilactic pe care le-a avut la prima administrare a
medicamentului (Alecu, 2002).
Complianţa, non-complianţa
Problema complianţei terapeutice (CT) este o problemă generală în
practica medicală, deoarece rămîne de domeniul idealului situaţia în care
pacientul respectă “ad litteram” şi în orice condiţii prescripţiile primite.
După Lowes (1998), aproximativ 50% dintre pacienţi au un grad mai mare
sau mai mic de non-complianţă, iar în 6% din cazuri non-complianţa este
responsabilă de spitalizările ulterioare primei consultaţii.
Complianţa este definită ca fiind o acţiune ce concordă cu o cerere
sau cu o recomandare, este tendinţa de a se supune uşor. Reprezintă o
noţiune referitoare la adeziunea bolnavului la mijloacele terapeutice
necesare ameliorării stării de sănătate, în care pot fi incluse terapiile
biologice, regimurile alimentare, modificarea stilului de viaţă ca şi
acceptarea supravegherii medicale şi a controlului periodic.
Comportamentul non-compliant este considerat nepotrivit;
contravine crezurilor profesionale, normelor şi aşteptărilor privind rolurile
corespunzătoare pacienţilor şi profesioniştilor. Numeroşi factori sunt
incriminaţi în „non-complianţă”:
 factori legaţi de trăirea bolii şi de înţelegerea sa intelectuală
de către bolnav: diagnosticul, gravitatea, morbiditatea,
evoluţia, durata;
 factori legaţi de relaţia medic-bolnav;
 factori legaţi de tipul tratamentului: produse cu acţiune
prelungită, durata tratamentului, numărul de medicamente,
frecvenţa crizelor şi dimensiunea dozelor, prezenţa efectelor
nedorite;
 factori legaţi de anturajul bolnavului.
Principala cauză a non-complianţei o reprezintă relaţia deficitară
medic-pacient. Exemplul clasic este interviul închis, în care s-a calculat că
în medie după 18 secunde medicul îl întrerupe pe bolnav, spre a-i pune o
serie de întrebări precise, menite să clarifice diagnosticul. Odată reţeta
prescrisă, întrevederea s-a terminat, lăsîndu-l pe pacient de multe ori pradă
neliniştilor şi dubiilor legate de eficacitatea tratamentului.
Interviul deschis lasă pacientului posibilitatea de a se exprima. Platt
(1992) sintetizează în trei cuvinte esenţa interviului deschis: ”Find out more”
(“Află mai mult”). Aceasta s-ar exprima în următoarele cîteva principii:
- a cădea de acord cu pacientul asupra problemei / problemelor
- a propune alternative terapeutice (dacă există)
- evaluarea costului tratamentului, şi alegerea alternativei cele mai
convenabile pentru pacient
- asigurarea cooperării familiei
- testarea cunoştinţelor şi/sau prejudecăţilor pacientului asupra bolii
respective
94
- testarea motivaţiei pacientului (“pe o scară de la 1 la 10, cît de
important vi se pare acest tratament pentru rezolvarea bolii Dvs.?”; “pe o
scară de la 1 la 10, cît de încrezător sunteţi că puteţi respecta acest
tratament?”)
- testarea predispoziţiei la non-complianţă (“unora dintre pacienţi li
se pare foarte dificil să respecte acest tratament. Cum credeţi că este, în
cazul Dvs.?”)
- recompensarea pacientului (reală, simbolică) pentru urmarea
corectă a regimului terapeutic.
Iatrogenia
Termenul de „iatrogenie” vine de la grecescul iatros – vindecător,
medic, şi genos – cu sensul de „produs de”, „făcut de”. În opinia lui
Predescu V (1990) iatrogenia este o stare psihică reactivă determinată de
atitudinea greşită a medicilor şi a personalului sanitar. În sensul cel mai larg
„iatrogenic” înseamnă indus de medic, iar alăturarea paradoxală „boală
iatrogenă” se referă la acele boli care rezultă din tratamentul medical
profesional şi despre care se presupune că nu ar fi apărut dacă aceste terapii
nu ar fi fost aplicate. Termenul de „iatrogenie” este extins nu doar la
activităţile desfăşurate de medic, ci şi la cele efectuate de alte persoane
calificate ca terapeuţi, asistente medicale, tehnicieni, şi chiar psihologi.
Există discuţii importante dacă termenul de „iatrogenie” nu ar trebui
extins şi asupra acelora care practică diferite alte modalităţi de intervenţie
terapeutică, celor care administrează şi întreţin sisteme medicale,
asistenţilor sociali sau celor care administrează tratamente acelora care nu şi
le pot administra singuri. Astfel, un bunic care administrează greşit
antitermice unui nepot poate fi considerat ca un inductor al unei iatrogenii,
deşi nu are nici o legătură cu sistemul medical.
Dificultăţi în definirea termenului „iatrogenie” sunt provocate de
extensia nelimitată pe care ideea de terapie a căpătat-o în societatea
modernă. Orice acţiune sau inacţiune a unui medic poate fi urmată de o
boală iatrogenă cu consecinţe dintre cele mai diverse atât în planul
manifestărilor clinice, cât şi asupra stării de sănătate. Astfel, folosirea unui
instrumentar infectat de către chirurg poate conduce la o boală infecţioasă
gravă, peritonită sau moarte, dar şi folosirea siliconului în chirurgia estetică
poate conduce, în cazul unei sarcini, la imposibilitatea de a alăpta pentru
pacienta care şi-a făcut mamoplastie. Evident că şi această situaţie poate fi
considerată tot o iatrogenie. Omniprezenţa medicului şi tratamentului în
societatea contemporană i-au determinat pe unii autori să scrie că „durerea,
disfuncţia, handicapul şi chinurile rezultate din intervenţiile tehnice
medicale rivalizează cu morbiditatea datorată traficului şi accidentelor
industriale şi chiar cu cea rezultată din stări de război, făcând din impactul
medicinii una din cele mai răspândite epidemii ale timpului nostru (Ivan
Illich). Acelaşi autor pretinde că cel puţin 20% din persoanele care intră
într-un spital vor contracta o boală iatrogenă. Cele mai multe iatrogenii se
datorează evident medicamentelor şi reacţiilor adverse ale acestora, mulţi
autori afirmând chiar că bolile iatrogene produse de medicamente se
datorează, în primul rând, supramedicaţiei şi exagerării importanţei folosirii
medicamentelor. Unii autori, ca Mendelsohn, au atras atenţia asupra
fenomenului de supramedicalizare a vieţii, adică a faptului că pacienţii cer
în mod exagerat şi inutil sprijinul şi asistenţa medicului pentru fapte sau
afecţiuni banale (mici dureri, oboseală, viroze uşoare). În opinia lui
Jeammet Ph., Reynaud M. şi Consoli S.M. (1996) proasta abordare
terapeutică, incompletul abord terapeutic, incapacitatea medicului de a
comunica programul terapeutic pe înţelesul bolnavului fără ca acest lucru să
îi creeze anxietăţi suplimentare sunt tot atâtea surse de tulburări iatrogene.
Aceiaşi autori arată că, în ceea ce priveşte palierul diagnostic,
superficialitatea medicului sau solicitarea exagerată de examene de
laborator pot determina pacientul la exagerarea simptomatologiei şi la
transformarea unor simptome banale în ipostaze patologice: pacientul
completează boala până la un nivel la care crede că va fi luat în serios. Libih
S. (1968) vorbeşte despre iatrogenie negativă, adică acea iatrogenie
generată de lipsa informaţiilor pe care medicul le oferă pacienţilor. Tăcerea
sau vorbirea eliptică are un puternic efect psihotraumatizant subliniat de
95
apariţia rapidă a unei patologii de dezvoltare. Crearea grupurilor Balint a
modificat situaţia în unele ţări.
Marele clinician Babinski a sesizat, studiind tulburările senzitive şi
motorii ale isteriei, posibilitatea inducerii acestora la anumite persoane mai
uşor sugestionabile, atunci când medicul „perseverează” în căutarea cu orice
preţ a simptomelor. Şi în zilele noastre, ermetismul sau exprimarea
sofisticată a unor medici în faţa bolnavilor, absenţa unui contact
corespunzător cu aceştia, necunoaşterea psihologiei subiectului şi
incapacitatea de a-i anticipa reacţiile, pronunţarea unor cuvinte „la
întâmplare” de către cadrele medii cu ocazia efectuării unor intervenţii
banale (hemoleucogramă, electrocardiogramă etc.) reprezintă situaţii care,
pe un teren psihologic predispus, pot genera reacţii de amploare nebănuită
(nevrotică şi psihotică). Se pare că persoanele care prezintă unele tulburări
(mai ales funcţionale, dar şi organice) în sfera cardiovasculară sunt mai
vulnerabile la iatrogenie (English şi Finch, 1964). De asemenea, teama de
actul medical, nivelul intelectual şi cultural scăzut pot interfera practic în
orice etapă a relaţiei medic-bolnav (anamneză, examen psihic, examen
somatic, analiză de laborator, explorări funcţionale etc.), la care se adaugă
informaţiile medicale furnizate de massmedia, mult prea „bine” cunoscutele
prospecte şi agende medicale.
Rezultatul unor asemenea interferenţe cu efect negativ asupra
pacientului (sau viitorului pacient) este apariţia bolilor iatrogene, afecţiuni
cu evident mecanism psihosomatic. Accesibilitatea crescută a populaţiei la
actul medical şi la unităţile medicale înalt specializate, ca de altfel şi
numărul mare de prescripţii medicamentoase, reprezintă alte premise ale
iatrogeniilor. Se poate distinge (după Rîndaşu G.E.) între: iatrogenii de
spital, de explorare, induse, chirurgicale, medicamentoase. În cazul ultimei
clase, trebuie făcută deosebirea între reacţiile adverse şi posibilele iatrogenii,
printr-o alegere terapeutică nejudicioasă (lipsă de informare, neglijenţă, sub-
sau supraapreciere etc. din partea medicului).
În psihiatrie numărul iatrogeniilor este la fel de ridicat ca şi în
celelalte specialităţi, deşi psihiatrul – bun cunoscător al psihologiei
medicale – ar trebui să aibă un potenţial iatrogenic minim. În opinia lui Ey
H. cele patru principii deontologice care ar duce la dispariţia iatrogeniei
sunt: a şti, a alege, a trata şi arespecta. Este de menţionat numărul relativ
mare de stări depresive iatrogene, consecutive unor terapii medicamentoase.
După unele opinii, un milion de americani şi, aproximativ, zece milioane de
pacienţi psihiatrici suferă de diskinezie tardivă în urma administrării de
neuroleptice, iar acesta poate fi considerat „cel mai mare dezastru din istoria
medicinii” (Breggin P., 1991).
De asemenea, mai mult de două milioane şi jumătate de britanici au
adicţie la tranchilizante. Cu siguranţă că datele legate de folosirea incorectă
sau incompletă a tehnicilor terapeutice ar fi impresionante, dar, cum am mai
spus, până acum foarte puţini cercetători au luat iniţiativa de a face un astfel
de studiu.
Patologia iatrogenă
1. Greşeli de diagnostic
a) ignoranţa - diminuarea sau abandonarea procesului de
pregătire continuă
b) vicii de anamneză
 anamneza incompletă, superficială, prost condusă
 subaprecierea simptomatologiei clinice faţă de
examenul obiectiv
 neglijarea unor date legate de: specificul zonei,
anotimp, vârstă, sex, fumat, stil de viaţă, profesie
c) examen clinic incomplet
 lipsa de metodologie
 superficialitate, grabă, comoditate
d) condiţii necorespunzătoare de examinare
 zgomot în timpul auscultaţiei
 lumina insuficientă - paloare, cianoză, erupţii
cutanate
 camera neîncălzită, friguroasă - scurtarea timpului pt.
Examenul fizic
96
e) greşeli în elaborarea raţionamentului medical
 concluzii ilogice
 diagnostice preconcepute, sugerate de anamneză sau
bolnav (cancerofobie)
 fuga dupa boli ieşite din comun
 caracter fricos, optimism sau pesimism exagerat al
medicului
 vanitate şi orgoliu, Încăpăţânare
 lipsa de experienţă din partea medicului
 lipsa de colaborare cu alţi specialişti
 legături afective deosebite dintre medic şi bolnav
(membri de familie, rude)
2. Folosirea inadecvată a mijloacelor paraclinice de investigare
a) interpretarea greşită a rezultatelor prin:
 acordarea unui credit excesiv unor date de laborator
 greşeli de tehnică - filme radiologice, înregistrare
incorectă a ECG
 greşeli de recoltare
 explorări paraclinice şi de laborator insuficiente sau
neconcordante cu datele clinice
 expuneri repetate şi de durată la examinari Rx şi / sau
cu radioizotopi
 folosirea inadecvată a unor substanţe de contrast în
cadrul unor explorari Rx
 efectuarea incorectă a unor biopsii-nedirijate
endoscopic sau laparoscopic
b) teste farmacodinamice inadecvate:
 test de efort fizic dozat
 probe farmacodinamice cu acetilcolină la astmatici
 test cu histamina la un pacient hipertensiv cu HTA
secundară unui feocromocitom
 teste de sensibilitate cutanată, endoscopii, cateterisme
3. Utilizarea inadecvata a mijloacelor medicamentoase CAPITOLUL X
a. regimuri alimentare prea restrictive în dezacord cu suferinţa
bolnavului creează adevarate psihoze şi cheltuieli inutile
ELEMENTE DE COMUNICARE
b. folosirea unor medicamente fără cunoaşterea şi / sau
respectarea posologiei lor
c. asocieri medicamentoase nepotrivite, fără a ţine cont de Moto:
sinergismul sau asinergismul medicamentelor „Cuvântul este sunet şi
d. iatrogenii respiratorii - dupa administrare de penicilina, culoare, e mesagerul gândului
amiodarona, captopril uman”. (T. Vianu)
e. asocieri antagoniste (ex:
 penicilina + tetraciclina Mecanismele prin intermediul cărora se realizează reglajul psihic al
 penicilina + cloramfenicol activităţii şi comportamentului sunt numeroase. Există mecanisme psihice
 interpretarea greşită a unor reacţtii alergice la unele care intervin direct în reglajul comportamental, cum sunt comunicarea şi
medicamente (aspirina, barbiturice, antibiotice), limbajul.
frecvent asociate cu febra („febra medicamentului”) Comunicarea este esenţială, fundamentală pentru viaţa social a
f. abuzul de medicamente (polipragmazia) persoanei. Comunicare semnifică, în dicţionarul explicativ pentru
4. Erori în sistemul de comunicare medic-bolnav comunicare, înştiinţare, ştire, veste, raport, relaţie, legătură.
a) iatrogenia prin comunicare - lipsa sau insuficienţa informări În fiecare zi, fiinţele comunică, fac schimb de informaţii.
pacientului chiar în contextul unor certitudini diagnostice Comunicarea face posibilă coexistenţa oamenilor. Salutul sau un gest
Pot apărea: prietenesc sunt forme simple de a stabili un contact cu ceilalţi.
 Consecinte psihice Comunicarea a fost definita ca o formă particulară a relaţiei de
- neuroza reactivă schimb între două sau mai multe persoane, sau grupuri.
- depresie anxioasă
 Consecinte somatice Formele comunicării
- HTA În clasificarea comunicării sunt utilizate câteva criterii:
- ulcer gastro-duodenal  Numărul de persoane:
- diskinezii biliare  Comunicarea interpersonală - se desfăşoară între două
- sdr. hiperkinetic cardio-vascular personae;
- spasme coronariene  Comunicarea intrapersonală este comunicarea în şi către
sine;
 Comunicarea de grup:
o Intragrup - în interiorul grupului

97
 o Intergrup - între grupuri. - Solilocviul - vorbirea cu voce tare cu noi înşine.
 Comunicarea de masă - folosită de un număr mare de Aceasta formă se întâlneşte la copii până la 5 ani, în
oameni. mod normal. La adult apare doar situaţional sau în
 Instrumentele comunicării: stări patologice;
 verbală; - Monologul - presupune existenţa unui destinatar
 paraverbală; extern, care recepteză mesajele fara a replică dupa
 nonverbală. fiecare secvenţă, ci doar la sfârşit. Monologul este
Dintre acestea, nivelul cuvintelor reprezintă 7% din totalul actului de centrat pe o anumită tema, şi are ca obiectiv
comunicare; 38% reprezintă limbajul paraverbal, iar 55% limbaj nonverbal. informarea auditoriului.
- Dialogul - se desfăşoară prin alternarea poziţiilor
Comunicarea verbală celor doi parteneri ai relaţiei de comunicare şi are
Limba reprezintă totalitatea mijloacelor lingvistice (fonetice, caracter de schimb reciproc de mesaje.
lexicale şi gramaticale), dispune de o organizare ierarhică potrivit unor  Limbajul scris se realizează prin codarea mesajelor
reguli de ordonare. Este un sistem închegat de semne şi de reguli orale în formă grafică.
gramaticale stabilite social-istoric.  Limbajul intern reprezintă o comprimare a limbajului
Limbajul este activitatea psihică de comunicare între oameni prin extern.
intermediul limbii
Limbajul reprezintă modul în care se asimilează, se integrează şi Comunicarea nonverbală
funcţionează limba la nivel individual. Este mijlocul specific fiinţei umane, Se realizeaza prin intermediul mijloacelor nonverbale - corpul
cel mai frecvent folosit în comunicarea interumană. Amai fost definit ca uman, spaţiul sau teritoriul, imaginea.
fiind “un vehicol ce transportă intenţii, atitudini”. Implică activităţi diverse, 1. Comunicarea prin corp recurge la mijloace ca: aparenţa fizică,
cum ar fi: vorbire, ascultare, schimb de idei, reţinerea mesajelor sonore, gesturile, expresia feţei (mimica), îmbrăcăminte, machiaj, tatuaj, mutilari,
reproducerea sau traducerea lor. etc.
În ceea ce priveşte aparenţa o importanţă deosebită o are
Formele limbajului verbal. îmbrăcămintea persoanei, ca furnizor de formaţii adecvate sau false despre
 Limbajul extern este adresat unor destinatari din afară. El se individ, ca facilitator al apropierii sau îndepărtării unor persoane de altele
realizeaza în (imbrăcămintea de poliţist, de medic, de militar etc.). Îmbrăcămintea
două forme: “comunică” diverse trăsături caracteriale ale oamenilor (fuga spre
 Limbajul oral rezulta din succesiunea selectivă, originalitate) sau intenţiile lor (intenţia de a se distinge, de a place etc.).
structurată după Gesturile reprezintă unul dintre cele mai importante mijloace care
reguli logico-gramaticale, a sunetelor articulate, produse de aparatul dau acces la o persoana. Jean Stoetzel le clasifica astfel:
fonator:
98
 - gesturi autice - nu au nici o legătură cu comunicarea, dar
trădează o anumită stare afectivă a individului (frământarea
mâinilor în situaţii stresante);
- gesturi obişnuite (degetele ridicate ale elevilor care vor să
răspundă la lecţie etc.);
- gesturi simbolice - exprimă aprobarea, indiferenţa,
entuziasmul (pentru a aproba se dă din cap).
Kinezica este ştiinţa care s-a ocupat cu studierea gesturilor. Cele mai
importante contribuţii au fost aduse de Ray Birdwhistell (“Introduction to
kinesics”, 1952), care a aplicat metodologia lingvisticii structurale la studiul
gesturilor, găsind o corespondenţă între unităţtile verbale şi cele gestuale.
De asemenea, în comunicarea nonverbală expresia feţei, mimica au
rol deosebit. Privirea se distinge ca element central al expresiei feţei.
Susţinerea sau ocolirea, fixitatea sau mobilitatea ei trădează stările de
admiraţie, iubire, duşmănie, dezinteres etc. Prin expresia feţei putem
stimula, orienta, susţine, decodifica şi întelege intenţiile partenerului.
2. Comunicarea prin spaţiu şi teritoriu.
Relaţiile spaţiale, ca mod de comunicare, au făcut obiectul unei
ştiinte numite proxemică. Omul îşi delimitează şi amenajează teritoriul în
funcţie de nevoi şi împrejurări.
Edward T. Hall a studiat rolul distanţelor spaţiale în comunicare.
Cartea lui, “The Hidden Dimension”, apărută în 1966, este considerată o
veritabilă gramatică a spaţiului. El susţine că există patru tipuri de distanţe:
 distanţa intimă - corp la corp, maxim 15-40 cm - vocea are un
rol minor, se exprimă involuntar unele vocale;
 distanţa personală - 45-75 cm, maxim 125 cm - vocea este
normală, familiară;
 distanţa socială - 125-210 cm, maxim 210-360 cm - vocea este
plină şi distinct;
 distanţa publică - 3,60-7,50 m - discursul este formalizat,
gesturile stereo.
3. Comunicarea prin imagini
99
Mijloace imagistice de comunicare sunt afişele, fotografiile, benzile
desenate, ilustraţiile, televiziunea, etc.
Comunicarea prin imagine este foarte eficientă, afectând un număr
extrem de mare de persoane. În aceasta formă de comunicare mesajul
lingvistic care însoţeşte imaginea are un ro important o completează sau o
exprimă.
Mijloacele nonverbale ale comunicarii au câteva roluri:
1) de a transmite idei, informaţii, intenţii;
2) de a nuanta şi preciza comunicarea;
3) de a ajuta persoanele să se exprime şi să se înţeleagă reciproc.
Comunicarea paralimvistică
Atunci când vorbim cuvintele nu sunt emise cu aceeaşi frecvenţă şi
intonaţie tot timpul. Pentru a transmite informaţiile variem ritmul, tonul,
intensitatea vocii.
S-a constat că paralimbajul este puternic influenţat de starea
emoţională a persoanei implicate în comunicare. Totodată, prin palimbaj
putem controla inconştient comportamentul altor persoane.
Comunicarea medic – pacient
Despre comunicare am putea spune că eate un lucru natural, simplu,
care vine de la sine şi totuşi, pentru cei mai multi dintre medici nu este aşa.
Concentraţi asupra muncii lor, stresaţi de pacienţii nerabdători, medicii uită
adesea să mai vorbească, să mai asculte şi altceva decât răspunsurile la
întrebarile legate de simptome sau tratament.
Comunicarea medic-pacient este o comunicare directă, faţă în faţă,
între cei doi parteneri are loc un schimb continuu de informaţii, care îi
conduce pe fiecare către obiectivele precise ale întâlnirii: găsirea
răspunsurilor referitoare la modificarea stării de sănătate, remediile necesare,
modalităţile practice de acţiune. Pentru a înţelege cum se derulează
comunicarea între cei doi am apelat la conceptul de fereastră de comunicare
Joahary.
 Zona deschisă (ZD) Zona oarbă (ZO)
interacţiune vulnerabilitate

Zona ascunsă (ZA) Zona necunoscută (ZN)

intimitate dezvăluire

Zona D reprezintă comportamentul cunoscut de sine şi de ceilalţi.

Cu cât acest pătrat este mai mare, cu atât contactul persoanei respective cu
realitatea este mai bun şi cu atât este mai pregătită să-şi ajute prietenii şi pe
sine însuşi.
Zona O reprezintă comportamentul necunoscut de către sine, dar
care este evident pentru ceilalţi, cum ar fi ticurile de care persoana
respectivă nu este conştientă, dar care sunt evidente pentru ceilalţi.
Zona N este zona unde comportamentul nu este cunoscut nici de
individ, nici de ceilalţi. Atat individul cat şi ceilalţi cu care acesta intră în
contact, descoperă din când în când noi comportamente care existau de fapt
din totdeauna.
Zona A reprezintă comportamentul cunoscut de către sine, dar
ascuns celorlalţi.
Acest zonă mai poartă denumirea şi de „Agenda ascunsă".
Factorii perturbatori ai comunicării
Comunicarea medic – pacient poate fi perturbată de o serie de
factori, printer care: factorii fizici, interni şi semantici.
 Factorii fizici:
1. deficienţele verbale (balbismul, bolile laringiene)
2. deficienţele acustice (hipoacuzia, surditatea)
3. amplasamentul (poziţia vorbitorului în raport cu ascultătorul)
4. iluminarea (slaba iluminare împiedică receptarea comunicării
nonverbale)
5. temperatura (căldura excesivă sau frigul creează o stare neplăcută
celor doi parteneri)
6. ora din zi (in cea de a doua parte a zilei comunicarea devine mai
dificilă datorită oboselii accumulate pe parcursul zilei)
7. durata întâlnirii (întâlnirile pe fugă sau prea prelungite sunt
ineficiente)
 Factorii interni:
l. implicarea afectivă

100
 2. frica (teama comunicatorului că, prin ceea ce comunică, ar putea
intra într-o situaţie neplăcută)
3. ameninţarea statutului (ceea ce comunică ar putea sa-i ameninţe
imaginea personală)
4. presupuneri subiective (vorbitorul poate crede că ascultătorul ii
este ostil sau indiferent iar mesajul va fi distorsionat)
5. preocupări ascunse (preocupare diferită decât scopul pentru care
se află în relaţia de comunicare)
6. fantasme (anumite imagine, pozitivă sau negativă, despre propria
persoană).
 Factorii semantici:
1. vocabularul incomplet sau prea tehnicist
2. gramatica (greşelile gramaticale)
3. sintaxa (construcţiile verbale prea complicate)
4. conotaţiile emoţionale ale unor cuvinte.
Prima consultaţie
Calitatea informaţiilor obţinute de medic în timpul consultaţiilor este
străns legată de abilitatea de a pune întrebăari pacientului şi de a crea o
relaţie cu el. Studiile arată că între 60 şi 80% din informaţiile necesare
stabilirii diagnosticului sunt obţinute în timpul interviului cu pacientul. La
rândul său, pacientul trebuie să primească informaţii necesare pentru a putea
fi capabil să ia o decizie.
Rolul comunicarii în relaţia medic-pacient:
- schimb de informaţii;
- decizii reciproc acceptate;
- dezvoltarea înţelegerii;
- construirea încrederii.
Obligaţiile medicului:
- concentrarea întregii atenţii asupra pacientului;
- crearea unui mediu care să protejeze demnitatea bolnavului;
- confidenţialitatea;
101
- preocuparea permanentă pentru starea de bine a pacientului;
- respectarea rolului pe care îl are pacientul sau familia
acestuia.
Obligaţiile pacientului:
- stabilirea unei liste de întrebări pe care vrea să le adreseze
medicului;
- la nevoie, desemnarea unui membru al familiei sau care sa-l
reprezinte în discuţiile cu medicul;
- dialogul deschis cu medicul;
- prezentarea cât mai obiectivă a simptomelor pe care le are.
Cand toate acestea nu se respecta, relatia medic-pacient este
deficitara, iar consecinţele pot fi: frustrarea, furia, acuzele, creşterea
numarului de radiografii, analize, teste, vizite la medici diferiţi. Nu doar
pacientul este cel care poate trai sentimente de frustrare, ci şi medicul, care
nu reuşeşte să obţină implicarea bolnavului, ameliorarea bolii sau
vindecarea lui.
Comunicarea diagnosticului
Dezvaluirea diagnosticului către pacient, mai ales când este vorba de
o maladie incurabilă, este unul dintre cele mai grele aspecte ale comunicării
între medic şi bolnav. Există percepţia că aflarea unui diagnostic sumbru îl
deprimă ireversibil pe pacient, îl face să renunţe la a mai lupta cu boala, îl
determină chiar să recurgă la gesturi finale. Bineînţeles, că toate aceste
riscuri sunt posibile, însă ele pot fi sensibil atenuate şi chiar evitate prin
abilitatea medicului.
Se consideră că pacientul are dreptul de a şti diagnosticul dacă
doreşte. Iar în cele mai multe cazuri doreşte. Mai departe este important
cum i se comunică diagnosticul. Medicii preferă să comunice cu familia şi
să stabilească împreună cu membrii acesteia conduita viitoare fără să-l
consulte pe bolnav, ca şi cum acesta n-ar fi implicat. O atitudine corectă a
medicului presupune întrebarea directăa a pacientului dacă doreşte sau nu să
ştie.
 Înainte comunicarea diagnosticul, medicul trebuie să efectueze o
anamneză cât mai complexă în care să includă întrebări despre viaţa lui,
valorile sale, abilităţile şi relaţiile sociale, etc. Prezentarea diagnosticului
trebuie să se facă într-un mod încurajator, subliniind ce ar putea face
pacientul pentru a-şi ameliora starea.
Pentru cei mai mulţi medici este cu atât mai greu să vorbească
deschis despre diagnostic cu cât prognosticul este rezervat, iar pacientul este
foarte tânăr. Desigur, medicul poate apela la sprijinul unui psiholog,
împreună cu care sa stabilească o strategie de comunicare.
Reguli în comunicarea veştilor rele
 Stabilirea uuin moment cât mai puţin dureros pentru pacient
 Comunicarea veştii personal, nu prin telefon
 Alocarea un timp adecvat pentru discuţia în care se vor
comunica veştile
 Folosirea unui limbaj simplu şi clar
 Evitarea tentaţiei de a minimaliza o problemă
 Asistarea stării emoţionale a pacientului
 Exprimarea păreri de rău pentru ce i se întâmplă pacientului
 Continuarea discuţiei
 Urmărirea sentimentelor pe care pacientul le are după ce a
primit veştile
 Reasigurarea pacientului de disponibilitatea medicului
 Comunicarea planului de îngrijire, dar fără a promite o
vindecare.
Lipsa de informaţii creează confuzie
Scopul unui pacient care se prezintă la medic este de a afla cât mai
multe despre suferinţa sa, despre cauze, consecinţe, tratament, alternative
etc. În momentul în care pacientul nu primeşte informaţiile dorite poate
avea reacţii diferite. Poate fi nemulţumit şi apelează la alt medic. Există o
categorie de pacienţi care fac "shopping" de doctori, aduna numeroase
102
investigaţii, au un dosar substanţial de analize şi recomandări de tratamente.
Ambiguitatea unei discuţii cu medicul poate speria foarte tare un pacient.
Acesta crede că este ceva grav, poate incurabil, iar medicul îi ascunde asta.
Îşi va interpreta fiecare simptom, fiecare stare, se va documenta şi va ajunge
sa se diagnosticheze singur. Acest lucru poate fi extrem de periculos. Mai
există şi situaţia în care medicul nu este suficient de ferm, nu-i interzice clar
anumite obiceiuri, pacientul poate crede ca nu are nimic grav şi că probabil
i-a prescris o reţetă ca să nu plece cu mâna goală.
Astfel, conştient sau nu, fiecare pacient are o reacţie faţă de lipsa de
comunicare a medicului şi caută explicaţii cu orice preţ.
Particularităţi ale comunicării
Copiii
- stabilirea, dincolo de relaţia strict medicală, unei relaţii psihologice
cu copilul şi obţinerea încrederii acestuia;
- relaţia pozitivă cu familia copilului, respectiv cu mama sau
persoana care îngrijeşte copilul. La vârste foarte mici, anamneză este
prelevată de la părinţii copilului.
- intervievarea copiilor:
- se poate face la copiii de peste 2 ani şi jumătate -3 ani,
vârstă la care ei pot comunica gânduri şi sentimente;
- se poate face atât în prezenţa, cât şi în absenţa părinţilor
(copiii peste 4 ani răspund diferit în prezenţa părinţilor),
apelarea la tehnici "indirecte"(un desen al familiei, al unei zile
de şcoală); completările de frază ("îmi place să....", "Mă
îngrijorează...", "Oamenii cred că....")
- se poartă discuţii la persoana a III-a;
- se folosesc întrebări cu răspuns deschis ("imaginează-ţi că
peştişorul de aur îţi îndeplineşte 3 dorinţe - care ar fi
acelea?"),
Adolescenţii
 Vârsta adolescenţei se caracterizează prin criza de identitate,
modificarea setului de valori, respingerea autorităţii, creşterea rolului
grupului de prieteni, concomitent cu minimalizarea rolului familiei.
Pentru ca interviul să furnizeze informaţii utile şi reale trebuie luate
în considerare câteva aspecte:
- realizarea unei relaţii interpersonale medic-pacient bazată pe
încredere;
- adolescentul să fie tratat cu respect;
- asigurarea din partea medicului că discuţia este
confidenţială;
- discuţia să fie adaptată vârstei şi nivelului de dezvoltare
cognitivă ale adolescentului;
- abordarea unor subiecte cu caracter intim cu tact şi
delicateţe;
- ascultarea activă şi empatică a opiniilor adolescentului;
- flexibilitatea, simţul umorului, lipsa prejudecăţilor.
L.S.Friedman (1997) propune, în privinţa adolescenţilor, un interviu
sistematizat (aşa numitul format "HEADSS"), care e centrat pe următorii
paşi:
- Home (căminul, familia) - informaţii despre structura familiei,
relaţiile intrafamiliale, posibile conflicte şi modalităţi de rezolvare a
acestora, violenţa domestică, existenţa unor persoane cu boli cronice;
- Education (educaţia) - nivelul de dezvoltare cognitivă, potenţialul
vocaţional, prezenţa unor dificultăţi de învăţare (.sindromul de deficit
de atenţie cu hiperactivitate);
- Activities (activitatea) - evaluează interacţiunile sociale, stima de sine,
apartenenţa la grup, tipuri de activităţi preferate;
- Drugs (consumul de droguri, alcool, tutun) - vizează obiceiurile
adolescentului şi caută să identifice cauzele ("exemplul" famillial,
presiunea grupului, stima de sine scăzuta, depresie), frecvenţa,
circumstanţele;
- Sex (comportamentul sexual) - evaluează activitatea sexuală
103
(frecvenţa, număr de parteneri), cunoştinţele privind metodele de
contracepţie şi de protecţie împotriva bolilor cu transmitere sexuală,
abuz sexual;
- Suicide (idei suicidare) - identifică tulburările psihice şi le
diferenţiază de stările emoţionale schimbătoare întâlnite frecvent la
adolescenţi.
Vârstnicii
Vârsta a III-a este asociată cu modificări variate:
- în plan somatic (fie funcţionale - de involuţie, fie
patologice): oboseală, ameţeli, palpitaţii, parestezii, creşteri ale tensiunii
arteriale, tulburări cardiace, tulburări de echilibru, tulburări ale mobilităţii,
etc;
- în plan cognitiv şi afectiv: scăderea memoriei, ideaţie
greoaie, scăderea acuităţii senzoriale (vizuală şi auditivă), stări depresive,
anxietate, toate acestea antrenând creşterea adresabilităţii la medic.
- modificări în sfera ocupaţională (pensionarea) şi familial-
socială (plecarea copiilor de acasă, decesul partenerului de viaţă), care
determină scăderea relaţiilor şi contactelor sociale, singurătate, izolare,
conducând la scăderea imaginii de sine, apariţia sentimentului de inutilitate
socială, şi chiar la pierderea sensului vieţii.
În relaţia cu pacientul vârstnic, medicul trebuie să aibă în vedere
câteva aspecte importante:
- să se asigure că pacientul vede, aude şi înţelege ceea ce se
comunică;
- să menţină contactul vizual, să folosească elemente de comunicare
nonverbală, să repete întrebările şi informaţiile, să solicite frecvent
feedback;
- să dea dovadă de înţelegere, empatie, răbdare şi respect;
- să ofere suport afectiv şi să încurajeze pacientul;
- să colaboreze cu familia pacientului, dacă acesta se află în poziţia de
dependenţă.
 Aplicaţii practice
Schema anamnezei
I. Antecedente herodo-colaterale
Tatăl: vârsta în prezent sau în momentul decesului (cauza decesului); starea
sănătăţii; ocupaţia; caracteristici relevante ale personalităţii acestuia; calitatea relaţiilor cu
subiectul.
Mama: la fel ca în cazul tatălui. Fraţi şi surori: la fel, dacă este cazul.
Poziţia socială a familiei, atmosfera în familie, climatul educativ, tip de familie
(organizat sau dezorganizat).
Afecţiuni mintale în familie: tulburări psihice, tulburări de personalitate, epilepsie,
alcoolism.
Tulburări neurologice sau alte tulburări medicale importante.
II. Antecedente personale
Primele faze ale dezvoltării: anomalii în timpul vieţii intrauterine şi la naştere;
dificultăţi în dobândirea primelor deprinderi şi întârzieri în învăţarea mersului, vorbirii, etc.
Starea sănătăţii în copilărie: afecţiuni grave (în special cu afectarea SNC).
Probleme psihice în copilărie: spaime, accese de furie, timiditate, balbism,
enurezis, coşmaruri frecvente (evenimentele care au determinat aceste manifestări).
Atmosfera de familie: cum îşi percepe acum copilăria; a fost o copilărie fericită
Şcolarizare: vârsta începerii şi terminării fiecărei şcoli; şcolile urmate; rezultate;
relaţiile cu profesorii şi colegii; abilităţi particulare; activităţi extraşcolare.
Ocupaţie: lista cronologică a locurilor de muncă, menţionând motivele schimbării
acestora; situaţia financiară actuală; satisfacţia în activitatea profesională; dificultăţi;
situaţii de şomaj.
Activităţi sociale: interese, număr de prieteni, poziţia în grup, relaţii cu persoane
de acelaşi sex sau de sex opus, hobby-uri.
Stagiu militar: avansări şi distincţii; probleme de acomodare şi disciplină; motivul
declarării inapt, în cazul nesatisfacerii stagiului militar (când este cazul).
Istoricul menstruaţiei (pentru subiecţii de sex femeiesc): vârsta apariţiei
menstruaţiei, dismenoree, alte tulburări, tensiune premenstruală, vârsta menopauzei
Istoricul activităţii sexuale: atitudinea faţă de activitatea sexuală; experienţe hetero
şi homosexuale; contracepţie.
Copii: vârstă, sex; data fiecărui avort sau copil născut mort; dezvoltarea afectivă,
sănătatea fizică şi psihică a copiilor.
III. Starea socială actuală: locuinţă, nivel de trai, venituri.
IV. Probleme medicale anterioare: afecţiuni importante, intervenţii chirurgicale, accidente.
V. Afecţiuni psihice anterioare: natura şi durata afecţiunilor, diagnostice.
104
VI. Problematica actuală: ordinea în care au apărut diferite acuze, durata şi modul lor de
debut; legătura între simptome, afecţiuni somatice şi factori psihologici sau sociali;
consecinţe asupra activităţii desfăşurate la locul de muncă, asupra relaţionării în societate;
tulburări asociate ale somnului, apetitului şi instinctului sexual.
CAPITOLUL XI
NOŢIUNI DE ETICĂ MEDICALĂ ŞI RELAŢIA MEDIC-
PACIENT
Moto
„Poţi descoperi
câteodată ceea ce nu cauţi” (A.
Fleming)
Relaţia medic-pacient
Revolutia tehnologica din secolul XX si schimbarea consecutiva a
modului de viata au fost dublate de mutatii sociologice radicale, schimbarea
relatiilor interumane reflectindu-se si in relatia medic-pacient. S-a trecut
progresiv de la modul paternalist in care pacientul avea incredere desavirsita
in medicul sau curant pe care il considera atotcunoscator si infailibil si ii
urma cu religiozitate indicatiile, la relatii de tip parterneriat in care medic si
pacient se constituie in membri de baza a unei echipe formate in vederea
luptei cu boala. In cadrul acestei echipe, medicul – cu cunostintele sale –
propune strategii alternative, iar pacientul este factorul decisiv in alegerea
tratamentului pe care îl considera cel mai oportun propriului sistem de
valori.
Se poate spune că relaţia între medic şi pacient este o matrice în care
îngrijirea de specialitate este acordată, livrată unei persoane. Cei mai
importanţi factori în această structură diadică sunt substraturile psihologice
care leagă bolnavul de cel care vindecă.
 Atăt medicul căt şi pacientul trebuie să aibă în vedere un set de
regului care să guverneze relaţia ţinând cont de precedentele juridice şi de
particularităţile practicii medicale.
Relaţia dintre cei doi necesită drepturi şi responsabilităţi de fiecare
parte:
- responsabilităţile medicului
- responsabilităţile pacientului.
Responsabilităţile medicului:
 Să diagnosticheze bolile acute sau cronice;
 Să vindece pe cât mai mult posibil;
 Atât în condiţii cronice, cât şi acute, să maximizeze funcţiile
şi să reducă durerea;
 Să găsească cele mai potrivite tratamente/comportamente, în
stadii terminale de boală.
Responsabilităţile bolnavului:
 Persoanele bolnave sunt scutite de responsabilităţile rolurilor
sociale normale;
 Bolnavul este obligat să se însănătoşescă şi să colaboreze cu
cei care îl îngrijesc îndeaproape;
 Persoana bolnavă nu este blamată pentru boala sa;
 Este obligat să ceară ajutor de specialitate.
Medicul trebuie să determine măsura în care boala are impact asupra
unei persoane, pentru a şti cum să se implice în vindecare. A greşi în
aprecierea unuia sau altuia dintre următorii itemi, ar putea duce la
deteriorarea relaţiei medic-pacient:
 elementele impersonale ale bolii includ limitările în activitate;
medicamentele şi efectele lor secundare, durerea,
imobilizarea, dieta, costurile financiare ale bolii, etc.;
 elementele intrapersonale ale bolii sunt legate de modul în
care, în funcţie de personalitatea sa, pacientul reacţionează în
faţa situaţiei de boală, de stress;
105
 elementele interpersonale ale bolii se referă la efectele bolii
asupra relaţiei pacientului cu familia, prietenii, angajaţii şi,
mediul în general.
Componentele relaţiei
1. Încredere şi confidenţialitate – medicul trebuie să practice meseria
sa în interesul suprem al pacientului;
2. Creşterea speranţei şi minimalizarea durerii şi a fricii – medicul
trebuie să-l facă pe bolnav să înţeşeagă că i se oferă cel mai bun şi
potrivit tratament în cazul său şi să-l asigure de efortul în diminuarea
durerii;
3. Empatia – plasându-se în locul pacientului, medicul poate să
înţeleagă mai bine ce se petrece cu acesta;
4. Preocuparea – dincolo de faptul că este un specialist, medicul
trebuie să fie perceput ca o fiinţă umană;
5. Atitudinea calmă, caldă – comunicarea cu pacientul necesită
răbdare;
6. Ascultarea activă – presupune concentrare, capacitate de înţelegere
7. Disponibilitatea de comunicare cu pacientul – adaptată la nivelul
de înţelegere al pacientului;
8. Elemente de cultură – fiecare pacient are originile lui culturale, şi
credinţele sale (sau nu) în medicina tradiţională corespunzătoare. De
aceea, medicul trebuie să ţină cont de acest lucru în prescrierea unui
tratament.
Modele ale relaţiei medic-pacient
Componentele mai sus menţionate sunt instrumente utilizate în
relaţia medic – pacient. În cazul în care oricare dintre aceste componente
sunt neglijate, îngrijirea pacientului poate avea de suferit, deoarece fiecare
individ funcţionează diferit.
Din această perspectivă, în literatura de specialitate, sunt descrise
patru modele de bază care descriu interacţiunea dintre participanţi.
 A. MODELUL PATERNALISTIC – este utilizat preferenţial în
situaţii de urgenţă, în care medicul decide rapid ce este mai
bine pentru bolnav.
B. MODELUL INFORMATIV – este potrivit pentru cazurile cu
simptome uşoare, cu boli uşoare sau cu ocazia consultului la
clinică, când se face un olan de tratament.
C. MODELUL INTERPRETATIV- combină modelul informativ
cu valorile personale ale pacientului, cu istoria lui de viaţă,
cu elementele de personalitate.se parcurge la elucidarea
cazului , a simptomelor prezente, prin stilul de viaţă al
pacientului.
D. MODELUL DELIBERATIV – în acest model, medicul este un
profesor sau un prieten pentru pacient, care convinge
bolnavul să considere informaţiile de natură medicală.
Transfer şi contratransfer
Transferul se referă la deplasarea sentimentelor şi atitudinilor din
trecutul pacientului asupra specialistului. Prin transfer, pacientul îl poate
privi pe medic ca pe o figură parentală/maternală (ex: „Doctore, îmi
aminteşti de tatăl meu”), ca pe un fost profesor, salvator de altădată, etc.
Situaţiile mai jos prezentate arată partea pozitivă şi negativă a transferului:
 Un pacient care-şi percepe medicul ca pe un părinte
punitiv poate reacţiona contraproductiv
 Un pacient care se simte self cu terapeutul, considerându-l
pe acesta o persoană aproape, nu va deveni confuz şi
suspicios.
Contratransferul se referă la atitudinea inconştientă,
complementară a medicului către pacient. Această deplasare are loc în
inconştient. Atitudinile critice sau fanteziile erotice sunt exemple ale
fenomenului de contratransfer.
106
Relaţia medic-bolnav – relaţie interpersonală
Relaţia dintre cei doi participanţi este, practic o relaţie între două
persoane. În cadrul relaţiilor interpersonale apar o serie de probleme de
ordin practic deosebit de importante. După cei mai mulţi autori, acestea sunt:
 Distanţa interpersonală;
 Timpul relaţiei;
 Tipul relaţiei.
În ceea ce priveşte distanţa la care se desfăşoară relaţia
interpersonală, se pot distinge:
- poziţia maximă a indiferenţei (ex: un pacient necunoscut
dintr-un alt salon de care se ocupă alt medic, o persoană de
pe stradă, etc.);
- raportarea oficială, cele două persoane intră în contact,
comunică, interacţionează, fără a intra în probleme personale;
- familiaritatea parţială, persoanele se cunosc maibine prin
informaţii reciproce;
- distanţa specifică relaţiei intime, în care este vorba de
afecţiune, prietenie sau dragoste (medicul de familie).
Căt priveşte durata relaţiei reciproce, ea poate fi mai scurtă sau mai
lungă. Atunci cănd relaţia este mai apropiată sufleteşte, durata ei, fireşte,
este mai lungă.
Tipul relaţiei poate fi analizat din mai multe incidenţe:
- relaţie asimetrică – ex: relaţii de dominare-supunere;
- relaţie simetrică – de comunicare;
- relaţie complementară – dominare-supunere;
- relaţie asimilară – amândoi doresc să domine;
- relaţie ambivalentă – atitudini opuse (iubire / ură, atragere /
respingere, etc.).
Etica medicală
Tradiţia „hipocratică” constituie bază pentru multe principii
medicale în medicina contemporană. Fundamentul poate fi considerat un
grup de scrieri medicale, care datează din vechime, acel „corp hipocratic”
al cărui principiu de maximă importanţă este cel conform căruia orice
medic este moral obligat să ia cea mai bună decizie pentru pacient şi să-
l protejeze de rău. În tradiţia hipocratică se punea accent nu atât pe
îndatoririle medicului faţă de societate, cât mai ales faţă de pacient. Totuşi,
pornind de la codul etic hipocratic, Asociaţia Medicală Americană a
elaborat, după 1980, o versiune proprie pentru „Principii ale eticii
medicale”.Aceste principii admit autonomia pacientului şi responsabilitatea
medicului faţă de societate , nu exclusiv faţă de pacient, recunoscând şi
dreptul bolnavului de a decide împreună cu medicul ceea ce îi este potrivit.
În ceea ce priveşte etica medicală se pun mai multe probleme, după
cum urmează:
1. elemente sociale: situaţia de boală ridică problema unor costuri,
iar pacientul trebuie să-şi fixeze priorităţi din acest punct de
vedere, să pună în balanţă nevoile medicale şi altele, de ordin
social
2. elemente legale: sistemul legal aduce deseori dispute incluzând
itemi etici fundamentali
3. elemente psihiatrice şi de comportament: se pune problema
moralităţii suicidului, a justificării internării în secţia psihiatrică
împotriva voinţei pacientului, etc.
Definiţie
1. Valorile sunt reprezentate prin obiecte, acţiuni sau stări, ori
credinţe sau atitudini privind utilitatea acestora. Pentru fiecare
valoare, este un principiu corespondent, cum ar fi respectul pentru
viaţă.
2. Etica este studiul naturii generale a obligaţiei morale şi a
alegerilor morale. Ea presupune o explorare a valorilor şi
principiilor umane, ea aplicând o serie de criterii în determinarea
judecăţilor, a regulilor de viaţă, a alegerilor.
3. Moralitatea are câteva sensuri:
107
 În plan academic, termenul este de obicei folosit
interşanjabil cu etica
 Un set particular de atitudini morale, credinţe, obiceiuri
 Se referă la sistemul moral care este considerat corect în
mod obiectiv (moralitatea presupune ca toate persoanele să
fie tratate cu respect)
Teorii în etica medicală
Utilitarismul susţine că a proceda corect înseamnă a aduce cel mai
mare beneficiu posibil. Totul este descris în termenii consecinţelor
activităţii.
 Sub aspecrul valorilor se discută despre
1. hedonism : conform căruia cea mai bună consecinţă este
plăcerea
2. pluralismul : potrivit acestei viziuni, sunt valorificate idei ca
frumuseţea, prietenia, cunoaşterea, iubirea, sănătatea
3. utilitarismul centrat pe preferinţe : susţine că oamenii trebuie
să maximizeze satisfacerea preferinţelor sau dorinţelor lor
 Sub aspectul maximizării consecinţelor pozitive se pune
problema:
1. bunelor consecinţe în actele specifice, în circumstanţe
specifice.Se apelează la urmărirea caz cu caz a unor boli,
pentru a extrage care acţiuni maximizează bunele consecinţe
2. bunelor consecinţe în practica generală , cu utilizarea
rezultatelor ca reguli generale
Deontologia nu se referă exclusiv la consecinţe, ci şi la principii de
obligativitate. Acest punct de vedere :
 nu ignoră relaţiile interumane, ci, dimpotrivă spune că multe
dintre îndatoririle oamenilor vin ca rezultat al relaţiilor umane
speciale (medic-pacient, părinte-copil).
  relevă importanţa morală a motivelor, a caracterului, separat de
consecinţele actelor persoanei
 presupune coduri etice, reguli, principii
Gestionarea informaţiei medicale presupune:
 etalarea adevărului legat de un caz de boală este o condiţie
necesară, cel puţin din respect faţă de autonomia pacientului.
Ascunderea adevărului suprimă libertatea individului să
cunoască starea sa, de aceea este nu doar o condiţie necesară, ci
o datorie a cadrului medical.
 obţinerea consimţământului - înainte ca un medic să aplice o
procedură de specialitate asupra unui pacient, el trebuie să obţină
consimţământul acestuia, ulterior momentului în care cei doi au
stabilit un tratament. Medicul este obligat să prezinte variantele
viabile şi să-l informeze pe bolnav despre tot ce presupun ele.
 confidenţialitatea – elementele discutate în relaţia medic pacient
se cer a rămâne, cel puţin la nivel de detaliu, între cei doi. Pe
acest fapt se clădeşte dealtfel şi încrederea pacientului în cel ce-l
tratează. Excepţie fac desigur cazurile în care pacientul
mărturiseşte, de exemplu, o intenţie de a ucide pe cineva anume;
în acest caz, păstrarea tăcerii de către medic, ar putea avea
repercusiuni nedorite.
Luarea deciziei
 refuzul în urmarea tratamentului medical – în ultima vreme se pune
tot mai mult problema dreptului unui bolnav apt să decidă pentru el,
dar care, în deplină cunoştinţă de cauză, refuză un anumit tratament,
chiar dacă acest lucru semnifică moartea. Este din nou vorba despre
autonomia decizională a pacienţilor în deplinătatea facultăţilor
mentale;
 a decide pentru alţii – unele dintre cele mai dificile cazuri sunt cele
în care medicul trebuie să opteze în cazul pacientului care se
108
presupune că nu are competenţa necesară de a alege ceea ce este cel
mai bine pentru el din punct de vedere medical (copii, oameni cu
afecţiuni psihice sau retard, etc.). În acest caz, decizia se poate lua
împreună cu cineva din familia bolnavului, care să-şi exprime
acordul asupra procedurii sau împreună cu cineva foarte apropiat
pacientului.
 dorinţa de a trăi – în mai multe state din lume le este permis
adulţilor apţi de a lua decizii, să semneze un „acord pentru viaţă”. Ei
pot face acest lucru pentru un membru al familiei aflat într-un stadiu
terminal de boală, incapabil să mai ia decizii, sau sunt chiar situaţii
în care bolnavul împuterniceşte un apropiat să facă acest lucru.
Medicul are în acest caz obligaţia să facă tot posibilul de a menţine
viaţa bolnavului chiar şi în condiţii artificiale (aparatură). Cu toate
acestea, pacienţii aflaţi în stadii terminale, dar care pot decide pentru
ei, pot refuza menţinerea artificială, fiind chiar consiliaţi pentru o
moarte naturală (sau pentru un sfârşit „cu demnitate”).
BIBLIOGRAFIE
1. Adler, N.E., Boyce, T., Chesney, M.A., Cohen, S.; Folkmart, S.,
Kahn, R.L., Sime, S.L. (1994) „Socioeconomic status and health”,
American Psychologist, 49, 15-2;
2. Adler, N.E., Matthews, K.A. (1994) „Health psychology: why do
some people get sick and some stay well”, Annual Review of
Psychology, 45, 229-59;
3. Ajzen, I., (1991) „The theory of planned behavior”, Organizational
Behavior and Huinan Decision Processes, 50;
4. Allport, G. W., (1991), „Structura şi dezvoltarea personalităţii”,
Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti;
5. Arif K, Ali SA, Amanullah S, Siddiqui I, Khan JA, Nayani P
(1998) – “Physician compliance with national tuberculosis
treatment guidelines: a university hospital study”, 2 (3) :187-99.
6. Armstrong, D., „Theoretical tensions in biopsychosocial medicine”
Social Science and Medicine, 25, 1213-18, 1987;
7. Ausubel, D.P., (1958), „Theory and Problems of Child
Development”, Grune ad Stratton, New York;
8. Baines, B., Gendron, B.A., Lindstedt, R.N., et al. – (1996) “The
Care Options Program: Providing Appropriate End-of-Life Care for
the Non-Hospice Terminally Patient”, The Conference on End-of-
Life Health Care in Managed Care Systems. Center for Biomedical
Ethics, University of Minnesota, Minneapolis.
9. Bartlett, EE (1982), “Behavioral diagnosis: a practical approach to
patient education”, Patient Counseling and Health Education, 4 (1) :
29-35;
10. Becker, M.H., „The health belief model and personal health
behavior”, Health Education Monographs, 2, 1974;
11. Bicica V, Iacob A, Psegalinschi N (1991) – “Atitudinea pacienţilor
cu tuberculoză pulmonară faţă de tratament, un factor în eficienţa
chimioterapiei”, Pneumoftiziologia, 40 (3) : 48-51.
12. Birch, Ann, (2000), „Psihologia dezvoltării”, Editura Tehnică,
Bucureşti;
13. Caplan, Gerald, Lebovici, Serge, (1969),” Adolescence:
Psychosocial Perspectives”, Basic Books, Inc., New York;
14. Bradley, J.J., (1994) “Inappropriate personal involvement between
doctors and their patients”, J. R. Soc. Med. 87 Suppl 22:40-1;
15. Buckingham, R.W., (1996) “The Handbook of Hospice Care”,
Amherst, New York: Prometheus Books;
16. Catz SL, Kelly JA, Bogart LM, et al. (2000), “Patterns, correlates
and barriers to medication adherence among persons prescribed
new treatments for HIV disease”, Health Psychology. 19 : 124-133;
17. Chelcea, Septimiu, (1998), “Memorie socială şi identiatate
nţtională”, Bucureşti, Editura Ini;
18. Chelcea, Septimiu, (1998) “Psihologie socială”, Bucureşti,
Facultatea de comunicare şi relaţii publice “David Ogilvy”;
109
19. Chesney MA, Ickovics JR, Chambers DB, et al, for the Patient Care
Committee and the Adherence Working Group of the Outcomes
Committee of the AACTG (2000) “Self-reported adherence to
antiretroviral medications among participants in HIV clinical trials:
the AACTG adherence instrument.” AIDS Care. 12 : 255-266.
20. Corin, E., (1995), „The cultural frame: context and meaning in the
construction of health”, în B.C. Arnick, S.Levine, A.R.Tarlov,
D.Chapman Walsh (eds)- Society and Health, Oxford University
Press, New York;
21. Cosmovici, A.; Iacob L.(coordonatori), (1999), „Psihologie
şcolară”, Polirom, Iaşi,
22. Dafinoiu, Ion, (2002), „Personalitatea – Metode de abordare clinică.
Observaţia şi interviul”, Polirom, Iaşi;
23. DiMatteo. R.M., Friedman, H.S. (1982) „Social Psychology and
Medicine”, Cambridge, MA, Oelgesschlager, Gunn and Haim;
24. Eldred L, Wu A, Chaisson R, Moore R. (1998), “Adherence to
antiretroviral pneumocystis prophylaxis in HIV disease.” J Acquir
Immune Defic Syndr. 18 : 117-125.
25. * en EASO (2004), „Obesity Management Task Force:
Management of Obesity in Adults: Project for European Primary
Care”, Int. J. Obes., 28, pp/226-231;
26. * en *** (2006), „Obesity guidance on the prevention,
identification, assessment and management of overweight and
obesity in adults and children”, National Institute for Health and
Clinical Excellence - NICE clinical guideline 43;
27. Feldman, M., Christensen, J.F. (1007), “Behavioral Medicine in
Primary Care: A Practical Guide”, Lange Medical Books/Mc
Graw-Hil, 1997.
28. Fishbein, M., Ajzen, I. (1975), “Belief Attitude, întention and
Behavior. Wiley”, New York;
29. Green, R.G. (1972) “The doctor-patient relationship during terminal
illness”, în Balint, M. – “Patient-centered medicine”, Philip
Hopkins Ed., Regional Doctors Publications Ltd., London;
30. Golu Mihai şi Aurel Dicu, (1972) – „Introducere în psihologie”,
Editura Ştiinţifică, Bucureşti;
31. Haynes R, Montague P, Oliver T. (2001) – “Interventions for
helping people to follow prescriptions for medications.” Cochrane
Review, Vol. 2. Oxford: Update Software.
32. Hâncu, N. ş.a. (2001), „Recomandări pentru managementul
obezităţii şi supraponderii la adulţi”, Jurnalul Român de Diabet,
Nutriţie, Boli Metabolice, 2:1;
33. Hogea L. (2010), „Relaţia minte-corp în sănătate”, Tradiţionalism
şi modernism, The internationa symposium of theoretical and aplied
in psychology, Buziaş
34. Hogea L. (2010), „Relationship between the reqirements of modern
nutrition and conseqences of ignoring them”, Psychology & Health,
Vol. 12, UK.
35. Hogea L. (2010), „Psychologicl consequences of singles. Case
study”, Psychology & Health, Vol. 12, UK.
36. Holdevici Irina, (2005), “Psihoterapia cognitiv-comportamentală;
Managementul stresului pentru un stil de viaţă optim”, Ed.
Medicala, Bucuresti;
37. lamandescu, I.B. (1995), „Psihologie medicală”, Editura Infomedica,
Bucureşti;
38. lamandescu, I.B.(sub red.) (1999), „Elemente de psihosomatica
generală şi aplicată”, Editura Infomedica, Bucureşti;
39. Iamandescu. I.B. (2005), „Psihologie medicală”, vol. 1, Editura
Infomedica , Bucureşti;
40. Ickovics JR, Meisler AW (1997) – “Adherence in AIDS clinical
trials: A framework for clinical research and clinical care.” J Clin
Epidemio, 50: 385-391.
41. Ionescu, G. (1999), „Tratat de psihologie medicală şt psihoterpie”,
110
Edirura Favorit Prim, Bucureşti;
42. Johansson E, Diwan VK, Huong ND, Ahlberg BM (1996), “Staff
and patient attitudes to tuberculosis and compliance with treatment:
an exploratory study in a district in Vietnam”, Trop Doct 26 (1) :43-
4.
43. Jones, J. Deborah, Forehand, Rex, Beach, Steven, R.H., (2000)
„Maternal and Paternal Parenting during Adolescence: Forecasting
Early Adult Psychological Adjustment”, Adolescence,
www.findarticles.com;
44. Kleeberger CA, Phair JP, Strathdee SA, et al.(2001) “Determinants
of heterogeneous adherence to HIV-antiretroviral therapies in the
multicenter AIDS cohort study.” J Acquir Immune Defic Syndr. 26 :
82-92.
45. Kliegman, R.M. (1994),“Bioethical Perspectives for Pediatric
Patients”, în “Summary of Committee Views and Workshop
Examining the Feasibility of an Institute of Medicine Study of
Dying, Decisionmaking, and Appropriate Care”, IOM Committee
for a Feasibility Study on Care at the End of Life (M.J. Field, ed.),
Washington, D.C.: Institute of Medicine;
46. Kretchman, Molly D., Jacobvitz, D.B., (2002), „Observing Mother-
Child Relationships Across Generations: Boundary Patterns,
Attachement and The Transmission of Caregiving”, Family Process,
www.findarticles.com;
47. Le Bon, Gustave, (1996), “Psihologia multimilor”, Editura Ante
XX Press, Filipeşti;
48. Lefton, L.A.(1997), „Psychology”, 6th Edition, Allyn and Bacon,
USA;
49. Lipsitch M, Levin BR (1997), “Population dynamics of tuberculosis
treatment: mathematical models of the roles of non-compliance and
bacterial heterogeneity in the evolution of drug resistance”, Arch
Bronconeumol, 33 (11) : 588-90.
50. Luban-Ptozza. B., lamandescu. I.B. (sub ied.) - Dimensiunea
psihosocială a practicii medicale, Editura Infomedica, Bucureşti,
2002;
51. Luban-Plozza, B., Poidinger, W., Kroger, F. (1996), „Bolile
psihosomatice în practica medicală”, Editura Medicală, Bucureşti;
52. Lupu, I., Zanc. I. (1999), „Sociologie medicală”, Editura Polirom,
Iaşi;
53. Marks, D.F., Murray.M., Evans, B., Wiliig, C, Woodall, C, Şykes,
C.M. (2005), „Health Psychology - Theory, Research and Practice”,
second edition, Sage Pubiications, London;
54. Martinez Alfaro E, Solera J, Serna E, Cuenca D, Castillejos ML,
Espinosa A, Saez L (1998), “Compliance, tolerance and
effectiveness of a short chemoprophylaxis regimen for the treatment
of tuberculosis”, Cad Saude Publica, 14 (2) : 409-15.
55. MatHri, M. (1992), „Psychology”, Harcourt Brace College
Publishers;
56. Manjarrez Morales EM, Serrano Montes V, Cano Perez G,
Verduzco Guerrero E, Escandon Romero C, Escobedo de la Pena J
(1992), “Main causes of non-compliance with pulmonary
tuberculosis treatment”, An Esp Pediatr 36 (3) : 189-92.
57. McCormick, T.R., and Conley, B.J., (1995) “Patients Perspectives
on Dying and on the Care of Dying Patients”, Western Journal of
Medicine 163(3):236—243.
58. Mitrofan, I., Mitrofan N., (1991), „Familia de la A ... la Z”, Editura
Ştiinţifică, Bucureşti;
59. Moscovici, Serge; (1994), “Psihologia socială sau maşina de
fabricat zei”, Editura Polirom, Iaşi;
60. Munteanu, A., (1997), „Stadiile Dezvoltării”, Editura Augusta,
Timişoara;
61. Paterson D, Swindell S, Mohr J, et al. (2000), “Adherence to
protease inhibitor therapy and outcomes in patients with HIV
infection.” Ann Intern Med. 133 : 21-30.
111
62. Platt FW (1992), “Conversation failure: case studies in doctor-
patient communication”, Essential Science Publishing, NY.
63. Pozsik CJ (1993), “Complianţa la tratamentul antituberculos în
clinicile medicale ale Americii de Nord”, Tuberculoza, 77 (6),
1337 – 1347.
64. Popa-Velea, O., (1996), “Problemele psihologice ale asistenţei
muribundului”, în I.B.Iamandescu – “Psihologie medicală”,
Ed.Infomedica, Bucureşti;
65. Rădulescu, S.M. (2002), „Sociologia sănătăţii şi a bolii”, Editura
Nemira, Bucureşti;
66. Răşcanu, R. (1996), „Psihologie medicală şi asistenţă socială”,
Societatea Ştiinţă şi Tehnică, Bucureşti;
67. Rideout M, Menzies R (1993), “Factors affecting compliance with
preventive treatment for tuberculosis at Mistassini Lake, Quebec,
Canada”, J Subst Abuse Treat, 10 (4) : 371-82.
68. Rigsby M, Rosen M, Beauvais J (2000), “Cue-dose trining with
monetary reinforcement; pilot study of an antiretroviral adherence
intervention”, J Gen Intern Med, 15, 841-7.
69. Smith, E., Stefanek, M.E., Joseph, M.V., (1993), “Spiritual
Awareness, Personal Death Perspective and Psychosocial Distress
Among Cancer Patients: An Initial Investigation”, Journal of
Psychosocial Oncology, 11(3) : 89—103.
70. Stevens, M. (1993), “Psychological Adaptation of the Dying Child”
(pg. 699—707) în “Oxford Textbook of Palliative Medicine” (D.
Doyle, G.W.C. Hanks, N. MacDonald, eds.), Oxford: Oxford
University Press, 1993.
71. Stoudemire, A. (1994), „Human Behvior”, 2nd Edition, Lippincott
Company, USA;
72. Şchiopu, Ursula, Verza, Emil,(1997), „Psihologia vârstelor –
Ciclurile vieţii”, Ediţia a III-a revizuită, Editura Didactică şi
Pedagogică, Bucureşti;
73. Teno, J.M., and Lynn, J., (1996), “Putting Advance-Care Planning
into Action”, Journal of Clinical Ethics, 7(3):100—107.
74. Tudose, F. (2000), „O abordare modernă a psihologiei medicale”,
Edirura Infomedica, Bucureşti;
75. Weidle PJ, Ganea CE, Irwin KL, et al. (1999), “Adherence to
antiretroviral medications in an inner-city population.” J AIDS. 22 :
498-502.
76. Verza E., (1993) „Psihologia vârstelor”, Editura Hyperion XXI,
Bucureşti;
77. Wade, C; Tavris, Carol (1998), „Psychology”, 5th Edition, Longman,
USA;
78. Wass, H., (1984), “Concepts of Death: A Developmental
Perspective”, Childhood and Death, H. Wass and C.A. Corr, eds. ,
Hemisphere Publishing, Washington.

112