ALEXANDRU M.

SANDU

1
 Sâmburele care face să crească vol. II
[Eseuri de urbanism şi arhitectură]
Editura Fundaţiei Arhitext design Bucureşti

Cuprins
Capitolul II

Pe urmele conceptelor
11 Fertilitatea dihotomiilor
25 Peisaj cultural: pe urmele unui concept
49 Rurbanul - tentativă de reactualizare românească
75 Perpetuul unui concept fundamental
89 Pietonalul: confort şi identitate

Capitolul III Despre regenerare

121 Revitalizarea valorilor de patrimoniu
135 Investigarea existentului - eliminarea confuziilor
147 Pentru o înţelegere complexă, ştiinţifică a restructurării urbane
221 Nevoia de continuitate
269 Sâmburele care face să crească

Fertilitatea dihotomiilor
O abordare a conceptului de model implică necesar doctrina, modelele fiind
nişte însumări explicite ale doctrinei. Există un raport, o relaţie cât se poate de
motivată între ideologie şi doctrină, ideologie şi experienţă, tehnologie şi ştiinţă. La
noi, atât în cadrul larg social, cât şi în cel pedagogic, termenul de doctrină este încă

2
folosit cu sensul lui peiorativ: mulţi arhitecţi sau conducători de ateliere de creaţie se
manifesta oarecum amuzaţi atunci când conştientizează introducerea respectivului
termen în discuţie, însă, de fapt, dezbaterea teoretică la nivel internaţional este, clar,
o chestiune doctrinară. Ramura teoretică a învăţământului de arhitectură nu
presupune, însă, şi abordarea doctrinelor. Peter Hali, de exemplu, în ultima sa carte
dedicată urbanismului, neagă atât teoriile, cât şi doctrinele, pentru că la sfârşitul
anilor 1980 era foarte în vogă negarea modelului. Era în vogă, desigur, ca exprimare
a curentului general cultural din acei ani, «argumentul» esenţial fiind cel de
nonconformism, existent cumva ca tendinţă radical deosebită de simpla contestare
sau opoziţie a anilor '70. Exista atunci, ca manifestare a atitudinii individuale,
«necesitatea» de a te declara în afara oricărui model, deşi, paradoxal, chiar această
declaraţie de neapartenenţă descrie, ultimativ, înscrierea într-un alt model. (Aceasta
şi pentru că, analizată în ea însăşi, orice atitudine a omului este legată, mai mult sau
mai puţin, de idei sau imagini de referinţă, este deci condiţionată de un model - chiar
şi atunci când inventează, omul pleacă de la un model. Că reacţia lui se poate
constitui în opoziţie declarată cu modelul este perfect posibil, dar raportarea lui se
adresează tot acestui model.)
În urbanism, cele trei «paradigme» uzitate atât în teorie, cât şi în practică, sunt
modelul culturalist, cel funcţionalist şi cel naturalist 1.
Ideea de reţea, de pildă, o idee nu foarte nouă, dar în prezent mult vehiculată,
este foarte caracteristică modelului funcţionalist - acesta insistă şi exagerează chiar
ierarhizarea şi poate duce această ierarhizare până la închiderea totală a sistemului,
la incapacitatea lui de adaptare. Modelul culturalist, spre deosebire, este unul care
nu infirmă ierarhizarea, dar nu o consideră drept element categoric, determinant,
astfel încât pleacă de la o oarecare scalare valorică, dar nu ţine neapărat să o ducă
la capăt. Aşa încât observaţiile lui Christopher Alexander, deţinător al unui prestigios
premiu acordat de PJBA pentru urbanism - trebuie înţelese în virtutea faptului de a fi
încercat să pună în discuţie - într-un mod foarte simplu, de altfel - ideea unei posibile
hibridizări între modelul culturalist şi modelul funcţionalist. S-a obţinut, astfel, un nou
model care a dorit să ia în calcul ierarhizarea lucrurilor, într-o anumită măsură, dar
care să nu interzică, să nu blocheze nişte legături care se puteau situa în afara lui.
Fapt ce poate fi privit, dintr-o anume perspectivă, ca lovitură fatală la adresa
funcţionalismului (articolul apărea în 1956). Modelul naturalist, care-l are ca exponent
pe Wright, este cumva în afara jocurilor celorlalte două, care s-au constituit şi care au
evoluat în aproximativ aceleaşi condiţii, pornind aproximativ de la o aceeaşi evaluare
critică a situaţiei existente şi care, în general, au evoluat în cadrul unei dihotomii, şi în
condiţiile unei critici câteodată exacerbate, virulente (vezi conflictul intelectual de
notorietate dintre Le Corbusier şi Camillo Sitte), alteori efectiv pactizând: la drept
vorbind, atunci când Corbusier creează monumentul Ronchamp, el renunţă la
principiul liniei drepte, demonstraţie explicită a modelului funcţionalist. După cum
Garnier, gândind în termeni de funcţionalitate, a putut exprima, la un moment dat, în
Franţa anilor '30 cu preponderenţă, modelul culturalist, Gibert, în Anglia postbelică,
atunci când concepe oraşul-grădină, în care apar nişte principii foarte evidente ale
modelului culturalist de organizare a spaţiului urban, în special în cadrul esteticii
urbane, gândeşte acea existenţă urbană, conform unei anumite ierarhizări - cu o
clară influenţă, deci, a modelului funcţionalist. Afirmam, la început, că modelul
naturalist este în afara acestui joc - este un model specific american, legat de cultura
americană a momentului respectiv - şi se poate face o legătură directă între celebrul

1
In lucrarea Urbanisme, utopies et realitees - Editions du 5euil, Paris, 1965, Francoise Choay comentează urbanismul prin
trei modele: progresist culturalist şi naturalist. Constatând configuraţiile pe care le produce modelul progresist, atât în teorie,
cât şi în practică, ulterior apariţiei lucrării, am preferat a denumi modelul progresist cu numele de funcţionalist, realitatea sa
fiind legată de exprimarea cu precădere a determinării funcţionale.

3
proiect al lui Wright din 1933, Broadacre City, şi poezia lui Whitman, ambele fiind
resimţite, în contextul dat, drept expresii concretizate ale libertăţii. Europenii au
judecat proiectul lui Wright mai târziu, prin 1960, ca formă a unei exprimări evidente
a spiritului de libertate al societăţii umane, fiind însă apărut cu mult înainte ca
această idee să fie adecvată sau exprimată în filosofia timpului (idee considerată, de
fapt, ca o exprimare în domeniul organizării spaţiului, a ceea ce celebrul autor
german Marcuse (de)scrie şi comentează într-o carte faimoasă la acea vreme, Eros
şi civilizaţia. Interesant este că proiectul din 1933 al lui Wright se leagă, la începutul
anilor '60, de momentul deschiderii porţilor în planul societăţii europene, pentru
liberalism în planul economic, în planul culturii, al accepţiei mitic-religioase, al
accepţiei multietinicităţii, libertăţii sexuale etc. Aşa că pregnanţa modelului lui Wright
pare să fie oarecum accentuată şi cu consecinţe în realitate, însă, propunerile lui
Wright în cadrul proiectului său Broadacre City sunt atât de intim şi de strâns legate
de condiţia naturală (situl) şi de condiţia tehnologică a spaţiului şi timpului din care.
«se trag», încât ele sugerează, până la urmă, restricţia: el (proiectul) nu putea fi
realizat în altă parte, datorită tocmai acestor necesităţi pe care numai un anumit
context le putea oferi. Mai mult, în afară de această condiţionare, mai funcţiona şi
principiul wrightian, «nimic din situl natural nu poate fi atins». Finalmente, viziunea lui
Wright nu s-a realizat niciodată ca proiect, dar procesul de evoluţie şi construcţie al
periferiei urbane americane după cel de-al Doilea Război Mondial este, de fapt, o
exprimare a acestui model. Explozia oraşului în afară şi constituirea unor periferii mai
bogate, mai luxoase, mai confortabile decât cele din zona centrală a oraşului, ceea
ce, desigur, exprimă şi nişte condiţii economice ale unui moment dat, îşi are originile
în această tentativă a lui Wright.
Experienţa aceasta, a creşterii oraşului, în acest fel, începe să apară ceva mai
târziu şi în Europa, unde, nu se mai vorbea despre o aglomeraţie urbană în care
creşterea reprezintă mizerie, râu, ci dimpotrivă, despre o creştere care e echivalată
cu superconfortul, deci cu o condiţie superioară de existenţă.
Iniţial, această «mişcare» s-a conştientizat prin apariţia unui fenomen exprimat
prin părăsirea centrului, (re)locuit în consecinţă, de o populaţie situată material şi
social inferior celei care se deplasase spre periferie. S-a creat, astfel, în America
acelui timp, ideea centrului stăpânit de populaţia nevoiaşă, a unui centru afectat în
mod exclusiv răului; prima experienţă a abordării unei evoluţii urbane, în acest sens
fiind, după cum se ştie, la Boston, în 1958 se iniţiază un prim proces de renovare
urbană, în sensul că se deschid ample operaţii de transformare şi investiţii în centrul
oraşului Boston: apar imediat oameni interesaţi, dintre care unii erau dintre aceia
care deja părăsiseră centrul pentru periferie şi care, acum, revin. Numai că, de data
aceasta, revin în centru cu o a doua reşedinţă. Apare, aşadar, fenomenul celor două
reşedinţe - una legată de afaceri, cealaltă de viaţa de familie, de cadrul domestic.
Mulţi tineri studenţi sau recent căsătoriţi se fixează în zonă. în acest fel, are loc o
reconsiderare a centrului oraşului şi, de aici, o extensie a unui principiu care începe
să fie adoptat în oraşele americane; principiu care va naşte mai târziu, în anii '70,
fenomenul yuppie-lor, caracteristic pentru cultura urbană americană, cu efecte în
restaurarea urbană: aceştia, tineri în genere titraţi, cultivaţi, aparţinând unor familii
bune, în baza unei mişcări cu surse ideologice, revendicative, intră în stăpânirea
unor case pe străzi şi în cartiere ce fuseseră deteriorate, în mod special în cartiere
ocupate de o populaţie nevoiaşă, renovează aceste case şi se instalează în ele. Se
produce, astfel, un fenomen specific societăţii americane (prezent şi în Anglia, dar la
început într-o mai mică măsură): într-un teritoriu, printr-un efort individual extins în
plan comunitar, un efort ulterior condus social în planul politicii urbane, comandat, se
«aruncă sămânţa unei idei» (într-un mediu, desigur, apreciat ca potenţial fertil) şi
ideea respectivă se extinde, «prinde». Astfel încât exemplul generează modelul,

4
producându-se simultan procese de renovare electivă a unor clădiri sau cartiere de
un interes aparte. Este vorba, fireşte, şi despre o determinare ideologică, aceşti tineri
tinzând, de fapt, să nege un anumit demers caracteristic societăţii in care s-au născut
şi din care au făcut parte. Poate nu neapărat negarea clasei sociale - pe care ţin să
şi-o păstreze, cu toate atributele, căci aceşti tineri nu mimează declanşarea -, cât
neagă izolarea acelei clase sociale în raport cu timpul.
Dar acest fenomen, cu consecinţele lui cât se poate de pozitive in cazul
enunţat, există şi în sens negativ: pe un domeniu onorabil, dar poate aflat nu în
deplinătatea exercitării tuturor atribuţiilor statutului respectiv, este suficientă apariţia
unui singur germene de instabilitate, de risc, pentru ca răspândirea răului să se
producă, doar că în sens contrar: familiile medii degajează zona infestată lăsând-o
«pradă» pentru cei nevoiaşi. Caz în care revenirea yuppie-lor nu poate fi considerată
decât ca o recuperare a teritoriului. Cu mai bine de trei decenii în urmă menţionam
intr-un curs acest proces, comentat acum ca fiind de sorginte americană; dar în anii
'70-'80 acest lucru se produce de facto în Bucureşti: străzile Viitorului, Toamnei, zona
Lizeanu ilustrează cat se poate de corect acest proces ocazionat de mutarea directă
sau prin schimb a mai multor familii nevoiaşe, fără o tradiţie statică a locuitului, în
casele vechi burgheze, în urma construirii fronturilor de blocuri în care au fost
instalate iniţial familii ce proveneau de la periferia de altădată a Capitalei, familii care
nu aveau exerciţiul existenţei în aceste condiţii şi care au produs deteriorarea
fondului locativ şi a spaţiilor urbane respective etc. S-a produs, prin schimbul de
locuire intre noii veniţi şi cei care aveau în spirit traiul în casele respective - a avut
loc, aşadar, o reaşezare. Este, însă, vital de conştientizat faptul că atunci când
cultura urbană este redusă şi înlocuită doar de consumul de spaţiu, consecinţa
firească este degradarea spaţiului în cauză (în această situaţie se află mai multe
cartiere din Bucureşti şi, din păcate, chiar şi Centrul istoric 2). Problema este, fireşte, a
urbaniştilor, dar este, fără doar şi poate, şi una a sociologiei. Şi nu numai... este, în
ansamblu, a politicii urbane.
Tot ce facem porneşte de la un model, însă, dacă în acest model nu intervine
spiritul de creaţie şi dacă procesul se menţine exclusiv în domeniul imitaţiei, putem
vorbi, fără teama de a greşi, despre manierism, iar absolutizarea în sine a unui unic
model este cel puţin limitativă, de vreme ce practica demonstrează, fără nici un
dubiu, că modelele coexistă (numai cine a tratat superficial modelul deconstructivist,
de pildă, poate nega că - la modul fundamental - este de găsit în el o linie clară a
funcţionalismului, tot aşa după cum postmodernismul dezvoltă o relaţie efectivă cu
modelul culturalist). Acesta este, de fapt, riscul oricărei teorii, a oricărui model; cu
deosebire a celor culturale, pentru că modelele ideologice sunt supuse unei
perisabilităţi mult mai rapide decât cele culturale). Modelul, însă, se menţine, rezistă
ca atare, în planul culturii. Deşi putem vorbi, fireşte, despre o manierizare a celor trei
modele amintite, trebuie spus că aproape tot ceea ce se întâmplă actualmente în
urbanism îşi poate găsi rădăcini în una dintre cele trei «oferte». Şi astăzi spunem că
dihotomia modelelor urbanistice, pe care, personal, le-aş numi, tocmai de aceea,
modele urbanistice fundamentale, trece din zona luptei între contradictorii în starea
2
Decăderea unor zone, care îşi pierd din calităţile pe care le-au avut într-o anume perioadă de funcţionalitate pozitivă,
înseamnă un proces în care deteriorarea spaţiului este urmată de înlocuirea treptată a populaţiei zonei cu o altă populaţie mai
săracă, care, prin modul de viaţă şi datorită resurselor foarte limitate, contribuie la accentuarea procesului de deteriorare.
Revitalizarea acestor zone impune proceduri şi soluţionări caracteristice care au fost experimentate în ultimii 30 de ani, în
Europa sau America. Deşi există modele în acest sens, aplicarea acestora la situaţiile din Bucureşti nu poate fi decât parţială,
fiind necesară construcţia unei strategii foarte complexe sociodemografice şi economice şi numai după aceea configurarea
unei soluţii arhitectural-urbanistice. Tot aşa este de luat în consideraţie o operaţie de revitalizare a unor zone din marile
cartiere, în condiţiile în care 95% dintre locuinţe/ apartamente sunt în proprietatea celor care le ocupă, iar dintre aceştia cea
mai mare parte nu au venituri suficiente pentru a-şi plăti întreţinerea decentă. Pentru astfel de situaţii municipalitatea aşteaptă
«o minune» care, fireşte, nu mai poate veni după vânzarea rapidă şi simbolică - populistă, din primii ani '90; este de căutat o
soluţie de politică urbană, căutare care poate încărca municipalitatea timp de o întreagă legislatură, fără însă a-i aduce lauri!

5
de cooperare, de colaborare. Contradicţia, ca urmare, devine un mijloc, un
instrument spre a servi scopului şi nu spre a-l distruge. Orice dihotomie care, la un
nivel primitiv, pare a duce la anularea efortului colectiv, trebuie condusă spre
domeniul colaborării3.
(Fragmente din dialogul care a avut loc intre membrii redacţiei «Arhitext
design» in 25 septembrie 2000) Text publicat iniţial în «Arhitext design», numărul 9-
10/2000.

Peisaj cultural: pe urmele unui concept

«Şi» în loc de «sau»

Arpad Zachi: Perioada postmodernă a acuzat nu numai paradigmele

modernităţii, ci şi posibilitatea redefinirii unor termeni şi / sau concepte. De aceea au
fost lansate, şi se lansează aproape «zilnic» noi sintagme hibride care încearcă să
dea o nouă substanţă şi consistenţă unei noi percepţii asupra realităţilor şi
virtualităţilor care ne înconjoară. Un astfel de hibrid lingvistic (mai curând tautologie)
este şi cel de peisaj cultural, pe care îl supun acum atenţiei dumneavoastră.
Doina Cristea: în raport cu definiţia dată peisajului în convenţia europeană a
peisajului, adoptată de Comitetul Miniştrilor Consiliului Europei la data de 19 iulie
2000, ca fiind o «porţiune de teritoriu, aşa cum este percepută de locuitori, al cărei
caracter rezultă din acţiunea şi interacţiunea factorilor naturali şi / sau umani», cred
că ar fi de discutat unele nuanţări, mai ales în legătură cu termenul de peisaj urban,
frecvent utilizat în ultimul timp. Astfel, Rosario Assunto 4 afirmă ca peisajul urban este
diferit de peisajul propriu-zis, pentru că se află în raport de «reprezentare» cu
peisajul, şi nu numai ca o parte constitutivă, fizic-geometrică a acestuia.
Tot Assunto introduce termenul de metaspaţialitate legat de peisaj, în care
adaugă, peste ceea ce este perceptibil, şi o referire la ceea ce o evoluţie de lungă
durată a locuirii, într-un anumit teritoriu, a impregnat cultural şi a individualizat acel
loc. în prezent s-a statuat distincţia: peisaj natural (cu prezenţă nesemnificativă a
amprentei activităţilor umane) - peisaj cultural (în care domină amprenta activităţii
umane, indiferent că este vorba despre căi de comunicaţii, construcţii, canale,
câmpuri cultivate, etc.). Multe din argumentele ţărilor foarte urbanizate în favoarea
3
Mă gândesc, acum, la comisiile de avizare sau chiar la discuţiile profesionale sau profesional-publice referitoare la diferite
proiecte; toate acestea însemnând, în mod firesc, o luptă de păreri şi abordări. Ceea ce nu este firesc este faptul că, deşi sunt
purtate în interesul colaborării, ele nu ajung la o concluzie constructivă, ideea supusă discuţiei fiind «jupuită» de orgolii
umane, ambiţii profesionale, interese politico-economice şi pretenţii civice. Unde este profesionalismul? De multe ori el nu
există, în detrimentul unor iniţiative valabile pentru construcţia urbană, iar, atunci când el există, adesea este omorât prin
«corectură», şi de data aceasta, de asemenea, în detrimentul unei iniţiative valabile. Cum se explică altfel faptul că realitatea
realizată este sub nivelul iniţiativei promovate?
4
Assunto R. considera chiar impropriu termenul de «peisaj urban», deoarece oraşul se afla cu peisajul în relaţie nu de
funcţie, ci de reprezentare, raport ce se exprimă nu prin extensii geometrice, ci prin două trăsături metaspaţiale în care toate
elementele concură spre: (a) individualizarea spaţiului şi (b) definirea lui ca loc - imagine spaţială în care timpul reprezintă
momentanul şi infinitatea. O metaspaţialitate care cuprinde spaţiul şi timpul, deci un spaţiu aflat dincolo de realitatea de sub
privirile noastre, un spaţiu definit de alte calităţi şi valori decât cele ale dimensiunilor şi concreteţei (măsurabile la faţa
locului sau prin componente care reies din experienţa imediată).

6
peisajului cultural - peisajul cultural este în aceste cazuri unul foarte extins -
urmăresc menţinerea părţilor naturale ale peisajului ca elemente care aparţin
urbanului, practic este vorba despre un peisaj cultural la scară regională / naţională.
Acele enclave de peisaj natural menţinute în starea lor genuină nu mai aparţin, de
fapt, de peisajul natural.
Alexandru M. Sandu: Discuţia trebuie începută de la ceea ce, cu un timp în
urmă, constituia doar o antiteză între natură, ca mediu în afara intervenţiei umane, şi
cultură, ca produs al intervenţiei umane. Aceasta a fost chiar baza dezbaterilor unui
Congres al UIA de la Vama, din 1974, mare parte a luărilor de poziţie, de acolo, s-a
sprijinit pe ideea confortului uman în controlul antitezei natură-cultură. Dacă până de
curând ideea de peisaj era legată de prezenţa naturii ca formă vie, (chiar dacă era
vorba de una prelucrată), în urma unor abordări mai temeinice, dar nu străine
mediului politic al acestor abordări, se vorbeşte în ultimul timp de peisajul cultural -
peisajul care se constituie din intervenţia omului, un peisaj construit total sau parţial,
în plan fizic şi spiritual, cu componente de imagine, comportament, tradiţie,
mentalitate etc. Sigur că ne gândim la faptul că puţine locuri în lume mai sunt virgine,
fără vreo intervenţie oarecare a omului. Insist, însă, în mod deosebit, asupra faptului
că, dacă prin peisaj cultural noi ne-am referi doar la produsul unei acţiuni, ca obiect,
ca prezenţă fizică a intervenţiei omului, ne-am situa într-o înţelegere şi abordare
simplistă a termenului. Cred că aici trebuie luat în consideraţie, în încărcătura
semantică, componenta mentală şi de suflet, pe care intervenţia umană o reprezintă.
Dacă discutăm în context despre un spaţiu public - dacă acesta este curat,
interesant, atrăgător, confortabil sau nu, acest lucru se relevă ca parte a peisajului
cultural doar dacă prin elementele sale reflectă o anume mentalitate a locuirii; de
aceea, eu leg referirea la peisajul cultural de conceptul modern de locuire, căci a
vorbi astăzi despre locuire înseamnă a lua în consideraţie tot ceea ce reprezintă
spaţiul amenajat pentru existenţă, a discuta despre un întreg complex de date şi
influenţe care ne înconjoară. De aceea, privind conceptul de peisaj cultural, raportul /
relaţia dintre natură şi cultură nu este exclusivă, ci incluzivă. Pragmatism în loc de
metafizică.
Constantin Hostiuc: Pentru că vorbim despre un concept nou, util, încă
necircumscris precis, aş întreba dacă acest concept ar fi încadrabil mai curând
metafizicii sau unei filosofii a pragmaticului.
A.M.S.: Cum ne-am referit la un anume context politic, ar fi vorba mai curând
de o abordare pragmatică. Este un concept lansat, nu fără o argumentare filosofică,
la nivelul UE, dar care urmăreşte o anume mobilizare a comunităţilor în sensul
realizării premiselor unui anumit confort al locuirii, obiectiv care, deşi este foarte legat
de vieţuire, este un concept determinat în scop politic. De altfel, în general, principiile
de acest fel sunt considerate şi acceptate ca principii ale existenţei UE, indiferent că
ele apar ca reglementări, recomandări sau doar comentarii, astfel încât ele sunt, în
realitate, o manifestare in primul rând a politicului.
A.Z.: Aş dori să depăşim sfera politicului şi să vorbim mai ales despre
schimbarea de mentalitate pe care el o antrenează. Tendinţa noastră, în discuţia
legată de peisaj, este să opunem peisajul mediului construit, să gândim dihotomic.
Această nouă sintagmă acceptată de politic este un reflex al gândirii postmoderne.
A.M.S.: Sunt de acord cu ultima afirmaţie, dar aş spune că este vorba mai
curând de un rezultat, nu de un reflex al unor ani de gândire postmoderne, care a
depăşit sfera simplei filosofii şi a intrat în existenţă. Aici, însă, atrag atenţia asupra
faptului că gândirea şi acţiunea politică la nivel european se deosebesc foarte mult
de gândirea şi acţiunea politică în România. La nivel european, gândirea şi acţiunea
politică devin tot mai mult o reflectare mai pregnantă a intereselor comunităţii: în
planul eficienţei, al funcţiei lor ş.a.m.d. Ecologismul este una dintre experienţele

7
filosofico-politico-pragmatice exemplare pentru sfârşitul mileniului al doilea şi
începutul celui de-al treilea. Acum, la nivel teoretic există o foarte mare deschidere.
între noi ne putem stabili priorităţi individuale, ce pot coincide sau se pot opune.
Evident că astăzi acţiunea politică îşi poate stabili nişte fundamentări teoretice, dar
dincolo de ele este interesul imediat, cel de a promova ceva, un anume interes.
Peisajul cultural, ca şi concept, pe care noi îl înţelegem şi cu care lucrăm, nu e diferit,
dar e mult îmbogăţit şi transformat în raport cu conceptul de peisaj cultural, care a
fost lansat cu ani în urmă. Pentru că acest concept lansat în politic a fost ani de zile
comentat, întregit, transformat de oameni de cultură care au implicat în acest
concept interese culturale din zone diferite. Unul dintre obiectivele politice cu substrat
cultural introduse în scenă mai demult pe plan european, acum vreo 12 ani, dar încă
foarte important şi în actualitate astăzi, este cel al diferenţei. Ideea a apărut anterior,
dar conceptul serveşte, acum, acestui lucru. Este vorba despre diferenţa dintre
oameni (ca imagine, preferinţe, opţiuni, atitudini etc.) care, transpuse prin raportul
aşteptare-satisfacţie, impune diferenţa spaţiului ambiental. Şi vorbim atunci de
valenţa culturală, în globalitate, a spaţiului ca peisaj cultural. Ca oameni de cultură
interesaţi de calităţile spaţiului, putem profita de această intenţie, pentru că ea ne
ajută să ne exprimăm profesional.
D.C.: Acest politic provine dintr-o gândire care inevitabil are şi accent cultural.
Metafizicul, însă, dimensiune spirituală a spaţiului sau peisajului, trebuie redus, în
vederea utilizării lui cât mai eficiente, la profesional. Revin la Assunto, care şi el
vorbeşte despre o «declasare» a unor valori în raport cu nivelul investirii lor în plan
cultural; dar sunt nişte câştiguri pe care pragmaticul le dobândeşte dacă integrează
diferenţa, căci ceea ce intră, în urma acestui proces selectiv, în zona marii culturi
rămâne, după această decantare, ca jalon, ca punct de reper. Adaug, apoi, că toată
lumea pragmaticului, a politicului, nu a apărut ca atare, ci în ea au intrat concluzii,
experienţe care ţin de un alt nivel decât cel al pragmaticului. în peisaj există ceva
care transcende ceea ce se percepe şi iată că, acum în Europa, are loc o mişcare de
readucere a parcurilor la formula iniţială, cât mai apropiată de cea a proiectului
originar (Berlin). Un parc care o încărcătură culturală care a fost ascunsă, în timp, de
intervenţii voluntariste, de transformarea lor în spaţii de paradă, de o decoraţie
oarecare, care poartă, toate, marca unui alt spirit. Acum, în ţările civilizate, parcurile
sunt refăcute, la voinţa comunităţii şi, aş spune, în deliciul ei. Pentru că în pregătirea
unei asemenea intervenţii au fost expuse public toate planurile transformărilor
succesive pe care oamenii le-au văzut, au comparat propunerile de restaurare cu
istoricul devenirii parcului, au comentat ceea ce cultura efectiv a exprimat prin
proiectul original. S-a împlinit astfel dorinţa ca mărturia unei anumite epoci să fie
prezentă, trăită şi înţeleasă de generaţiile actuale. Astfel de acţiuni, extinse la
peisajul «exterior» sau «urban», pot constitui fundamentul real al formării atitudinii
protective a colectivităţilor faţă de peisaj. Reciclare în loc de protejare.
A.Z.: Ce facem cu acele culturi care au transformat un obiect? Care l-au
modificat definitiv?
D.C.: Din punctul de vedere al atitudinii comunităţii, unele lucruri sunt
cumulative, altele sunt distructive - dar ambele ţin de opţiunea comunităţilor, şi ele
exprimă sau nu o anumita maturitate. Noi aveam un parc - Cişmigiu -, păstrat în
proporţie de peste 80% şi pe care anul acesta l-am desfigurat. Generaţiile viitoare nu
vor mai putea înţelege farmecul, calitatea, valoarea acestuia şi vor fi văduvite, astfel,
de o experienţă culturală mai complexă.
A.M.S.: Este un semn de sărăcire a valenţelor culturale ale existenţei
comunităţii, fapt care, trebuie să recunoaştem acum, este o caracteristică a peisajului
cultural de la noi la nivelul manifestării de identităţi diferite în teritoriu. Subliniez faptul
că, aşa cum se constată la Bucureşti, unde acest fapt excelează, sărăcirea peisajului

8
cultural, ca valoare, se produce în pofida creşterii «bogăţiei» multor valori ale
modernităţii urbane. Este un proces care impune rolul de supraveghere al unor
instituţii şi sprijinului, în primul rând, al primăriei.
D.C.: Belgienii din Valonia şi-au împărţit teritoriile în 4 mari categorii de peisaj
care mergeau până la a crea reglementări pentru localităţile dintr-o anume zonă,
pentru obiectul de arhitectură, cu unele interdicţii, dar şi cu încurajarea unor industrii
locale de manufactură, pe baza unor studii şi acceptului unor comunităţi care au
înţeles un lucru esenţial - în acest peisaj, în afara marilor planuri, a punctelor de
interes, a texturilor, culorii, intervenţia climei, există aşa-numitele puncte de
focalizare, locurile-cheie în care o intervenţie de calitate ridică întreaga valoare a
zonei, după cum apariţia unui lucru neavenit o distruge. în accepţiunea actuală,
peisajul cultural este orice, este un concept-umbrelă care adăposteşte poate prea
multe înţelesuri - orice este peisaj cultural, chiar dacă în discuţie este un spaţiu
diform sau un obiect urât - şi o zonă delabrată, fostă industrială, este un peisaj
cultural.
A.M.S.: Cum se situează peisajul în raport cu un individ, cu o comunitate?
Este o evidenţiere, un dat exterior sau o condiţie de existenţă a comunităţii? Prin
concept, prioritatea e acordată relevanţei, felului în care peisajul cultural exprimă
ceea ce e o comunitate. într-o abordare sistemică, o comunitate poate fi definită, la
minimum, de existenţa a cel puţin doi oameni, dar în general de a mai multora, şi
poate fi relativă la nivelul teritoriului naţional, al unei zone profesionale etc.
Comunitatea, ca şi locuirea, este definită spaţial şi temporal, implicându-se în
construcţia peisajului cultural. Acest lucru nu exclude păstrarea peisajului cultural ca
misiune a comunităţii.
D.C.: Capcana funcţionalismului a fost conceptul «omul-standard». Acum,
riscăm să cădem în eroarea «comunităţile-standard». Mă tem de acest lucru.
A.M.S.: Peisajul cultural este o caracteristică a unui loc, a unei comunităţi,
zone, dar îl vedem din exterior ca pe un context al trăirii, ca influenţă asupra modului
de comportament, este adevărat. Dar acest context mi se pare definitoriu ca relaţie
între un individ, un obiect şi ceea ce se întâmplă. Simons definea situl ca fiind tot
ceea ce ne înconjoară, iar peisajul doar ca ceea ce percepem pe o direcţie de
vedere. El se referea însă la peisajul fizic, în înţelegerea sa formală. Atitudini
proactive în loc de cele pasive sau reactive
A.Z.: Istoric vorbind, funcţie de contexte există redefiniri a unor concepte. în
ultimii ani, este o inflaţie de termeni hibrizi - se Minte nevoia inventării de noi
sintagme, care preiau tensiunile din realitate, cu care ne confruntăm cotidian. Cred
că această nouă sintagmă exprimă şi vrea să depăşească imposibilitatea de a
realiza o definiţie a termenilor clasici. Mi se pare că noul concept este activ, în timp
ce acela de peisaj clasic este pasiv.
A.M.S.: Vorbind de peisaj cultural, realizăm o apreciere cu caracter mobilizator
asupra spaţiului, dar şi asupra comportamentelor în spaţiu, asupra atitudinilor,
asupra înţelegerii existenţei.
A.Z.: Chiar mai mult, acţionăm şi interacţionăm asupra existentului.
A.M.S.: Peisajul cultural este definit şi prin valoare, şi prin non-valoare.
închiderea balcoanelor în oraşele din România - ce înseamnă? Spoitul copacilor cu
var? Perdeluţele zdrenţuite de la intrarea în blocuri? Sunt non-valori, dar care fac clar
parte din şi caracterizează peisajul cultural românesc.
C.H.: Gadamer vorbeşte despre deprecierea obiectului ca suport al vizualului.
Anumite obiecte îşi menţin capacitatea simbolică, in speţă cele artistice şi de
patrimoniu cultural. Altele, prin folosire, se uzează şi se depreciază, sunt
convenţionale, fără valoare culturală, cu unica funcţiune de a transmite; ambele
coexistă, pentru că sunt necesare, pragmatic vorbind, existenţei plenare a vieţii.

9
 A.M.S.: Adaug că unele lucruri au fost simple unelte şi au devenit simboluri.
Chiar obiectele uzuale, tehnice, pot fi apreciate, la un moment dat, ca simboluri ale
unor civilizaţii sau culturi ieşite din particularitatea unui loc (maşinile, avioanele,
obiectele tehnologice, reclamele pe care le întâlnim astăzi în cele mai diferite locuri;
ce să mai vorbim despre gesturi, gusturi locale etc.?). Nu cumva simbolicul devine un
indice al globalizării?
C.H.: Peisajul cultural este declanşator de identitate? Şi, dacă răspunsul este
afirmativ, în ce mod?
A.M.S.: Şi, totuşi, peisajul cultural este definitoriu pentru identitate când îl
priveşti din exterior, dar, pe de altă parte, identitatea locului intervine asupra
peisajului cultural cu determinările ei - un fapt, o entitate, o realitate fizică se
constituie din multiple manifestări incongruente: un graffitti oarecare, ca fapt, este o
maculare a unei clădiri; simultan, se vorbeşte despre el ca formă de manifestare a
artei, fără a se face distincţia dintre valoare şi non-valoare; ambele fiind părţi ale unei
aceleiaşi mentalităţi caracteristice peisajului românesc, acum, în peisajul cultural
urban. Când vorbesc despre peisaj cultural, în genere refuz ideea de a suprapune
acestui concept imaginea formală a unui loc; ea e o parte dintr-un peisaj cultural.
Deja Lynch a adăugat alte simţuri, cel auditiv şi cel olfactiv, care contribuie la
imaginea locului; în plus, acum, mai sunt adăugate mentalitatea, afectivitatea,
memoria. Peisajul cultural înseamnă exprimarea evoluţiei conceptului clasic.
C.H.: Postmodernismul adăugându-i filtrul ironic, care-i îmbogăţeşte
conceptul.
A.M.S.: Vorbim mult despre subculturi, ca lucruri fără valoare, şi nu le
integrăm ca parte a culturii. Mulţi au privit cu suspiciune studiul despre casele
ţigăneşti al Marianei Celac de acum câţiva ani, care sunt semnul unei subculturi. Nu
poţi vorbi azi, în arhitectură, despre peisajul cultural românesc, fără a considera şi
acest tip de secvenţă. Se poate, totodată, pune întrebarea dacă, în contextul culturii
actuale, un fapt nou, indiferent de calitatea spaţiului prin tratare şi suport, este
capabil să anihileze o semnificaţie anterioară? E o problemă de mare rafinament. Iau
ca exemplu monumentul din Parcul Carol - cei care militează pentru demolare
mărturisesc, prin aceasta, o neînţelegere a valorii în sine a obiectului arhitectural şi
dincolo de aceasta necunoaşterea valorii deosebite a unui posibil gest de
resimbolizare (sau desimbolizare), modalitate extrem de importantă în istoria lumii şi
a civilizaţiei în procesul de asumare şi asimilare a unor componente ale peisajului
cultural. Adevărat, este un lucru dificil. Un monument al luptei anticomuniste realizat
prin desimbolizarea acelui monument al comunismului ar fi de o mult mai mare
valoare decât un monument creat în sine în acest scop. Simbolizarea şi
desimbolizarea indică un continuu proces de reaşezare a peisajului cultural.
A.Z.: Acest proces, cred eu, arată o reaşezare, o re-indentificare, deci o
dinamică, o atitudine proactivă faţă de context.

O nouă identitate: cea a relaţiilor

C.H.: Se discută, astăzi, despre a descoperi sau inventa identităţi. Se întâmplă

acest lucru cu peisajul cultural?
A.M.S.: Da; se discută despre comunităţi care pot atribui o identitate
peisajului. Peisajul rural, descoperit mai recent, ca obiect al atenţiei, intră în discuţia
privind aprecierea şi conferirea unei anumite identităţi în aceeaşi măsură în care
comunităţile rurale nu mai sunt considerate reziduale. Cu cât motivarea filosofică
pare mai subţire, sensul acestei reveniri pare a se îndrepta mai decis către originar,
către recuperator.

10
 A.Z.: Problema mai poate fi văzută ca influenţă a culturii sau lipsei de cultură
care a dus la lipsa reperelor.
A.M.S.: Peisajul cultural este o construcţie pe care nu o poţi porni de la nimic,
iar politicul are rolul de a orienta iniţiativele.
D.C.: Peisajul cultural este şi unul normativ. E un instrument prin care politica
de dezvoltare durabilă, de pildă, îşi asigură unul din piloni, cel profesional.
A.Z.: Nu poţi proteja un patrimoniu mai curând reaşezându-l, reacţionând faţă
de el, decât invocând legea? întrebare finală: ce câştigăm şi ce pierdem prin
abordarea acestei sintagme?
A.M.S.: Personal, cred că în principal câştigăm - la nivelul înţelegerii şi al
metodei de abordare, devenim mai conştienţi privind complexitatea spaţiului; de aici,
pentru mine, ar decurge necesitatea ca arhitectul şi urbanistul contemporan să se
situeze în afara unei abordări simpliste, meschine, a spaţiului, în sensul exploatării
doar a datelor lui geometrice. Conceptul de peisaj cultural este, din acest punct de
vedere, pregătit - Doxiadis susţinea acum 40 de ani ideea că spaţiul nu e doar
geometrie, insistând asupra topologiei spaţiului, a examinării unei stări de afectivitate
în raport cu forma, cu geometria spaţiului. Dacă într-un loc oarecare, un spaţiu, o
piaţă, o stradă, un maidan, oamenii se grupează la anumite momente date, pe
secţiuni de vârstă sau pe profesii şi activităţi, aceasta însemna o exprimare, o
verificare a peisajului cultural local. Atunci, Doxiadis ne spunea că arhitectul,
organizând spaţiul, trebuie să iasă din formula golului său interior, conceptual, şi să
definească o gândire a spaţiului în raport cu ceea ce oamenii fac în acel spaţiu.
Treptat, s-a creat, prin contribuţia unor teoreticieni renumiţi, această direcţie a
participativului: urbanismul participativ, o altă sintagmă importantă ce a pătruns în
înţelegerea spaţiului, în acest sens, peisajul cultural pare o pătrundere încă şi mai
adâncă în această comprehensiune. în esenţă, arhitectul nu poate să mai lucreze
spaţiul exclusiv cu mijloacele tradiţionale, trebuie să ştie, să lucreze, să gândească
mai mult şi să-şi construiască o sumă de relaţii cu alte tipuri de abordări ale spaţiului.
D.C.: O temere a mea ar fi că multe din conceptele noi - cum este şi cel în
discuţie - s-au devalorizat, s-au golit foarte repede de sensul iniţial.
A.Z.: Altele, însă, nici măcar nu s-au umplut cu sens.
C.H.: Ca viabilitate, conceptul de peisaj cultural pare să fie rezistent, căci,
conţinând şi materialul, şi idealul, este un concept fundamental.
A.M.S.: Esenţa peisajului cultural constă în relaţii. în fond, vorbim despre sit,
care nici el nu spune totul. Dacă mă refer la o relaţie pe care cineva o stabileşte cu
situl, la o trăsătură pe care un component al comunităţii o impregnează sitului, mă
refer deja la peisaj cultural. Nu ne putem referi la peisajul cultural decât cu termeni
de relaţie (fizic-spaţială, afectivă, memorială etc.) şi, de fapt, acesta este şi sensul
culturii. Totul este un peisaj cultural, dar acest tot poate să nu fie şi o valoare
culturală sau de patrimoniu.

(Discuţie cu participarea: Doina Cristea, Alexandru M. Sandu, Arpad Zachi,

Constantin Hostiuc.)
Text publicat iniţial in «Arhitext», numărul g/2004.

11
 Rurbanul - tentativă de reactualizare românească

Definiţii clasice...

Alexandru M. Sandu: Termenului de rurban i se acordă în prezent un sens şi

un conţinut distinct de conţinutul pe care el îl avea acum 40 de ani. Acum 40 de ani,
el desemna o latură a unui fenomen de dezvoltare care, calitativ, se definea între sat
şi oraş. Prin rurbanizare se înţelegea o suprapunere de caracteristici urbane şi de
caracteristici rurale în sens pozitiv, mai precis de caracteristici urbane pozitive ce
ţineau de civilizaţie, de confort şi de caracteristici rurale ce ţineau şi ele de un anumit
confort al vieţii, referindu-se la o anumită libertate a individului în spaţiu. Sensul era
acela de a urmări dezvoltarea în teritoriu pe o construcţie de acest tip. Merlin
precizează în dicţionarul de urbanism un alt sens, foarte clar, privind rurbanizarea.
Eu nu am întâlnit în literatura de specialitate termenul de rurban decât în câteva texte
româneşti. Sensul dat termenului de către Merlin este interesant: rurbanizarea este
un proces inclus procesului de urbanizare în teritoriu, diferit de suburbanizare, diferit
de dezvoltarea periferiei; el este un proces opus procesului care provine din
apropierea satului de oraş, care se realizează dinspre oraş spre sat şi care duce în
final, ca stare, la realizarea unor ansambluri, în general rezidenţiale, care se află la
periferia satului şi nu la cea a oraşului, şi care au caracteristici, din punctul de vedere
al ocupării, apropiate de rural. în general, este vorba de locuinţa individuală, ocupată

12
uzual de o populaţie care nu are de-a face cu activităţile rurale, ci cu cele urbane. în
această condiţie, rurbanizarea apare, la o primă vedere, cel puţin, drept o atitudine, o
poziţie faţă de suburbanizare, constituind un aspect interesant pentru
contemporaneitate. Merlin face o distincţie între rurbanizarea în sensul enunţat
anterior, specifică Franţei după 1970, şi rurbanizarea produsă după 1950 în SUA şi
Marea Britanie, pe care el o consideră o degenerare a principiului utopic al
«apropierii de natură».
Arpad Zachi: Termenul, aşa cum l-aţi prezentat, este destul de delicat şi, după
mine, nu întrutotul potrivit, deoarece el mă duce cu gândul la un proces controlat,
planificat. Când am lansat ideea temei numărului de faţă, mă gândeam să pornim de
la o anumită imagine, de la o anumită percepţie a unui fenomen. Cred că ar trebui să
plecăm de la nişte realităţi concrete ale României de azi. Mă refer la faptul că, din
pricina unor necesităţi cu caracter politic, sunt declarate oraşe, din punct de vedere
administrativ, anumite sate. Pe de altă parte, observăm că oraşele se extind cu o
serie întreagă de zone imense de cartiere de locuinţe care nu sunt nici rurale, nici
urbane. Sunt nişte realităţi de la care ar trebui să plecăm.
A.M.S.: Doream să subliniez anterior că lucrurile trebuie analizate distinct -
ceea ce înseamnă principiul şi ceea ce înseamnă starea în teritoriu. Atunci când
Merlin făcea unele observaţii privind problemele pe care le pune rurbanizarea,
referindu-se la experienţa franceză, primul aspect pe care el îl scotea în evidenţă era
faptul că ea se produce dezordonat, necontrolat, angajând un consum de teritoriu
agricol neplanificat, prin construirea unor ansambluri de locuinţe terne şi prin lipsa de
echipamente. Astfel de cartiere, de care se amintea, nu se dezvoltă în zona
Bucureştiului, pe seama oraşului, ci pe teritoriul unor comune, dar acţionează pe
seama Bucureştiului. Aici este problema - se dezvoltă un proces care are o anumită
artificialitate5. De aceea mi s-a părut interesant modul de interpretare al lui Merlin. El
explică ceea ce se întâmplă astăzi într-o asemenea zonă. Cel de-al doilea proces, al
ruralului trecut nejustificat în categoria urbanului fără a avea caracteristicile
necesare, este, în fond, altă problemă a aceluiaşi raport dintre rural şi urban, dar nu
ţine de categoria rurbanului.

... şi actualizări ad-hoc

Doina Cristea: Eu cred că termenul de rurban a intrat în teorie fiind constatat

tocmai acest proces de alipire, la unele localităţi rurale, a unui mod de viaţă urban.
întrebarea mea este în ce măsură este surprins un moment al procesului de
urbanizare şi, deci, dacă discuţia trebuie purtată în plan tehnic-urbanistic sau în plan
cultural. Mi se pare că acest termen, într-un anumit fel «o lovitură de presă» în teorie,
5
Deja Bucureştiul suportă aceste consecinţe, consecinţele unui fenomen firesc în determinările sale, care porneşte de la
refuzul multor investitori în ansamblul de locuinţe create pe teritoriul adiacent municipiului, de a aloca spaţiul necesar tuturor
echipamentelor urbane de care este nevoie şi de a accepta acest fapt de către administraţiile locale. Desigur că se adaugă la
acestea inexistenţa in interiorul oraşului a acelor amenajări şi echipamente care să preia legăturile de trafic şi serviciile. Acest
fenomen, încurajat la nivelul comunelor, a fost refuzat de către municipalitate a fi luat in consideraţie când s-a discutat Planul
de Urbanism general şi când în acest sens am propus municipalităţii o abordare concordantă a problemelor din zona
periurbană împreună cu administraţiile locale comunale. O acţiune deschisă atunci în acest sens ar fi creat o bază serioasă şi
pentru deschiderea ulterior a unei acţiuni mai ample, corect iniţiate privind zona metropolitană. De altfel, se constată în
Bucureşti că, faţă de încărcarea definită Statistic, prin recensământ, de 2.600.000 locuitori, din evaluarea traficului şi
serviciilor, încărcarea reală este de aproximativ 3.200.000 persoane. Există şi o altă faţă a acestor consecinţe, remarcate, în
mai multe oraşe româneşti, în sensul unei solicitări de extinderi importante ale intravilanelor, fără ca autorităţile locale care
cer acest lucru să fie conştiente de obligaţiile care le revin faţă de aceste extinderi, odată aprobate. în general, aceste extinderi
par cel puţin surprinzătoare, atunci când populaţia oraşului respectiv se evidenţiază printr-o descreştere importantă. Să fie
acest fapt doar o consecinţă a creşterii nevoii de confort după o locuire strâmtorată? Calitatea lotizărilor care apar, adesea, pe
aceste extinderi, în afara unor corecte determinări urbanistice şi în afara gestionării corecte a spaţiului de către autoritate, par
să evidenţieze alte motivaţii.

13
n-a rezistat în timp, pentru că procesele sociale sunt mai complexe şi au o forţă de
dezvoltare mai mare. Vă dau trei exemple. Dacă zbori cu avionul pe deasupra
Vienei, vezi în jur mici localităţi cu tramă tradiţională care nu depăşesc vechile
aşezări şi care sunt, în fond, exemple de etapă rurbană. Localităţile îşi păstrează
identitatea. Ele s-au extins până la un anumit punct şi s-au oprit. Nu au mers mai
departe, nu au generat forme exagerate. Au păstrat o anumită scară. Dar care este
substratul? In Austria, 6,1% din populaţie este ocupată în agricultură, în schimb 35%
trăieşte în aşezări rurale. Ce se întâmplă în destinul acestor aşezări care preferă să
rămână doar nişte sate, dar care, uneori, nu mai au deloc o populaţie «rurală»? Şi de
ce o ţară ca Olanda, care are 1% din populaţie ocupată în agricultură şi 90%
populaţie urbană, îşi pune astăzi problema a ceea ce este urban şi a ceea ce este
rural? Pentru că, din punct de vedere morfologic, acestea sunt nişte bariere de la
care statisticile pornesc automat (aşezarea urbană având de la 20.000 locuitori în
sus); din punct de vedere economic, calitatea de oraş este legată de ponderea
populaţiei care trăieşte din venituri neagricole, iar din punct de vedere sociologic, de
calitatea celor care se ocupă de agricultură. în Olanda nu mai există agricultură de
subzistenţă, fermierii au un stil de viaţă şi preocupări profesionale care sunt absolut
similare locuitorilor din oraşe. Şi atunci, Olanda este, după criteriul morfologic, 80%
urbană, după criteriul economic, 90% urbană, după criteriul calităţii populaţiei, 100%
urbană. Acest proces de urbanizare aduce, într-o lume în transformare, interferenţa a
două orizonturi culturale foarte diferite. Şi în literatura de specialitate, tranşarea
conflictului care apare între lumea rurală şi lumea urbană a dat câteva exemple. într-
o localitate belgiană, în care populaţia şi-a schimbat modul de viaţă şi ocupaţiile etc,
mai rămăsese o singură familie de agricultori care creştea porci. în final, comunitatea
a pus mână de la mână, a achiziţionat un teren în extravilan şi le-a construit o fermă.
Rural înseamnă şi un anumit mod de utilizare a terenului intravilan. Rural înseamnă o
gospodărie cu tot ce constituie această lume a producţiei. Mă întreb, pornind de la
exemplele anterioare, în ce limite ar trebui să discutăm noţiunea de rurban? în sfera
culturală, în sfera de amenajare a teritoriului sau în sfera unor procese socio-
economice care pot suferi o anumită direcţionare?

Procesualitate sau proiectare?

Bogdan Ghiu: Mă întreb dacă la noi rurbanizarea, cu sau fără ghilimele, poate
fi proiectată. Eu înţeleg că termenul şi teoria au apărut ca o constatare a unor
fenomene necontrolate, organice, de jos. în ce măsură este rurbanizarea
planificabilâ, în ce limite şi cât de dorit este o astfel de dezvoltare pe o astfel de linie?
în ce măsură această rurbanizare creează la noi un spaţiu autonom sau creează tot
nişte navetişti, nişte dependenţi care îşi externalizează locuinţele, ei depinzând tot de
un oraş care devine, in felul acesta, şi mai sufocat? Cu cât oraşul îşi extinde aparent
corpul, cu atât el continuă să fie funcţional din punctul de vedere al utilităţilor. Cu cât
se lărgeşte, cu atât se concentrează pe anumite spaţii. Dumneavoastră vorbeaţi de o
rămânere pe o anumită rurbanizare, ar trebui, cred, să fie o rămânere pe loc, o
cultivare a locului în toate sensurile cuvântului. Or, la noi, oraşul se extinde
sufocându-se, îndepărtându-se de un rural care se îndepărtează de asemenea în
timp. El nu se urbanizează decât în sensul caricatural, parodic, prin declararea
oficială în nomenclatorul localităţilor ca «oraş». Un spaţiu nou, mixt, cu dublă
apartenenţă (de fapt, cu apartenenţă la o terţă categorie, nouă, aceea a rurbanului
dezvoltat, care îşi permite să păstreze sau să refacă starea de naturalitate) nu cred
că se va crea prea curând la noi. în ce măsură ar putea fi planificată o astfel de
direcţie şi cât de fezabilă ar fi ea?

14
 D.C.: în momentul de faţă, primim nişte fonduri din partea Uniunii Europene
tocmai pentru dezvoltarea rurală. Ce înseamnă acest lucru? Trecerea de la o
economie de subzistenţa la o economie care să dea produselor agricole o valoare
adăugată suplimentar, o anumită prelucrare, oricât de modestă, dar cu standarde de
igienă ridicate. Banii vor oferi posibilitatea de a favoriza, prin echipare edilitară,
apariţia unor mici fabrici pentru produse alimentare. Până în momentul de faţă,
fondurile care au fost alocate nu au respectat nişte criterii precise; o hartă a
României cu locurile unde s-au alocat aceste fonduri nu a fost t rasată şi nu are nicio
legătură cu procesele de atingere a statutului urban care, din punct de vedere istoric
şi funcţional, au depins de marile drumuri. Or, dirijarea acestor fonduri se poate face
conform unei strategii naţionale şi a uneia regionale în care astfel de fonduri,
susţinând investiţiile, ar permite ca în aceste localităţi să se facă o tranziţie normală
către un statut urban. Sunt fonduri care pot fi accesate, dar o strategie coerentă şi o
viziune asupra tendinţelor de creştere a populaţiei urbane care trăieşte din venituri
neagricole ar însemna schimbarea statutului a 600-1000 de localităţi rurale. Din
punctul de vedere al planificării, şi alte ţări au făcut-o, cu rezultate foarte bune. Dar
se schimbă nişte clişee. Există oraşe de 1500 de locuitori. Noi avem sate mai mari şi
care au forţe interne care încep să se mişte spre schimbare, dar nu sunt identificate.
Ar trebui să ne punem şi noi problema a ceea ce este ruralul. în plus, trebuie să
găsim soluţii de a proteja specificul ruralului românesc, calitate care, din nefericire,
începe să fie distrusă. Agricultura ecologică şi turismul rural, înţeles nu ca turism cu
vile cu termopan, ar da o nouă vitalitate şi ar păstra ruralul autentic.

Hibridizări şi amalgamări

A.Z.: Admit că încă nu simt lucrurile după discuţia de până acum. Şi îmi sunt
încă neclari doi termeni: cel de rurbanizare şi cel de proces. Procesul este
determinat. Putem discuta despre fenomen. Sensul discuţiei de până acum se
îndreaptă spre un proces antropic, proiectat, gândit.
A.M.S.: Nu este chiar aşa. De exemplu, atunci când discutam planul urbanistic
general al Bucureştiului, prin 1998, şi ne întrebam cum se va extinde Bucureştiul,
existau voci care afirmau că Bucureştiul nu are nevoie să se extindă în exterior,
deoarece are cartiere periferice mizere care pot fi reconstruite. Problemele de
intravilan au fost ţinute oarecum forţat în mână pentru ca noi, prin proiectare,
planificare, să nu-l extindem, deşi noi gândeam deja în Voluntari, în zona de Nord,
această extindere. Astfel, extinderile au apărut natural. Primăria din Voluntari va cere
refacerea PUG-ului (Planul Urbanistic General - n. red.) ca să implice noul cartier.
Iată un proces de rurbanizare exact în sensul definiţiei lui Merlin, care apare ca un
proces natural şi care în mod obligatoriu trebuie absorbit, dar care putea fi gândit şi
planificat, având în vedere experienţa de zeci de ani a ceea ce s-a întâmplat în lume.
Iar noi, ca specialişti, am presupus acest lucru, dar nu am fost luaţi în seamă. Aceste
apariţii în coasta ruralului au anumite motive: teren liber, teren ieftin, cu o
suprapunere pe ideea de aer curat, de o oarecare libertate, şi sigur că a construi
acolo devine mai simplu decât a ataca o periferie urbană mizeră, cu o populaţie
nevoiaşă care nu are venituri. Această situaţie este un defect al înţelegerii unei
politici de dezvoltare urbană în cadrul teritoriului şi de aici consecinţele, care sunt
negative. Cartierele din Nord, cu toate eforturile colegilor noştri de a le gândi în
concordanţă cu necesităţile de confort, devin terenul unei lupte teribile pentru ca
proprietarul să accepte aceste condiţii fireşti de context urban: loturi convenabile,
terenuri pentru parc, pentru grădiniţă, pentru spaţii comerciale, echipamente
necesare în contextul unităţii comunale respective. Aici apare cea de-a doua

15
problemă: dependenţa circulaţiei, a transportului, de oraş. Unitatea rezidenţiala se i
dezvoltă pe teritoriul comunei, dar ea are probleme de transport legate de oraş.
Trebuie făcută o distincţie între problema ruralului ca dezvoltare şi cea a ruralului
care merge sub semnele urbanului. Se pune o problemă atunci când apar în
adiacentă moduri de viaţă diferite. Mă refer la modul de viaţă al populaţiei care de la
urban merge către rural. Merlin mai face o observaţie nu lipsită de interes, anume că
această populaţie va cuceri treptat administraţia comunală respectivă şi treptat va
introduce pretenţiile urbane; aceasta este una din modalităţile prin care multe dintre
localităţile rurale din Occident au evoluat şi s-au ridicat spre urban, în contradicţie cu
fenomenul invers, când populaţia rurală se aşeză la periferia oraşului şi introduce
mentalităţi din rural în urban, venind cu un model de viaţă care se alterează, şi apar
atunci moduri de viaţă hibride care sunt de cele mai multe ori dăunătoare.
A.Z.: Avem de-a face, până la urmă, cu o hibridizare a tipurilor de aşezări
umane (sat / oraş) şi chiar cu o hibridizare între teritoriul antropizat şi teritoriul
natural. Chiar dacă procesul de rurbanizare are 40 de ani vechime, cu alte conotaţii
decât astăzi, chiar dacă este un termen depăşit, cum spune Doina Cristea, eu, totuşi,
de 20 de ani de când lucrez în acest domeniu, nu l-am auzit folosit. Nu este trecut
nici în legislaţia românească şi nici în cea europeană. N-am auzit pe nimeni să
proiecteze rurban, n-am auzit nicăieri termenul de plan de dezvoltare rurbană. Eu
cred că de aici ar trebui să plecăm. Este un fapt al zilelor noastre această structură
mixtă, amalgamată sau hibridă. Este o problemă care trebuie analizată şi depăşită.
Avem o realitate problematică, chestiunea care se pune este cum o putem depăşi. Şi
astăzi există anumite planuri administrative, politice, culturale. Trebuie să vedem
unde ne plasăm, pentru că sunt diferite perspective asupra problemei şi ele coexistă.
D.C.: A devenit foarte clar modul în care această amalgamare este absorbită
în viziunea privind dezvoltarea teritoriului european şi în care, în aceste zone
funcţionale urbane, există şi amestec de elemente rurale generate de marile
aglomeraţii urbane ce încep să ajungă, în condiţiile de creştere a accesibilităţii, să
ocupe un sfert din teritoriul unei ţări. Există zone cu un rural evoluat şi zone cu un
rural oarecum izolat. în momentul de faţă, dat fiind că pe teritoriul Germaniei există
suprafeţe foarte mari care sunt considerate zone funcţionale urbane, se pune
problema solidarităţii şi a susţinerii ruralului enclavat în interiorul lor şi discută
schimbările de structură ale acestui rural. Astfel îţi dai seama că, de fapt, problemele
de rurbanizare au mers până la o anumită limită, după care ori au întârziat, ori s-au
oprit. Or, oprirea este dată, în general, de conversia agriculturii mici în marile ferme
care susţin nevoile a mase mari de oameni. Aceste ferme au peste 100 de hectare,
dar au jumătate din suprafeţe închise în sticlă.
A.Z.: Eu nu am văzut în Germania sate...

Rurban şi genius loci

D.C.: Problema pe care o are România este de a scădea cei 42% populaţie
care lucrează în agricultură spre 28%, cât are Bulgaria în prezent.
A.M.S.: în aceşti 42% populaţie rurală, angajată în sectorul privat, este
probabil inclusă şi populaţia angajată în agricultura din aşa-zisele oraşe?
D.C.: Da. Este vorba de sectoarele de activitate pe ansamblul ţării. A.M.S.:
Pentru că noi ne referim la nişte exemple (Franţa, Germania etc), care sunt oarecum
diferite de situaţia din România, unde, de fapt, prin natura sa, oraşul nu a apărut «în
contra» satului. Oraşul a apărut ca un sat mai mare, ca un târg, de aici şi periferiile
oraşelor extracarpatice care pun atâtea probleme, care n-au o existenţă urbană
totală, dar nici o existenţă rurală sănătoasă.

16
 B.G.: Voiam să revin la fenomenul rurban şi la dezvoltarea periferiilor, unde un
fenomen de suburbanizare se simte în anumite cartiere foarte periferice bucureştene.
în cazul Bucureştiului, am putea vorbi de un rurbanism de subdezvoltare, de anumite
zone nici rurale, nici urbane, dar care practică un fel de economie de subzistenţă.
Există în Bucureşti astfel de zone de rural enclavat în perimetrul istoric, care n-au
fost urbanizate de la un moment încolo, şi care acum tind să fie sărite de o
rurbanizare pozitivă, de un curs ascendent al lucrurilor. Riscăm ca oraşul să se
extindă într-un sens modernizant înghiţind zonele de rural. Ce se întâmplă cu
această rurbanizare de subdezvolare, cum poate fi ţinută în acelaşi ritm cu celălalt
proces, ascendent?
A.M.S.: Este vorba, în acest sens, de o dezvoltare negativă în teritoriu, cu
aspect dual, ce aduce prejudicii existenţei în cadrul teritoriului. Modalitatea cea mai
importantă de a lua în considerare această stare de fapt este de a reconsidera
problema planificării în teritoriul extraurban, asupra căruia politicul şi administrativul
rar se apleacă. Noi deja avem în momentul de faţă o experienţă bună, cu unele
lacune, din punctul de vedere al planurilor urbanistice generale, dar această
experienţă nu poate fi apreciată şi utilizată datorită neînţelegerii şi a acestei
discontinuităţi politico-administrative (specifice de ani de zile României). Iniţiative
interesante - chiar acţiuni bine pornite în acest sens -, vezi situaţiile de la Ploieşti sau
Sibiu, se prăbuşesc în detrimentul populaţiei. Există multe lucruri care trebuie să fie
corectate ca metodologie şi ca mod de interpretare. Dar eu cred că a venit timpul să
depăşim planul urbanistic general şi să trecem in afara lui, indiferent că este vorba
de o încercare a construcţiei unui teritoriu metropolitan (dar fără a exagera şi a cârpi
teritorii metropolitane în orice condiţii şi în orice situaţie), fie că este vorba de o
simplă înţelegere intercomunitară. O gândire a teritoriului interurban mi se pare un
lucru la care ar trebui să accedem atât ca profesionişti, cât şi ca administraţie,
indiferent că ne gândim la termenul de rurbanizare sau nu, în sens pozitiv sau
negativ.
D.C.: Absenţa termenului de aglomeraţie urbană constituie o mare piedică în
dezvoltarea pozitivă a acestui fenomen de iradiere a modelelor culturale urbane în
localităţile din jurul oraşului, zonă de prim contact între două moduri de viaţă. Este o
mare piedică în facilitarea procesului de adaptare. Faptul că aţi sărit la zona
metropolitană mi se pare o eroare, fiindcă la noi singura metropolă care s-ar putea
constitui ar fi doar Bucureştiul, iar procesul menţionat se desfăşoară .în jurul tuturor
oraşelor mari. Lucrurile trebuie gândite mult mai apropiat de oraş şi la scară reală a
sistemelor de aşezări. Noi suntem în întârziere. Putem să facem un salt şi să nu
reluăm pas cu pas nişte trasee care de mult au intrat în firesc.

Teorie şi implementare - listă de posibilităţi

A.Z.: Eu zic că viaţa o ia înainte! De aceea am şi lansat termenul de rurban şi

nu de rurbanizare, pentru că, din punctul meu de vedere, ar trebui să marcheze o
schimbare de percepţie a punerii problemei, o schimbare de mentalitate. Să nu mai
încercăm să rezolvăm problema unui oraş sau a unui sat, ci perspectiva să fie a
teritoriului care are o structură de aşezări umane, o reţea de localităţi organic legate,
care se dezvoltă interactiv legat de teritoriu. Pentru că eu cred că ne paşte un alt
pericol, mai mare decât această dezvoltare haotică şi necontrolatâ, şi care este deja
în plin proces în Europa. Mă refer la acele culoare de urbanizare în care aşezările
devin nişte anexe ale marilor drumuri. Toate zonele pe care le-aţi incriminat, no
man's land-mile, spaţiile interstiţiale, chiar dacă nu-mi plac, sunt cele mai dinamice
până la urmă, cu o activitate economică.

17
 A.M.S.: Eu discut despre rurbanizare, pentru că este un termen pe care l-aţi
pus în discuţie prin titlu şi pentru că este interesant ca abordare teoretică şi
metodologică. Rurbanizarea este un proces. Rurbanul, ca termen, defineşte o stare,
dar nu în mod efectiv, întreb: prin ce se deosebeşte ca stare rurbanul de rural şi de
urban? Nu cred că veţi găsi răspunsul, pentru că în urma fenomenului de
rurbanizare, dacă acceptaţi termenul, se produce o stare, de fapt, urbană. Rurbanul
nu poate să existe ca stare specifică, în realitate.
D.C.: Acest termen, pe care nu l-am folosit, îl receptez ca pe un spot de
lumină din direcţia ruralului asupra receptării urbanului ca model cultural, ca alt mod
de viaţă înainte ca acest contact sa-şi pună amprenta asupra ruralului efectiv,
urbanizare. Rurbanizarea, rurbanul nu pot fi exprimate matematic. Urbanizarea, da.
A.M.S.: Aş fi curios să aflu, în urma unui studiu sociologic, care va fi
comportamentul populaţiei din ansamblul rezidenţial de pe terioriul comunei Voluntari
şi care va fi implicarea lor în viaţa din Voluntari, în evoluţia acestei localităţi, de
exemplu? Nu mă gândesc la un fenomen de aculturaţie, ci la participarea la viaţa
acestor comune. Pentru că mi se pare un risc denumirea de «sat rezidenţial» care
începe să fie utilizată, la noi, cu trimitere falsă la confortul locuirii, generat de un
confort urban în afara vicisitudinilor urbanului. în România, aceste ansambluri sunt
apanajul unor oameni cu bani, în timp ce în Franţa aceste ansambluri caracteristice
rurbanizârii erau, în anii 1970, nişte ansambluri la îndemâna oamenilor obişnuiţi.
D.C: Există un aspect relativ nou, denumit chiar «dezurbanizare». Din cauza
insecurităţii în mediul urban, au apărut aceste ghettouri rezidenţiale de lux sau pentru
pensionari cu venituri mai mari, care sunt în număr de câteva mii în SUA şi care sunt
rupte de oraş. în Europa s-a reacţionat în general negativ faţă de astfel de iniţiative.
B.G.: Important este când se vor muta birourile, activităţile tipic urbane, în
aceste zone rurbane.
D.C.: Funcţia birourilor este, în Bucureşti, mult prea slab reprezentată. Ele ar
trebui să fie grupate în nişte nuclee comerciale şi de afaceri. Bucureştiul este
celebru, după Tirana, pentru lipsa de logică a construirii birourilor. în jurul zonei
centrale sunt o mulţime de mari terenuri libere sau ocupate cu construcţii insalubre
neracordate încă la apă şi canalizare. Te întrebi ce caută aceste construcţii în
interiorul Bucureştiului? Ultimii 50 de ani nu au permis o succesiune şi o ierarhizare a
valorilor terenurilor, a valorii imobiliare, a funcţiunilor. În alte părţi există oraşe din
care aceste cartiere au dispărut. în următorii doi ani, avem acces la fonduri europene
tocmai pentru a schimba această calitate a locuirii. Noi nu avem o legislaţie similară
cu cea din alte ţări europene care să precizeze care sunt locuinţele insalubre. Nu
avem proceduri prin care locuinţele insalubre (fără un anumit coeficient de izolare
termică, fără încăperi sanitare în interior) să poată fi declarate cazuri de utilitate
publică, pentru a putea fi treptat asanate.
A.M.S.: Salubrizarea acestor cartiere pleacă de la o strategie la nivelul politicii
funciare şi fiscale în teritoriu. Pentru că este caraghios să bagi canalizare la o casă
care stă să se prăbuşească! Datorită lipsei elementelor unei politici coerente în
teritoriul urban (nu am auzit de aşa ceva la prea multe oraşe româneşti şi nicidecum
la Bucureşti!), chiar şi procesul de gentrificare, care începe să se manifeste la noi, se
produce în modalităţi stranii, adesea.
A.Z.: Vă dau un exemplu. Vom prezenta în acest număr trei sau patru case
construite dincolo de pădurea Făget de lângă Cluj, la 2 km de primul sat. Casele nu
au apă şi canalizare, dar au nişte gospodării mari. Proprietarii sunt oameni plecaţi din
Elveţia şi care şi-au botezat copiii cu nume româneşti. Putem vorbi de rurban acolo?

18
 Interogaţii «concluzive» în cheie nedeterminată

A.M.S.: Nu. Este un urban clar. Este vorba de modul de viaţă, de tehnologia
care stă la baza modului de viaţă. La noi, populaţia nu e obişnuită cu tehnologia
modernă. Este o chestiune de mentalitate. Diferenţa dintre urban şi rural se
stabileşte în funcţie de modul de existenţă şi de mentalitate, iar aspectul este un
lucru care rezultă şi poate fi înşelător.
A.Z.: Mai putem discuta despre «oraşitate»?
A.M.S.: Da. în România vor mai trece încă multe zeci de ani până când satul
şi oraşul vor trăi în teritoriu împreună. Relaţia dintre sat şi oraş trebuie să fie o relaţie
de coexistenţă, de colaborare şi de înţelegere. Eu nu văd aceste două entităţi ca pe
două entităţi contradictorii. Noi facem eroarea, în ultimii 15 ani, de a clama
deprecierea locuinţei colective şi de a aprecia locuinţa individuală; or, lucrurile nu
stau chiar aşa. Problema este a calităţii locuinţei, iar a sta într-o locuinţă individuală
sau în una colectivă e o problemă de opţiune. Acesta este şi raportul urban / rural.
Este vorba de două moduri de existenţă şi trebuie să luăm in considerare opţiunea
individului.
A.Z.: Vreau să mai aduc un element în discuţie, cel de mobilitate. Iar aici
dezvoltarea este explozivă şi la noi. Cred că se va comprima foarte mult timpul de
dispariţie a satului.
D.C: în strategia de dezvoltare a Germaniei apare afirmaţia că o localitate nu
se află la o distanţă mai mare de 30 de minute de mers cu un mijloc public sau privat
de un oraş important care oferă o gamă foarte diversă de facilităţi.
B.G.: Mobilitatea este cea care omogenizează un tip de spaţiu şi de dezvoltare
şi face posibilă circulaţia, dezvoltarea diferenţiată a unor zone sub formă de reţea.
Mobilitatea asigură coerenţă între diferitele segmente, parcele.
A.Z.: Eu cred că cele două lucruri sunt complementare. Satul, până la urmă,
îşi va pierde identitatea.
A.M.S.: Nu, nu îşi va pierde identitatea. Este vorba de un proces de recreare a
unei identităţi, care nu înseamnă însă obligatoriu dispariţia celei vechi, ci înseamnă o
reaşezare. Există câteva principii care, încet, apar în modul şi în mentalitatea
societăţii umane, ele străbat multe din directivele Uniunii Europene, şi acestea ar
trebui sa intre şi între preocupările noastre profesionale. Este vorba de a înţelege şi
noi, ca profesionişti în edificarea spaţiului, a dreptului la diversitate, la diferenţiere, la
opţiune; şi atunci, relaţia dintre sat şi oraş, dincolo de rurbanizare, se aşează în mod
natural în teritoriu. în România este de prevăzut această situaţie.

(Masă rotundă organizată de revista «Arhitext». Au participat: Alexandru M.

Sandu, Doina Cristea, Bogdan Ghiu, Arpad Zachi.) Text publicat iniţial în «Arhitext»,
numărul 9-10/2005.

19
 Perpetuul unui concept funda mintal
Arhitectura este o disciplină care evoluează prin atitudine critică şi cunoaştere.
Ea pune în contact discipline, obligă la recreare de loc, context şi atitudine prin
înţelegere şi aprofundare profesională a datelor unui viitor construit. Concepte ca loc,
sit, spaţiu, context, regionalism critic trebuie nu doar înţelese, ci mai ales aduse la zi
şi în studiu şi în practică.

Conceptul ca posibilitate dialogală

Constantin Hostiuc: Frampton defineşte în 1985, în O istorie critică a

arhitecturii moderne, regionalismul critic drept o atitudine consacrată realizării
arhitecturii în acord cu situl şi menţinerii unui dialog continuu între arhitectură şi
societatea locală căreia îi serveşte. Punct de plecare posibil: mai este valabilă
această definiţie, şi, dacă nu, cum ar trebui să ne raportăm la ea în actualitate, dacă
ne gândim că de la lansarea acestei idei au trecut, totuşi, mai bine de trei decenii, şi
că, poate, societatea noastră a fost mai puţin în apropierea acestui concept pe care
ne propunem, cumva, să-l recuperăm?
Alexandru M. Sandu: Nu cred că ar fi vorba de a găsi o altă denumire sau de
corectat definiţia pe care cunoscutul teoretician a dat-o şi care l-a consacrat. La urma
urmelor, este vorba de un concept care s-a definit în teorie şi în practică, şi care a

20
fost circumscris de către Frampton la momentul respectiv. în general, conceptele
evoluează, aşa încât pe parcursul evoluţiei sale, pe care o considerăm permanent
posibilă, nu e de fapt vorba de a corecta, cumva, conceptul respectiv, ci de a defini,
eventual, un alt concept sau un nou concept de aceeaşi referinţă, dar la un alt nivel
de cuprindere. Cred că dacă ne referim nu la regionalism, ci la nevoia pe care acest
concept îl definea atunci, fără discuţie că de-a lungul anilor, am constatat o evoluţie
în înţelegerea faptului respectiv şi ca atare ne putem referi azi la o abordare ceva
mai complexă decât cea pe care ne-o înfăţişa Frampton atunci. La urma urmei,
pentru acelaşi fapt de arhitectură şi urbanism, Frampton, consemna de fapt o nouă
ipostază, superioară, zic eu, a ceea ce, cu ani înainte, încercase să definească
Norberg-Schultz prin «genius loci». între conceptul lui Norberg-Schultz şi cel al lui
Frampton nu există o contradicţie sau o deosebire esenţială, alta decât în sensul
unei completări, şi nicidecum al schimbării sensului. în consecinţă, vorbim despre o
aceeaşi esenţă, aşa că astăzi, dacă ne referim la regionalism, la raportul dintre
arhitectură şi urbanism ca fapt şi context, trebuie să avem în vedere că esenţa
lucrurilor rămâne aceeaşi. Sigur că putem să evidenţiem nişte aspecte care între
timp au apărut mai pregnant şi care depind de evoluţia lucrurilor în principiu. Aş
semnala, legat de această problemă, faptul că ea este o permanenţă a arhitecturii şi
urbanismului, pentru că încă Vitruviu se referă pe larg la raportul dintre arhitectură şi
context, atrăgând atenţia arhitecţilor asupra nevoii de a cunoaşte foarte mult ce este
în afară, dincolo de obiectul în sine. De pildă, Vitruviu face observaţia că arhitectul ar
trebui să studieze zborul păsărilor, (ceea ce la prima vedere pare să nu aibă vreo
legătură cu arhitectura); însă el consideră că pentru arhitect e necesar să cunoască
şi să studieze zborul păsărilor pentru a interpreta de fapt, spaţiul. Apare, încă de la
el, prin urmare, o trimitere a raportului dintre obiect şi context dincolo de ceea ce
înseamnă spaţiul fizic, la spiritualitatea spaţiului. Cred că există două lucruri foarte
importante care privesc interpretarea acestui raport dintre obiect şi spaţiu: trebuie
înţeles foarte clar că, prin intervenţia noastră în spaţiu, indiferent de scara
intervenţiei, avem de-a face cu un proces de recreare a spaţiului, pe de o parte, iar
pe de o altă parte cu un proces de cunoaştere a spaţiului şi a noastră în spaţiu.
Acestea sunt două componente care mi se par că intervin în anii din urmă în
înţelegerea a ceea ce numea Frampton regionalism critic, pentru că, insist,
Frampton, introducând termenul de regionalism în dezbaterea fenomenului
arhitectural, preia, în esenţă, un termen utilizat de Norberg-Schultz. El îi adaugă,
însă, atributul de «critic», pentru a ne atrage atenţia că nu este vorba despre o
simplă preluare a unor elemente formale sau de sens, ci de o evaluare, însemnând o
interpretare critică a acestora.
Şi implică astfel, de fapt, aspectul regional în modernitatea pe care nu o
exclude, nu o refuză, ci o impune într-un nou sens creator. Iar ceea ce apare acum în
plus este un proces de re-creaţie a elementului, formei, obiectului, până la urmă a
contextului însuşi. Obiectul se re-creează în context, iar contextual se recreează prin
obiect. Evident, tot acest proces nu se poate desfăşura fără cunoaştere, o
cunoaştere care devine, astăzi, extrem de importantă ca metodă şi ca înţeles, ca
fundament al unei filozofii de abordare şi gestionare a spaţiului, ca sprijin pentru o
atitudine deschisă.

«Genius loci», cunoaştere şi devenire spirituală

C.H.: Contextul devine, până la urmă, o provocare culturală. Multe din lucrările
de arhitectură prezente sunt ele însele creatoare de sens, una dintre teoriile de azi
afirmând că obiectele de arhitectură tind să existe plenar, inclusiv cu toată suma de

21
intepretâri care li s-a adăugat în timp sau care li se va adăuga. Adeseori, astăzi,
obiectele se creează şi în ipoteza luată in calcul de arhitect de a atrage nişte opinii,
de a crea discuţii.
A.M.S.: Sigur, pentru că dacă în esenţă conceptul de «genius loci» impune
respectul pentru loc, pentru ansamblu şi mentalitate, ceea ce Frampton implică
inovator este respectul pentru interpretare, la nivel de obiect şi la nivel de context.
înţelesul e indicat într-un sens comparatist, pentru că din punct de vedere al metodei
de abordare, acesta ar trebui să conducă în consecinţă la noutate, la comparatism: a
înţelege condiţia locală dincolo de elementele prin care ea se impune, vizibil, imediat;
a înţelege acest lucru printr-o stare de comparaţie - în timp şi între locuri. Cred că
lucrul acesta nu înseamnă nimic altceva decât un mijloc de stăpânire a memoriei în
spaţiul arhitectural şi urbanistic.
C.H.: Această modalitate pare să implice şi o vedere dincolo de istoria
obiectului, e anticipativâ, proiectivă. Chiar şi arhitectul, atunci când îşi gândeşte
clădirea, pare să o proiecteze pentru un anume context, inclusiv pentru cel cultural.
Arpad Zachi: Aş remarca, însă, că există o mare diferenţă între contextul
anilor '70 şi '80, în care Frampton dezvolta ideea pe care o discutăm şi în cel actual,
chiar legat de termenul de context. Pentru vremea aceea, contextul era un dat al
locului, al culturii, al abordării, pe când astăzi contextul se creează odată cu această
relaţie şi se re-creează în permanenţă. Frampton «îngheaţă» nişte idei care circulau
deja - Alex Zonnis exprimă, însă, o poziţie ce mi se pare mai actuală legată de
regionalismul critic actual, în sensul în care ei afirmă că sărind peste context, rupând
cu acesta, mai important este să reflectăm asupra contextului şi să ne autoevaluăm
propriile atitudini, reacţii şi comportamente.
C.H.: Pre-definiţiile au această calitate, de a fi mai libere, mai deschise şi mai
abordabile decât definiţiile finale.
A.Z.: Se pleacă de la «genius loci», dar se pare că s-a trecut de la loc la un alt
tip de înţelegere a spaţiului, termenul de amplasament fiind, astăzi, în unele teorii,
frecvent utilizat. Amplasament înseamnă, de fapt, plantarea unor obiecte şi, de fapt,
a unor noi relaţii într-un context pe care ele îl re-creează, sau pe cale să se
reformeze, un context nou, deschis unei posibile alte intervenţii. Putem relua
termenul în acest nou context?
A.M.S.: Cred că termenul îşi păstrează valabilitatea lui şi este, fără îndoială,
util. Practic, nu găsim un altul spre a defini acest raport la nivelul interesului local în
spaţiul mai larg al vecinătăţii teritoriale. în legătură cu aceasta, ar rezulta o întrebare,
pe care unii şi-o pun cu mirare, alţii inconştient: în condiţia actuală, în care se
vorbeşte atât de mult de globalizare, termenul de regionalism critic, indiferent de
sensul în care e privit, ca un instrument de viitor sau de lucru, este el împotriva
globalizării? Sau globalizarea este împotriva acestui termen? Din discuţiile avute, am
văzut că mulţi dintre colegii noştri s-au arătat a înţelege lucrurile în acest sens
contradictoriu, de luptă, de tensiune. Cred că această înţelegere este una simplistă,
limitată. Cred că, în realitate, este vorba despre doi termeni care se completează, se
pot completa, definindu-se unul pe celălalt.
Înţelegerea care zic eu că e cea corectă este cea a unui unic şi esenţial
proces de modernitate: regionalizare în globalizare şi globalizare prin regionalizare.
Pare un slogan european, dar este de fapt o stare realmente posibilă în teritoriu. în
acest sens, chiar dacă am vedea între ei o tensiune, unică, pe care o putem observa
pozitiv este aceea care conduce la concurenţă, care stimulează evoluţia.

O nouă obiectivitate şi exemplu personal

22
 A.M.S.: Zilele trecute răsfoiam lucrarea lui Libeskind - Construir le futur - o
serie de amintiri pe care el le evocă legat de proiectele sale, printre care şi lucruri
conturate de concursul pentru Noul WTC. Am considerat foarte interesante anumite
puncte de vedere ale sale relativ la aspecte constituind suportul discuţiei noastre de
acum, referitor la generaţia moderniştilor, el spune că, de fapt, arhitectura, pentru
aceştia, s-a definit funciar printr-un spirit autoritar şi prin elitism. «Ceea ce reclamă
secolul al XXI-lea este o filosofie nouă a arhitecturii, gândită pe idealurile
democraţiei», spune el. Ar trebui să facem o paralelă cu ceea ce Wright spunea legat
de proiectul său pentru Broadacre City, privitor la democraţie. Democraţia pe care o
vedea Wright, atunci, era, însă, altceva decât cea a lui Libeskind: era o democraţie a
ideilor, care la acesta din urmă, nu e a ideilor în «gol», desprinse de un context
exact, ci a faptelor. Libeskind gândeşte o anume viziune a obiectului de arhitectură,
el consideră că obiectul de arhitectură trebuie «încastrat» într-un context care el
însuşi trebuie să reprezinte o ipostază a creaţiei; «a-ţi găsi» locul este o exigenţă de
neînlăturat, fie că e vorba de un spaţiu unde o persoană se simte bine sau de un
spaţiu pe care o clădire trebuie să-l reflecteze. Iată un termen foarte interesant folosit
de Libeskind cu referire la arhitectură: să reflecteze. Cum anume înţelege el aceasta
în practica unor lucrări rezolvate, se poate ca la prima vedere să ne surprindă:
Muzeul evreiesc de la Berlin, de pildă, de lângă Palatul Baroc alăturat, poate
reprezenta această stare de reflectare a contextului? O examinare atentă a celor
două imagini atât de diferite în separare, dar atât de apropiate într-o suprapunere
filosofic-contextuală, ne face să răspundem cu «da».
În măsura în care noi luăm în considerare că acest context este supus
procesului de re-creaţie, atâta timp cât nu-şi pierde elementele sale definitorii şi
caracteristice, cât avem de-a face cu o stare re-apropiată, indiferent de modificarea
imaginii, spaţiul, prin însăşi contradicţia, mai corect spus opoziţia pe care o impune
noua arhitectură, devine mai interesant, îşi sporeşte preţiozitatea. Este o
demonstraţie de înţelegere a «democraţiei spaţiului» care promovează un alt fel de
centritate urbanistică: cea a unităţii prin convenţie exercitată în construcţia urbană
veche, dar uitată de noi, astăzi.
C.H.: Explicaţia lui este că ar crea două muzee legate între ele tocmai de către
lucruri nu agresiv sau evident corporale, pe care le consideră comune celor două
realităţi nou-definite.
A.Z.: E de discutat această potrivire, pentru că mai întotdeauna discursul
arhitectului se citeşte greu la nivelul discursului obiectului.
A.M.S.: Atâta timp cât noi considerăm doar imaginea formală «desenată» şi
nu pe cea real-spaţială şi apoi pe cea mental-interpretată, apar aproximări, evaluări
superficiale. Dar de fapt, trebuie apreciată ştiinţa lui (Libeskind, n.red.) de a crea
obiecte din planuri intersectate şi de a imbrica clădirea existentă în cea nouă. La
prima vedere sunt două lucruri complet separate, morfologic vorbind, dar ideatic ele
se continuă în timp. Privind referinţa lui la trecut: el nu preia trecutul în forma sa, în
elementele lui imediat recognoscibile, după cum nu acceptă acest trecut aşezat, pur
şi simplu, alături de prezent. El vede acest trecut în prezent, în viitor. Şi experienţa în
abordarea cazului şi mentalitatea lui faţă de WTC, foarte interesantă, o dovedeşte,
pentru că în timp ce ceilalţi concurenţi, şi ei nume de mare prestigiu, vin cu proiecte
care mai toate vor să refacă turnurile, măreţ, alcătuind o spaţialitate gigantică,
verticală, Libeskind celebrează, cumva interpretând istoria recentă, tocmai ceea ce
se petrece la nivelul terenului, pentru că acolo, în groapa fundaţiei fostelor turnuri, el
a simţit dezastrul produs la 11 septembrie. El propune o «fundaţie a memoriei»,
încercând să facă un condens de memorie colectivă, de fapte şi gesturi, de atitudini
de ură, de mânie şi compasiune, din acea fosă a durerii, acea groapă existentă. El
propune, de fapt, o interpretare a unui context, pe care-l refoloseşte prin re-creare.

23
 (Discuţie cu Alexandru M. Sandu. Din partea redacţiei au participat Arpad
Zachi şi Constantin Hostiuc.) Text publicat iniţial în «Arhitext», numărul 1/2006.

Pietonalul: confort si identitate

De la segregare la integrare

Arpad Zachi: Până la urmă, fie că îl numim corso sau promenadă sau pietonal,
e vorba despre un spaţiu public, care facilitează şi provoacă spiritul comunitar. Există
o revigorare a acestui tip de spaţiu în majoritatea marilor oraşe. Dar există şi o
mutaţie destul de profundă, faţă de acum 20-30 de ani, atât la nivelul modului de
abordare şi concepere, cât şi la acela al realizării lor formale. Tocmai aceste mutaţii,
motivaţiile şi impactul lor am vrea să le surprindem în această discuţie.
Doina Cristea: Să stabilim câteva lucruri privind relaţia dintre spaţiul public şi
spaţiul destinat pietonilor. Se admite în general că, din punct de vedere funcţional, în
spaţiul public se întâlnesc două situaţii diferite: în primul rând spaţiul trotuarelor
destinat pietonilor, din lungul circulaţiilor şi din jurul pieţelor carosabile, în al doilea
rând spaţiul rezervat exclusiv pietonilor, format din străzi, pieţe şi piaţete. Dar cred că
mai este şi o a treia categorie, a spaţiului vizibil ori perceptibil (dacă adăugăm şi
spaţiul care se ghiceşte dincolo de graniţele planurilor care limitează privirea). Tot
public este deci şi ceea ce se vede din stradă, tot ceea ce se întrezăreşte în restul
spaţiului privat, liber sau construit, care poate fi accesibil sau nu, dar a cărui calitate
constituie astăzi marca civilizaţiei urbane a citadinilor - locuitori şi administratori. Din
punctul meu de vedere, aceasta este diversitatea spaţiilor pietonale cuprinsă în
spaţiul public general al unui oraş, având evident diferite continuităţi, articulări,
dispersii şi semnificaţii. în legătură cu fiecare dintre aceste trei spaţii apar acum noi
exigenţe. De exemplu, în legătură cu prima categorie, în cazul cartierelor
rezidenţiale, s-a produs o recuperare a carosabilului pentru pietoni, fapt atestat în
Uniunea Europeană de un nou semn de circulaţie: o plăcuţă dreptunghiulară prin
care se limitează viteza la 16 km/h şi pe care apar desenate o stradă, o casă, arbori,
copii care se joacă cu mingea pe stradă şi adulţi care stau de vorbă pe carosabil.
Locuitorii folosesc ca pietoni spaţiul stradal integral, nu numai trotuarele, într-un alt
mod de raportare la relaţia om-automobil care modifică net rolul social şi funcţional al
străzilor locale.
Alexandru M. Sandu: De fapt, pietonalul nu e o invenţie modernă, e una
străveche şi a rezultat din ideea foarte clară de separaţie a circulaţiilor. Ideea de
segregare stă la baza constituirii unui pietonal. Leonardo da Vinci are în schemele
sale mai multe idei care se referă la această diferenţiere şi, la urma urmelor, trotuarul
nu este altceva decât evidenţierea acestei nevoi în configuraţia oraşului modern. Dar,
în urbanistica modernă, cel care defineşte o primă teorie a pietonalului nu e altul
decât Le Corbusier, care, în ansamblul acelui urbanism de tip «Ville radieuse»,
separă complet circulaţia carosabilă de circulaţia pietonală, în configuraţii aproape
independente, creând traseul pietonal. La nevoia de siguranţă şi percepere a
siguranţei în raport cu automobilul se ataşează treptat plăcerea individului pentru un
asemenea spaţiu, starea de confort general ca răspuns la nevoia de odihnă, de
frumos sau de context cetăţenesc. Pentru ca, mai târziu, spre anii noştri, să apară
posibilitatea de diferenţiere configurativă şi de atmosferă pe care pietonalul o oferă în
spaţiul urban. Şi, în fine, ajungem la definirea pietonalului ca un spaţiu, ca o condiţie
de confort urban. Astăzi, oraşul modern, în exprimarea sa, aş spune emblematică,

24
drept spaţiu al confortului, nu se poate dispensa de pietonal, indiferent de ipostaza
din multitudinea formelor în care poate să apară. Aş spune, foarte pe scurt, că
pietonalul a apărut ca un semn a ceea ce astăzi numim dezvoltare durabilă, cu mult
înainte ca acest concept să se definească. în momentul de faţă, el este un simbol al
calităţii locuirii. De aceea, consider că oraşul care nu evidenţiază spaţii puse la
dispoziţia pietonului, indiferent de forma lor, este un loc în care calitatea locuirii lasă
de dorit. Să nu uităm însă că, încă din anii '50, Jane Jacobs semnala şi riscul pe care
un pietonal îl poate prezenta privind siguranţa individului, în sensul că, în spaţiul
respectiv, actul antisocial de agresiune asupra individului poate să fie mult mai uşor
realizat (atâta timp cât pietonalul respectiv nu e încadrat într-un ansamblu spaţial şi
instituţional care să ia în consideraţie siguranţa locuitului). O trecere rapidă prin
experienţa europeană poate fi evidenţiată în istorie de câteva exemple din anii
'60-'70. Bakhema, prin lucrările sale pentru Amsterdam, ca şi Candilis, în ansamblul
de locuit de la Toulouse, au generat pentru deplasarea pietonului o formulare urbană
a ideii lui Da Vinci, prin intermediul unor platforme suprapuse terenului, constituind
un plan care îi rezervă pietonului separarea completă de automobil, chiar o «privire
de sus» asupra automobilului. La Lyon, acelaşi procedeu este folosit la extinderea
unei zone centrale. Mai târziu, Aillaud, în ansamblul de la Grand Borne, aducea
această idee a separării în interiorul ansamblului de locuit, creând de fapt, la nivelul
terenului, nişte micro-spaţii urbane rezervate pietonului. La ultimul ansamblu pe care
îl realizează Richard Rogers la Londra, Cheswick Park, un parc de activităţi, există
distincţia între circulaţia pietonului şi a automobilului, dar circulaţia pietonală nu e
foarte categoric separată. Este o îngemănare a celor două circulaţii, definite foarte
atent în raport cu importanţa lor, în relaţie asumată cu tipul de pavaj şi mobilier. Nu
este un amestec, ci o organizare care trece de la segregare la coexistenţă
«paşnică»: o aparentă ambiguitate în favoarea confortului! Este o tendinţă modernă
în abordarea pietonalului.

Reţea - voiaj virtual

A.M.S.: Legat de prezentarea foarte succintă privind pietonalul, aş lansa o

întrebare cititorilor: de ce tineretul preferă mall-ul şi nu Calea Victoriei? Pentru mine
este clar explicabil acest lucru-, pentru că în mall, în spaţiul acela architectural urban,
tineretul găseşte o mult mai mare diversitate, mult mai mult interes pentru aşteptările
sale, decât pe Calea Victoriei. Şi, în plus, găseşte un spaţiu mult mai confortabil
decât pe Calea Victoriei sau în oricare alt spaţiu din centru. Mall-ul nu trebuie
interpretat ca o diversiune faţă de pietonalul urban; el trebuie să fie doar o
completare pentru acesta, în oraşul modern.
Am parcurs de curând un articol care se referea la relaţia dintre oraş şi
internet, la ceea ce se întâmplă cu spaţiul urban în condiţiile acestei evoluţii a
societăţii în reţele6. Unul dintre aspectele comentate este tocmai spaţiul disponibil
pentru evadare, spaţiul posibil pentru mişcare, pentru plimbare, în contextul teritorial
urban, nu în opoziţie cu spaţiul virtual al călătoriilor pe internet, ci dimpotrivă, în
îmbinarea acestor lucruri. Autorul respectiv se referea la o relaţie între internet şi
oraş. Şi, atunci când se referă la oraş, el are în vedere oraşul global. Se percepe
6
Societatea în reţea (şi în consecinţă oraşul în reţea) este un concept lansat de către Castells cu referire la tendinţele
dezvoltării urbane (de fapt a construcţiei existenţei umane în teritoriu) profund influenţată de internet, ca purtător de relaţii.
Cum relaţiile sunt definitorii pentru structura unui sistem, este inevitabil ca in aceste condiţii să vorbim de noi configuraţii
sistemice teritoriale în care reţelele de comunicaţii au un rol important, creând noduri «de comandă» şi fluxuri de informaţii.
S-ar putea presupune, ca o consecinţă, «uşurarea» străzii, fapt, însă, care nu se constată la nivelul fluxurilor vehiculare.
Internetul nu reduce aglomeraţia, chiar dacă nodurile de comandă se depărtează de noile concentraţii de interese. Internetul
rămâne o componentă din ce în ce mai necesară (şi tot mai apăsătoare) a existenţei.

25
însă foarte clar referirea sa la acea disponibilitate a spaţiului urban de a face posibil
ceea ce numeşte şi pune în ghilimele «voiajul». Or, acest spaţiu, în principiu, aşa
cum ne dovedesc oraşele civilizate occidentale, este spaţiul pietonal. Unele oraşe
româneşti au mai păstrat câte ceva, la Arad sau la Târgu Mureş, altele, cum este
Giurgiu, şi le-au pierdut printr-o reconstrucţie modernă nesimţitoare, iar altele le-au
reluat prin pietonale interesante, cum este situaţia la Piteşti, sau prin pietonale
improvizate, de weekend. Pietonalul se referă la formarea în mintea tânărului a
capacităţii de a intersecta teritoriul fizic al oraşului cu teritoriul virtual. Şi acum nu pot
decât să-mi exprim o consideraţie, o concluzie a constatărilor mele, şi anume că, în
aceste condiţii, în structura oraşului, pietonalul este, pe de o parte, un spaţiu necesar
ca acompaniament al spaţiului virtual şi, în acelaşi timp, un antidot la ceea ce poate
să reprezinte ca pericol tocmai acest spaţiu virtual.

Corso - marcă urbană

D.C.: Aş interveni cu câteva aspecte disparate, dar care ar putea completa

ceea ce a spus profesorul Alexandru Sandu. Am încercat să înţeleg cum şi de ce a
existat un corso într-un oraş ca Nâsăud.
A.Z.: Şi Bucureştiul a avut Podul Mogoşoaiei, care era un corso. în general,
mai toate oraşele au avut un corso.
D.C.: Da, desigur, alături de gradina publică, corso a fost o marcă a vieţii
urbane. Un prim aspect este legat de explicaţia dată de psihologia urbană.
Parcurgerea unui corso nu e numai o plăcere, dar şi o necesitate umană, aceea de
a-i vedea pe ceilalţi şi de a fi văzut de ei, de a te compara, de a-ţi afirma într-un fel
identitatea. Permanenţa acestei cerinţe este evidentă şi în anticipările privind oraşul
erei informatizării. Un al doilea aspect este legat de traseul unde s-a format un corso.
La Nâsăud, preferinţa pentru numai unul dintre trotuarele care însoţeau spaţiul fostei
pieţe comerciale, astăzi un scuar prelung în faţa bisericii, putea fi explicată prin
aceea că se afla la o cotă mai ridicată, cu o perspectivă favorabilă asupra spaţiului,
iar la sfârşitul iernii era primul traseu eliberat de zăpadă, uscat şi protejat de vânturile
reci dinspre nord. Acolo s-au înşiruit şi magazinele şi era locul cel mai plăcut în care
se putea evada timpuriu primăvara, iar toamna era spaţiul cel mai târziu părăsit. Un
al treilea aspect este legat de evoluţia în timp, dar şi de permanenţa în spaţiu a unui
anumit comportament ritual; cel tradiţional, de duminică - aproape dispărut astăzi şi
în care copiii se plimbau în faţa părinţilor care îşi etalau cu mândrie familia şi
manierele civilizate ale celor mici - fiind diferit de cele din timpul săptămânii, dar,
toate, exprimând o cultură urbană specifică. Aceeaşi plăcere a trăirii unui ritual am
întâlnit-o recent în oraşele englezeşti, unde, la terminarea zilei de lucru, oamenii
parcurg anumite trasee preferate pentru mai multe scurte întâlniri în diferite pub-uri,
devenite astfel puncte de intersecţie a mai multor trasee. în marile centre de afaceri,
aceasta se exprimă cu totul diferit şi generează altfel de rezolvări ale spaţiului
pietonal deschis, devenit în primul rând o emblemă a funcţiunii, un însemn al
prestigiului şi succesului, inclusiv prin valoarea operelor de artă şi a amenajărilor
decorative. Aici spaţiul destinat pietonului se extinde şi invadează primele niveluri ale
clădirilor adiacente, pentru a absorbi şi reţine miile de oameni ce coboară simultan în
stradă, din clădirile înalte de birouri, în pauza de prânz şi la sfârşitul programului,
pentru o scurtă hoinăreală prin magazine, pentru ca să mănânce, să se întâlnească
cu cineva, să se distreze, să vadă o expoziţie ori un spectacol sau să stea într-un
scuar exterior ori interior. în fiecare dintre exemplele date, grija deosebită pentru
imagine leagă intervenţiile din cadrul urban, eşalonate în timp de gesturile
permanente de întreţinere şi de evenimente provocate ad-hoc.

26
 Pietonalul - solidaritate urbană

A.Z.: Mi se pare interesantă discuţia despre Mall şi Calea Victoriei. Iar despre
Calea Victoriei, aş remarca disponibilităţile extraordinare ale acesteia. Problema e că
administraţia locală ar trebui să dea un semn de interes în sensul ăsta. E normal ca
tinerii să prefere mall-ul, atâta timp cât Calea Victoriei nu oferă nicio atracţie în
momentul de faţă. Nu că n-ar exista un potenţial acolo, şi de spaţiu, şi de funcţiuni. Şi
aş adăuga un potenţial care derivă din schimbarea de mentalitate şi de percepţie a
generaţiilor de astăzi privind pietonalul. Pietonalul gândit şi trăit ca o structură
morfologică lineară («clasică») este conceput, realizat şi consumat astăzi ca o
structură scămoasă, multidirecţională şi (multi)relaţională.
A.M.S.: Indiferent de forma lui, pietonalul e un spaţiu integrator, în primul rând
social. Realitatea despre care a vorbit Doina se defineşte astăzi cu termenul de
solidaritate urbană în spaţiul public.
A.Z.: El este un mijloc...
A.M.S.: Este un mijloc care, deşi pleacă de la nevoia iniţială de mişcare, prin
posibilitatea de staţionare, de întâlnire, de context informativ, creează conjuncturi
favorabile formării cultural-morale a oamenilor, favorabile educării lor cetăţeneşti.
Studii de psiho-sociologie recente demonstrează cum în oraşe, în zone urbane cu
pietonale de calitate, locuitorii sunt mai participativi, mai deschişi existenţei colective.
Pietonalul în oraşul de astăzi este un spaţiu de solidaritate urbană, într-un fel, o
reconsiderare modernă a unui important rol al străzii în ansamblul ei în oraşul
medieval.
A.Z.: Este un mijloc, pentru că gestul trebuie să fie integrator.
A.M.S.: Este un mijloc şi social, şi spaţial configurativ estetic. Toate acestea
se leagă de o anumită continuitate spaţială, în sensul căreia trebuie gândit un
pietonal; pentru că pietonalul creează posibilitatea de a ajunge în mai multe puncte şi
nu într-un singur loc. Ajungem astfel la ideea susţinerii prin pietonal a
policentrismului, referindu-ne la centre mari ale oraşului, dar şi la centre mai mici din
cadrul unui spaţiu în care se produce o mişcare a populaţiei. De fapt, pub-urile de la
Londra nu sunt altceva decât nişte puncte de interes într-o zonă pentru care un
spaţiu pietonal, trotuarul, dezvoltat într-un fel sau altul, asigură această legătură şi
funcţionarea lor corectă.

Regenerare urbană - gest, imagine, spectacol

A.M.S.: Pietonalul mi se pare ca fiind unul dintre elementele care au rol foarte
important în ceea ce astăzi se defineşte ca regenerare urbană. Regenerare prin
nucleul de atracţie, care să infiltreze şi să deruleze în masa urbană un proces de
înnoire. Acesta este un fapt pe care noi trebuie să-l înţelegem în special în conexiune
cu orice importantă investiţie în zona centrală a oraşului.
A.Z.: Tocmai asupra acestui proces de recuperare a spaţiului urban public,
până la urmă, aş insista puţin. Atunci când am spus la început că există modificări şi
de perspectivă, şi de percepţie a pietonalului, mă refeream şi la noile formule de
comunicare şi de inter-relaţionare în cadrul spaţiului public. Pentru că regenerarea
oraşelor, a celor vechi în special, devine şi o problemă de marketing. Adică de
imagine. Iar această imagine este oferită spre consum. Cui? Automobilelor sau
oamenilor? Evident că pe oameni trebuie să-i aduci acolo. Până la urmă, oraşele

27
devin un fel de mari Disneyland-uri (cum zicea Ionică Andreescu), unde oamenii
consumă imagine şi îşi consumă şi timpul liber.
D.C.: De aceea am adoptat imaginea oferită pietonilor ca una dintre categoriile
distincte ale spaţiului public.
A.M.S.: Da. Numai că lucrurile astea trebuie luate în considerare cu o anumită
grijă, pentru că pietonalul fără motivaţie nu poate să existe, fără atracţie spre un
punct sau altul. Şi, pe de o altă parte, un punct sau altul de interes nu pot să existe
fără pietonal. Fie că avem de-a face cu o piaţă sau cu un traseu, pietonalul înseamnă
implicare în adâncimea teritoriului şi, în consecinţa, coeziune urbană.
A.Z.: De acord. Numai că motivaţiile sunt foarte diferite în funcţie de actorii
implicaţi în spaţiul respectiv, atât ca realizatori, cât şi ca utilizatori ai acestuia. De
aceea întrevăd existenţa unei mari probleme de comunicare, şi anume: noi aici
discutăm şi exprimăm nişte idei şi nişte concepte fără să stabilim niciodată
perspectiva sau reperele la care ne raportăm. După mine, ar trebui să le precizăm de
fiecare dată. E perspectiva teoreticianului, a practicianului, a proiectantului, a
consumatorului, deci a cetăţeanului sau a administraţiei locale care face gesturile.
A.M.S.: în lumea urbanisticii moderne toate aceste lucruri se integrează. Şi o
abordare numai pe o anumita faţetă nu e corectă. Exemplul cu ceea ce se întâmplă
la Bucureşti, în centrul istoric şi cu măsurile eronate pe care Primăria le-a luat încă
de anul trecut privind centrul istoric este foarte clar în acest sens.
A.Z.: Sunt deliberate.
A.M.S.: Nu poţi să «rezolvi» pietonalul printr-o simplă interdicţie a circulaţiei
automobilelor! Rezultatul se vede foarte clar: interesul pietonal în zonă scade, ca
urmare a consecinţelor pe care măsura luată le impune funcţionalităţii zonei.
A.Z.: Şi aici trebuie specificat: măsuri greşite din punctul de vedere al
colectivităţii locale, dar nu şi din al «grupurilor de interese».
A.M.S.: Greşite din punctul nostru de vedere, atâta timp cât municipalitatea
intervine în spaţiul respectiv fără un proiect coordonat şi fără o abordare coordonata
în ansamblul unei operaţii urbanistice globale. Aceasta este problema.

O abordare globală

A.Z.: Ar trebui să avem de-a face cu un gest de politică urbană şi de strategie,

dacă vreţi, din partea administraţiei.
A.M.S.: Politică urbană, strategie urbană, proiect urban: aici trebuie să
ajungem. Ceea ce ar trebui să se întâmple în centrul istoric este de fapt un proiect
urban care înseamnă suportul unei abordări globale. Atâta timp cât mulţi dintre
colegii noştri profesionişti înţeleg prin proiect urban proiectul unei case care se
realizează pe o stradă a oraşului, este greu să putem pretinde o corectă înţelegere
din partea administraţiei. Şi totuşi...
A.Z.: O să dau un exemplu pozitiv. Şi să vedem cum se ţes în mod natural
acele paliere de care vorbeam. Deci un eveniment ieşit din comun pe care şi l-a
asumat Sibiul, în calitate de capitală culturală europeană, a determinat un proiect mai
bun sau mai rău, dar un proiect urban. Şi primele gesturi făcute de administraţie, în
sensul de reamenajare a pieţelor, deşi ele nu sunt încă finalizate, au făcut să se
schimbe funcţiunile de la parterul clădirilor de acolo. S-au deschis câteva pizzerii,
câteva cafenele şi lumea a şi invadat acele spaţii. Oamenii se simt bine acolo, vin, se
adună.
A.M.S.: Da, dar asta e parte a proiectului, pentru că un proiect corect implică
şi ceea ce se poate presupune ca impact, în sensul consecinţelor în zonă, nu numai
refacerea infrastructurii, nu numai refacerea pavajului.

28
 A.Z.: Da. Dar aşa şi investitorii, şi particularii încep să investească când văd
un gest.
A.M.S.: Dar asta intră în scopul proiectului de ansamblu. Şi cu atât mai mult cu
cât realitatea spaţiului pietonal din Piaţa Mare suferă în planul compoziţional-estetic,
că este o realitate nouă, superioară celei anterioare, deci atractivă.
D.C.: Asta înseamnă «mobilizarea populaţiei în jurul unui proiect comun»,
urmărită cu succes de administraţiile locale europene. La noi, Sibiul - Capitală
culturală - a creat o anume reverberaţie şi a ajuns un posibil exemplu pentru alte
iniţiative.
A.Z.: Există sau se inventează sau se creează o viziune / un obiectiv / un
eveniment / o revelaţie iniţială. Trebuie să ne asumăm această atomizare, pentru că
există. Cred că ideea de reţea de care vorbea domnul profesor este o realitate a
timpurilor noastre pe care unii şi-o asumă, pe care o recunosc şi pe care o
construiesc în consecinţa. Iar astăzi lucrurile se gândesc în reţea. într-o reţea în care
apar, mai mult sau mai puţin întâmplător, nişte puncte. Puncte care cu timpul se
leagă.
D.C.: Şi mai este ceva. Este vorba despre rolul acestor spaţii în competiţia
dintre oraşe. Mă gândesc la Lyon, care a reuşit, prin amenajarea unor pieţe şi
piaţete, recurgând la arhitecţi-vedetă, să apară frecvent în reviste de arhitectură, în
prezentări media, beneficiind astfel de o publicitate foarte favorabilă, cu efecte
notabile în atragerea investitorilor şi turiştilor.
A.M.S.: Lyon cred că e un exemplu foarte interesant din care se poate învăţa
foarte mult despre ce înseamnă spaţiu pietonal. Pentru că, la sfârşitul anilor '60,
începutul anilor '70, odată cu reconstrucţia zonei centrale, la Lyon s-au realizat o
serie de platforme pietonale ridicate deasupra terenului, care sunt construite dintr-o
parte într-alta peste străzi şi scuaruri, ducând direct în mari magazine, clădiri de
birouri sau locuinţe, în Piaţa Casei de Cultură. Şi s-a constatat, la un moment dat, că
oamenii preferau să meargă tot pe trotuar, de-a lungul străzii, şi că aceste spaţii
ridicate deasupra terenului nu erau decât nişte locuri în care cei certaţi cu legea se
izolau sau pe care le foloseau pentru acte antisociale. Aşa că, în anii '90, s-a trecut la
un proces de modernizare, într-o interpretare pietonală a tuturor scuarurilor, a tuturor
spaţiilor care rămâneau la intersecţii şi, bineînţeles, a trotuarelor care mergeau de-a
lungul străzilor, bulevardelor. Există chiar un proiect de demolare parţială a
construcţiilor pietonale supraterane. Şi de-aici mai departe, realizarea liniei de
tramvai, într-o coexistenţa interesantă, hai să spunem «paşnică», cu circulaţia
pietonilor. Sunt spaţii întregi în care nu e permisă decât circulaţia pietonilor, dar şi
cea a tramvaielor.
D.C.: Dar oare acel tramvai îţi creează aceeaşi stare de teamă, de inconfort ca
tramvaiele noastre?
A.M.S.: Nu, din competiţia de a realiza un tramvai cât mai performant, într-o
acţiune amplă de modernizare a transportului în comun, care a creat o stare
concurenţială pentru oraşele franceze, fiecare a venit cu invenţii proprii atât în ceea
ce priveşte maşinăria, tehnologia, cât şi în ceea ce priveşte organizarea spaţiului
respectiv. Şi bineînţeles că soluţiile sunt foarte diferite. Un alt exemplu, dar în sens
invers, este transformarea viaductului care aducea linia de tren în Piaţa Bastiliei, la
Paris, odată cu realizarea noii clădiri a operei, într-un pietonal, într-o grădină
pietonală, grădină suspendată. Am avut curiozitatea de a merge pe acest pietonal
preţ de câţiva kilometri, din Piaţa Operei şi până se sfârşeşte el, într-o zonă periferică
a Parisului. în lungul acestui traseu, în locul liniilor de tren, în amenajări diferite, cu
imagini şi ambianţe surprinzătoare, pietonalul trece printre clădirile vechi sau noi, prin
gările fostului tren, ajungând la nivelul terenului, unde devine un pietonal foarte
amplu, conexând pieţe pietonale, trecând printr-un rambleu, care a devenit un parc,

29
trecând printre nişte tuneluri, care sunt amenajate atractiv pentru pietoni şi disipându-
se, într-un final, într-un cartier rezidenţial; vedeam câte posibilităţi de rezolvare a unui
pietonal ca traseu în funcţie de condiţiile de timp şi de context local pot să existe. O
altă abordare este transformarea Bulevardului Champs Elysees într-un spaţiu cu
funcţionalitate majoritar pietonală, odată cu introducerea staţionării vehiculului în
subteran; dar vehiculul e în coexistenţă cu pietonul, toate intrările în subteran sunt
locuri şi rezolvări pe care noi, dacă le-am discuta într-un proiect, ar provoca multe
opoziţii.
A.Z.: Până la urmă ajungem şi la modificările funcţionale concrete ale
pietonalelor realizate în ultima perioadă în Europa, pentru că exemplele de la Lyon
comentate de dumneavoastră vin să se adauge la cele văzute de mine la Haga, la
Amsterdam şi la Rotterdam, unde segregarea circulaţiilor nu se mai practică în mod
absolut, este una selectivă. Transportul în comun, peste tot, începând cu Italia până
în Olanda şi Germania, este parte a pietonalelor. Astfel pietonalele liniare din anii '60-
70 au devenit, de fapt, nişte reţele de spaţii pietonale, o succesiune de spaţii
comerciale, o revenire la fostul Pasaj Victoria şi Villacros, printr-o altă imagine,
evident.
A.M.S.: Să laşi publicul să circule dinspre Piaţa Palatului înspre Calea
Victoriei, pe sub noua clădire din piaţa fostului Teatru Naţional, să dispui aici tot felul
de utilităţi, grădină, spaţii de destindere şi comerciale, să construieşti o linie de
vizibilitate, iată un lucru extraordinar de interesant în continuitatea cu un pasaj
subteran traversând Calea Victoriei, cu Pasajul Victoriei, revitalizat, cu o traversare
organizată a străzii Academiei şi continuând cu o amenajare corespunzătoare până
la fântâna de la bulevard. Iată o disponibilitate în Bucureşti pentru un pietonal de
marcă urbană. O disponibilitate parţial deja compromisă.
A.Z.: Sau clădirea Bancorex.
A.M.S.: Da, dincolo a fost acelaşi lucru, pentru că astea au fost ideile care,
într-un fel, erau prefigurate, spre exemplu prin ce făcuse Duiliu Marcu în clădirea de
pe Calea Victoriei care s-a demolat la cutremur. Dacă vorbeşti de Calea Victoriei ca
disponibilitate şi ca premisă pentru a deschide interesului pietonal, nu doar ca simplu
pietonal, nu se poate să nu iei în considerare necesitatea unei reconfigurâri a
spaţiului în sensul transformării spaţiului destructurat existent (dăunător unor
valoroase clădiri care sunt văduvite de prestanţa lor) într-un ansamblu de pieţe în
care, în succesiune, pietonul să găsească locuri adecvate de mişcare, staţionare,
contemplare7.
A.Z.: Toate acestea în cadrul a numeroase curţi, grădini, pasaje, scuaruri care
s-au păstrat de-a lungul întregului parcurs istoric al Podului Mogoşoaiei.

Multimodal - spaţiul în spaţiu

A.M.S.: Este vorba despre o continuitate spaţială, o continuitate de spaţii

urbane. Că această continuitate se realizează în succesiune, prin platforme, prin mici
7
Spaţiul din faţa Palatului Regal este un spaţiu destructurat, rezidual, aşa cum a rezultat în urma demolărilor
poruncite de Carol al II-lea. Este surprinzător că tocmai cei care se împotrivesc unei intervenţii de organizare a
acestui spaţiu într-o piaţă urbană (de fapt într-un sistem de pieţe urbane), urmărindu-se aducerea lui prin
compoziţie urbană, la scară, servind astfel importantele edificii din zonă, dovedesc ignoranţă asupra unei
existenţe trecute pe care o invocă mecanic, fără rost: pentru că acea veche existenţă, prin esplanada plantată din
axul Ateneului, acoperindu-l în vederea de la distanţă, îl servea urbanistic punându-l într-o stare de
maiestuozitate, tot astfel după cum piaţa semicirculară pe axul Palatului Regal spre Biblioteca Universitară crea
un cadru potrivit, la scară, statuii lui Ferdinand. O opinie publică care, indiferent de cultura reprezentanţilor
societăţii civile, este neinformată, nu este folositoare procesului de modernizare urbană, ci atâtor şi atâtor
interese politice - şi nu este vorba de politică urbană.

30
excrescenţe, prin mici enclave, că beneficiază simbolic de nişte trasee, este un lucru
care aparţine de fapt diversităţii de soluţii.
A.Z.: Şi cred că în mod real există o schimbare de perspectivă, în condiţiile de
care discutăm strada nu mai este un canal al autovehiculului care tolerează pietonul
sau îl exilează pe trotuar. A devenit un spaţiu pietonal în care se permite şi
autovehiculului să asigure rolul lui funcţional.
A.M.S.: Uite, sunt două lucruri care trebuie remarcate în accepţia, modernă
să-i zicem, a pietonalului, şi-n teorie, şi-n practică. Este vorba despre
multimodalitatea spaţiului urban, cu referire la mijloacele de deplasare în cadrul
spaţiului urban. E un nou concept discutat acum în legătură cu două cartiere noi care
se realizează în oraşe nordice, oraşul fiord la Oslo şi oraşul liniar la Copenhaga, în
care ideea de confort este dusă la maximum în condiţiile tehnologice şi umaniste de
astăzi; pietonalul există în cadrul simbiozei multimodalului. Şi să nu neglijăm faptul
că aceste oraşe posedă un fond consistent de spaţii pietonale de factură clasică.
A.Z.: Mobilitatea mai are un pandant important, accesibilitatea. Pentru că
multimodalitatea, despre care făceaţi vorbire, asigură exact această accesibilitate.
A.M.S.: Da, pentru că accesibilitatea este ceea ce se adaugă în raport cu
mobilitatea faţă de soluţiile care apăreau în anii '60 referitoare la rezolvarea
pietonalelor. Dacă multimodalitatea este un element de tendinţă în abordarea
pietonalului de astăzi, un al doilea element de tendinţă este spaţiul urban pietonal
extins în interiorul spaţiului arhitectural. Includerea, intrarea, pătrunderea spaţiului
urban pietonal în interiorul clădirilor. Aceasta a fost o idee de degajare urbanistică
pentru care am luptat mai mulţi ani cu referire la ceea ce se construieşte la Palatul
Telefoanelor, unde era un loc ideal, ideal din punctul de vedere al contextului de
circulaţie, interes şi centralitate.
A.Z.: Până la urmă ce spuneaţi dvs. e o reîntoarcere la pasajele
A.M.S.: Acesta e un lucru dintre cele mai importante şi eu regret că aici, la
clădirea Hotelului Novotel, unde era o asemenea poziţie, unde se putea face şi
exploata acest lucru, municipalitatea a fost incapabilă, şi ăsta e termenul pe care îl
voi folosi, a fost incapabilă să susţină interesul comunităţii. După cum în măsura în
care se realizează o reconfigurare a Pieţei Palatului (eu sper că la un moment dat se
va ajunge să se realizeze), parterul, chiar primele niveluri, într-un fel, ale noilor
construcţii, trebuie să fie lăsate libere şi deschise unei circulaţii permanente. Acesta
e de fapt viitorul. Şi lucrul acesta nu e o invenţie nouă. Este repus în discuţie acum în
astfel de configuraţii. Dar în fond este o invenţie a lui Mies van der Rohe la Chicago,
când a construit primii zgârie-nori, cu parterul complet liber, complet vizibil chiar dacă
era închis cu sticlă, se vedea dintr-o parte în alta. Poziţie care a fost apoi urmată de
toţi cei care au intervenit în cadrul zonei centrale din down-town. Astăzi avem de-a
face cu o zonă întreagă pietonală în Chicago, zonă pietonală care merge în afara
clădirilor, dar care trece prin clădiri, traversează clădirile, e un spaţiu deschis, public,
întregind trama stradală carosabilă. Acest raport între exteriorul urban şi un interior
urban care este «strigătul zilei» în domeniul nostru de preocupare, deschiderea
arhitecturii, a obiectului arhitectural în spaţiul urban şi pătrunderea spaţiului urban în
obiectul de arhitectură este un aspect care trebuie să constituie ţintă de negociere la
nivelul primăriilor, pentru orice investiţie importantă care se face în Bucureşti. Şi-
atunci te întrebi: sunt capabile primăria, municipalitatea, serviciul tehnic al primăriei
să poarte această negociere? Până în momentul de faţă nu s-a dovedit această
capacitate. Un lucru ar mai trebui adăugat: dacă înainte însemna mişcare, era legat
de mobilitate, pietonalul capătă acum, sau a căpătat de fapt, un sens interesant şi
stabil, în legătură cu staţionarea, cu odihna, în spiritul a ceea ce spuneam la început
privind solidaritatea urbană.

31
 A.Z.: Altfel spus interesează spaţiul în sine, ca suport (scenă) a spectacolului
permanent al vieţii urbane. La Barcelona tinerii cu role, skate-uri, cu bicicleta creează
un spectacol continuu pe care îl şi percep ca atare, dovadă stând înregistrările video
pe care şi le realizează reciproc.
A.M.S.: Mişcarea, ca şi staţionarea, sunt poate întâmplătoare, dar dincolo de
program, întâmplarea în acest context al existenţei urbane are şi ea importanţa ei şi
pentru ea trebuie să creezi un spaţiu cel puţin incipient, care să ofere loc propice
diversităţii şi inventivităţii în manifestarea umană, de la gestul efemer la
reprezentativitatea stabilă.
Text publicat iniţial în «Arhitext», numărul 9-10/2006.

Revitalizarea valorilor de patrimoniu

Aş vrea să mă refer, în primul rând, la probleme de gestiune şi de politică a
zonelor istorice. Ne trebuie o politică a patrimoniului definită la scară naţională,
sprijinită pe ideea diversificării abordărilor, care cuprinde de fapt diverse atitudini de

32
revitalizare: aplicarea unei unice atitudini de revitalizare nu ar fi o poziţie corectă faţă
de marea diversitate a situaţiilor patrimoniale din teritoriu şi nici faţă de condiţia
social-demografică şi economică în desfăşurarea proceselor de dezvoltare în
teritoriu.

Formarea unor politici de revitalizare

Privind formarea unor asemenea politici de revitalizare, trebuie pus în discuţie,

în primul rând, caracterul motivaţional diferenţiat care defineşte, ca o primă concluzie
a cercetării, particularitatea de fond a atitudinii şi deci a operaţiei de revitalizare;
pentru că nu întotdeauna revitalizarea este motivată total (sau măcar parţial) prin
nevoia de valorificare arhitectural-istorică. Există revitalizări motivate de nevoia de
ridicare a stării arhitectural-urbane sau de nevoia de utilizare mai eficientă a
teritoriului. Desigur că, în cadrul unei operaţii aceste motivaţii se pot suprapune, dar,
întotdeauna, una dintre ele se defineşte însă la scara locului şi în ansamblul teritorial
ca fiind de interes predominant. Atitudinea noastră faţă de o clădire, atunci când
aceasta nu este ea însăşi valoare de patrimoniu, este diferita, în funcţie de motivaţia
de revitalizare a ansamblului. Decizia de demolare (demolarea fiind, totuşi, un mijloc
de lucru în urbanismul modern) nu se poate constitui în sine, ca dispoziţie autoritară,
ci numai în baza cercetării, în care motivaţia are un rol important.
În al doilea rând, trebuie subliniat faptul că, deşi recunoaştem astfel caracterul
global al oricărei politici de revitalizare şi, bineînţeles, trecerea acestei globalităţi în
aplicarea practică a măsurilor de revitalizare. Aceasta înseamnă însă a lua în
considerare două niveluri de globalitate. Mai întâi o globalitate la nivel spaţio-
teritorial, deci o abordare a intervenţiei ca principiu de intervenţie şi ca ordonare de
operaţii, din teritoriul urban spre zona istorică, dinspre aceasta spre centrul istoric şi
dinspre centrul istoric spre ansamblul sau obiectul arhitectural-istoric; acesta
menţinându-se în permanentă raportare de valoare între întregul organismului urban
şi partea patrimonială luată în consideraţie ca având valoare deosebită. în acest sens
se evită istoricizarea unei alcătuiri spaţiale şi problema centrului istoric nu mai este o
problemă de prezervare exclusivă, ci de revitalizare integrativă, trăgându-şi seva atât
din ceea ce a păstrat timpul, cât şi din obligaţia de a servi o totalitate nouă, mult mai
amplă. De aici rezultă o foarte importantă concluzie: zona istorică nu se poate lipsi
de nou; pentru a face vechiul - patrimonial - să trăiască, el trebuie «instigat», spre a
avea un rost el trebuie pus în competiţie; globalitatea îi oferă o primă şansă: cum,
cât, unde - sunt întrebări la care măiestria, cunoaşterea şi judecata arhitectului sunt
obligate a răspunde.
Ajungem astfel la cel de-al doilea nivel al globalizării: o globalitate la nivel
managerial. Aceasta înseamnă că orice politică de revitalizare trebuie să se
subsumeze unei politici urbane şi în acelaşi timp unei politici culturale bine definite în
timp şi spaţiu.
Cele două niveluri ale globalităţii sunt inevitabil complementare. Din
înţelegerea acestei complementarităţi şi în acelaşi timp a faptului că, fără încadrare
managerială, orice atitudine de revitalizare este sterilă (politica de revitalizare în
ansamblu fiind de o eficienţă minimă) rezultă trei planuri pentru abordarea
managerială (şi implicit teoretică) a revitalizării ca proces în teritoriu:
1. Ca proces integrat, însemnând o anumită atitudine care rezultă în urma
înţelegerii valorii şi pe baza căreia se construieşte şi se realizează intervenţii de
revitalizare, precum şi valorificarea sa în timp. Aceasta impune valorii de patrimoniu
trecerea de la o prezenţă firească la o prezenţă activă în ansamblul teritorial
respectiv. în acest sens, arhitectul (arheologul, istoricul, omul de cultură şi chiar

33
consilierul municipal) trebuie să înţeleagă rolul sitului pentru monument, precum şi
rolul monumentului pentru sit. Strămutarea monumentului într-o aşezare «străină» -
şi avem ceva moşteniri în acest sens - îl văduveşte de o mare parte din valoarea sa
documentară şi cultural-artistică, tot aşa cum, prin demolare înconjurătoare, «boala
modernă a izolării» (după Camillo Sitte) preconizează păstrarea monumentului pe
locul au, înconjurat de plantaţii protectoare, separat de noua arhitectură a oraşului
(referinţă la modernitatea segregaţionistă a lui Le Corbusier). Managerial, caracterul
integrat al procesului de revitalizare are consecinţe îndeosebi in domeniul formaţiei
interdisciplinare a cadrelor, fără a neglija domeniul organizării corespunzătoare
instituţionale;
2. Ca proces de instruire a unei doctrine, acesta însemnând, in primul rând, o
coroborare între ele, (istoria, arheologia, arhitectura şi urbanismul) şi, pe de altă
parte, coroborarea acestora cu teoriile moderne ale cunoaşterii şi investigaţiei, cu
principiile politicii şi ale administraţiei locale, cu teoriile psiho-sociale ale percepţiei şi
participării. Pe această bază, ca asociere ini re o teorie a revitalizării şi o strategie
potrivită, o doctrină specifică face posibilă abordarea patrimoniului, în scopul
înţelegerii semnificaţiei sale, fără nici un fel de exacerbare, evitându-se starea de
frustrare.
Există, inevitabil pentru orice lucru vechi, un «fior al vechimii» ce
caracterizează pe omul de cultură. Trebuie să nu neglijăm importanţa pe care o are,
pentru însăşi existenţa monumentului, transmiterea acestui fior asupra populaţiei -
formarea respectului pentru patrimoniu, constituirea, aşa cum se constată în multe
locuri din această lume, a unui «orgoliu colectiv al apartenenţei la istorie». Pentru
aceasta trebuie făcute multe, toate însă în sensul păstrării monumentului ca
«alcătuire vie». Pe o astfel de linie doctrinara, ni se impun: o misie educativă, o misie
investigativă, o misie constructivă în sit şi, în fine, o misie formativă profesională;
acestea nu pot fi iniţiate decât pe baza unei alte mentalităţi asupra patrimoniului.
Este cazul ca disperarea să lase locul abordărilor metodice, aceasta însemnând o
doctrină activă sprijinită pe transparenţa proiectului (arh. Leynoriot) şi pe gestiunea
conservării patrimoniale care să adauge la ideea de păstrare şi pe aceea de
valorificare culturală (prof. arh. Peter Derer: «Conservarea este păstrare a stării fizice
sau a unor trăsături ale locuirii?»);
3. Ca proces gestionat, începând cu apelul de salvgardare a patrimoniului
până la încheierea operaţiei de revitalizare şi apoi la urmărirea valorificării corecte în
timp. Formarea respectului pentru monument, cunoaşterea şi meşteşugul
intervenţiei, finanţarea operaţiei şi administraţia de patrimoniu - toate sunt domenii
ale grijii pentru patrimoniu care fac obiectul activităţii de gestionare. Ca echilibru între
interesul colectivităţii şi interesul individual, gestionarea de patrimoniu este un atribut
al administratorului public. El se poate ajuta cu activitatea unor organizaţii de tip
asociativ, cum sunt fundaţiile, spre a orienta iniţiative individuale în interesul public
(arh. Şerban Sturdza). Nevoia de monument şi, prin el, de istorie şi cultură, este în
primul rând o nevoie socială, prin intermediul ei se asigură şi nevoia de apartenenţă
la istorie. O gestionare coerentă, în acest sens, a patrimoniului, se asigură, pe lângă
cele arătate mai înainte prin programe locale nefanteziste, sprijinite pe proiectul
economic operaţional (arh. Şerban Popescu Criveanu, arh. Nicoleta Raţă), la care se
aplică corecţii în desfăşurare, precum şi prin politici adiacente (arh. Liviu Ianăşi).

Un cadru legal coerent şi stimulativ

Procesul de revitalizare, care, nu trebuie să o ascundem, este în fapt un

proces de modernizare (în minimă sau maximă manifestare) angrenând patrimoniul

34
în existenţa activă a structurilor teritoriale, nu se poate dezvolta ca integrat şi
integrator, ca institutor de doctrină sau ca gestionar decât având un cadru legal
coerent si stimulativ.
O legislaţie care priveşte patrimoniul (declararea, păstrarea, revitalizarea lui)
înseamnă, în afara unei legi organice, mai multe alte legi şi alte feluri de acte
normative: este o construcţie în timp (arh. Andre Debre) care se sprijină pe informaţii
şi experienţă. Desigur că se pot desprinde - mai multe determinări şi caracteristici ale
unei legislaţii coerente în acest scop. Două îmi par a fi importante în discuţia
deschisă aici.
În primul rând se desprinde caracterul concurenţial către un scop clar al
politicii de revitalizare: viabilitate activă, nu conservatorism. în acest sens se pot
pune câteva probleme care nu pot rămâne în afara actului normativ:
a) Cine sunt ocupanţii actuali şi viitori ai spaţiilor patrimoniale de valoare, care
este posibila lor implicare financiară? Cum se poate face atragerea lor în investiţie, în
condiţiile în care ştim cât de importantă este păstrarea populaţiei autohtone şi ştim
totodată că, în multe situaţii, aceasta este o populaţie care nu prezintă garanţia
condiţiei de calitate pe care am dori-o? Care sunt posibilităţile locale şi condiţia
legală pentru transferul de populaţie? Care este profilul de nevoi pentru viitorii
ocupanţi spre a fi reconsiderată afectarea spaţiului patrimonial şi cum se poate
interveni în raport cu tipul de proprietate?
b) Cum se prelucrează nevoia de cooperare şi de cointeresare într-o operaţie
de revitalizare, care trebuie să fie garantată în planul legislativ; şi nu mă gândesc
numai la legi aprobate de Parlament, ci mă gândesc la tot ceea ce înseamnă, de
fapt, reglementare referitoare la domeniul respectiv, chiar la nivel local sau
departamental. Mi-am notat aici, spre exemplu, un lucru care mi se pare foarte
interesant, apărut în discuţie, şi anume responsabilitatea morală a statului, indiferent
de proprietatea faţă de valoarea culturală pe care o constituie de fapt obiectul de
patrimoniu (arh. Oxana Florescu). Spre exemplu, ocuparea de către Armată a
diverselor spaţii în zona istorică a oraşului Alba Iulia, dincolo de degradările pe care
le implică, să zicem prin transportul greu, este şi acest aspect al închiderii spaţiului,
ca valoare de patrimoniu, către populaţie.
Iniţiativa «porţile deschise» mi s-a părut a fi interesantă, dar, în practică, ea a
fost deocamdată doar o încercare de deschidere.
c) Ce rol are diferenţierea şi complementaritatea între reglementarea naţională
şi cea regională (arh. Sergiu Nistor), fiind necesară în acest sens precizarea unui
concept prin colaborarea Comisiei Naţionale a Monumentelor a Departamentului de
Urbanism şi Amenajarea Teritoriului. Cel puţin la nivelul unor provincii, nu ar fi lipsit
de interes să se facă o diferenţiere prin reglementare regională.
În al doilea rând se desprinde, cu privire la legislaţia patrimoniului, caracterul
protecţionist, avantajând operaţiile de revitalizare. în raport cu altele, în măsura în
care aprecierea social-economică a acestora se realizează în considerarea globală a
construcţiei urbane (sau teritoriale) respective. în acelaşi sens, în cadrul unei operaţii
de revitalizare zonală, revitalizarea monumentului are prioritate. O situaţie ce nu
poate fi pusă în acest sens, în principiu, în actul normativ, ci numai prin decizie
expresă (în cadrul Regulamentelor urbanistice zonale) este aceea impusă de valorile
arhitectural urbanistice şi istorice, acestea având un caracter relativ, care rezultă din
«confruntarea» lor cu situaţia locului. Responsabilitatea cercetării de valoare a
patrimoniului este foarte mare în acest caz, după cum, ulterior, în ceea ce priveşte
păstrarea valorilor ambientale depistate intervine responsabilitatea soluţionării
specifice de revitalizare zonală.
În al treilea rând, cu privire la legislaţia patrimoniului, se desprinde caracterul
deschis, promovativ, care impune restricţia ca instrument de mobilizare a revitalizării,

35
în paralel cu promovarea unor masuri de sprijin sau chiar recomandări, îngrădirea
dreptului de dispoziţie care decurge din dreptul de proprietate pentru valorile de
patrimoniu este o necesitate (prof. arh. Peter Derer, arh. Liviu Ianăşi). Această
îngrădire poate fi atenuată ca limitare a dreptului de proprietate prin subvenţionare în
întreţinere, prin schimb şi transfer de proprietate etc. Se consideră soluţia de
urbanism ca soluţie de compromis. Altfel nu se poate. în cazurile în care avem de-a
face cu valori de patrimoniu, sigur că cel mai bun compromis este cel care păstrează
şi repune totodată «viaţa», adică valorifică cel mai bine obiectul, situl; or, un
asemenea compromis nu se poate face numai prin restricţii.

(Concluzii la discuţiile din cadrul Seminarului «Zone istorice urbane,

delimitare, gestiune, politic de revitalizare», Alba Iulia, 5-7 noiembrie 1992) Text
publicat iniţial în «Arhitext», numărul 8/1993.

Investigarea existentului - eliminarea confuziilor

Preocuparea pentru delimitarea ştiinţifică a zonelor istorice a început ca o
iniţiativă semiparticulară în urmă cu vreo 12 ani. Iniţiativa, deşi conducea la o primă
închegare metodologică, a fost stopată din dispoziţii foarte înalte. Cu toate acestea,
încercarea a fost intens fructificată în învăţământ şi după 1990 şi în practică. Este
interesant că preocuparea pentru patrimoniul arhitectural-urbanistic a pornit destul de
repede în 1990 şi a pornit tocmai cu referire la această problemă a delimitării.
Lucru explicabil, pentru că, întotdeauna, toate iniţiativele metodologice
pornesc dintr-o manifestare practică, de-abia ulterior încercându-se reconstituirea
unei teorii sau a unei sinteze a experienţei. Deci, eu cred că în această privinţă avem
deja o experienţă şi ea ar trebui să fie sintetizată.
Să vedem la ce a dus această experienţă în delimitarea zonelor istorice. în
acest sens, eu am fost oarecum dezamăgit. Mă aşteptam ca aici, în seminar, să
apară, într-o formă, sigur, incipientă, o sinteză a experienţei. Şi nu a apărut. De
aceea, îmi permit să atrag atenţia asupra unor aspecte ale problemei, în special
asupra secţiunii care priveşte investigarea existentului. Se pare că aici există o lipsă
de principiu, constând în aprecierea automată, aş zice, a celor trei categorii de
valoare arhitectural-urbanistică, neglijându-se faptul că:
1. Investigarea existentului trebuie să însemne pentru început o analiză
morfologică şi tipologică de spaţialitate, de ocupare în primul rând a spaţiului. Se
spunea aici, pe bună dreptate, că o analiză a existentului nu trebuie confundată cu o
cercetare sau cu o punere în discuţie pur stilistică (arh. Şerban Sturdza). Spre
exemplu, trama existentului (a nu se reduce la trama stradală!) pare a fi una dintre
caracteristicile fundamentale specific locale în ocuparea spaţiului. Prin tramă se
relevă esenţa relaţiei între obiectul de arhitectură şi spaţiul urban; relaţie care,
desconsiderată fiind, conduce orice proiect de restaurare urbană la eşec. Acesta
este sensul criticii pe care o aduc mai multor proiecte pe care le-am văzut în ultimul
timp, inclusiv cel privind cetatea Alba Iulia, având drept obiect restaurarea unor zone
istorice, unde noul nu respectă această tramă, ci intervine, ca factor de dezordine, în

36
raport cu o tramă care, geometrică sau liberă, este un fond organic care impune o
anumită caracteristică contextuală.
S-a vorbit aici, la un moment dat, dar foarte în treacăt, despre regulă, regulă a
existentului. Aceasta regulă este, cred eu, ceva foarte important. Mi se pare că, în
general, investigarea existentului trebuie să se îndrepte cu minuţiozitate şi în acelaşi
timp cu toată capacitatea de sinteză, spre depistarea regulii locului respectiv, cu
scopul de a orienta regulamentul de intervenţie ulterioară. Aceasta ar conduce la o
considerare diferenţiată a situaţiilor în teritoriu.
2. Investigarea existentului trebuie să însemne o investigare multidisciplinară;
eu cred că o investigare a existentului numai de către arhitect nu este convingătoare.
3. Multitudinea criteriilor de analiză (care în mod inevitabil devin până la urmă
criterii de delimitare) impune, în sine, spre definire, o cercetare. A existat aici o
anumită discuţie care mi se pare că până la urmă a rămas întrucâtva confuza. încerc
o clarificare. Ne referim la criterii de delimitare (şi ne întrebăm: aceleaşi oriunde?
aceleaşi oricum? le aplicăm indiferent de situaţie?) şi uităm că există în general,
întotdeauna, un model de clasă şi un model de categorie. Un model de clasă, fie el
un model metodologic, este unul de principiu, de abordare ştiinţifică şi care suportă,
desigur, completări şi adaptări. Dar există şi un model de categorie, un model care
relevă adaptabilitatea: a face o analiză multicriterială nu înseamnă a analiza orice loc
cu aceleaşi criterii. Analiza multicriterială este, în principiu, un model general, dar
modul cum îl desfăşori, ce criterii alegi şi ce valoare dai acestor criterii, sunt acţiuni
profesionale care depind de situaţia respectivă şi, deci, rezultă în contextul aplicaţiei
respective. Aceste criterii trebuie să fie veridice, să evite arbitrarul şi subiectivismul,
pe cât posibil. Noi, ca arhitecţi, nu putem elimina total subiectivismul, dar îl putem
limita. Aceasta înseamnă pentru noi cunoaştere, experienţă, cultură; şi înseamnă
încă ceva, ce nu se practică la noi. Este vorba de consultarea şi dezbaterea
colectivă. În ultimul timp, in domeniul arhitecturii şi în domeniul urbanismului începem
să utilizăm metode de cercetare ştiinţifică care sunt foarte clare pentru alte domenii
ştiinţifice. în fond, analiza existentului este un fel de cercetare-anchetă, într-o primă
fază şi ca atare rezultatele trebuie prelucrate pe principiul metodologic al anchetei,
foarte cunoscut de un sociolog. Un sociolog, într-o analiză multicriterială, de obicei
nu-şi permite el singur să ia decizii, fără a avea datele unei dezbateri colective de
opinie. Este aşa-numita dezbatere care apare intr-un colectiv, unde puncte de vedere
diferite se izbesc de multe ori, pentru a ajunge la o concluzie care garantează
limitarea subiectivismului şi deci evitarea arbitrariului.
4. Definirea categorială a zonei, care constituie obiectul delimitării, are o
anume importanţă practică, fapt care mi s-a părut a fi încă un lucru confuz în discuţie.
Există o diferenţă între delimitarea de teritoriu şi delimitarea de sit şi această
diferenţă intervine îndeosebi în momentul în care punem în discuţie o zonă protejată,
deci delimitarea ei. Tot aşa cred că între o zonă protejată şi zona istorică este iarăşi
o diferenţă. După cum cred că noţiunea de sit protejat este, de asemenea, altceva
decât zona protejată. Sigur ca lucrurile acestea se suprapun în teritoriu. Dar această
suprapunere nu este integral obligatorie. Am mai discutat lucrul acesta cu referire la
situaţia din Sighişoara. Dar, într-un loc, undeva, unde sunt numai case noi, dar în
schimb există o perspectivă foarte interesantă asupra centrului istoric, asupra unei
construcţii istorice, locul acela este sau nu este în zona istorică? După mine nu e.
Este zonă protejată? Da, este zonă protejată. Este sit protejat, chiar dacă dincolo de
finalitatea imaginii care are un caracter istoric, tot ceea ce există împrejur, în sit, este
nou. Criteriul de definire al calităţii «de protejat» este dat de percepţia raportată la
valoarea arhitectural istorică. Şi atunci, lucrurile acestea, mi se pare că ar trebui să
fie luate în consideraţie, şi să spunem că înseşi reglementările care apar referitoare
la această problemă trebuie să rezulte în consecinţă, Tot astfel ne putem întreba:

37
dar, la urma urmei, ce este zona istorica? Zona istorică, caracterul acesteia se referă
exclusiv la ceea ce este deasupra sitului? Dar dacă am un teritoriu care este ocupat
cu construcţii noi, mai importante sau mai puţin importante, dar care prinde în
subteran nişte valori cu caracter arheologic? Este aceasta o zonă istorică sau nu
este zonă istorică? Nu este poate o zonă istorică, dar este sigur o zonă protejată.

Definirea centrului istoric

Încercând o definire a centrului istoric, pot fi subliniate următoarele categorii

de valori care trebuie luate în considerare:
1. Valori funcţionale determinate prin situarea punctelor centrale şi a zonelor
de interes cunoscute a fi existat într-un moment sau altul, din perioada considerată,
prin precizarea şi delimitarea etapelor de funcţionalitate coerentă, ca teritoriu central,
prin stabilirea importanţei diferitelor locuri în raport cu funcţionalitatea lor, prin
localizarea diferitelor intervenţii realizate într-un moment sau altul asupra existentului.
(Insist asupra acestui lucru pentru că, în aproape toate studiile de delimitare pe care
le cunosc, nu s-a luat în consideraţie un asemenea criteriu de valoare; în mod
exclusiv, luându-se în consideraţie numai valoarea în sine a caselor situate una
lângă cealaltă).
2. Valori social-istorice, prin identificarea locului unor importante evenimente
social-politice, prin situarea prezenţelor fizice ale trecutului, prin analiza existentului
după vechime, prin identificarea monumentelor şi a spaţiilor caracteristice.
3. Valori ambientale prin analiza existentului după starea fizica, stilul şi
valoarea arhitecturală sau plastică, prin identificarea siturilor şi locurilor interesante
ca unitate spaţială şi cadru ambiental - ca valori de patrimoniu înregistrate
(monumente), valori arhitectural-urbanistice şi valori ambientale de acompaniament 8.
4. Valori afective, prin identificarea locurilor de care se simt atraşi cei mai mulţi
dintre locuitori, pentru frumuseţea patinei timpului sau memoria lor, prin situarea
zonelor căzute. Această specificaţie este legată îndeosebi de distrugerile care s-au
petrecut in multe din centrele oraşelor noastre, antrenând dispariţia unor locuri
însuşite de către populaţia oraşului. Una dintre aceste situaţii, pe care o regret, este
cea de la Giurgiu - celebra «Farfurie» prin care fiecare locuitor al oraşului, mai bogat
sau mai sărac, se Minţea reprezentat.
Nu întotdeauna şi îndeosebi în oraşele mari, centrul istoric aparţine centrului
actual al oraşului (pentru că şi aici se face o oarecare confuzie). O analiză
comparativă semnalează trei situaţii: concordanţa perfectă (cum este, spre exemplu,
la Cluj sau la Tg. Mureş şi chiar la Craiova); suprapunere spaţială (cum este la Sibiu,
la Brăila sau Braşov) şi separarea completă între centrul istoric şi centrul actual, în
acest ultim caz centrul istoric riscând cel mai mult, aşa după cum se şi dovedeşte, a
rămâne în afara activităţilor cu caracter central (cum ar fi la Baia Mare, la Bistriţa sau
la Sighişoara). Centrul istoric nu este numai un punct de referinţă pentru calitatea
ambientală a spaţiului, ci şi un obiect de uz a cărui funcţionalitate complexă se poate
înscrie perfect în viaţa urbană contemporană preluând anumite manifestări ale
acesteia. Adaptat cerinţelor, el poate interveni pozitiv în structura oraşului (şi aş face

8
O categorie de «valoare ambientală» - astăzi scoasă din prevederile legale, nu ştiu prin ce judecăţi profesionale sau, mai
curând, profesionistă, asigură tocmai acea relaţie pe care când o clamăm, când o neglijăm, o relaţie, însă necesară între un
fond existent de valoare patrimonială şi (re)construcţia sitului; reţinerea acestei categorii în reglementări ar fi impus o
certitudine în opoziţie cu liberul arbitru al «cuiva» sau discuţiile interminabile apărute în situaţii de complementaritate (vezi
in Bucureşti, situaţia atâtor clădiri în paragină, care ba sunt, ba nu sunt «monumentale», dar a căror prăbuşire este aşteptată -
şi de proprietar şi de către administraţie).

38
aici o trimitere la situaţia de la Sibiu, unde nimic din ceea ce relevă acea splendoare
de alcătuire spaţială nu a fost preluată şi reconsiderată in noul centru al oraşului care
practic nu are în momentul de faţă nici o calitate).

Pentru o înţelegere complexă, ştiinţifică

a restructurării urbane
Încadrarea în structura urbană existentă a noilor ansambluri, rezultate ca
necesitate în dezvoltarea continuă a oraşului, constituie astăzi una dintre problemele
cele mai dezbătute în construcţia urbană contemporană; aceasta datorită faptului că
asemenea rezolvări implică stabilirea unor relaţii corecte de funcţionalitate şi
înfăţişare între nou şi vechi, impunându-se tot mai mult coroborarea cantităţii cu
calitatea; şi în aceste condiţii sunt tot mai mulţi cei care militează pentru o înţelegere
ştiinţifică, dialectică a procesului de modernizare urbană. Ceea ce urmează este o
încercare în acest sens.

Definire şi concretizare

Dacă analiza structurii urbane se referă la analiza unor relaţii care există la un
moment dat între elementele oraşului, oraşul constituit ca sistem, restructurarea
urbană se ocupă de modalitatea în care aceste relaţii pot să evolueze în timp şi în
mod deosebit de felul în care aceste relaţii şi necesitaţi pot fi puse de acord pe
parcursul dezvoltării oraşului. Deci, de fapt, procesul de restructurare urbană este un
proces de adaptare a unor relaţii existente la necesităţi noi sau de introducere şi
dezvoltare a unor relaţii noi într-un context urban existent. De aceea, oraşul, în
totalitatea lui, apare ca un fel de depunere, de decantare a rezultatelor materiale şi
spirituale ale existenţei, înţelegând prin aceasta viaţa oamenilor în întreaga ei
complexitate, în succesiunea generaţiilor. în felul acesta, înnoirea rezultă ca un
proces necesar şi continuu. Pot să existe pentru un oraş perioade de stagnare în
acest proces de înnoire, dar în ansamblul său trebuie considerat fiecare început
drept un alt moment într-o succesiune.
Înţelegând astfel acest proces de modernizare urbană, trebuie arătat faptul că
modalităţile de concretizare a acestui proces sunt foarte diferite. în primul rând,
trebuie sesizat faptul că acest proces de modernizare urbană analizat în cursul
dezvoltării istoriei societăţii poate avea aspecte de proces inconştient, întâmplător
sau, dimpotrivă, aspecte de proces conştient, organizat. Este, de asemenea, de
observat că, pe măsură ce oraşul a crescut şi problemele lui au devenit mai
complexe, caracterul voluntar al acestui proces de modernizare s-a accentuat, în
acest context crescând, totodată, şi rolul specialiştilor, al profesioniştilor care se
ocupă de această problemă, precum şi rolul organelor de decizie, deci al celor care
hotărăsc şi care angajează o serie de acţiuni şi operaţii în cadrul acestui proces de
modernizare.
Procesul de modernizare se poate concretiza în acţiuni şi operaţii de
reconstrucţie, de renovare, de amenajare şi, în fine, de restructurare. Există în
momentul de faţă o oarecare confuzie privind modalitatea de înţelegere a acestor
termeni. Este necesar să clarificăm însemnătatea fiecăruia dintre ei, deoarece,
aprofundat, fiecare din aceşti termeni conţine, de fapt, un element specific referitor la

39
operaţia sau acţiunea de modernizare respectivă (dicţionarul ne dă în acest sens
lămuriri utile)9.
Privind termenul de reconstrucţie, dicţionarele ne furnizează o înţelegere a
acestui termen în sensul de «a construi din nou, pe baze noi» sau a «reclădi» ceva
după distrugerea acelui ceva. Mi se pare că definirea termenului este destul de clară.
Ca atare, nu ar trebui s-o folosim decât în cazurile care se definesc în acest fel.
Astfel, reconstrucţia ca fenomen în decursul dezvoltării oraşelor este recunoscută din
cele mai vechi timpuri. Putem însă să punem întrebarea: asigură reconstrucţia
totdeauna modernizarea oraşului? în general, istoria demonstrează faptul că
reconstrucţia nu a fost folosită totdeauna de oameni în sensul modernizării urbane,
că, în general, după o distrugere, oamenii au reprodus existenţa urbană anterioară
fără să profite de această ocazie pentru a moderniza organismul urban respectiv.
Care sunt motivele pentru care constatăm astăzi o asemenea situaţie? în primul
rând, este vorba de sentimentul proprietăţii private, nu în sensul de a pierde o
proprietate, ci de proprietatea asupra terenului respectiv. Un al doilea motiv care a
dus la o asemenea situaţie constă în reutilizarea, în foarte multe cazuri, a
infrastructurii oraşului, în sensul că oraşul distrus la suprafaţă îşi păstrează de foarte
multe ori această infrastructură, care, în general, costă destul de mult. Al treilea
motiv se referă la probleme de ordin sentimental, în sensul că oamenii, fiind ataşaţi
locurilor, ţinând în mare parte la tradiţie, văd în ceea ce este vechi în oraş un
monument al existenţei lor comune; o anumita capacitate de siguranţă; iubesc, de
fapt, acest existent al oraşului. Ca atare, în urma unei distrugeri, ei ţin foarte mult la
refacerea acestui existent.
Reconstrucţia Varşoviei, distrusă atât de crunt în urma celui de-al Doilea
Război Mondial, a fost foarte amplu discutată atât în favoarea, cât şi împotriva ei. S-
au găsit foarte mulţi care să acuze risipa extraordinară de fonduri pentru a realiza
porţiuni ale oraşului vechi, în forma în care au existat înainte de război. Aceştia au
neglijat însă faptul că la Varşovia nu era vorba de distrugerea unei părţi a oraşului, ci
a oraşului în întregime, că nu mai rămăsese nimic după război pentru a aminti
locuitorilor de existenţa lor anterioară, astfel încât această acţiune în Varşovia a fost
perfect justificată (cu toate sacrificiile pe care un asemenea amplu efort le-a necesitat
şi cu toate repercusiunile care s-au simţit după aceea în viaţa locuitorilor), în acest
context, nu înseamnă însă că, urmând unor distrugeri, într-o serie de oraşe, largi
acţiuni de reconstrucţie urbană nu au dus, de fapt, la modernizarea oraşului. Oraşul
Hanovra, foarte mult distrus în urma celui de-al Doilea Război Mondial, astăzi poate
unul din cele mai frumoase oraşe din lume (această frumuseţe rezultând tocmai din
modalitatea în care a fost reconstruit), constituie un exemplu interesant. Alte exemple
sunt oraşele Taşkent şi Skopje, distruse de cutremure. Este vorba, deci, de distrugeri
imens de mari care, în condiţiile epocii contemporane, în care procesul de
modernizare a căpătat acest aspect ştiinţific, conştient, sunt urmate de procese
efective de modernizare a oraşului.
Termenul de renovare urbană, spre deosebire de reconstrucţia urbană, se
referă la acţiuni şi operaţii destinate precis întreţinerii spaţiului, dar şi modernizării.
Renovarea urbană exprimă efectiv continuitatea procesului de modernizare, proces

9
Filosofia modernizării urbane, ca acţiune asupra unei structuri urbane existente, a evoluat intens după stabilizarea unei
abordări de factură structuralistă, odată cu implicarea fenomenologiei care a extins, îndeosebi în timp, obiectivizarea
operaţiilor de modernizare; au apărut astfel concepte noi legate nu numai de scopul operaţiei, ci şi de tehnologia acesteia.
Astăzi, în mod deosebit, trebuie să ne obişnuim a lucra corect, in sensul mentalităţii europene, cu abordări, soluţionări şi
gestionări de probleme, de felul proiectului urban, fără a înlătura conceptele mai vechi la care se face referire în acest text, ci
dimpotrivă implicându-le, se caracterizează prin complexitatea integrativă a scopurilor intervenţiei şi prin complexitatea, de
asemenea, integrativă a mijloacelor. Fără a înţelege acest lucru, ca idee şi metodă, nu putem spune că avem a face cu astfel de
operaţii; şi, cum existenţa lor condiţionează accesul la fondurile europene, este de înţeles ritmul lent de absorbţie a acestor
fonduri în direcţia dezvoltării spaţiale în teritoriu.

40
la care este supusă marea majoritate a aşezărilor omeneşti. Dicţionarul ne oferă
pentru această noţiune înţelesul de a reînnoi, de a da o nouă formă, o nouă
existenţă, de a restabili un lucru la starea în care se afla mai înainte, în general, şi
această noţiune este destul de clară, în sensul că porneşte de la un existent care se
păstrează, urmărind adaptarea acelui existent la cerinţe noi.
Sigur că, iniţial, în desfăşurarea sa naturală, renovarea urbană nu a pornit de
la considerente estetice. A pornit, în primul rând, din considerente de ordin
economic. în momentul în care un spaţiu urban nu mai corespundea unei anumite
funcţiuni economice s-a produs, implicit, o acţiune de renovare naturală; renovare
naturală pentru că această acţiune nu a fost concepută pe baza unui studiu de largă
anvergură, nu a fost concepută pe baza unei planificări, nu a fost concepută ca o
realizare unitară a spaţiului respectiv sau a grupării de spaţii respective. Această
renovare naturală exprimă, de fapt, viaţa firească a aglomeraţiei urbane, ea
concretizând întâmplător, pe de o parte, mutaţia populaţiei, iar pe de altă parte,
schimbarea funcţiunilor în spaţiul urban. Ca o consecinţă directă a preocupării omului
pentru îmbunătăţirea continuă a condiţiilor sale de viaţă, deci şi a cadrului construit,
fie la nivelul locuinţei, fie la nivelul oraşului în care trăieşte, nu era însă posibil ca
această acţiune de renovare urbană să rămână la voia întâmplării, deci spontană,
empirică. Ca atare, la un moment dat, în dezvoltarea societăţii au apărut preocupări
pentru coordonarea acţiunii de renovare. Nu putem vorbi de la începutul acestora de
manifestarea acţiunii de renovare urbană, aşa cum o înţelegem astăzi. în primul
rând, nu putem vorbi de acţiuni de renovare urbană, ci numai de eventuale intervenţii
de renovare, înţelegând că o acţiune este de mai mare anvergură, că o acţiune este
coordonată global, cuprinzând o serie de operaţii şi intervenţii prin care ea se
concretizezâ. În Bucureşti, o activitate intensă în sensul unor asemenea operaţii de
intervenţie urbană s-au realizat între cele două războaie mondiale, perioadă în care
oraşul a cunoscut o serie de îmbunătăţiri ale structurii lui.
Astăzi concepem renovarea urbană ca o preocupare voluntară, ca pe o
acţiune care se subordonează necesităţilor colectivităţii urbane şi deci, pe de o parte,
aspiraţiilor sale, iar pe de altă parte, puterii sale de realizare.
Sunt trei importante caracteristici care conferă renovării urbane, aşa cum o
înţelegem noi astăzi, sensul de acţiune conştientă. în primul rând este vorba de
faptul că este o acţiune deliberată de colectivitatea respectivă; din punctul de vedere
al metodei este o acţiune planificată; din punctul de vedere al desfăşurării este o
operaţie complexă fizico-socială privind ansamblul spaţiului şi populaţiei. Este, de
fapt, o formă de urbanism care tinde spre o mai bună utilizare a unei porţiuni a
oraşului, evitând însă să înţelegem prin această mai bună utilizare doar o simplă
recuperare a terenului. De aceea, considerăm că renovarea urbană nu are drept
obiect numai strămutarea în clădiri noi, corespunzătoare, a unei populaţii care
trăieşte în condiţii insalubre. Renovarea îşi propune restituirea unei structuri, pentru
zona respectivă luată în studiu, a unui cadru de viaţă care, fiind corespunzător
necesităţilor actuale, nu-şi neagă originea. înţelegerea acestui aspect are o
deosebită importanţă pentru înţelegerea, pe de o parte, în continuare a mijloacelor
care stau la îndemâna procesului de modernizare, iar pe de altă parte, a modalităţii
de abordare a procesului de modernizare urbană.
De multe ori, în discuţiile de specialitate se vorbeşte şi despre amenajarea
urbană. Dicţionarul ne oferă pentru aceasta o explicaţie, în sensul de a face ca ceva
să corespundă unui anumit scop sau a transforma ceva pentru a fi mai confortabil.
Putem să avem de-a face cu un spaţiu pe care sâ-l amenajăm pentru a corespunde
unui alt scop, actual, atunci când este posibil, sau pentru a-l face să corespundă
aceluiaşi scop iniţial, dar de data aceasta având alte cerinţe impuse.

41
 Mijloace de realizare

Modernizarea urbană ca proces continuu (de data aceasta referindu-ne la un

proces conştient) se realizează prin mai multe mijloace. Acestea pot fi cuprinse în trei
mari categorii: mijloace juridico-administrative, mijloace economico-financiare şi
mijloace arhitectural-urbanistice. Chiar dacă cineva ar putea spune că arhitectul este
implicat numai în cea de-a treia categorie a acestor mijloace de realizare a
procesului de modernizare, ar trebui să i se atragă atenţia că, într-adevăr, această a
treia categorie corespunde activităţii sale profesionale, dar nu numai activităţii sale
profesionale. Ar trebui să i se spună, de asemenea, că arhitectul, ca profesionist,
poate să activeze, poate fi întâlnit şi în celelalte două categorii, pentru că mijloacele
juridico-administrative se referă de fapt la crearea unui cadru instituţional pentru
desfăşurarea celorlalte două categorii, iar mijloacele economico-financiare creează
cadrul material pentru desfăşurarea celei de-a treia categorii. Astăzi nu mai putem
concepe posibilitatea de realizare a unui proces de modernizare urbană în afara
integrării acestui proces în cadrul unei anumite politici urbane sau, mai complet, a
unei anumite politici de sistematizare urbană. Seminarul Organizaţiei Naţiunilor Unite
pentru sistematizare, desfăşurat la Bucureşti, a cuprins în documentele lui
considerentul că, indiferent de sistemul politic în care se încadrează o ţară,
problemele sistematizării în general şi problemele modernizării urbane în special nu
se pot rezolva în afara conturării, definirii unei politici urbane. Sigur că o asemenea
politică urbana păstrează implicit amprenta sistemului economico-social în care ea
se manifestă. Nu putem însă concepe o politică urbană decât ca o sinteză de
priorităţi, în sensul de a preciza, de a stabili acele măsuri necesare desfăşurării
activităţii concrete, practice, de modernizare urbană, iar aceste măsuri se stabilesc
într-o ordine prioritară. în aceasta constă însuşi specificul politicii urbane de la o ţară
la alta, poate chiar de la un oraş la altul, în sensul că această ordine prioritară se
stabileşte în funcţie de condiţiile concrete existente în oraşul, în ţara respectivă.
Politica urbană este, în felul acesta, un mod de manifestare a suprastructurii
societăţii, în sensul că ea aparţine acestei suprastructuri, rezultând dintr-un anumit
mod de existenţă, dar, în acelaşi timp, având caracterul activ de a influenţa mersul
acestei existenţe. Care sunt aspectele pe care le urmăreşte o politică urbană, să-i
spunem coerentă, aşa cum o putem concepe în condiţiile unui sistem economic-
social socialist? Urmăreşte realizarea unui proces organizat de planificare operativă
în modernizarea urbană, controlul disponibilităţilor funciare (un mod clar de
supraveghere a utilizării terenului), precizarea, controlarea şi îndrumarea resurselor
financiare, dezvoltarea potenţialului tehnologic, dezvoltarea colaborării factorilor
interesaţi, pregătirea cadrelor de specialitate, atragerea opiniei publice în aprecierea
şi rezolvarea problemelor de modernizare urbană. Dar, înainte de toate, aşa cum se
arăta în cadrul recomandărilor seminarului amintit, procesul cuprinzător şi sistematic
de planificare trebuie să fie iniţiat şi întărit, pentru a călăuzi creşterea şi reconstrucţia
urbană într-un mod compatibil cu nevoile majorităţii populaţiei.

Motivare

Determinarea unei operaţii de modernizare urbană reflectă o anumită motivare

a intereselor respective. Avem de-a face astfel cu trei mari categorii de motivare în
procesul de modernizare urbană.
În primul rând, este vorba de o motivare a renovării urbane rezultată din
necesitatea de reevaluare istorică, artistică, arhitecturală, arheologică a unei anumite

42
zone urbane sau, în alte cazuri, a unor anumite oraşe luate în întregul lor. Este
vorba, mai întâi, de o necesitate care rezultă din conştiinţa apartenenţei, a
apartenenţei la un anumit cadru urban, conştiinţă care este proprie oricărui organism
viu în general, dar care este deosebit de dezvoltată la specia umană. Serruys,
cunoscută personalitate care s-a ocupat foarte mult de problemele dezvoltării
urbane, spune următoarele: «Personalitatea unui oraş nu se afirmă decât în măsura
în care el oferă plimbări în trecut». Le Corbusier spune şi el; «Trecutul poate fi cea
mai convingătoare lecţie de mişcare.». Rezultă de aici nu numai înţelegerea oraşului
ca stare de evoluţie, dar şi faptul că oraşul posedă totdeauna o anumită valoare cu
caracter istoric, posedă totdeauna un patrimoniu al trecutului pe care Charta Atenei îl
considera constituit din «opere materiale», deci din valori, astfel încât conştiinţa
aceasta a apartenenţei la un anumit cadru de viaţă este strâns legată de existenţa
acestor valori (la a căror realizare au participat multe generaţii şi care în mod normal
se consideră astăzi de cea mai mare parte a specialiştilor că trebuie păstrate,
prezervate pentru următoarele generaţii). Situaţiile sunt diferite. Există situaţia în care
cadrul, considerat în general, constituie o valoare chiar fără a cuprinde în interiorul lui
opere deosebite: prin unitatea lui, prin relaţiile volumetrice, prin modul în care este
luminat, prin modul în care se îmbină construitul cu naturalul. Există o altă situaţie, în
care cadrul, fără o valoare artistică deosebită, constituie totuşi o modalitate, o
posibilitate de cunoaştere a unui trecut istoric. Şi, în fine, există o a treia situaţie,
când cadrul respectiv este specific pentru că în el sunt cuprinse importante opere
artistice, fie acestea în întregime spaţii urbane, fie clădiri separate. Problema care se
pune este aceea a modalităţii în care asemenea valori pot fi păstrate, şi aici se
înfruntă, de fapt, două concepţii: concepţia izolării acestor valori, urmând ca ele să
constituie un cadru propriu, de sine stătător, şi cealaltă concepţie, cea a încorporării
acestor valori în cadrul organismului urban în plină funcţiune. Cred că prima ipoteză
de rezolvare nu poate să corespundă decât anumitor cazuri cu totul şi cu totul
speciale. Cred că ipoteza a doua, aşa după cum susţin foarte mulţi specialişti, este
cea valabilă, cea care se impune cu necesitate în rezolvarea unor asemenea
probleme. Este adevărat, aceste valori pot fi constituite într-un muzeu, nu însă într-un
muzeu imaginar aşa cum îl susţin unii, muzeu imaginar rezultat dintr-un
conservatorism istoric, plastic, un conservatorism care îşi motivează această
susţinere prin simpla acceptare şi promovare a pitorescului.
Dar, aşa cum demonstrează evoluţia oraşelor, pitorescul firesc nu se poate
crea deodată. Ricardo Porro acuza la un moment dat pe Gropius, atunci când a
proiectat şi construit Universitatea din Bagdad, de folclorism; îl acuza atunci de
căutarea cu orice preţ a pitorescului. Deşi din partea lui pare curioasă această
acuzaţie, având în vedere că Ricardo Porro este cel care a construit atât de folclorica
Universitate a artelor din Havana, totuşi sesizarea lui nu este lipsită de interes într-un
moment în care, urmând unei perioade de neglijare şi distrugere a valorilor reale,
efective, ale trecutului, a început să apară o tendinţă de folclorism în realizarea
mediului construit. Este în discuţie şi relaţia dintre valoarea zonei care intră în
restructurare şi necesitatea nouă care trebuie să fie satisfăcută de această zonă,
relaţie care poate fi uneori o relaţie de compatibilitate, dar alteori, dimpotrivă, poate
să fie o relaţie de contrast. Aici intervine măiestria (măiestria, atât ca simţ tehnic, cât
şi ca simţ artistic) arhitectului, deci modalitatea în care acele mijloace arhitectural-
urbanistice pot interveni în rezolvarea problemei.
Esplanada centrală din Târgu Mureş demonstrează că, fără a se impune cu
pretenţii, construcţia contemporană poate întregi favorabil un existent de valoare.
Faţă de problemele arătate anterior referitor la motivarea cu caracter istoric şi
artistic a renovării urbane, trebuie să facem următoarea observaţie: aprecierea
valorilor care sunt luate în consideraţie nu este o apreciere în sine, deci o apreciere

43
absolută. Este necesară o apreciere relativă, în sensul că, înţelegând importanţa lor
în determinarea apartenenţei pentru fiecare cetăţean al oraşului, valoarea respectivă
poate să fie mai mult sau mai puţin recunoscută ca valoare în sine. Spre exemplu,
există cazul unor oraşe care posedă o mare cantitate de asemenea valori în sine,
oraşe care in mare parte, constituie o valoare globală istorică sau artistică.
Aceste oraşe cuprind în interiorul lor valori individuale de mare însemnătate,
construcţii unicate, care, prin obiectul lor funcţional, prin rezolvarea lor, prin forma lor,
constituie elemente de patrimoniu ale culturii naţionale respective. în aceste condiţii,
problema preluării acestor valori capătă o importanţă care depăşeşte contextul
oraşului respectiv, capătă o importanţă şi o semnificaţie naţională şi, ca atare, scara
la care se pun problemele este cu totul alta decât în cazurile în care avem de-a face
cu nişte oraşe dezvoltate in timp, dar care nu posedă asemenea construcţii de mare
valoare. O deosebită atenţie este însă necesară şi în cazul unor oraşe mai sărace,
pentru că, totuşi, trebuie ca ele să-şi păstreze anumite construcţii, anumite grupări de
construcţii care, la nivelul oraşului, capătă importanţă de semnificaţie. Poate că, spre
exemplu, la Botoşani nu avem de-a face cu nişte monumente deosebit de importante
de arhitectură, care vor trebui să fie preluate de restructurarea urbană. Totuşi, nu
putem distruge oraşul şi să construim apoi pe un teren complet eliberat. Este
necesar pentru permanenţa oraşului (permanenţa lui funcţionala şi permanenţa lui
etică, morală, culturală) ca o serie de construcţii, o serie de elemente existente în
cadrul oraşului să fie păstrate, chiar dacă ele, luate fiecare în parte, nu au o valoare
istorică, artistică deosebită.
Deci, în concluzie, trebuie luat în consideraţie faptul că, în cadrul procesului de
modernizare, în cadrul unei operaţii concrete de renovare urbană, valoarea
existentului se defineşte, în primul rând, în raport cu oraşul respectiv luat ca
organism într-o formă globală a sa.
La Iaşi, condiţiile naturale de relief, de climă, caracterul peisajului, influenţând
poziţia oraşului, condiţionând traseul străzilor, poziţia clădirilor importante şi a
spaţiilor plantate au determinat o anumită specificitate a structurii urbane.
Restructurarea zonei centrale a laşului este o acţiune de foarte mare
complexitate, întrucât, aşa după cum ni se pare, rezolvarea nu poate porni decât de
la gândirea unei anumite structuri urbane, care, specifică fiind, să permită păstrarea
scării şi a imaginii compoziţionale. în noile condiţii de confort urban privind
construcţia de locuinţe, închegarea unor grupări restrânse, determinate de circulaţii
carosabile perimetrale, însă legate între ele prin accesuri pietonale, îmi pare a
constitui o încercare nu lipsită de interes. Cred că, la aceste condiţii, aspectul
varietăţii noului cadru urban ar trebui discutat mai mult de la un ansamblu la altul şi
mai puţin în interiorul ansamblului, care, corespunzător situaţiei, va fi în mare parte
determinat de unul sau mai multe monumente, alcătuind acestora un cadru potrivit,
în diferite puncte ale oraşului se observă că succesiunea în adâncime a elementelor
compoziţionale ale imaginii urbane este deosebit de caracteristică oraşului Iaşi, fapt
rezultat din răspândirea volumelor în teritoriu, din aşezarea lor pe relief. Şi acest
lucru mi se pare deosebit de important, personalitatea unul ansamblu putând rezulta
atât din imaginea pe care el o constitui în faţa privitorului - din exterior sau în interior
-, cât şi prin imaginile pe care privitorul le sesizează din interiorul ansamblului înspre
exterior. Şi dacă Piaţa Unirii din Iaşi constituie o încercare, pentru alte asemenea
spaţii este de aşteptat în acest sens o rezolvare mai categorica.
Cele două concursuri mai recente - pentru ansamblul teatrului şi pentru
ansamblul gării - demonstrează poziţii diferite în înţelegerea unei «renovări-urbane
ieşene». în timp ce primul consemnează soluţii deosebit de interesante, celălalt
evidenţiază preferinţa pentru soluţii în sine posibile, dar anoste pentru un cadru
urban de o atare valoare.

44
 Noul centru al oraşului Giurgiu constituie un exemplu privind tocmai
consecinţele subaprecierii valorilor urbane existente. Este normal ca într-un oraş mic
restructurarea urbană să atace în primul rând problema centrului, mai ales în cazul în
care este necesară dotarea oraşului cu edificii importante. Rezolvarea problemei
diferă de la un oraş la altul. Dacă la Suceava era normal ca un ansamblu central să
se realizeze pe teritoriul vechiului centru, este greşită adoptarea aceleiaşi poziţii
pentru oraşul Giurgiu. Aceasta pentru că, prin natura sa (fără a poseda construcţii de
valoare), vechiul centru corespundea unei structuri urbane caracteristice unui anumit
tip de oraşe din ţara noastră, unei anumite etape istorice, conferind oraşului un
caracter local unic.
Restructurarea (suprapusă în mod curios structurii existente a oraşului) a
păstrat aici un singur element, turnul, vestigiu al istoriei trecute, rămas acum străin şi
fără posibilităţi de a reda suflul specific unei compoziţii prea puţin diferite în raport cu
cele realizate în alte oraşe. De aceea, nu surprinde faptul că sentimentul de
mulţumire al locuitorilor oraşului de a avea o sală modernă de spectacole este
învăluit încă în nedumerire şi regret. Atmosfera de acum nu le mai dă sugestia «de a
fi acasă». O structură de viitor mai complexă, dezvoltată în lungul accesului dinspre
Bucureşti, ar fi putut să păstreze ca parte componentă vechea structură radială
(eventual cu restrângeri de perimetru). Fără a neglija renovarea vechiului centru
(păstrând însă formaţia lui), noul ansamblu s-ar fi putut realiza într-un amplasament
mai potrivit, în apropiere, pe aceeaşi axă structurala. Aşa cum a fost însă realizat,
rezultă simplu şi nesemnificativ, în evaluarea existentului, avem de-a face, pe de o
parte, cu o valoare de obiect, iar pe de altă parte, cu o valoare de ansamblu.
indiferent, însă, dacă este vorba de obiect sau de ansamblu, este necesar să se
înţeleagă faptul că renovarea urbană în aceste condiţii un este posibilă numai formal.
Revine aici cercetătorului şi arhitectului care se ocupă de această problemă o
sarcină destul de dificilă privind angrenarea acestor valori existente în cadrul oraşului
nou, pentru că, în general, trebuie să avem în vedere faptul că, totuşi, arhitectul nu
trebuie să impună păstrarea intactă a cadrului istoric respectiv, dacă acest lucru nu
este posibil pentru a asigura locuitorilor condiţii cel puţin satisfăcătoare. Este inutil să
concepem o acţiune de renovare urbană (mai ales atunci când ea se referă la
ansamblu), în condiţiile în care ştim de la început că nu vom putea realiza condiţii
optime de existenţă în zona respectivă.
Privind integrarea plastică-formală a valorilor existente, ar putea să apară
două aspecte: este vorba de a integra o clădire existentă într-un context nou al
organismului urban sau, dimpotrivă, a integra o clădire nouă într-un context existent
al organismului urban! Combătând tendinţa către pastişă, tendinţa către
reproducerea intactă din punct de vedere formal a contextului existent, Andre Guton
arată că avem nevoie, în aceste condiţii, să realizăm «nu edificii de acompaniament,
ci edificii moderne de o bună companie». Deci, el este categoric împotriva unei
reproduceri formale la o construcţie nouă care urmează a completa un fond valoric
existent. El arată că este necesar ca această construcţie nouă să corespundă
necesităţilor actuale, să fie realizată şi să reflecte posibilităţile actuale de realizare,
dar să poată să asigure o bună vecinătate clădirilor existente. De multe ori, în astfel
de situaţii chiar contrastul este binevenit. Mă gândesc la faptul că mentalitatea după
care izolarea unei construcţii valoroase neapărat într-un spaţiu plantat nu este, de
fapt, o mentalitate care să corespundă unor necesităţi fireşti ale organismului urban
de astăzi. Spaţiul plantat este, desigur, un element de acompaniament, însă nu
poate fi transformat într-o barieră care să separe (să ferească) vechiul de nou (sau
noul de vechi). Mi se pare că această poziţie de înlăturare a valorii istorice prin
intermediul spaţiului plantat este, de fapt, o renunţare profesională, este o fugă de
dificultatea rezolvării problemei îmbinării efective, strânse, între vechi şi nou. Oraşul,

45
aşa cum spuneam şi mai înainte, este o continuitate şi este normal ca această
continuitate să apară exprimată categoric (a nu se înţelege stringent) în expresia
formală pe care o contractăm.
Ansamblul Sălii Palatului din Bucureşti rămâne un bun exemplu în acest sens,
spaţiul remarcându-se aici prin acea atât de subtilă unitate de convenienţă,
convenienţă a existentelor în continuitatea lor dialectică.
Privind problemele de renovare în contextul motivării istorico-arhitecturale,
unul dintre aspectele rezolvării concrete suscită un deosebit interes astăzi: este
vorba de rezolvarea traficului care, ca element funcţional necesar al oraşului, intră
într-o contradicţie flagrantă cu contextul său format istoriceşte. Deci, apare aici o
contradicţie între structura de funcţiuni a oraşului şi structura sa formal-volumetrică,
astfel încât misiunea arhitectului urbanist în procesul de renovare urbană este, în
acest caz, tocmai punerea de acord a acestor două laturi ale structurii globale. O
structură globală urbană corespunde necesităţilor atunci când în interiorul ei se
suprapun perfect cele trei laturi ale sale (structuri parţiale): structura funcţională,
structura formal-volumetrică şi structura spirituală. Această problemă nu se poate
rezolva prin simpla repavare a străzilor sau prin simpla îmbunătăţire a traseului
acestor străzi. Este necesar ca problema să se rezolve prin gândirea unei structuri
de trafic nouă, care să elibereze zona sau cartierul luat în renovare de importantele
fluxuri de circulaţie. Există aici, pe de o parte, tendinţa de a ajunge la sacrificii
deosebit de mari pentru a realiza spaţiul necesar pentru circulaţie, iar pe de altă
parte, dimpotrivă, tendinţa de a te reţine de la orice sacrificiu, şi când spun sacrificiu
mă gândesc la demolarea unei clădiri sau a mai multor clădiri din cadrul zonei
respective10. Practica demonstrează însă faptul că o bună rezolvare a problemei de
trafic în contextul unor zone istorice existente nu se poate face decât prin
recunoaşterea necesităţii unui asemenea sacrificiu, în sensul unui echilibru de
valoare şi necesitate. Va trebui, într-adevăr, să sacrificăm mult într-o zonă pentru a
păstra intactă o altă zonă şi va trebui să stabilim corect unde se poate face totuşi
acest sacrificiu pentru a păstra cealaltă zonă, care prezintă o importanţa valorică mai
mare. în aceste condiţii, strada cu caracter pietonal devine efectiv un laitmotiv al
compoziţiei urbane în procesul de modernizare. Experienţa unor ţâri, cum sunt
Suedia, Republica Federală Germană, Republica Democrată Germană sau Anglia
demonstrează cât de eficientă este această modalitate de rezolvare a problemelor de
trafic în cadrul procesului de modernizare urbană. Eficienţa de trafic, eficienţa
economică-comercială, eficienţa ambientală sunt argumente pe care le vom înţelege
mult mai simplu realizând «experimental» o asemenea zonă. (Proiectele de concurs
pentru Botoşani, Iaşi sau Râmnicu-Vâlcea oferă soluţii interesante - regretabil că
sunt privite doar ca soluţii de concurs!)
În general, pentru toate problemele de modernizare urbană există o implicaţie
subiectivă în rezolvarea lor, dar în renovarea având ca motivare reevaluarea istorico-
artistică, implicaţia de ordin afectiv are o deosebită importanţă, ea ducând de la
10
Este o problemă care a început a se pune şi se va pune în curând foarte serios, la Bucureşti. (Şi, cu siguranţă, şi în alte
oraşe.) Aici, acum, disperarea, datorată traficului, este în creştere, opinia publică încriminând administraţia pentru această
situaţie în aceeaşi măsură in care aceeaşi opinie publică incriminează administraţia pentru dificultăţile atrase prin şantierele
stradale. Va apărea în curând necesitatea reconfigurărilor de tramă stradală, reconfigurări prevăzute într-o anumită măsură de
actualul Plan urbanistic general, câteva, deja antamate; dar tocmai acestea evidenţiază dificultatea abordării unor astfel de
operaţii într-un Bucureşti lipsit de o politică urbană definită strategic, supus unor reglementări şi proceduri juridice aberant
anticomunitare, lipsit de o înţelegere real democratică a abordării lucrărilor publice şi căzut încă în spiritul culturalismului
paseist (nefiind vorba nicicum de o înţelegere selectiv-patrimonială a fondului construit!). Să adăugăm şi oroarea plină de ură
(ceea ce este încă explicabil), dar şi plină de ignoranţă (ceea ce nu mai este justificabil) faţă de demolare; să adăugăm şi
nepriceperea administraţiei; să adăugăm şi alte interese străine de comunitate; să adăugăm... Mă întreb, în acest sens: oare
neghiobia unor instituţii de stat puse să urmărească respectarea unei prevederi legale, tocmai prin desconsiderarea lor, va
împiedica realizarea treptată a culoarului de trafic EV in lungul străzii Traian; oare orgoliul «moşieresc» al Parlamentului va
împiedica realizarea axei E-V în lungul străzii Buzeşti - ambele operaţii fiind extrem de importante pentru un sistem de trafic
bucureştean?!

46
probleme de ansamblu la probleme de detaliu, a căror rezolvare este extrem de
dificilă, necesitând multă sensibilitate. Kevin Lynch, cunoscut pentru căutările şi
cercetările sale în domeniul structurii formale a oraşului, arată următoarele: «O
problemă care se pune frecvent urbanistului este aceea a remodelării cu sensibilitate
a unui cadru existent. El trebuie, în acest caz, să descopere şi să realizeze imaginile
de valoare, să rezolve în consecinţă dificultăţile perceptive şi, înainte de toate, să
facă astfel încât să apară manifest structura şi individualitatea latentă astăzi în acel
mediu confuz». în acest sens se remarcă o serie de lucrări realizate îndeosebi în
Anglia, lucrări care, în urma rezolvării problemelor de renovare urbană, pun în
evidenţă, într-o lumină nouă, monumente existente de sute de ani. Oraşul Coventry,
distrus în urma războiului, deci realizat ulterior, parţial ca operaţie de reconstrucţie şi
parţial ca operaţie de renovare, reflectă modalitatea aceasta în care arhitectul poate
să descopere şi să dea viaţă unor asemenea valori.
Un exemplu: acţiunea de renovare în cadrul zonei centrale a oraşului Sibiu.
Un început: Piaţa Mică începe să-şi recapete treptat caracterul iniţial de piaţă
comercială, prin renovarea clădirilor care constituie frontul pieţei, prin degajarea
parterelor acestora şi revenirea lor la funcţiunea iniţială, precum şi prin restaurarea
specială a unora dintre construcţiile deosebit de valoroase din cadrul acestui
ansamblu. Acest exemplu reflectă însă şi faptul că acţiunea de renovare şi, în cadrul
ei, operaţia concretă de renovare nu reprezintă o operaţie care poate fi lăsată la voia
întâmplării; este o operaţie care trebuie coordonată de la începutul şi până la sfârşitul
ei, care cere consecvenţă din partea tuturor celor implicaţi atât în realizarea, cât şi în
utilizarea spaţiului renovat. Astfel, la piaţă, porticul degajat nu-şi găseşte o utilizare
firească, datorită nepotrivitei afectări şi amenajări a parterului clădirilor; iar spaţiul
liber al pieţei nu se bucură de prea multă atenţie. Aceasta deoarece operaţia de
renovare s-a oprit pur şi simplu la latura formală în sensul de restaurare a unor
faţade (de restaurare specială a unor clădiri), dar nu a intrat mai în adâncime în
rezolvarea completă a unei modalităţi speciale a locului respectiv, privind
funcţionalitatea spaţiului urban respectiv, privind posibilităţile de circulaţie ale
pietonilor, privind posibilităţile de aprovizionare ale magazinelor, privind chiar
posibilităţile de funcţionare a locuinţelor din acea zonă 11.
Nu trebuie înţeles din ceea ce am arătat până acum că operaţiile de
modernizare urbană sunt cerute totdeauna de necesitatea reevaluării istorico-
artistice a unor clădiri sau a unor ansambluri în cadrul oraşelor. De foarte multe ori,
acţiunea de renovare urbană în cadrul procesului de modernizare urbană este legată
de necesitatea îmbunătăţirii condiţiilor de viaţă într-o anumită zonă, adică ea se
realizează în scop de salubrizare. Este adevărat că, de cele mai multe ori, acest
scop de salubrizare se integrează celuilalt scop, acela de reevaluare istorico-
arhitecturală. înţelegem prin necesitate de salubrizare cerinţa de a aduce fondul
construit existent la condiţii de confort normale momentului respectiv, privind atât
existenţa cetăţenilor în interiorul clădirilor respective, cât şi existenţa lor în spaţiul
urban exterior acestora. Operaţia constă în înlăturarea tuturor construcţiilor şi
amenajărilor insalubre care nu mai pot fi refăcute, tuturor acelor amenajări care
constituie surse de nocivitate în cadrul zonei, precum şi în reamenajarea interioară şi
exterioară a celorlalte clădiri, astfel încât ele să poată prelua o alta sau aceeaşi
funcţiune ca mai înainte. O asemenea operaţie de renovare urbană nu se rezumă
numai la salubrizarea spaţiilor, a clădirilor, a teritoriului imediat înconjurător, fiind

11
Reînscrisă în planurile de renovare urbană ale centrului vechi din Sibiu, realizarea din 2006-2007 reprezintă o demonstraţie
de succes care, din punctul de vedere al imaginii obţinute, este mai reuşită decât cea realizată în Piaţa Mare; este însă
regretabilă transformarea ei în parcare! Toată intervenţia de la Sibiu este însă doar un inceput de renovare, dintr-o operaţie
serioasă de substanţă - a centrului vechi. Va continua oare, după trecerea în istorie a ipostazei de Capitală Culturală
Europeană?

47
necesară integrarea operaţiei respective de salubrizare în contextul unei acţiuni
generale de renovare urbană, pentru că, în general, în zonele considerate insalubre
se observă în acelaşi timp şi un deficit de servicii pentru populaţie, astfel încât, deşi
scopul fundamental este acela de salubrizare, totdeauna o asemenea operaţie se
extinde şi asupra dotării suplimentare a zonei respective cu o serie de servicii.
Acesta este şi motivul pentru care, în cadrul operaţiei de salubrizare, este necesar
uneori a se renunţa total sau parţial pentru unele clădiri la funcţiunea iniţială.
Renovarea în scop de salubrizare se leagă în multe cazuri de renovarea în scop de
reevaluare istorico-arhitecturală.
Cea de-a treia categorie a acţiunilor de modernizare urbană în raport cu
scopul lor este aceea care priveşte modernizarea în scop de utilizare mai eficienta a
terenului. în general, aceasta se referă la teritoriul periferic al oraşului, înglobat în
perimetrul lui construibil şi care este ocupat de locuinţe sau alte amenajări făcute cu
posibilităţi modeste, întâmplător, neasigurând ocuparea şi calitatea corespunzătoare
de utilizare. Aprecierea gradului de eficienţa în utilizarea teritoriului unei zone este în
directa relaţie cu caracterul oraşului şi cu problemele oraşului respectiv. Utilizarea
mai eficientă a unui teritoriu orăşenesc se poate referi, pe de o parte, la modalitatea
în care el rezolvă sau în care participă la rezolvarea problemelor importante de
circulaţie ale oraşului respectiv (constituind în acest caz o subcategorie aparte de
renovare urbană), la modul de ocupare a teritoriului, în raport cu destinaţia
construcţiilor respective. De aceea este necesar să se analizeze mobilurile care pot
duce la o asemenea renovare.
Luând în discuţie, spre exemplu, zona Şoselei Pantelimon, se poate pune
întrebarea: în ce scop este necesară aici o renovare? în scopul utilizării mai eficiente
a teritoriului, desigur, dar în ce sens? Este necesară această renovare urbană pentru
a ridica nivelul de trai al celor care locuiesc în momentul de faţă în zona respectivă,
deci pentru locuitorii acestei zone? Este necesară aceasta renovare pentru că în
oraşul Bucureşti trebuie să se realizeze un număr de apartamente şi atunci această
zonă constituie unul din locurile posibile pentru a realiza aceste apartamente? Sau
este necesară această renovare urbană pentru rezolvarea problemelor de circulaţie
legate de un important acces în oraş? Sigur că, în funcţie de modul în care se
răspunde la aceste întrebări, apare şi modul de înţelegere a problemei renovării
acestui teritoriu, pentru că, la un moment dat, faţă de cele trei întrebări poate să mai
apară una: este necesară renovarea urbană în aceasta zonă pentru că arată urât şi
nu ne place şi am vrea să fie mai bine clădită? Cred că ar fi o foarte mare greşeală
dacă una din aceste întrebări ar fi absolutizată în defavoarea celorlalte, pentru că,
mai mult decât modernizarea în scop, de reevaluare istorico-arhitecturalâ şi chiar
decât modernizarea în scop de salubrizare, modernizarea în scop de utilizare mai
eficientă a teritoriului reflectă caracterul general de integrare economică, socială,
psihologică şi estetica a procesului de modernizare urbană. Ce se întâmplă dacă am
răspunde la ultima întrebare - şi numai la ea - da? Ar însemna că, în fond, putem
realiza din clădiri (de locuit) un «gard» în lungul Şoselei Pantelimon, un gard care în
orice caz să arate mai bine decât arată Şoseaua Pantelimon în momentul de faţă
(deşi şi un asemenea frumos poate fi pus sub semnul întrebării). De fapt, prima
întrebare este întrebarea fundamentală, aceea dacă renovarea o facem pentru
locuitorii teritoriului respectiv şi, în aceste condiţii, această rezolvare implică şi pe
celelalte trei.
Realizând acel gard de clădiri înalte în lungul unei artere ample de circulaţie,
satisfăcând în felul acesta şi un necesar de apartamente, ce s-ar întâmpla cu modul
de viaţă în acel cartier? Care va fi relaţia între locuitorii care vor sta la etajul VII în
condiţii de confort contemporan şi locuitorii care vor sta alături de aceste blocuri, în
casele existente astăzi? în condiţiile în care punem ca primă problemă a

48
sistematizării noastre necesitatea realizării unui anumit mod de vecinătate, a unui
anumit mod de convieţuire, deci de existenţă socială a oamenilor, este categoric că o
interpretare a problemei renovării urbane în scop de utilizare mai eficienta a
teritoriului este corectă numai atunci când ea se sprijină pe o înţelegere corectă a
eficienţei urbane concomitent în cele patru direcţii ale ei: economic, funcţional, estetic
şi social. Eficienţa economică este parte a eficienţei urbane, dar ea nu asigură nivelul
de viaţă urbana pe care îl pretindem. însăşi eficienţa economică trebuie înţeleasă, pe
de o parte, privind costul, iar pe de altă parte, privind densitatea de ocupare a
teritoriului. Or, atunci când ne referim la o renovare urbană în scopul utilizării mai
eficiente a teritoriului, în primul rând ne gândim la densitatea pe care urmează s-o
realizăm în acel teritoriu, aceasta fiind deci o determinantă cantitativă a soluţiilor
respective. Sigur că această densitate nu este o rezultantă întâmplătoare: ea este
dedusă dintr-un sistem mai amplu, adică din schiţa de sistematizare a oraşului.
Privind din punct de vedere general însă, trebuie arătat faptul că, în cadrul
acţiunii, şi deci al operaţiei concrete de renovare urbană, pot exista două ipostaze
diferite privind densitatea. Sunt unele cazuri în care o utilizare mai eficientă a
terenului se referă la o creştere a densităţii în teritoriul respectiv şi, în general,
aceasta este situaţia din toate oraşele noastre, însă există şi o altă ipostază, şi
anume aceea că, pentru utilizarea mai eficientă şi mai confortabilă a teritoriului, este
necesar să se reducă densitatea în zona respectivă, cazuri care au apărut frecvent în
zonele centrale dintr-o serie de oraşe extrem de aglomerate, cum ar fi unele oraşe
americane, japoneze sau belgiene (trebuie notat faptul că această situaţie nu
priveşte oraşul respectiv luat în general, pentru că de multe ori oraşele care pun
asemenea probleme sunt oraşe cu densitate brută redusă: Philadelphia, pe o
suprafaţă de 400.000 de hectare, cazează 2,3 milioane de indivizi, în timp ce Parisul,
pe o suprafaţa de numai 11000 de hectare, cazează 3 milioane de indivizi).
În principiu, acţiunea complexă de renovare urbană - şi în cadrul ei operaţia de
renovare urbană - urmăreşte stabilirea unei utilizări optime pentru teritoriul respectiv,
în concordanţă cu dotarea acelui teritoriu, în concordanţă cu poziţia teritoriului în
cadrul oraşului, în concordanţă cu valorile existente pe acel teritoriu. Experienţa
mondială în acest sens relevă necesitatea reaşezării densităţii de ocupare a
teritoriului în favoarea creşterii acelor spaţii închise sau deschise necesare
destinderii, recreaţiei, cultivării şi învăţământului. Sigur că acest lucru în contextul în
care traficul îşi cere drepturile lui.
O serie de studii făcute în Anglia, privind această problemă, recomandă
următoarea situaţie de urmărit în cadrul procesului de modernizare urbană:
rezidenţial 27,4% (47%), industrie 21,2% (21,8%), spaţii publice plantate 15,6%
(0,5%), educaţie şi învăţământ 8,6% (1,7%), circulaţii principale 6,7% (1,3%),
folosinţe diverse 20,5% (27,7%). Cifrele din această paranteză sunt cifrele de
comparaţie pe care le dă acest studiu ca fiind cifre medii existente în momentul de
faţă. Totodată, un raport - tot englezesc - rezultând în urma unui studiu privind
procesul de modernizare relevă în cadrul recomandărilor (recomandări însuşite de
guvernul englez), necesitatea de a se evita ocuparea prin construcţii a oricărui teren
virgin, arătându-se că pentru dezvoltarea oraşului este necesar să se ajungă la o
utilizare intensivă a teritoriului, astfel încât să se utilizeze numai acele rezerve
provenite din restrângerea zonelor de parcare la nivelul terenului, restrângerea
complexelor feroviare. Această recomandare se face, de asemenea, în favoarea
păstrării teritoriului pentru destindere, recreaţie şi cultură.
Ca o concluzie generală a acestei probleme largi a motivării acţiunilor şi, deci,
şi a operaţiilor de modernizare urbană, trebuie arătat faptul că este necesar să se
înţeleagă renovarea urbană intr-un mod nou. Renovarea urbană nu trebuie să
rămână la nivelul unor simple operaţii de desprăfuire a cadrului urban, nu trebuie să

49
se rezume numai la înlocuirea unor clădiri, la schimbarea funcţiei unor edificii, la
ocuparea unui teren liber. într-o nouă accepţie, renovarea urbană trebuie să se
înscrie în cadrul unei acţiuni largi de restructurare urbană, ca o operaţie concretă,
integrală, spaţială şi socială. Nu se poate ataca o asemenea problemă fără a
cunoaşte relaţiile necesare, în contextul întregului organism urban, între zona
respectivă şi restul oraşului. Deosebit de grea este însăşi problema limitării operaţiei
de renovare urbană, limitarea ei, atât din punctul de vedere al obiectivului şi al
etapelor de realizare, cât şi din punctul de vedere al teritoriului, pentru că totdeauna
atacarea unei anumite zone implică modificări esenţiale în zonele înconjurătoare.
Nu este nouă ideea unităţii de vecinătate ca element în cadrul ierarhizării
structurii funcţionale a oraşului. în cadrul procesului de modernizare urbană, în
special după cel de-al Doilea Război Mondial, s-a urmărit, în cadrul acţiunilor mai
ample de renovări şi reconstrucţie urbană, constituirea în cadrul zonelor respective a
unor unităţi de vecinătate. S-a constatat în acest fel că modalitatea în care s-au
conceput aceste unităţi de vecinătate nu corespunde necesităţilor viitoare, nu
corespunde valorilor umane pe care în mod normal colectivitatea trebuie să le
dezvolte12. Starea de vecinătate este o stare care se remarcă printr-un anumit
caracter centripet al intereselor şi manifestărilor. Informaţia parcurge interiorul
acestei stări de vecinătate sprijinindu-se pe eşafodajul relaţiilor sociale care se
stabilesc între indivizii care există într-o asemenea stare. Dar s-a demonstrat că
realizarea unei mari unităţi de locuit cum este aceea a lui Le Corbusier de la Marsilia
sau realizarea unei unităţi de vecinătate în cadrul unui mare ansamblu de locuit îşi
pierde de multe ori această valoare socială; oamenii, în general, se situează între ei
astfel încât relaţiile lor sociale sunt încă raportate la statutul familiei. Este de
remarcat în mod deosebit un aspect categoric al societăţii actuale capitaliste, în
sensul că ponderea în cadrul relaţiilor sociale este deţinută de situarea în raport cu
venitul anual, astfel încât este imposibil de a realiza o grupare de interese sociale în
afara nivelului material respectiv13. Este de observat, în acelaşi timp, faptul că
societatea socialistă, dacă acest aspect al venitului material nu mai constituie o
piedică efectivă în determinarea unor colectivităţi sociale, prioritatea o are ocupaţia
profesională a membrilor familiei respective. O serie de studii sovietice şi
cehoslovace arată că pentru societatea umană viitoare o deosebită importanţă o va
avea tocmai acest aspect, faptul că ocupaţia, specificul preocupărilor profesionale şi
extraprofesionale (aici interesul depăşind considerentele materiale) va constitui
elementul determinant în cadrul relaţiilor sociale. Rezultă faptul că, în cadrul unităţii
de vecinătate, ca exprimare urbanistică a unei colectivităţi umane, o deosebită
importanţă în cristalizarea relaţiilor sociale, a vieţii sociale o are relaţia care se
stabileşte între sectorul particular de viaţă şi sectorul public de viaţă, în acest sens
dotările având un rol deosebit. Deci, pentru noi rezultă de aici importanţa modului în
12
Importat din Statele Unite, dar având la origine idei ale unei locuiri tipice englezeşti, astăzi a devenit foarte atractiv, ca
expresie a locuirii urbane moderne, condominium-ul, în fond o unitate de vecinătate în care centripetismul relaţional este
subliniat nu numai prin substanţă, ci si prin formă: existenţa colocatarilor este definită într-o organizare introvertită
(indiferent de proporţia în care se află raportul dintre privat şi comun) având drept scop confortul şi siguranţa, ta o primă
vedere, formal, asemănarea cu ceea ce era cuartalul urbanismului socialist de origine sovietică este evidentă. Experienţa nea
arătat însă câ trecerea unităţii de vecinătate de la înţelesul ei filosofic la realitatea locuirii socialiste a însemnat cufundarea
existentei umane în dificultate şi depersonalizare, astfel încât cuartalul însemna o locuire sprijinita pe relaţii sociale de
gregaritate în spaţiul nimănui. Spre deosebire de cuartal, condominium-ul este (prin configurare, amenajare, echipare)
expresia unei locuiri responsabile, posibil personalizate, sprijinite de relaţii sociale selective.
13
Douăzeci de ani mai târziu, tinzând a ieşi din ceea ce se numea «societate de consum» societatea capitalistă în căutarea
acelei dezvoltări durabile de care o existenţă vitoare devenea dependentă devine tot mai preocupată de înlăturarea segregării.
în Franţa se formulează legi noi pentru urbanism şi mai târziu mixizarea devine un concept european în organizarea spaţiului
urban, atât în plan social cât şi funcţional. A impune prin lege prezenţa într-o anumită pondere a locuinţei sociale în orice
oraş, în orice operaţie de construcţie sau modernizare urbană este un gest necesar de mixizare. A concepe un ansamblu de
locuinţe ca fiind constituit din mai multe tipuri de apartamente - feluri diferite de locuire, tipuri diferite de familii - este un
gest de mixizare care asigură funcţionalitatea în viitor a ansamblului respectiv.

50
care sunt concepute aceste dotări, fie ele cu caracter comercial sau cu caracter
cultural, distractiv, mod de concepere care să le asigure nu numai ca spaţii
funcţionale, nu numai ca spaţii care să răspundă unei funcţiuni, ci şi ca spaţii care să
întrunească o atracţie cu caracter spiritual. Şi nu este deloc nepotrivit faptul că se
includ în această categorie chiar şi dotările comerciale 14.
În acest sens, o problemă importantă, spre exemplu, pentru ţara noastră, în
momentul de faţă, este aceea a trecerii unei mari părţi a populaţiei de la modul de
viaţă rurală la modul de viaţă urban. O serie de studii realizate constată că este
greşită ideea după care această trecere se poate face brusc prin cazarea fostei
populaţii rurale în condiţiile unui mare cartier, să-i spunem, bucureştean, produs al
restructurării urbane. De aceea trebuie acordată o atenţie deosebită urbanizării
comunelor - centre polarizatoare - şi, de asemenea, restructurării acelor oraşe a
căror bază economică s-a dezvoltat vertiginos în ultimul timp. Un serios studiu de
eficienţă pentru lotizare, regim de înălţime şi densităţi este deosebit de necesar
pentru a demonstra că asemenea probleme se pot rezolva şi altfel decât cu prea
cunoscutele blocuri P+4 sau P+9. Trebuie să se înţeleagă, totodată, că o asemenea
localitate nu poate să rămână sat, dar nici nu poate să devină deodată oraş. Ea se
situează într-o categorie aparte, datorita îndeosebi complexităţii socio-profesionale a
familiei şi a populaţiei, în general. Este de apreciat abordarea de esenţă a unei
existenţe şi nu abordarea grafică a unei imagini.

Abordare

Sigur că nu se poate vorbi de o modalitate de abordare a restructurării urbane

decât în momentul în care acţiunea de modernizare urbană devine o acţiune
conştientă, o acţiune planificată; şi nu de la început se poate vorbi de o abordare
ştiinţifică, acest lucru apărând abia în ultimele decenii, atunci când însăşi experienţa
în cadrul procesului de modernizare urbană conştientă a crescut, dând posibilitatea
extragerii unor concluzii şi deci a unor învăţăminte pentru rezolvările care au urmat.
Astăzi, absolut toţi specialiştii înţeleg în procesul de modernizare urbană
necesitatea abordării operaţional-analitice, adică o abordare în sensul determinării
funcţionale a soluţiei pornind de la analiza situaţiei existente şi a experienţei ca
model. Dar în momentul în care considerăm că o operaţie de renovare urbană este o
parte integrantă a unui proces de restructurare urbană, a unui proces amplu şi
continuu, analizând situaţia existentă (înţelegând prin aceasta modalitatea în care se
desfăşoară viaţa urbană) constatăm că o abordare operaţional-analitică nu mai este
suficientă.
De ce se afirmă acest lucru? în primul rând pentru faptul că, datorită unei
cunoaşteri incomplete a modalităţilor în care se va desfăşura viaţa (existenţa urbană
viitoare), există o relativă incertitudine chiar în determinarea obiectivelor renovării
urbane. Nu toate rezolvările din urbanistica contemporană (unele dintre ele privind
rezolvări ale unor probleme actuale, dar cele mai multe privind rezolvări ale unor
probleme posibile şi pentru viitor) nu sunt atât de simple, precum apar soluţiile date
de un calculator electronic, atât de căutat în abordarea operaţională. Sunt soluţionări
ale unui cotidian imediat, care este uşor de înţeles, care este uşor de cuprins, dar
este şi cealaltă categorie, a unui cotidian de medie sau de lungă durată, a cărui

14
Pregnanţa acestor constatări nu şi-a găsit ecou în realitatea construcţiei urbane din acel timp, deşi, pentru o mare parte a
populaţiei, specificul preocupărilor profesionale şi extraprofeşionale constituie suportul relaţiilor sociale şi totodată scutul în
faţa vicisitudinilor unei existenţe în socialism. Pentru noi, arhitecţii, nu a fost simplu a ne gândi la atracţia cu caracter
spiritual a spaţiului construit şi, totuşi, dincolo de ceea ce unii într-un anumit oportunism de «bloc democratic» numesc, în
global, arhitectură socialistă, găsim exemple, poate nu foarte multe, de arhitectură cu «caracter spiritual».

51
înţelegere este mult mai dificilă datorită acelui «cât» necunoscut care însoţeşte
dorinţa noastră, posibilităţile noastre actuale sau probabile. Acesta este motivul
pentru care, în orice operaţie de renovare urbană intervine şi o anumită pondere de
incertitudine. Acesta este motivul pentru care de foarte multe ori căutăm o rezolvare
rapidă a problemelor imediate şi neglijăm necesitatea unor soluţii pentru probleme
care vor apărea în viitor. S a dovedit că o reconsiderare continuă a unui spaţiu urban,
în aceste condiţii, nu este nici pe departe o exprimare a mobilităţii (ca spaţiu realizat
şi concepţie), ci, dimpotrivă, o irosire a efortului constructiv (cheltuieli, calitatea
spaţiului şi concepţie).
Rezultă de aici faptul că, în cadrul acestui proces de modernizare urbană şi,
concret, în cadrul operaţiei de renovare urbana, nu este bine să se susţină o
amânare a problemelor, ci o rezolvare posibilă în cadrul soluţiei respective a spaţiului
necesar (nefiind totdeauna vorba numai de «teren») pentru rezolvarea viitoare a
acestor probleme. S-a discutat foarte mult problema renovării zonei Pieţei Unirii din
Bucureşti. S-au prezentat de repetate ori diferite proiecte. Apare o critică generală a
acestor proiecte, şi anume faptul că, deşi foarte multe variante încercau să rezolve
problemele actuale, înţelegând posibilităţile pe care le avem astăzi de a rezolva
aceste probleme, propuneau soluţii care ar fi închis rezolvarea respectivă, nelăsând
nicio posibilitate pentru dezvoltarea acestui ansamblu. Alte variante, dimpotrivă,
urmărind să rezolve probleme pe care autorii respectivi şi le închipuiau pentru viitor,
neglijau totalmente necesităţi actuale şi posibilităţi actuale de realizare. Zona Pieţei
Unirii este încă o zonă de reţinere în procesul de modernizare a Bucureştiului. Şi ar fi
regretabil dacă o asemenea acumulare de forţe (de ce nu ne-am gândi la cea mai
bună interpretare a unei asemenea reţineri?) ar cădea până la urmă pradă renovării
«bucăţică cu bucăţică», nu chiar la întâmplare, dar aproape la întâmplare!
Apare aici şi un alt aspect, şi anume acela al realismului în abordarea
renovării urbane, în sensul că este deosebit de necesar ca soluţia care se propune
să corespundă pe cât posibil atât necesităţilor actuale, cât şi posibilităţilor actuale de
realizare. Este o soluţie nerealistă atât aceea care neglijează posibilitatea apariţiei
unor probleme de rezolvat, dar este o soluţie nerealistă şi aceea care absolutizează
aceste probleme, sacrificând necesităţile actuale. Parisul, ca oraş care a suscitat un
deosebit interes al tuturor profesioniştilor în domeniul arhitecturii şi urbanismului,
foarte mulţi dintre aceştia exemplificându-şi teoriile lor prin adaptarea acestora la
Paris, a generat numeroase propuneri de renovare urbană. Multe dintre acestea pot
fi apreciate astăzi, ca şi atunci când au apărut, ca fiind soluţii şi propuneri nerealiste,
chiar dacă aparţin unor cercetători renumiţi în domeniul nostru de activitate. Le
Corbusier propunea cunoscutul «Pan Voisin». Dacă atunci proiectul său a fost
considerat utopic, dacă astăzi ceea ce el propunea s-ar putea realiza cu mijloacele
noastre tehnice, totuşi proiectul acesta ar rămâne un proiect nerealist, tot aşa după
cum, mai aproape de anii noştri, «urbanismul mobil» parizian al lui Yona Friedman
nu poate constitui o rezolvare realistă în procesul de modernizare căruia, inevitabil, îi
este supus chiar şi acest Paris celebru.
Care este modalitatea în care se poate stabili o garanţie a proiectelor noastre
de renovare privind posibilităţile şi necesităţile societăţii viitoare? în primul rând,
trebuie atrasă atenţia asupra riscului care există astăzi, datorită unei abordări
simpliste analiticooperaţionale, de stabilire eronată a unor necesităţi viitoare. Această
stabilire eronată apare probabilă datorită faptului că pornim de la analiza unor situaţii
existente, analizăm comparativ aceste situaţii existente, facem o extrapolare, deci, în
general, căutăm media rezolvărilor şi considerăm că din această extrapolare, plus
elementele de tendinţă care apar în cadrul existentului, putem determina un mod de
comportament viitor al societăţii umane şi, deci, necesităţile viitoare privind viaţa
urbană. Astăzi, soluţiile noastre se sprijină pe o optimizare a unor opţiuni. însăşi

52
existenţa fiecăruia dintre noi, dependentă la un moment dat de existenţa societăţii, se
sprijină pe o optimizare a unor opţiuni.
În al doilea rând, este vorba de riscul preferinţei faţă de considerentele
materiale, preferinţă care este extrem de pregnantă în toate actele de comportament
uman, individual sau colectiv. Această preferinţă a valorilor materiale se realizează în
dauna preferinţelor pentru valorile umane ale spaţiului urban.
Viitorul va cere probabil un echilibru de valoare pe care restructurarea urbană
trebuie să-l accepte de pe acum ca manifestare a caracterului ei de acţiune deschisă
spre viitor. De fapt, acest aspect al necesităţii de interpretare echilibrată, atât a
preferinţelor faţă de valorile materiale, cât şi a preferinţelor faţă de valorile
umanistice, intervine direct şi în modalitatea în care opinia publică este atrasă şi
interesată în procesul de modernizare. Susţinând o înţelegere corectă a renovării
urbane ca parte a unui proces de restructurare urbană şi necesitatea unei abordări
complexe, complementar-filosofice, ca sprijin al unei abordări analitice, nu trebuie să
se înţeleagă de aici că se pot neglija metodologia şi instrumentele de lucru pe care
abordarea analitico-operaţională le pune la îndemâna specialistului. Dar, deoarece
aceste instrumente şi această metodologie de lucru sunt mai uşor de inteles (chiar şi
funcţionarea calculatorului electronic, chiar şi adaptarea calculatorului electronic la
necesităţile arhitectural-urbanistice) decât problemele legate de aspectele umaniste,
acestea din urmă nu constituie încă un domeniu de analiză temeinică a procesului de
modernizare. Aspectele social-umaniste sunt ireductibile în cadrul procesului de
modernizare urbană, deoarece creşterea oraşului, în general, nu mai poate fi
concepută în afara preocupării specialiştilor pentru ridicarea «calităţii vieţii»; or,
renovarea nu este altceva decât o acţiune care urmăreşte în întreaga sa
complexitate exact acest lucru.
Un al doilea aspect al abordării filozofice a renovării urbane se refera la
necesitatea unei abordări etice lipsite de prejudecată, acest fapt fiind necesar atât în
interesul specialiştilor pentru acţiunea respectivă, cât şi în interesul locuitorilor înşişi.
Valoarea operativă şi valoarea simbolică a renovării urbane sunt privite uneori în
mod diferit de la individ la individ, de la colectivitate la colectivitate, astfel încât
aprecierea pe care o dă unul unei soluţionări ca bună poate să fie considerată de
altul ca necorespunzătoare. în aceste condiţii se pune problema unei efective
concilieri a tuturor celor interesaţi în procesul de modernizare urbană, care să poată
duce la o apreciere unanimă a operaţiei respective şi în această direcţie un rol
deosebit îl au organele de proiectare şi cele de decizie, în sensul că este deosebit de
important ca acestea să ia în consideraţie necesităţile efective, reale, ale colectivităţii
sociale pentru care pregătesc soluţionarea respectivă, să nu impună un punct de
vedere care este al lor şi care nu corespunde acestei colectivităţi. Arhitectul este cel
care trebuie să-i înţeleagă pe oameni, să se integreze intereselor lor şi să
desluşească ce le poate aduce acestora mulţumirea.
O asemenea abordare etică lipsită de prejudecată poate să asigure eliminarea
a două mari riscuri din cadrul operaţiei de renovare urbană, unul din aceste riscuri
putând sâ fie transformarea obiectivului operaţiei de renovare urbană într-un obiectiv
iluzoriu, fapt care se întâmplă atunci când el nu este abordat în mod realist, atunci
când, aşa după cum spuneam mai înainte, el nu corespunde posibilităţilor şi
necesităţilor. Aici intervine efectiva responsabilitate a profesionistului care, în
momentul în care trece la analiza unei probleme de renovare urbană, se angajează
efectiv în faţa colectivităţii sociale pentru care pregăteşte acest proiect, se angajează
pentru rezolvarea problemei respective. Urmărind înlăturarea unor asemenea riscuri,
abordarea etică a renovării urbane este strâns dependentă de politica urbană şi are
nu numai un scop practic final, ci şi un scop de lucru, în sensul că urmăreşte

53
stimularea unei atitudini de sprijin şi înţelegere reciprocă, a unei colaborări efective
între profesionişti şi opinia publică.
Pentru a realiza o corectă abordare analitică şi filosofică a procesului de
modernizare urbană este necesar a avea în vedere realizarea acestei abordări în
paralel cu o abordare sistematică. Aceasta nu este o noutate privind teoria şi practica
arhitectural-urbanisticâ. Nu este o noutate nici privită în general, ca metodă de
abordare ştiinţifică, acest tip de abordare fiind utilizat în momentul de faţă cu
rezultate deosebite şi în mod intens în majoritatea ştiinţelor contemporane.
Acest mod de abordare a fost utilizat, urmând lui Piaget, de către Levi-
Strauss, cunoscut filosof, în cadrul studiilor sale de antropologie. A fost, de
asemenea, utilizat de Christopher Alexander în studiile sale privitoare la funcţiunile
arhitectural-urbanistice, dar mai puţin s-a înţeles necesitatea unei asemenea
abordări pentru atacarea şi rezolvarea problemelor modernizării urbane. Or, aşa
după cum demonstrează practica actuala, acest lucru este deosebit de necesar
pentru o rezolvare corespunzătoare din punct de vedere funcţional si spiritual a
problemelor care rezultă din dezvoltarea continuă a oraşelor existente.
Abordarea sistematică este o aplicare, o concretizare a unei logici, este vorba
despre o formă unitară a mijloacelor de gândire şi rezolvare unitară care se
caracterizează, în primul rând, prin faptul ca înţelege un fenomen, o existenţă, o
idee, o rezolvare numai ca pe o parte a unei totalităţi, partea respectivă păstrându-şi
caracteristicile proprii, dar neputând sâ existe decât în cadrul totalităţii.
Adâncind această idee, exprimată foarte clar într-o contribuţie a lui Michael
Kuhn în cadrul Congresului pentru dezvoltare de la Ierusalim, rezultă că este necesar
ca abordarea oricărei operaţii de renovare urbană să pornească (fapt care urmează
a se concretiza pe parcursul studiului) de la ideea că renovarea este, pe de o parte,
o totalitate care are o sumedenie de elemente componente funcţionale, spirituale
etc, dar în acelaşi timp renovarea este o componentă care face parte dintr-o
totalitate: restructurarea generală a oraşului. De ce este necesar să detaşăm aceste
două planuri? Pentru că de aici rezultă o înţelegere sistemică a obiectului şi, în
acelaşi timp, o înţelegere sistemică a procesului de sistematizare. Actuala legislaţie a
sistematizării de la noi din tara, realizată pe baza ultimelor dezbateri, rezultă ca un
cadru general, posibil propice, pentru o abordare sistematică a problemelor de
modernizare urbană. Un exemplu îl poate constitui cerinţa expresă ca absolut toate
localităţile sâ posede schiţe de sistematizare, neacceptându-se absolut nicio operaţie
de modernizare urbană, fie ea renovare, restructurare sau numai amenajare, decât
numai pe baza acestor schiţe de sistematizare urbană. Sporeşte siguranţa actului de
renovare, dar sporeşte şi încrederea într-o schiţă de sistematizare temeinic alcătuita.
în acelaşi sens, abordarea sistematica face şi mai clară necesitatea studiului de temă
ca etapă distinctă sau inclusă autonom în detaliul de sistematizare. Lipsa ei în
proiectarea noastră duce astăzi la situaţii de neconcordanţă între schiţă şi
posibilităţile de realizare a detaliului, fapt care generează greutăţi administrative,
financiare şi ambientale în dezvoltarea urbană.
Caracteristice abordării sistematice, aşa după cum arată şi Kuhn, sunt
înţelegerea şi definirea gradului de organizare, înţelegând prin aceasta că un sistem
poate funcţiona mai bine în urma modificării lui, astfel încât să obţină un grad de
organizare superior.
Privind gradul de organizare ca element caracteristic al unei abordări
sistematice, trebuie arătat faptul că el este, în esenţă, un criteriu convenabil de
acceptare a uneia sau a alteia dintre soluţiile propuse, dar nu este un criteriu absolut
în stabilirea programului necesar al sistemului respectiv. Acest progres este un
progres relativ, în sensul că este totdeauna comparat cu situaţia anterioară.

54
 Abordarea sistematică, devenind complementară abordării operaţionale,
prezintă şi avantajul de a fi capabilă să analizeze actul social (ceea ce o abordare
operaţională-cibernetică nu poate realiza) şi se presupune chiar a fi capabilă să
înfăptuiască o trecere de la limbajul actului social la limbajul planificării fizice, de la
analiza - sâ spunem - sociologică, psihologică, la exprimarea concretă într-un plan
arhitectural urbanistic. Aceasta se constituie astăzi ca o tendinţă de mare actualitate,
rezultând cu necesitate din urmărirea realizării unei concordanţe cât mai perfecte
între aspiraţiile oamenilor şi cadrul material în care ei trăiesc. Necesitatea luării în
consideraţie a raportului dintre sistemul ambiental şi sistemul de concepţie şi
comportare a celor care urmează a trăi în cadrul sistemului ambiental respectiv este
recunoscută astăzi de foarte mulţi specialişti. Arhitectul Alexandros Papageorgiou
consideră că: «Mai mult decât o compoziţie vizuală şi spaţială, imaginea urbană
reprezintă un conţinut, un receptor al activităţilor umane, un veşmânt social». Rezultă
de aici că un anumit mediu urban nu poate fi potrivit decât unui anumit comportament
social şi inversul acestei relaţii, fapt care ne interesează în cadrul procesului de
modernizare urbană, că unui anumit comportament social îi corespunde un anumit
cadru urban.
Deşi o analiză teoretică a concretizării, motivării şi abordării ei nu epuizează
problema restructurării urbane ca acţiune umană generală şi conştientă asupra
oraşului, într-o concluzie generală se poate spune că acţiunea de restructurare
urbană este un mijloc (şi anume cel mai complex) de rezolvare a contradicţiilor care
apar intre spaţii (fiind conţinătorul) şi viaţa urbana - economică, socială şi politică,
individuală şi colectivă - fiind conţinutul. Şi, cum acest conţinut este prin firea lui
evolutiv, este normal ca el să intre în contradicţie cu cealaltă parte. De aici rezultă
caracterul de continuitate al restructurării urbane, în sensul că însăşi relaţia între
conţinut şi conţinător fiind într-o continuă modificare, momentul de echilibru este
momentul naşterii unor noi contradicţii.

Consemnări complementare privind modernizarea urbană

particularizată

Spaţiul stradal bucureştean merită o atenţie deosebită în sensul unei abordări

globale, pentru că, spre deosebire de alte mari aglomeraţii urbane, el relevă, la
nivelul imaginii urbane, o topologie diferenţiată în raport cu locul şi funcţionalitatea
respectivă (ceea ce a putut fi considerat drept o dovadă de lipsă de unitate stilistică,
care, printr-o apreciere superficială, a fost asimilată cu lipsa de valoare arhitectural-
urbanistică).
Nu poate fi trecută cu vederea în acest context, spre exemplu, valoarea cu
totul deosebită, aş zice specifică chiar, a unei întregi alcătuiri spaţiale: Bulevardul
Bălcescu-Magheru; aceasta datorită atât ţinutei sale de ansamblu, cât şi a valorii
arhitecturale a majorităţii clădirilor, fie acestea mai vechi sau mai noi: nu cunosc un
alt oraş care să conţină adunate atâtea exemplare de arhitectură modernă interbelică
într-o alcătuire spaţială contemporană de acest fel. Este un spaţiu a cărui
completare, în procesul de modernizare urbană, s-a făcut în anii '60 cu o oarecare
grijă. Este un spaţiu care ar merita încă ceva mai multă atenţie în remodelarea sa
arhitecturală şi în care o imagine specific bucureşteană s-ar putea întregi.
Ca element urbanistic esenţial pentru spaţiul bucureştean, strada-coridor, cu
fronturi închise, nu reprezintă însă una dintre variantele pe care alcătuirea în timp a
Bucureştiului le-a reţinut ca valabile şi potrivite locului. De aceea, vorbind despre o
valoare arhitectural-urbanistică în Bucureşti, trebuie să vorbim în primul rând de

55
alcătuirea arhitectural-urbanistică a spaţiului urban, care, fără a fi brutal şi epatant
prin individualitatea sa, se păstrează în multe zone copleşitor prin atmosfera sa
particulară. Putem încă constata că o asemenea atmosferă nu este nicidecum
rezultatul unei simple perpetuări stilistice, ci al unui proces de transformare şi selecţie
în care şi astăzi modernul îşi poate găsi un loc potrivit. Diversitatea sa caracteristică
se traduce prin coexistenţa foarte adesea contrastantă şi alăturată a spaţiilor largi şi
a celor strâmte. Trăsăturile colectivităţii umane bucureştene se înfăţişează prin scara
omenească a spaţiului, printr-o discretă, dar adesea rafinată manifestare a
monumentului, prin insistenta prezenţă a arborilor.
Bucureştiul, mult timp lipsit de continuitate în aplicarea unei idei unice de
organizare, este astăzi încă lipsit de un sistem compoziţional de referinţă, ceea ce
face ca parcurgerea şi înţelegerea sa arhitectural-urbanistică să fie greoaie, ca
valorile sale de mediu natural sau construit sâ nu fie mulţumitor puse în evidenţă. Pe
parcursul timpului, intervenţiile de construcţie urbană, abordări de părţi ale unei
structuri complexe, chiar dacă oraşul a dispus de o întreagă succesiune de planuri
de sistematizare. Bucureştiul este şi din această cauză (nu numai ca mărime sau
problematică) un oraş a cărui modernizare arhitectural-urbanistică, îndeosebi în zona
sa centrală, exclude rutina, impunând cercetarea complexă a cazului.
Caraterul spaţiului urban bucureştean se cere descoperit în întreaga sa
diversitate funcţional-formală printr-un atent act de reconsiderare şi evaluare (ca
metodă în primul rând!), aăpe care îl implică cu necesitate orice acţiune de
modernizare responsabilă a oraşului.
Relevând etape diferite, construcţia urbană a unor artere magistrale sau a
unor ansambluri în interiorul oraşului a dus la închegarea mai multor spaţii urbane
unitare, dintre care multe reprezintă un aport deosebit pentru funcţionalitatea şi
imaginea arhitectural-urbanistică a Bucureştiului. Ansamblurile Sălii Palatului şi
Şoseaua Colentinei sau unele rezolvări arhitectural urbanistice pe bulevardele 1 Mai,
Armata Poporului sau Şoseaua Pantelimon se înscriu în această categorie. S-a
insistat foarte puţin însă asupra închegării unor pieţe, mai bine spus asupra
organizării spaţiale a unor adevărate pieţe, Bucureştiul suferind din lipsa acestora.
Analiza spaţiului urban bucureştean dovedeşte că există o anumită specificitate în
rezolvarea supralărgită a unor intersecţii, dar totodată şi faptul că preluarea întocmai
a caracteristicilor respectivelor situaţii nu conduce la rezolvări de pieţe
corespunzătoare vieţii contemporane (în unele cazuri nu se rezolvă corespunzător
nici măcar nevoile intersecţiei).
Creşterea oraşului, în condiţiile amplului proces de creştere a Capitalei, nu
putea fi realizată fără apariţia marilor cartiere. Acestea sunt de mult prezenţe
«remarcabile» în teritoriul oraşului, impunând şi prin bine, şi prin râu, nu numai
cantitativ, ci şi calitativ. Marile cartiere bucureştene, dintr-o experienţă însumată
experienţei dezvoltării marilor aglomeraţii urbane, devin treptat o parte de valoare
arhitectural-urbanistică. Situarea lor obiectivă complet în afara fondului construit
existent şi de valoare al oraşului a ferit de fapt acest fond, dar a pus de la început
probleme complexe pentru funcţionalitatea lor şi chiar pentru funcţionalitatea
centrului. Multe dintre aceste probleme nu-şi pot găsi rezolvarea decât în contextul
unei abordări de ansamblu a teritoriului cuprins între aceste mari cartiere şi centrul
oraşului, atât în planul traficului, cât şi în cel al serviciilor.
La Târgu Mureş, esplanada centrală impune o stare efectivă de funcţionalitate
constructivă, în sensul unui ansamblu cu funcţii precise care se executau în condiţii
relativ bune (ca relaţii şi cadru urban); un ansamblu, însă, incomplet, cu goluri, situat
într-un oraş care pretindea satisfacerea unei serii de noi nevoi - deci evidenţiind o
anumită stare de potenţială funcţionalitate. în aceste condiţii, noile nevoi
(reprezentând în planul vieţii urbane o serie de funcţii culturale, comerciale şi sociale)

56
s-au exercitat ca enfuncţii, acestea declanşând o acţiune urbană restructurantă de
întregire a ansamblului prin localizarea unor noi activităţi.
La Piteşti, în schimb, centrul impunea o stare efectivă de funcţionalitate
distructivă, în sensul unui ansamblu care, în mare parte, îşi pierduse funcţiile iniţiale,
în rest, funcţiile valabile păstrate exercitându-se numai parţial în condiţii bune; un
ansamblu care nu putea prelua decât într-o măsură neînsemnată satisfacerea unor
noi şi ample nevoi ale colectivităţii urbane - deci evidenţiind o cu totul altă stare de
potenţială funcţionalitate. în aceste condiţii, noile nevoi (reprezentând în planul vieţii
urbane o serie de funcţii politico-administrative, culturale, comerciale, sociale) s-au
exercitat ca disfuncţii, declanşând o acţiune urbană restructurantă de înlocuire a
vechiului ansamblu, prin relocalizarea activităţilor păstrate şi localizarea noilor
activităţi.
O situaţie interesantă din punctul de vedere al îmbinării celor trei tipuri de
operaţii de modernizare urbană întâlnim la Suceava, unde, în primele perioade ale
restructurării urbane, subestimarea valorii existentului a condus la păstrarea unitară a
acestuia numai într-un teritoriu foarte restrâns, în rest centrul istoric fiind evidenţiat
doar prin prezenţa unor clădiri monumentale. Construcţia «din nou», ocupând deci
mai mult de 50% din teritoriul fostului centru, se asociază într-o pondere însemnata
renovării şi reconstrucţiei, acestea fiind legate de valorificarea construcţiilor şi
spaţiilor păstrate fie singular, fie în ansamblul unitar din nord-vestul zonei. Corelaţia
între cele trei tipuri de operaţii de modernizare urbană, atât ca mod de desfăşurare,
cât şi ca rezultat preconizat, devine în astfel de situaţii esenţială pentru eficienţa
complexă a restructurării urbane.
Creşterea extensivă a centrului poate treptat să renunţe la nucleul iniţial,
acesta fiind părăsit total sau parţial de către activităţile centrale caracteristice.
Fenomenul de deplasare (în sensul de translaţie progresivă sau de mutare) este
cunoscut în istoria evoluţiei oraşelor ca rezultat al unei dezvoltări urbane condiţionată
de elemente naturale, nevoi economice sau administrativ-politice.
Dincolo de cele câteva foarte cunoscute oraşe (Sighişoara, Alba-Iulia, Arad,
Oradea, Cluj-Napoca) în care acest fenomen s-a petrecut într-o istorie mai
îndepărtată, pentru actualul proces de dezvoltare a centrului o situaţie interesantă se
poate constata la Sibiu, (ca, de altfel, şi în alte oraşe cum sunt Bistriţa, Satu Mare,
Braşov sau Baia Mare). Exemplul relevă importanţa pe care o are în creşterea
centrului, în astfel de situaţii, direcţia prioritară corespunzătoare etapei actuale în
dezvoltarea oraşului semnalând aspecte caracteristice care nu pot fi neglijate:
legătura spaţială între «centrul nou» şi «centrul vechi», riscul degradării centrului
istoric ca rezultat al demobilizării sale excesive, riscul dualităţii configurative a celor
două ansambluri etc.
Într-o serie de oraşe se constată, în ultimul timp, tendinţa spre o înţelegere
mai complexă a modernizării urbane, fapt ce se reflectă în realizarea prin
completarea centrelor existente a unor ansambluri interesante, care contribuie efectiv
la sporirea gradului de civilizaţie al colectivităţii urbane respective, la particularizarea
acesteia. Deşi conturată în situaţii diferite, la Vaslui şi Botoşani, se relevă o
experienţă pozitivă, în creşterea intensivă a centrului. Alături de alte exemple pozitive
şi negative, ea merita a fi analizată şi cercetată cu toată atenţia.
Este normal ca într-un oraş mic restructurarea urbană să aibă în vedere, în
primul rând, centrul, mai ales în cazul în care este necesară dotarea oraşului cu
edificii importante. Rezolvarea problemei diferă însă de la un oraş la altul. Prin natura
sa (fără a poseda construcţii de valoare în sine), vechiul centru al oraşului Giurgiu
corespundea unei configuraţii urbane caracteristice unui anumit tip de oraşe din ţara
noastră, unei anumite etape istorice, conferind aşezării un caracter local unic. în noul
centru, suprapus în mod curios tramei existente a oraşului, singurul element păstrat

57
este turnul, vestigiu al istoriei trecute, rămas acum străin şi fără posibilităţi de a
asigura suflul specific unei compoziţii atât de puţin diferite în raport cu altele,
realizate aiurea. Şi iată-ne acum, când oraşul continua să se dezvolte, căutând soluţii
pentru un alt centru, soluţii care, ca rezolvări stabile, ar fi putut să fie luate în
consideraţie cu mai mult timp înainte, evitând renunţarea la ceea ce oraşul avea deja
câştigat. Va fi posibil a se găsi o rezolvare pentru ca acest viitor nou centru să-şi
regăsească particularitatea, printr-o configuraţie complet nouă? Foarte posibil! însă,
pentru aceasta trebuie pornit tocmai de la constatarea situaţiei la care s-a ajuns.
La Turnu Măgurele, configuraţia actuală a centrului, de asemenea fără a
poseda construcţii de valoare în sine, este caracteristică îndeosebi la nivelul tramei
stradale. Acest fapt (la prima vedere, o piedică în dezvoltarea unui centru modern)
poate fi preluat ca mijloc de bază pentru realizarea unei continuităţi fireşti a spaţiului
urban, centrul suportând o creştere intensivă. Deşi construcţiile vechi păstrate sunt
foarte puţine, printr-o construcţie nouă viitoare se poate păstra şi îmbogăţi
particularitatea locului, estompându-se unele erori rezultate din amplasarea
nepotrivită a unor construcţii noi, deja realizate.
Centrul oraşului are o dimensiune socială bine definită, legată atât de trecutul
istoric, cât şi de prezentul activ: el reprezintă locul în care, prin funcţionalitatea sa şi
prin valoarea cadrului urban respectiv, se asigură contactele sociale de cea mai
mare intensitate; locul în care populaţia ia cunoştinţă în modul cel mai profund şi mai
complet de caracterul, scara şi dinamismul oraşului. Acest fapt este recunoscut ca
nevoie esenţială şi în cazul unor oraşe noi - cum este Orşova sau Oraşul Gheorghiu-
Dej (astăzi Oneşti), în care particularizarea centrului trebuie creată în afara unui
suport istoric concret material.

Propunere

A - Proiect de şcoală (studenţi sub îndrumarea dr. arh. Sanda Voiculescu)

B, C - Proiect de şcoală (studenţii Doina Roşea, Dan Cîmpeanu şi Francisc
Szanisz l6, sub îndrumarea dr. arh. Alexandru M. Sandu)
Privitor la zonele de tip A (cu exemplificare la perimetrul Curtea-Veche-
Lipscani, zonă beneficiind de statutul de rezervaţie de arhitectură):
1. Rezultând din însăşi cercetarea valorii arhitectural-urbanistice, studii
prealabile, absolut necesare, obligă la păstrarea aproape în totalitate a fondului
construit, renovarea acestuia realizându-se prin intervenţii care urmăresc
consolidarea, refacerea caracteristicilor originale, aducerea clădirilor la norme
actuale de confort şi redistribuirea funcţiilor existente pentru îmbunătăţirea acestora,
fără schimbări radicale.
2. în spaţiile neconstruite - limitate ca suprafaţă - sau în cele care au rezultat
prin demolarea unor construcţii parazitare, se propun unele completări care urmăresc
funcţiuni similare sau altele considerate ca necesare în zonă: dat fiind caracterul
unitar al zonei, intervenţiile se subordonează cadrului urban existent.
3. Aceste zone reprezentând îndeobşte centrul istoric al oraşului,
modernizarea lor nu poate fi abordată decât în consecinţă: în interdependenţă cu
formaţia actuală şi de perspectivă a centrului istoric funcţional în ansamblul său.
4. Urmând studiile privind valorile istorico-arhitectural-urbanistice, la baza
modernizării unor asemenea zone trebuie să stea un «regulament de intervenţie» ale
cărui prevederi, fără a dicta rezolvări, să asigure nu numai păstrarea patrimoniului
urban, ci şi valorificarea lui, în condiţiile principiilor de dezvoltare urbană stabilite prin
schiţa de sistematizare.
5. Organizarea circulaţiei prezentând dificultăţi datorită prospectelor existente
şi a imposibilităţii demolării, chiar parţiale, a construcţiilor existente, se impun

58
rezolvările caracteristice privind o circulaţie perimetrală, utilizarea unor trasee cu
sens unic, evitându-se traversarea întregii zone şi străzi pietonale, alcătuind un
sistem cu treceri amenajate prin insulele construite (folosind curţile interioare); aceste
rezolvări capătă aceeaşi importanţă ca şi renovarea în sine a fiecărei clădiri în parte.
6. Reuşita operaţiei de modernizare este condiţionată de abordarea în «bandă
continuă» a teritoriului şi de atacarea integrală a problemelor şi a spaţiului supus
modernizării; de aici rezultă importanţa etapizării în execuţie şi a unei politici
corespunzătoare în procesul modernizării.

Privitor la zonele de tip B (cu exemplificare în perimetrul Călăraşi, Labirint,

Dudeşti, zona Mircea Vodă):
1. Asupra clădirilor existente, în funcţie de starea lor şi de funcţiunea pe care o
adăpostesc, se poate acţiona astfel:
- clădirile aflate într-o stare bună, a căror funcţiune corespunde noilor cerinţe
urbanistice îşi păstrează această funcţiune, fie ele locuinţe sau dotări (de exemplu
clădirea ce adăposteşte şcoala bulgară de pe Calea Călăraşi, la intersecţia cu Strada
Hristo Botev);
- clădirile existente aflate în stare bună cu suprafeţe utile şi construite mari,
care nu mai corespund vechii funcţiuni de locuinţă, având valoare arhitecturală sau
ambientală, capătă în general noi funcţiuni, fiind folosite ca dotări social-culturale (de
exemplu Casa de Cultură de pe Strada Mircea Vodă);
- alte clădiri suferă adăugiri pentru a adăposti, de asemenea, alte funcţiuni (de
exemplu clădirea neterminată destinată iniţial unui turn de scenă pentru un teatru,
lângă şcoala bulgară, este completată urmând a adăposti o bibliotecă);
2. Clădirile propuse se subordonează local regimului de înălţime din zonă,
printr-o integrare spaţial-volumetrică, unitatea realizată fiind o unitate de convenienţă:
- rezultă o fragmentare afronturilor stradale, fiind necesar un număr mare de
secţiuni pentru clădirile de locuit;
- trebuie avută în vedere o mare diversitate de înălţimi pentru a face posibilă
racordarea la clădirile existente care se menţin, fiind necesar a se acorda o atenţie
deosebită alipirilor lor la calcan şi închiderii cadrului construit în raport cu direcţiile de
percepţie;
- este recomandabilă luarea în consideraţie a tuturor clădirilor ce urmează a fi
reţinute în spaţiul modernizat (din moment ce studiul asupra valorii lor o decide),
aceasta însemnând o prezentă evidenţă în compoziţia urbană, ca elemente de
permanenţă.
3. Organizarea circulaţiei în zonă conduce la rezolvări convenabile fără
importante modificări de traseu sau profil transversal, dar cu obligativitatea studierii
unui sistem de circulaţie pe sensuri parţial sau total unice, racordate corespunzător
în exteriorul zonei; este posibil a se renunţa la unele trasee de străzi secundare fără
a fi necesară realizarea altora noi.
4. Se încheagă centrele de interes existente deja iniţial într-o formă incipientă,
completările fiind menite să atragă aglomeraţie şi să realizeze spaţii cu caracter
reprezentativ urban (cum ar fi complexul hotelier cu club de la intersecţia Calea
Călăraşi - Str. Mântuleasa).
5. Este recomandabil a se desfăşura modernizarea unor asemenea zone în
etape definite insular, acestea prezentând atât avantajele de funcţionalitate ulterioară
şi ambient, cât şi avantajele economice în realizarea procesului de modernizare.
Privitor la zonele de tip C (cu exemplificare în perimetrul Călăraşi-Labirint-
Dudeşti, zona Agricultori):

59
 1. Ponderea foarte mare a construcţiilor noi conduce la utilizarea unei zone
mai restrânse de tipuri de secţiuni şi înălţimi, diferenţierile majore realizându-se în
raport cu importanţa străzilor şi gruparea punctelor de interes.
2. Organizarea circulaţiei păstrează traseul străzilor principale, prelucrându-l
ca fluenţă şi prevăzându-l cu un profil transversal corespunzător; străpungerile
necesare pentru încadrarea în trama stradală generală nu pun probleme ca realizare
în raport cu evidentul; se poate renunţa la o parte dintre străzile secundare existente,
utilizarea incintelor de blocuri impunând o alta scară a spaţiului urban şi deci a
insulelor construite în cadrul tramei stradale.
3. Obţinându-se densităţi unitare, în general mari şi pe zone ample, în
organizarea dotărilor este posibilă respectarea tuturor condiţiilor impuse de normarea
lor privind capacitatea, terenul aferent şi localizarea; este recomandabil ca în
soluţionarea dotărilor comerciale şi social-culturale să se urmărească o continuare
faţă de zonele adiacente şi în raport cu trama majoră stradala.
4. Densitatea de carosabil fiind mai mică, dar în condiţiile unei densităţi
rezistente mai mari, spre nevoia organizării unor trasee pietonale în legătură cu
dotări sau spaţii de recreaţie, independente de trama stradală-carosabilă.

Orientare bibliografică principală:

W. Ostrowski - L'urbanisme contemporain; C. Chaline -L'urbanisme en Grande
Bretagne, A. Papageorgiou - Integration urbaine; Dialogue in Development; S. Mc.
Connel - Urban renewal, din rev. «Official Architecture & Planning» 3/69; K.
Schroeder - Zür Methode der Sanierung, din rev. «Bauwelt», nr. 25/68; F. Medhurst,
J. Perry Lewis - Urban decay, an analysis andpolicy.
Text publicat iniţial in «Arhitectura», numărul 4/3973.

60
 Nevoia de continuitate
Cultura urbană, ca parte a culturii materiale şi spirituale, implică în ea factorul
continuitate. în prim-planul analizei culturii urbane stă spaţiul urban. Desigur, a vedea
în aspectele funcţionale singurele valori definitorii ale spaţiului urban ar însemna, de
la început, negarea acelor factori de viaţă spirituală care definesc continuitatea. Pe
de altă parte punerea în discuţie doar a valenţelor spirituale, poate duce la rezultate
îndoielnice, la soluţionări formale neraportate la esenţa fenomenului. Se impune deci,
mai ales atunci când se încearcă schiţarea unei metodologii, introducerea într-o
apreciere sintetică a celor două direcţii de interes.
Cadrul actual, în care oraşele noastre se dezvoltă prin pătrunderea masivă a
noului construit, spre zonele centrale, pune acut problema conţinutului şi formelor
restructurării.
Construcţia urbană românească reprezintă astăzi, în raport cu datele locului, o
experienţă, a cărei analiză temeinică poate constitui suportul unui salt calitativ în
dezvoltarea oraşelor româneşti. Ultimele decenii au însemnat pentru noi nu numai
cumularea unor realizări cantitative considerabile, ci şi transformarea modului de
abordare a problemelor majore ale construcţiei urbane. Trecând de la completarea
unor fronturi, pe străzi existente, la ansambluri mai mari care au încadrat unele dotări
orăşeneşti şi de la acestea la realizarea marilor ansambluri de locuinţe situate la
periferia oraşului, atenţia noastră s-a îndreptat în ultimii ani spre zone interioare ale
oraşului, un început fiind constituit prin deschiderea operaţiilor de construcţie a unor
principale artere magistrale de penetraţie şi a operaţiilor la edificare, într-o serie de
oraşe, a centrelor acestora.
Dezbaterea repetată, la diferite niveluri ale conducerii de stat, a problemelor
dezvoltării urbane în ţara noastră, a relevat de fiecare dată priorităţi care trebuie să
stea în faţa specialiştilor, în raport cu condiţiile şi necesităţile de etapă în construcţia
urbană. Ne preocupă astfel, astăzi, în mod deosebit, stabilirea judicioasă a mărimii
oraşului, corespunzând profilului său social-economic actual şi de perspectivă,
organizarea judicioasa a modului de utilizare a teritoriului urban, precum şi
dezvoltarea unei reţele corespunzătoare de servicii. Ca obiective deosebite ale
activităţii noastre profesionale, decurgând din politica urbană generală, ne preocupă
modalităţile de realizare a unui cadru urban civilizat, modern şi particularizat
condiţiilor locale şi cerinţelor societăţii noastre. Aceasta înseamnă între altele
preocupare pentru:
(1) studiul cât mai atent al modului în care se poate prelua fondul existent în
procesul de dezvoltare urbană prin modernizarea zonelor centrale ale oraşelor;
(2) modalităţi de înţelegere şi realizare treptată a unui cadru particularizat prin
construcţia urbană nouă.
Ca transpunere în practică a politicii urbane, acţiunea de modernizare urbană
este un proces selectiv. Definită prin prisma echilibrului între ce se păstrează şi ce se
construieşte nou, acţiunea de modernizare urbană se impune ca un proces
constructiv, creator, în măsura în care găseşte mijloacele nu numai de a păstra sau
reconstrui ceea ce a fost deteriorat în cursul timpului, dar şi de a completa o
existenţă, de a-i spori interesul şi frumuseţea, valoarea ei pentru localnici şi vizitatori.
Schiţa de sistematizare este de fapt documentul fundamental de restructurare
definind concret în teritoriu direcţiile de modernizare a localităţii respective.

61
 Obligativitatea respectării indicaţiilor cuprinse în schiţa de sistematizare
asigură investiţiilor de orice natură o corectă dezvoltare în timp, iar la nivelul general
al oraşului constituirea treptată a unei structuri urbane coerente. Schiţa de
sistematizare este însă un document de lucru care nu se poate păstra intact o
perioadă prea îndelungată, dezvoltarea firească socio-economică a localităţii
impunând reactualizarea ei periodica.
Pentru o schiţă de sistematizare, iniţial corect concepută, reactualizarea
trebuie să însemne de fapt o întregire şi nicidecum o negare, o înlocuire cu o nouă
schiţă, utilizând cu totul şi cu totul alte principii (situaţie care uneori poate sâ fie totuşi
necesara pentru a echilibra o eroare iniţială. Practica demonstrează câ se dezvoltă
economic-funcţional şi estetic-ambiental armonios tocmai acele localităţi în care
fiecare etapă a construcţiei urbane rezultă din etapa anterioara, ca o întregire în
continuitate fireasca (nu ca o alipire de operaţii). De aceea, se poate considera că
responsabilitatea unei schiţe de sistematizare nu este deosebită numai în raport cu
etapa imediată, a cărei concretizare este definită, ci şi cu viitorul mai larg al localităţii
respective, trebuind să asigure capacitatea de transformare şi evoluţie, prevăzând
direcţiile de dezvoltare potenţială. Deci se poate afirma că responsabilitatea autorilor
şi decizionarilor şi responsabilitatea celor care urmăresc în timp schiţa de
sistematizare trebuie să se integreze treptat în favoarea calităţii oraşului.
Astăzi nu mai putem concepe modernizarea oraşului în afara unui proces
ştiinţific de restructurare urbană, gândit la nivelul întregului organism şi în contextul
teritorial respectiv, proces în care construcţia şi renovarea urbană se constituie ca
acţiune voluntară subordonată necesităţilor colectivităţii urbane şi, deci, pe de o
parte, aspiraţiilor sale, iar pe de altă parte, puterii sale de realizare. Renovarea
urbană este de fapt o formă de urbanism care tinde spre o mai bună utilizare a
teritoriului oraşului, evitând insă să înţelegem prin această mai bună utilizare doar o
simplă recuperare a terenului. De aceea consider că renovarea urbană nu are drept
obiect numai strămutarea în clădiri noi, corespunzătoare, a unei populaţii care
trăieşte în condiţii insalubre; renovarea îşi propune reorganizarea unei noi structuri în
zona luată spre studiu corespunzător necesităţilor actuale.
Înţelegerea acestui aspect are o mare importanţă pentru înţelegerea, pe de o
parte, a mijloacelor care stau la îndemâna procesului de modernizare, iar pe de altă
parte, a modalităţii de abordare a procesului de modernizare urbană.
Atât conţinutul, cât şi mijloacele activităţii de modernizare urbană se determină
în raport cu scopul acestei modernizări, care rezultă în urma unei analize sistemice a
teritoriului. Se constata în acest sens afirmarea a trei grupe de motivări: - necesitatea
reevaluării istorico-arhitecturală a unei anumite zone urbane sau, în alte situaţii, a
unor anumite oraşe;
- necesitatea salubrizării unor zone din teritoriul urban, în cuprinsul cărora
condiţiile de locuire sunt nesatisfăcătoare, deşi fondul construit prezintă în mare
parte un anumit interes;
- necesitatea utilizării mai eficiente a terenului, în cadrul unor zone în care
modul de ocupare şi utilizare a teritoriului este necorespunzător în raport cu nevoile
colectivităţii. Considerând situaţia unui teritoriu, se constată că aceste trei motivări se
întrepătrund, întotdeauna însă, una dintre ele este prioritară, subordonându-le pe
celelalte. în general, alcătuirea oraşelor noastre conduce la o trecere a motivaţiei
modernizării urbane dinspre centru spre periferie, de la considerentul reevaluării
istorico-arhitecturale la cel al utilizării mai eficiente a teritoriului. Indiferent de care
dintre aceste trei considerente se leagă operaţia de modernizare, realizarea ei
trebuie să conducă în ultimă instanţa la o funcţionalitate superioară în teritoriul
respectiv.

62
 Aprecierea valorii istorice arhitectural-urbanistice a cadrului
urban existent

Se relevă ca prezentând o mare importanţă pentru dezvoltarea actuală a

oraşelor noastre găsirea unor modalităţi corespunzătoare pentru organizarea
operaţiilor de modernizare situate în partea centrală a teritoriului urban, deci acolo
unde necesitatea reevaluării istorico-arhitecturale nu poate fi subestimată. Ea rezultă
din nevoia sentimentului de apartenenţă la un anumit cadru urban şi este legată, în
ansamblul general al determinantelor calităţii mediului construit, de existenţa în
teritoriul locuit a unor valori realizate cu participarea mai multor generaţii anterioare.
Situaţiile pe care le întâlnim sunt deosebite:
(1) Există situaţii în care cadrul, luat în ansamblu, constituie o valoare; fără a
cuprinde în teritoriul lui opere deosebite, el constituie o valoare prin unitatea sa, prin
relaţiile volumetrice, prin modul în care este prelucrat sau se îmbină construitul cu
naturalul;
(2) Există o altă situaţie, în care cadrul fără o valoare artistică deosebită
constituie totuşi un mijloc, o posibilitate de cunoaştere a unui trecut istoric;
(3) Există şi o a treia situaţie, când cadrul respectiv este specific datorită
cuprinderii de către el a unor importante opere artistice, fie acestea în întregime
spaţii urbane, fie acestea clădiri separate.
Este necesar pentru permanenţa oraşului, permanenţa sa funcţională, etică,
morală, culturala, ca o serie de construcţii existente să fie păstrate, chiar dacă ele,
luate individual, nu au o valoare istorică sau artistică deosebită, !n legătură cu
aceasta, poate fi discutata însăşi aprecierea valorii arhitectural-urbanistice,
acordându-se importanţa cuvenită nu obiectului arhitectural în sine, ci unei alcătuiri
de ansamblu specifice, atmosferei caracteristice a spaţiului, chiar dacă aceasta nu se
impune prin monumentalitate. Desfăşurarea în acest sens a unei cercetări
competente ne-ar putea releva concluzii preţioase în sensul unei reale stilistici
arhitectural-urbanistice a oraşelor moldo-valahe, ferindu-ne de unele erori ce au
apărut în abordarea cu mai mulţi ani în urmă a modernizării unor oraşe, cum sunt
Suceava sau Giurgiu, adică de a considera zone sau oraşe întregi ca lipsite de
caracter. Studiile parţiale realizate în acest sens cu privire la zona centrală a
Bucureştiului sau studiile parţiale privind unele zone din Piteşti, Craiova, Sfântul
Gheorghe şi Brăila, dovedesc valoarea unei asemenea cercetări, ale cărei rezultate,
pentru a fi însă utile, trebuie să devină un bun câştigat, în atenţia profesioniştilor şi a
organelor de decizie.
Este deci necesar ca, în cadrul procesului de modernizare urbană, în cadrul
oricărei acţiuni concrete de renovare, valoarea existentului să se definească, în
primul rând, în raport cu oraşul respectiv luat ca organism într-o formă globală a sa.
Numai pe această bază putem evidenţia trăsăturile particulare într-un loc sau altul
din teritoriul urban, într-un anumit oraş. Numai pe această bază putem aprecia ce
păstrăm şi ce nu păstrăm, având în vedere şi faptul că nu poate fi impusă de către
arhitect păstrarea intactă a cadrului istoric respectiv dacă acesta este în totală
incompatibilitate cu rezolvări absolut necesare pentru funcţionalitatea urbană, tot aşa
după cum, în cazul unor străzi care numai parţial păstrează din fondul existent, nu
este necesar ca o completare a fronturilor acestor străzi să se realizeze prin
reproducerea arhitecturii vechi (posibil comodă pentru funcţionalitatea şi tehnologia
contemporană, dar arareori justificată stilistic-ambiental).
În procesul de modernizare, atunci când este în cauză un fond existent, fără o
cercetare prealabilă a situaţiei se manifestă fie intenţia de a efectua demolări masive
hotărâte în grabă în vederea realizării spaţiului necesar unor noi trebuinţe şi adesea

63
într-o imagine dinainte preconizată, fie intenţia de a renunţa la orice intervenţie în
zona respectivă, urmată de mutarea interesului într-o altă zonă, fără probleme. în
ultimul timp, la Iaşi, Craiova sau Bucureşti, împrejurări fortuite au constituit, în acest
sens, prilejul pentru o serie de «simplificări de situaţie» insuficient fondate, care
ulterior au pus deja sau vor pune pur şi simplu problema umplerii locului. Nici una
dintre cele două atitudini nu este justificată profesional-ştiinţific, pentru că
modernizarea urbană nu este urmarea în exclusivitate a voinţei de a construi, ci şi a
aceleia de a păstra, ambele fiind supuse unei decizii în care însă liberul arbitru nu
are ce căuta. în esenţă, modernizarea urbană înseamnă trecerea de la o stare de
funcţionalitate la o alta, superioară; şi condiţia nu poate fi alta nici în cazul zonelor cu
valoare istoric-arhitecturală, ceea ce înseamnă în primul rând aprecierea corectă a
acestei valori în raport cu cerinţele contemporane.
Experienţa românească dovedeşte că închegarea unui ansamblu prin
modernizarea urbană trebuie să pornească de la definirea scopului operaţiei, pe
baza unei analize temeinice a stării de funcţionalitate a teritoriului respectiv în raport
cu noile nevoi ale colectivităţii respective. Prin intermediul unei astfel de analize se
poate descoperi natura acestei funcţionalităţi efectiv existente, constructivă sau
destructivă, după cum ea poartă amprenta unei ultime enfuncţii sau disfuncţii care a
acţionat în sistemul structurat local. în raport cu premisele descoperite şi cu nevoile
precizate, se pot stabili şi localiza arhiteăural-urbanistic noi funcţii, existând toate
şansele ca sistemul funcţional-spaţial saşi restabilească echilibrul. în teritoriul
respectiv, se încheagă prin restructurare o altă structură urbană care, fără a fi
complet nouă, este capabilă a răspunde noilor cerinţe funcţionale.
Iată, spre exemplu, două situaţii din realitatea urbană concretă: ansamblurile
centrale din Piteşti şi Târgu-Mureş. Cele două ansambluri relevând - la un moment
dat - stări diferite de efectivă funcţionalitate şi raportând la acestea nevoile a căror
satisfacere li se pretinde, ajung în urma acţiunii urbane de modernizare, la alte stări
de efectivă funcţionalitate, asemănătoare, însă exprimate prin structuri complet
diferite, caracteristice. Acest exemplu comparativ subliniază în sfera de formare şi
apreciere a stării de funcţionalitate, exercitarea unei nevoi specifice fenomenelor
social-culturale şi de o covârşitoare însemnătate practică în existenţa organismului
urban: nevoia de perenitate a valorilor arhitectural-urbanistice, nevoie care deşi, de
esenţă psiho-sociologică, se impune la nivelul vieţii urbane ca atare, având implicaţii
în funcţionalitate. Menţinerea unui element spaţial (a unei clădiri) în aceste condiţii
este funcţională în primul rând în acest sens şi numai în al doilea rând ca activitate
pe care o înglobează (prezumând că cea originară este perimată), ca o altă
activitate, rezultat al unei noi cerinţe funcţionale.
Aceasta este una dintre problemele-cheie în procesul de modernizare urbană
a zonelor cu valoare istoric-arhitecturală. înseamnă aceasta o capacitate deosebita
de a înţelege particularităţile unui loc şi de a le reţine în esenţa lor, fără a apela la
reproducerea formală salvatoare, desigur necesară chiar în unele cazuri - mai puţin
subtilă şi mai puţin vie însă, pentru oraş în general. Se realizează în felul acesta o
convenienţă de elemente, reflectată prin relaţiile de referinţă ce se stabilesc între
cele noi şi cele vechi de valoare, prezentul utilizându-le fizic şi moral, astfel încât se
poate vorbi de o integrare ori a noului în context vechi, ori a vechiului în context nou.
Astfel, integrarea, care ea însăşi poate avea valoare de particularizare a spaţiului,
între nou şi vechi este realizabilă efectiv numai atunci când ansamblul prezintă o
alcătuire funcţională complexă şi, de asemenea atunci când elemente noi pentru cele
vechi, sau cele vechi pentru cele noi nu se rezumă a fi doar un simplu cadru. Or,
pentru a fi siguri de aceasta, studiul concret în fiecare caz în parte trebuie susţinut de
analiza prealabilă, desfăşurată global pe oraş, privind valorile arhitectural-urbanistice
locale şi posibilităţile de promovare a acestora prin intermediul modernizării urbane.

64
De reţinut faptul că această acţiune nu trebuie să fie istoric-exclusivistă, ea privind
totalitatea existentului urban, la un moment dat, în evoluţia oraşului.
Este adevărat că tindem a aprecia exprimarea arhitectural-urbanistică a
tradiţiei doar prin prisma valorilor estetice, dar este tot atât de adevărat şi faptul că
valorile estetice, în arhitectură, sunt legate direct de confortul locuirii şi tot atât de
adevărat este că tradiţia nu are deloc un înţeles exclusiv material, ea fiind cuprinsă în
multitudinea manifestărilor modului de viaţă. Forma, ca şi funcţiunea în arhitectură şi
urbanism sunt implicate pe multiple planuri ale afirmării tradiţiei prin modernizare.
Modul de interpretare al specificităţii spaţiului urban în raport cu valoarea istorico-
arhitecturală reflectă această complexitate.
Ne întâlnim adesea cu păreri care consideră specificul drept o imagine dată
care trebuie sau ar fi trebuit sâ fie realizată asemenea altora cunoscute; întâlnim, de
asemenea, păreri care pretind că o aceeaşi clădire ar putea fi specifică într-un loc
sau altul prin simpla modelare a unor «elemente de faţada». Şi într-un caz, şi în
celălalt avem de a face cu o abordare eronată a specificului, rezumându-l la o simplă
manifestare cu caracter decorativ.
La nivelul unui anumit spaţiu urban, specificul nu poate fi realizat în afara
respectării continuităţii. A distruge totul într-un loc - elemente naturale sau construite,
pentru a-ţi impune «Opera» înseamnă a nega orice idee de specific. Indiferent de
ceea ce vei realiza acolo, acel ceva nu va putea să fie niciodată specific. Definit prin
prisma personalităţii creatoare - anonimă sau nu, individuala sau colectivă, specificul
arhitectural-urbanistic ca afirmare a tradiţiei în context nou impune, după loc, o
colaborare inteligentă, plină de inventivitate, dar lipsită de «ambiţii devastatoare».
Referindu-ne la particularizarea spaţiului urban prin modernizare, ne referim
îndeosebi la aspecte privind preluarea fondului existent în procesul de dezvoltare
urbană. Recunoaşterea valorilor particulare prin aportul tradiţiei în existenţa materială
contemporană a oraşului nu se rezumă însă numai la atât. Cum întoarcerea excesiv
istoricistă la valorile tradiţionale în multe domenii ale culturii este simptomatică, cum
stilul, prin însăşi latura sa de originalitate, intervine în sinteza experienţei anterioare,
nu putem să nu luăm în consideraţie faptul că inovaţia, chiar şi într-un cadru susţinut
de valori istorice, este posibilă şi necesară. Ca atare, o dezbatere asupra problemei
se poate extinde asupra altor aspecte care privesc construcţia nouă urbană:
elemente funcţionale şi plastice de particularizare a obiectului de arhitectură,
atmosfera specifică a unor alcătuiri volumetrice nou realizate, referinţa consecventă
la condiţiile naturale ale locului etc.
De aceea, ca o concluzie, cred că trebuie să considerăm specificul în primul
rând ca o manifestare superioară a caracterului complex al arhitecturii unui loc - nu
atât al obiectului de arhitectură, cât al spaţiului amenajat, constituit şi determinat într-
un anumit cadru natural, economic şi psiho-social. Specificul nu poate fi realizat în
sine, cu orice preţ; el este rezultatul unei sinteze, în timp şi spaţiu şi se constituie prin
acumularea unor trăsături caracteristice la nivelul structurii, realizând atât
funcţionalitatea spaţiilor, cât şi valoarea lor ambientala. Este un proces evolutiv
căruia i se supune chiar şi construcţia urbană nouă, şi chiar atunci când,
acumulându-se într-un teritoriu unde nu există un fond istoric de tradiţie locală, ea
poate constitui la un moment dat un loc particular şi cu timpul specific.
Valoarea istorico-arhitecturală nu condiţionează valoarea modernizării urbane
decât în măsura în care ea există. Atunci când ea se afirmă în locul respectiv, ea
este însă o premisă de neînlocuit pentru reuşita operaţiei de modernizare.

65
 Centrul oraşului - loc esenţial al permanenţei în procesul de
modernizare urbană

Dezvoltarea centrului este inevitabilă, fiind un răspuns direct şi necesar la

evoluţia modului de viaţă al colectivităţii urbane respective, în condiţiile procesului de
urbanizare, însoţită şi de o importantă creştere a oraşului. Ea este un aspect
caracteristic pentru dezvoltarea organismului urban, echilibrul între oraş în întregul
său şi centru, reflectând capacitatea de adaptare a oraşului la cerinţe noi. Evoluţia
cantitativă şi calitativă a nevoilor
populaţiei, influenţând dezvoltarea centrului de oraş, impune în afara acestuia
noi relaţii cu restul teritoriului urban, iar în interiorul lui o modificare, uneori
substanţială, a activităţilor şi a relaţiilor interioare, deci a spaţialităţii sale.
Cuprins într-un acelaşi perimetru cu centrul actual sau situat separat de
acesta, centrul istoric nu poate fi lăsat în afara viitorului centru al oraşului, el
constituindu-se ca o componentă necesară a acestuia. Actualitatea centrului istoric
nu rezultă însă dintr-o simplă necesitate de frânare a procesului său de degradare şi
de încurajare a refacerii sale. Centrul istoric este pentru un oraş un punct de reper şi
de referinţă totodată. El poate constitui: (1) o prezenţă culturală de neînlocuit atât
prin capacitatea sa de a vorbi despre istoria şi arta colectivităţii respective, cât şi prin
puterea sa de a forma etic şi estetic pe membrii acestei colectivităţi, (2) o prezenţă
semnificativ-afectivă, oferindu-ne cea mai complexă dovadă a continuităţii în
dezvoltare, de o deosebită însemnătate pentru sentimentul de apartenenţă al
populaţiei faţă de locul respectiv, (3) o prezenţă economic-funcţională, prezentând un
fond construit important, posibil de folosit în condiţii optime de către activităţi potrivite.
Centrul istoric nu este deci numai un punct de referinţă pentru calitatea
ambientală a spaţiului, ci şi un «obiect de uz», a cărui funcţionalitate complexă se
poate înscrie perfect în viaţa urbană contemporană, preluând anumite manifestări ale
acesteia. Adaptat cerinţelor, el poate interveni pozitiv în structura oraşului prin
exemplul său de echilibru arhitectural-urbanistic şi social. Actualitatea centrului istoric
impune astfel în activitatea de sistematizare măsuri de protecţie: o protecţie însă
activă, integratoare.
Centrul istoric reclamă o acţiune de profunzime, vizând însă şi modul de viaţă
în teritoriul respectiv. în acest sens, integrarea sa efectivă în cadrul centrului actual al
oraşului nu se poate realiza decât prin: (1) adoptarea patrimoniului istoric-arhitectural
(monumente, elemente construite şi amenajate cu valoare documentară şi situri
caracteristice) la necesităţi ale vieţii urbane contemporane şi deschiderea lui
animaţiei urbane, dezvoltând activităţi contemporane, potrivite spaţiilor caracteristice
reamenajate, (2) adoptarea unor modalităţi de funcţionare şi tehnologii de amenajare
la caracterul spaţiilor existente, strada pietonală constituind un exemplu pozitiv, (3)
continuitatea spaţială între centrul istoric şi restul zonei centrale pe de altă parte,
construcţia nouă supunându-se caracterului spaţial istoric, (4) continuitatea în timp,
urmărind păstrarea pe cât posibil şi actualizarea vocaţiilor istorice ale spaţiilor
reamenajate.
Considerând în acest fel afirmarea centrului istoric în cadrul oraşului
contemporan, modernizarea sa trebuie înţeleasă ca fiind mai mult decât o simplă
acţiune de protecţie. Este o acţiune de valorificare complexă, care, utilizând o mare
diversitate de mijloace, asigură protecţia, conservarea, întregirea şi utilizarea lui
eficientă. Concretizând un important efort de intervenţie în remedierea centrelor
istorice ale unor oraşe româneşti (cum sunt Cluj-Napoca, Bucureşti, Sighişoara,
Târgovişte, Alba-Iulia şi Sebeş), o serie de studii şi realizări înfăptuite în ultimele
două decenii pe obiective arhitecturale sau pe zone urbane au constituit o experienţă

66
care relevă însă, în primul rând, necesitatea abordării globale a centrului istoric în
ansamblul organismului urban respectiv. înfăţişările din ultimul timp ale zonelor
centrale din Iaşi sau Timişoara, fără a putea constitui exemple complete sau integral
pozitive de modernizare urbană, relevă cât de important este a depăşi prin
modernizare urbană ideea de restaurare singulară a monumentului de arhitectură şi
îndeosebi rolul pe care îl are, chiar pentru asemenea clădiri, modernizarea propriu-
zisâ a întregului lor anturaj.
Uşor de precizat în cazul oraşelor având o zonă centrală organizată compact,
delimitarea centrului istoric presupune în cazul celorlalte tipuri de zone centrale
răsfirate, un studiu multicriterial, luându-se în consideraţie o sumă de valori, care se
vor întregi reciproc, într-o apreciere concluzivă asupra spaţiilor şi construcţiilor
existente, astfel încât în teritoriul urban al oraşului se poate contura un centru istoric
în care se constituie o concentrare foarte mare a valorilor considerate şi în jurul său,
o zonă istorică în care aceste valori sunt mai diluate, dar nu de neglijat. în oraşele
mari pot să apară mai multe nuclee - zone istorice - în afara centrului istoric, relevând
formaţia istorica multinucleară a oraşului.

1 Un astfel de studiu a fost realizat pentru prima dată, cu referire la Centrul

Istoric al Bucureştiului, în anii 1975-76, de către un grup de cadre didactice din
catedrele de Urbanism şi de Istoria arhitecturii de la Institutul de Arhitectură. Studiul
prezentat în câteva reuniuni internaţionale, direct la Bucureşti, şi indirect transmis
prin bunăvoinţă la Paris şi Frankfurt, a stârnit interes pentru metoda de abordare,
fiind premiat. Ulterior seismului din 1977, când în sprijinul refacerii unui fond clădit
distrus, precum şi în sprijinul unor discuţii privind demolările angajate pentru Casa
Poporului, s-au făcut referiri la acest studiu, el a fost interzis tacit şi distrus, în anii
'90, o repunere în discuţie a fondului de patrimoniu a readus în atenţie studiul, o serie
de materiale componente ale sale, aflate în copie, la catedră fiind intens folosite.
Sintetizând concluziile studiului de delimitare, atitudinea privind centrul istoric
se afirmă diferit de la un oraş la altul, situând acţiunea de modernizare între limite
foarte diferite de la caz la caz şi cuprinzând o mare varietate atât a modalităţilor de
intervenţie, cât şi a mijloacelor preconizate. Stabilirea cadrului de desfăşurare pentru
acţiunea de modernizare în centrul istoric rezultă astfel din asocierea la criteriile de
valoare privind delimitarea acestuia, a unei serii de alte criterii: criterii de intervenţie.
Acestea, nefiind luate în consideraţie în delimitarea centrului (nu putem aprecia
istoria în raport cu cât şi ce putem reface astăzi din ceea ce a rămas), pot însă să
definească priorităţile în raport cu evoluţia în timp a posibilităţilor noastre de
intervenţie asupra existentului. Sunt criterii care privesc valoarea estimativă a
investiţiilor şi a beneficiilor, depistarea utilizatorilor pentru spaţiile modernizate,
tehnologia de execuţie, organizarea cercetării, studiului şi proiectării de specialitate,
pregătirea cadrelor necesare.
Privind proiectarea şi organizarea acţiunilor de modernizare în centrul istoric,
experienţa mondială demonstrează rolul deosebit al cercetării amănunţite a
existentului, al definirii necesităţilor, precum şi al unor lucrări pilot, cu caracter
experimental. în activitatea de sistematizare afectată acestui scop este foarte
importantă urmărirea aplicării în practică a rezultatelor obţinute astfel, situaţia în
cauză prezentând aspecte calitative de valoare care pot fi uşor deteriorate printr-o
intervenţie insuficient stăpânită. De aceea, rezultând dintr-un studiu de ansamblu,
este firesc a se mări posibilităţile de aplicare treptată a diverselor măsuri preconizate,
pe de o parte, în sensul precizării fiecărei intervenţii în interiorul ocupat de centrul
istoric, astfel încât să rezulte spaţii închegate arhitectural-urbanistic. Numai
asemenea spaţii vor putea releva concluzii corespunzătoare pentru continuarea
acţiunii. Dispersarea efortului constructiv în întregul teritoriu, fără a face posibilă

67
realizarea unor operaţii complete, menţine la un nivel foarte scăzut eficienţa acţiunii
de modernizare a centrului istoric, atât din punct de vedere economic, cât şi din
punct de vedere funcţional, social şi estetic. Rezultă din această constatare condiţia
unui proces general şi coordonat de restructurarea urbană, în cadrul căruia,
localizate teritorial, se desfăşoară diferite operaţii de renovare, reconstrucţie sau
construcţie.
În cadrul acţiunii de modernizare urbană a centrului istoric, în raport cu situaţia
existentului, o serie de probleme de interes urbanistic general îşi găsesc rezolvări
particulare: accesibilitatea în centrul istoric, modernizarea locuinţelor, stilistica
construcţiilor şi asocierea lor, amenajarea ambientală a spaţiului. Pentru fiecare
dintre acestea, experienţa acumulată în practica mondială ne înfăţişează soluţionări
caracteristice. De o deosebită actualitate şi pentru construcţia urbană românească,
în asemenea situaţii, este însă problema locuinţei.
Se dovedeşte că locuinţa reprezintă o funcţiune esenţială pentru revitalizarea
centrului istoric, ea reflectând existenţa în interiorul perimetrului respectiv a unei
populaţii stabile, deci utilitatea efectivă - permanentă - a existentului construit.
Dispariţia naturală sau voită, ca şi modificarea brutală a locuinţei şi deci a unei
succesiuni de manifestări legate de aceasta, constituie o cauză interioară a
degradării centrelor istorice. Această constatare întăreşte concluzia că acţiunea de
modernizare a centrului istoric nu trebuie să se concentreze exclusiv asupra
construcţiilor şi spaţiilor care în mod evident reprezintă prezenţe de excepţie, deci
numai asupra unei lucrări, în sine, foarte pretenţioase. Exemple interesante în acest
sens ne oferă studiile de modernizare a ansamblurilor centrale vechi din Brăila şi
Sfântu Gheorghe. Transpunerea acestor studii în realitatea concretă şi urmărirea cu
rigurozitate a realizării lor de către organele administrative locale ar putea însemna
deschiderea unei noi etape, calitativ superioare, în modernizarea centrelor istorice ca
părţi unitare ale unui organism urban contemporan.
în fondul vechi construit al oraşelor noastre există o categorie de construcţii a
căror dezafectare reprezintă un proces de salubrizare urbană absolut necesară în
perioada actuala de dezvoltare a oraşelor; ele nu pot constitui niciun fel de frână în
sistematizarea viitoare. O altă categorie, cea mai numeroasă, este aceea a
construcţiilor fără valoare istorică, dar care au importanţă prin calitatea construcţiei şi
durabilitatea ei, prin volumul de cazare pe care-l reprezintă şi care nu pot fi
desconsiderate. Cercetarea lor amănunţită duce la etapizarea noilor realizări urbane
pe o perioadă de timp în care convieţuirea noului cu vechiul se stabilizează într-o
formă definitivă. Densitatea acestor construcţii în zona urbană respectivă implică, în
primul rând, decizia dacă este sau nu cazul să se înceapă lucrări de construcţii în
cartierul respectiv, şi în al doilea rând, decizii cu privire la etapizarea realizării acestor
lucrări într-o concepţie unitară în funcţie de prezenţa lor.
în vederea modernizării unui teritoriu urban, chiar şi atunci când nu este cazul
special al centrului istoric, formularea şi urmărirea unei anumite metodologii de studiu
este necesară, dovedindu-se că ea constituie un element de prim ordin pentru
formularea obiectiva a deciziilor. O abordare structuralist - dialectică a situaţiei
existente şi, pe baza acesteia, a necesităţilor de intervenţie nu poate fi neglijată.
Sprijinindu-se pe informaţiile furnizate de către studiul de delimitare a centrului
istoric, aceasta înseamnă, într-o succesiune de lucru:
- aprecierea amănunţită a teritoriului supus studiului de detaliu, pe baza unei
analize desfăşurate succesiv într-o suită de criterii (funcţiuni caracteristice, circulaţie,
starea clădirilor, valori estetic-spaţiale ale cadrului existent, altimetrie, elemente
caracteristice geo-climatice, constituiri morfologice specifice, natura proprietăţii
asupra fondului construit);

68
 - selectarea şi generalizarea datelor într-o sinteză a elementelor determinate
funcţional, spaţial şi dinamic, aşa cum rezultă din analiza situaţiei existente;
- investigarea arheologică a teritoriului;
- precizarea modului în care se poate interveni în zonă, indicându-se în
teritoriu operaţiile de modernizare care sunt potrivite locului în raport cu
caracteristicile fizice şi socio-demografice ale existentului;
- descoperirea pe baza analizei anterioare a potenţialului şi a premiselor de
modernizare ale zonei respective, în raport cu cerinţele impuse ei de către schiţa de
sistematizare;
- precizarea mijloacelor de valorificare a existentului din zonă prin formularea
unor ipoteze de ocupare funcţional-spaţială a teritoriului şi de încadrare în ansamblul
oraşului;
- analiza de valoare a ipotezelor rezultate, precizarea soluţiei de ansamblu şi,
în raport cu acestea, a priorităţilor din zonă şi deci a succesiunii în teritoriu a
operaţiilor de modernizare;
- precizarea mijloacelor juridice şi financiare care se impun a fi angrenate în
realizarea prevederilor şi mişcarea populaţiei;
- definirea temelor pentru detaliile de sistematizare necesare, pe etape de
intervenţie.

Conţinutul unui asemenea studiu, un studiu de temă (deosebit de complex,

exprimându-se prin cele mai diferite mijloace: cartări, planuri, scheme, grafice,
fotomontaje), este capabil a reflecta cu maximă veridicitate calităţile existentului,
precum şi modalităţile de cea mai mare eficienţă în valorificarea acestuia prin
modernizarea zonei respective. Se dovedeşte a fi imposibil de atacat şi realizat
coerent o intervenţie în teritoriul ocupat de un existent (chiar numai parţial valabil),
atâta timp cât ne sprijinim numai pe un detaliu de sistematizare ale cărui date iniţiale
sunt deduse exclusiv din schiţa de sistematizare (observaţia îşi păstrează
valabilitatea chiar şi în cazul realizării unor construcţii singulare). Realizarea
«tronsonată» a unor magistrale sau ansambluri de locuinţe, apariţia, nepotrivită
locului, a unor clădiri noi (blocul Independenţa la Sibiu, hotelul central la Brăila),
creşterea prin simplă alipire a unor ansambluri centrale (la Timişoara sau în
Bucureşti, în cartierul Drumul Taberei), «omorârea» unor poziţii naturale preţioase
pentru compoziţia urbană respectivă (la Bucureşti, Iaşi sau Slatina) - iată numai
câteva dintre situaţiile rezultate ca urmare a unei abordări simpliste; şi aceasta în
condiţiile în care ne întrebăm în fel şi chip cum putem să realizăm o particularizare
locală a spaţiului urban!
Având un rol deosebit în determinarea priorităţilor privind acţiunea de
modernizare a centrului istoric şi fiind reale criterii de organizare a intervenţiei,
aspectele economice ale restructurării urbane se supun însă considerentelor de ordin
cultural, aceasta neînsemnând însă acceptarea unor investiţii nejustificate sau
cheltuieli exagerate. Deşi mai puţin aprofundată, în cazul centrelor istorice, analiza
aspectelor economice dovedeşte că este posibil ca şi în acest caz să se pună
problema rentabilităţii. Mai multe realizări concrete infirmă ideea preconcepută
privind valoarea excesivă a costului modernizării în raport cu costul unei construcţii
echivalente noi în afara centrului istoric. Trebuie luat în consideraţie faptul că
aspectele economice ale modernizării centrului istoric nu pot fi apreciate în sine, ci
numai Ia nivelul modernizării întregului organism urban şi numai în timp, însăşi
valorificarea sa istorico-arhitecturală fiind considerată astfel. Desigur că, spre
exemplu, cheltuielile aferente acţiunii de modernizare, în mod inevitabil, cresc pe
măsură ce construcţia urbană, apropiindu-se de centru, necesită intervenţii
suplimentare mai mari, de renovare şi întreţinere a fondului construit existent.

69
Aceasta face ca eficienţa economică în cadrul unor operaţii de modernizare care se
referă exclusiv la centrul istoric să fie mult mai redusă, atunci când aceasta este
apreciata în sine. Când, însă, operaţia de renovare sau reconstrucţia este
considerată ca parte a unui proces mai amplu de restructurare, ea ţinând seama de
aspectele generale de dezvoltare a oraşului, când intervenţiile respective au drept
rezultat modificări şi rezolvări funcţionale de ordin general, necesare şi valabile pe o
durată cât mai mare, modernizarea centrului istoric devine, în dezvoltarea oraşului,
nu numai necesară din punct de vedere cultural cetăţenesc, ci şi convenabilă în
planul rentabilităţii construcţiei urbane.
Rezultând din motive de sporire a eficienţei, confortului şi calităţii diferitelor
activităţi urbane, creşterea centrului (realizându-se atât intensiv, cât şi extensiv) este
un proces permanent. El este vizibil atât la oraşele mici şi mijlocii, cât şi la cele mari,
îndeosebi la cele care au sau tind a-şi constitui o zona centrală, deci acolo unde
serviciile se găsesc aproape întotdeauna sub necesarul rezultat din creşterea
numerică a populaţiei şi a pretenţiilor sale (datorită capacităţilor insuficiente sau
distanţelor prea mari). Dictată de necesitatea utilizării cât mai eficiente a teritoriului, a
închegării unor spaţii coerente sau a cooperării funcţionale, creşterea intensivă este
mai economică şi, în acelaşi timp, mai confortabilă. Este aplicabilă în zonele centrale
de tip răsfirat şi numai parţial în cele de tip compact, ea atacând în cadrul acestora
terenurile libere, slab construite sau cu construcţii insalubre, precum şi clădiri
existente care pot îngloba noi activităţi. Creşterea extensivă, vizând aceleaşi
disponibilităţi, dar în afara centrului istoric, este aplicabilă în special zonelor centrale
de tip compact. Dacă dintr-o creştere intensivă a centrului rezultă o întregire a
configuraţiei spaţiale iniţiale, dintr-o creştere extensivă a acestuia poate rezulta o
configuraţie cu totul nouă, extinderea subordonându-şi treptat existentul.
O creştere teritorială a oraşului, fără o dezvoltare corespunzătoare a centrului,
devine periculoasă producând neajunsuri în funcţionarea întregului organism urban.
Problema apare îndeosebi în cazul realizării noilor cartiere la periferia oraşului
existent, acestea reprezentând investiţii importante în construcţia urbană şi totodată
situarea în zone de extindere a teritoriului urban a unui important număr de locuitori.
Dotarea necorespunzătoare a acestor noi cartiere produce suprasolicitarea centrului
oraşului, în domenii în general nespecifice, impunând criteriul asigurării dotărilor de
reţea în soluţionarea conflictului. Situaţia se agravează atunci când creşterea
oraşului este atât de mare încât necesită o extindere a înseşi activităţilor specifice ale
centrului. Se creează astfel o situaţie de insatisfacere atât a locuitorilor noilor
cartiere, obligaţi la parcurgerea unor mari distanţe între centru şi locuinţă, precum şi
a locuitorilor din restul oraşului, incomod aţi de aglomeraţia excesivă a centrului, cu
toate consecinţele sale asupra funcţionalităţii serviciilor. Timpul şi condiţiile de
parcurgere a distanţei locuinţă-centru constituie cel de al doilea element definitoriu al
echilibrului între centru şi creşterea oraşului, impunând criteriul accesibilităţii în
stabilirea soluţiei.
În mod firesc, cei doi factori care asigură echilibrul între centrul oraşului şi
zona care preia creşterea oraşului - într-o extindere teritorială sau chiar în perimetrul
existent - trebuie luaţi în considerare odată cu decizia asupra noii creşteri,
asigurându-se soluţionările corespunzătoare. Odată cu dezvoltarea construcţiei de
locuinţe preconizate - şi cu cât oraşul este mai mare - este mai necesar ca investiţiile
pentru marile ansambluri de locuinţe să atragă investiţii complementare, de naturi
foarte diferite, in teritoriul înconjurător, tinzând însă, ca amplasare, spre centrul
oraşului. Neglijarea acestora într-o desfăşurare treptată, odată cu realizarea noilor
ansambluri de locuinţe, le face mult mai dificile şi mai costisitoare, atunci când ele
devin stringente şi când soluţionarea lor se opreşte adesea la ameliorarea situaţiei.

70
 Creşterea centrului, intensivă sau extensivă, priveşte în mod direct utilizarea
terenului, tinzând întotdeauna spre folosirea lui cât mai eficientă. Ridicarea indicelui
de utilizare este evidentă în cea mai mare parte a operaţiilor din zona centrală,
valoarea sa fiind direct proporţională cu mărimea oraşului şi invers proporţională cu
valoarea existentului, ajunge în unele cazuri de creştere intensivă la o multiplicare de
10 ori a valorii iniţiale. Deşi în asemenea situaţii construcţia masivă de locuinţe este
evidentă, un astfel de indice reflectând menţinerea numai a foarte puţin din existent,
construcţia nouă fiind net preponderentă, evidenţiază o concentrare masivă a
construcţiei urbane cu caracter central în perimetrul centrului existent. Acesta însă nu
rămâne decât ca localizare. Dezvoltarea interioară nu implică deci menţinerea
centrului existent; cazul însă este de reţinut numai pentru zonele centrale mai mari,
unde fenomenul este posibil într-o porţiune sau alta, sau în oraşele mici, supuse unui
rapid proces de dezvoltare.
Prin funcţiunile sale, centrul oraşului se constituie ca prezenţă spaţială legată
direct prin relaţii specifice de o anumită populaţie pe care o reprezintă şi în raport cu
caracteristicile şi obiceiurile căreia se modelează treptat. Numeroase studii
sociologice realizate în ultimii ani aprofundează această problemă, subliniind
importanţa pe care o are pentru arhitect înţelegerea intensităţii simbolice a centrului,
intim legată de funcţionalitatea lui, dar prezentând o putere de atracţie aparte.
Această intensitate simbolică se constituie într-o determinantă de bază a dimensiunii
sociale a centrului de oraş, acuzând atât valoarea simbolică a unei activităţi
reprezentative şi a elementelor semnificative (elemente arhitecturale, obiecte de
plastică monumentală urbană, spaţii civice, firme şi vitrine etc.), cât şi efectele
plastice specifice ale compoziţiei urbane (monumentalitatea spaţiului şi a clădirilor,
unicitatea imaginilor etc.). Este de netăgăduit faptul că, în acest sens, valoarea
centrului istoric nu poate fi înlocuită, ea reprezentând în fapt o acumulare simbolică
cu valenţe educativ-cetăţeneşti. De aici rezultă însă două aspecte de mare interes
privind modernizarea centrului în general, a centrului istoric în particular.
Rezultă, în primul rând, opoziţia logică, de ordin arhitectural-urbanistic şi
sociolog ic, faţă de interpretarea centrului istoric în sensul unui simplu decor necesar
pentru diversitatea urbană, lipsit de prezenţa activă a oamenilor, şi îndeosebi a
oamenilor care trăiau în el. Valoarea simbolică a centrului istoric, fiind susţinută prin
modernizarea lui dependentă direct de nevoile marii majorităţi a populaţiei, impune
studiul atent asupra populaţiei care ocupă teritoriul supus operaţiilor de modernizare.
Este deci necesară cunoaşterea, în afara unor aspecte tehnice şi estetice privind
zona în cauză, şi a situaţiei sociale şi economice a locuitorilor; a condiţiilor de viaţă
aferente de mediul înconjurător şi sistemul lor de viaţă: a relaţiei dintre gradul de
confort al locuinţelor, cheltuielile de întreţinere şi nivelul de trai al locuitorilor; a
aprecierii locuitorilor asupra situaţiei existente şi asupra posibilităţilor de modificare
etc.
Rezultă, în al doilea rând, importanţa pe care, în condiţiile creşterii intense a
populaţiei urbane, centrul istoric o are în fixarea şi orientarea populaţiei nou venite în
oraşe. Prin intermediul său, această populaţie (şi îndeosebi cea de vârstă tânără şi
medie, care constituie de altfel marea majoritate), chiar dacă locuieşte în afara
centrului istoric, acceptă şi îşi aproprie noul mediu de viaţă. Prezenţa centrului istoric,
sau altfel spus mai corect valoarea istoric-ambientală a centrului, devine un mijloc şi
cadru de adaptare şi urbanizare.
Modalităţi de intervenţie în zonele urbane cuprinse în trama stradală veche
(studiu de caz) în oraşele dezvoltate răsfirat, aşa cum se dovedeşte şi prin modul de
definire a centrului lor istoric, modernizarea urbană capătă o serie de trăsături
specifice, impunând o atitudine diferenţiată, în care problema integrării trece de la
cuprinderea noului în context vechi la integrarea vechiului în context nou. Urmărind

71
definirea unei metodologii de intervenţie pentru astfel de oraşe şi pornind de la
considerentele de principiu enumerate mai înainte, sinteza unor studii elaborate în
acest sens, în cadrul catedrei de Sistematizare cu studenţii Institutului de Arhitectură
din Bucureşti, relevă o serie de concluzii care nu pot fi neglijate.
S-au luat în consideraţie mai multe zone din cadrul municipiului Bucureşti,
prezentând interes în raport cu operaţiile de restructurare intenţionate în programul
de construcţie urbană a Capitalei. Utilizându-se ca bază de abordare prevederile
schiţei de sistematizare, perimetrele de studiu s-au conturat unitar, ca subsisteme în
sistemul general urban, acoperind teritorii de o foarte mare varietate, ca mod de
ocupare şi caracteristici.
În mod intenţionat, detaliile de sistematizare realizate se situează în cadrul
zonei istorice sau în afara ei, în teritorii foarte dens, mai puţin dens sau slab
construite. Fiecare detaliu de sistematizare a fost încadrat într-un studiu mai larg de
partiu urbanistic. Dincolo de precizarea unor posibilităţi de intervenţie concretă în
zonele respective s-au putut evalua astfel modalităţi diferite de intervenţie şi totodată
o serie de elemente care ar justifica unele amendamente privind însăşi schiţa de
sistematizare.
Sinteza impune următoarele concluzii cu caracter general:
• Se disting trei situaţii diferite în care intervenţia este caracterizată diferit:
zone în care se păstrează peste 70% din fondul construit existent (zone de tip
A);
zone în care se păstrează 30-70% din fondul construit existent (zone de tip B);
zone în care se păstrează numai 10-30% din fondul construit existent (zone de
tip C).
• în cadrul unui perimetru unitar, urmând a fi abordat corespunzător deciziei
respective de modernizare şi stabilit conform schiţei de sistematizare, se întâlnesc fie
zone aparţinând numai tipului A (în miezul oraşului), fie zone aparţinând cel puţin la
două dintre cele trei tipuri.
• Se impune, în cea de a doua situaţie, o foarte atentă evaluare a fondului
construit existent şi o atenţie deosebită în organizarea coerentă a întregului
perimetru, fapt pentru care, deşi atrăgând atitudini diferite, zonele componente nu pot
fi studiate separat una de alta, ci numai împreună, pornind de la o zonificare
operaţională pe categorii de intervenţie posibilă în raport cu indicele de demolare.
• în primele două situaţii, se dovedeşte a fi deosebit de utilă analiza în
prealabil a funcţiunilor existente în zonă, deoarece, deşi se menţin o mare parte a
dotărilor existente, sfera lor de influenţă, precum şi ponderea fiecărei categorii se
modifică în raport cu caracterul şi noua capacitate de cazare.
• Dacă în cazul zonelor de tip A considerentul evaluării istorico-arhitecturale
este însoţit de considerentul salubrizării, renovarea şi asanarea fiind operaţiile care
grevează cel mai mult din punct de vedere economic-financiar, în cazul zonelor de tip
B considerentul evaluării istorico-arhitecturale este însoţit de considerentul utilizării
din punct de vedere economic-financiar, fiind generat de adaptarea la condiţiile de
execuţie şi diversitate a tehnologiei de execuţie a construcţiilor noi.
Pentru precizarea tipurilor de intervenţie pe zone se impune urmărirea cu
consecvenţă a metodologiei de studiu expusă anterior, avându-se în vedere, la
aprecierea amănunţită a zonei, o acţiune prealabilă de înregistrare a tuturor clădirilor,
atât după valoarea lor ahitectural-urbanistică, cât şi după starea lor fizică şi după
ocupare (un sistem informaţional în acest sens este de dorit).
Pentru fiecare tip de zonă se evidenţiază (prin analiza comparativă a zonelor
de aceeaşi categorie) o serie de aspecte ce caracterizează modalităţile de
intervenţie, în parte.

72
 Abordarea teritoriului urban în interiorul tramei stradale existente prezintă mari
avantaje, îndeosebi în cadrul oraşelor dezvoltate într-o aşezare afânată a clădirilor,
permiţând creşterea gradului de ocupare al teritoriului afectat şi închegarea unui
cadru arhitectural-urbanistic corespunzător pentru spaţiul stradal deja conturat sau
chiar numai iniţiat. Privind aceasta, ca urmare a celor înfăţişate anterior, se desprind
două observaţii general-concluzive. Una se referă la trama stradală, iar cealaltă la
cadrul construit.
Trama stradală existenta se relevă ca o premisă a continuităţii urbane,
păstrarea ei însemnând deci nu numai un criteriu economic. Analiza unor realizări
recente, precum şi studii de problemă (cum este cel înfăţişat mai înainte) relevă că
principiul păstrării tramei stradale poate fi uşor denaturat printr-o aplicare dogmatică.
Părerea precum că realizarea unor case într-un loc înseamnă modernizarea acestuia
reprezintă o idee eronată asupra a ceea ce înseamnă modernizare urbană.
Modernizarea urbană începe în mod normal cu trama stradală. Trama stradala
trebuie ea însăşi supusă unei judecăţi de valoare în ansamblu şi apoi în detaliu local,
astfel încât spaţiul de circulaţie rezultat în final (ca traseu sau profil transversal) să fie
în corelaţie firească cu fondul construit realizat (ca funcţie, interes pietonal, înălţime
etc). Supralărgirea unei străzi existente sau străpungerea unei noi artere devine pe
această bază o intervenţie justificată, ea înscriindu-se în mod necesar într-o
continuitate firească a tramei urbane generale. Lipsită de această continuitate, orice
tratare specială a unui spaţiu stradal, chiar motivată local, rămâne o rezolvare
artificială, impusă din afara organismului urban.
Cadrul construit evidenţiază, în raport cu strada, un anumit front construit-
amenajat, acesta relevând, prin maniera în care este realizat, caracterul arhitectural-
urbanistic al spaţiului stradal respectiv şi în mod firesc caracterul întregului fond
construit în adâncimea teritoriului. Abordarea în mod exclusiv a frontului stradal, fără
a şti ce se întâmplă (sau se va întâmpla, mai degrabă!) în spatele său nu reprezintă
decât o modernizare «de traseu la vedere», posibilă în sine, dar discutabilă în raport
cu operaţii ulterioare adiacente. Deşi motivabilă, tentaţia construcţiei frontale «la
strada principală» trebuie subordonată nevoii de organizare superioară a teritoriului
în ansamblul său, fapt pentru care realizarea fronturilor stradale (atunci când sunt
justificate ca atare) ar trebui să constituie prime etape, definite coerent în studiul de
ansamblu al teritoriului considerat unitar, în adâncime, şi nu exclusiv ca bandă-
rebord a străzii. Deşi existând pentru început singular, spaţiul stradal realizat astfel ar
putea fi organizat deschis pentru viitoarea modernizare a zonelor adiacente,
presupunând în final o configuraţie organică firească (desemnată ca atare de teoria
urbanistică, în opoziţie cu o configuraţie mecanicistă, care reprezintă o intervenţie
ordonatoare nefirească, rigidă, stereotipă). 1
Text publicat iniţial în «Arhitectura», numărul 4/1978.

73
 Sâmburele care face să crească
Am fost printre iniţiatorii acestui subiect ca principiu de discuţie, dar într-o altă
formă. Iniţiativa mea a pornit în urma unei discuţii, atunci când mi s-a cerut părerea
în legătură cu o acţiune declanşată de Ministerul Integrării Europene privind
finanţările din fondurile Uniunii Europene care urmau a fi promovate în anul următor,
în cadrul unui program legat de proiecte de regenerare urbană. Pornind de la o
solicitare pe care Ministerul Integrării a lansat-o în teritoriu, de a se propune proiecte
menite a fi lansate în cadrul acestui program, am atras atenţia că nu orice proiect
imaginat este un proiect de regenerare urbană. De aici nevoia definirii acestui
concept care, din obligaţiile integrării, a început a fi foarte vehiculat, fără ca el să fie
înţeles, în esenţa sa, nici de către profesionişti şi nici de către politicieni (fapt care
poate provoca eşecuri, chiar dacă avem în faţă un plan de acţiune al Ministerului
Integrării).
Aş vrea să mă refer la contextul urbanistic pe care trebuie să-l implicăm în
aceste discuţii. în ultimii 10-15 ani, asistăm la o îmbogăţire a limbajului arhitectural-
urbanistic în sensul de a utiliza concepte noi şi de a preciza sensul unor termeni.
Este o evoluţie a noţiunilor, impusă de acomodarea României la obiceiurile sau la
legislaţia Uniunii Europene, pe de o parte, şi la mişcarea de idei în plan mondial, pe
de alta. în cadrul Uniunii Europene, în domeniul arhitecturii şi urbanismului s-a
produs un proces de aşezare a unor reglementări, ceea ce a adus, în ultimă instanţă,
şi la un proces de aşezare al unor noţiuni. în fond, aceste noţiuni au un conţinut nu
numai teoretic, ci şi practic şi de aici decurg, în consecinţă, noi procedee de
intervenţie în cadrul teritoriului, dar şi abordări noi pe care din ignoranţă le însuşim
formal, superficial. Vorbind despre dezvoltare spaţială durabilă sau despre proiect
urban sau despre regenerare urbană, dincolo de terminologie, aceste expresii
reprezintă sintagme cu un conţinut precis metodologic. Or, acest lucru nu este înţeles
în România. în cadrul Uniunii Europene termenii sunt foarte exact definiţi. Şi trebuie
să îi cunoaştem pentru a face proiecte.
Puţini dintre noi înţeleg încă ce înseamnă dezvoltare spaţială durabilă; pentru
că termenul de «spaţial» este introdus în documentele Uniunii Europene în urmă cu
puţin timp. Sensul este foarte clar: nu este vorba de o dezvoltare în principiu, nu
vorbim de planuri de dezvoltare expuse numai în statistici şi în texte, ci este vorba de
o dezvoltare care să fie condusă până la implicarea practică a prevederii respective
de dezvoltare în cadrul fizic al spaţiului. Este de fapt o trecere de la înţelegerea
bidimensională la înţelegerea tridimensională a planurilor de dezvoltare care trebuie
raportate la planurile de amenajare a teritoriului şi la cele de urbanism general; iar
această nevoie nu este încă înţeleasă. La fel se întâmplă şi cu termenul de proiect
urban. Nu orice proiect în spaţiul urban (un hotel pe o stradă în Bucureşti, spre
exemplu) poate fi prezentat la o reuniune europeană ca proiect urban, pentru că ne
facem de râs. Acest concept are în spate mai mult decât imaginea de obiect de

74
arhitectură. Pentru că termenul consacrat - prin obiectiv, conţinut, metode, proceduri
- care rezultă la nivelul intervenţiei urbane, înseamnă o anumită complexitate în
abordare şi o anumită înţelegere la nivelul dezvoltării teritoriului urban: în planuri
suprapuse zonal - fizic-spaţial, social, financiar, managerial.
Constatăm că, acum, acelaşi lucru se întâmplă şi cu termenul de regenerare
urbană care e folosit în Europa de azi. El poartă o anumită semnificaţie: componenta
«re» se păstrează din revitalizare, restructurare, reconstrucţie etc, semnalând că
operaţia se produce într-un teritoriu care funcţionează, care există într-o anumită
condiţie nemulţumitoare, condiţie care este reconsiderată, reaşezată în termeni
moderni în teritoriul respectiv. Obiectivul acestei reaşezări este o stare superioară de
organizare şi confort, implicând şi o eficienţă superioară în plan social, financiar sau
estetic în acest teritoriu. Cealaltă componentă «generare» semnifică, dincolo de un
proces nou calitativ superior, un proces de modernizare şi de reconsiderare cu mare
putere de influenţare, (întindere) în zonă, capabil să antreneze în consecinţă, noi
intervenţii. Există un obiect specific al preocupării unui asemenea proiect: o dorinţă
de realizare, de construcţie în adâncimea teritoriului şi de aceea trebuie să luăm în
consideraţie ceea ce el va genera înjur pe un teritoriu larg. Proiectul este un proiect
de regenerare în măsura în care antrenează un «boom» în teritoriul respectiv. Eu nu
pot să ştiu exact ceea ce va produce acel proiect în teritoriu, dar pot să ştiu exact ce
va însemna şi trebuie să avem în vedere şi acest aspect al unei reacţii în lanţ. Unele
intervenţii de la noi au generat transformări în cadrul din jurul lor, dar de cele mai
multe ori sunt transformări generate oarecum colateral, întâmplător şi, cel mai
adesea, cu consecinţe nefavorabile. Ridicarea masivă a preţurilor apartamenteler în
zona Mall-ului de la Vitan este o astfel de consecinţă, dar nu singura care trebuie
luată în considerare. Fără a avea în spate o imagine de principiu a ceea ce
înseamnă teritoriu înconjurător şi implicaţiile în acest teritoriu, nu avem de-a face cu
un proiect de regenerare urbană. Metodic, proiectul de regenerare urbană este
definit în contextul abordării complementare ipotetice a «efectului», cel puţin printr-o
evaluare de principiu, dar cât mai completă cu putinţă (economică, financiară,
socială, juridică, estetică) care se defineşte, în primul rând, în planul strategiei.
Un exemplu deosebit: linia de tren, la Lyon, care era în extremitatea oraşului,
dincolo de care urma o zonă de calitate mai slabă, având o legătură incomodă cu
zona respectivă centrală. Când s-a pus problema realizării unei noi gări, a apărut
ideea de a realiza această gară ca o condiţie spaţială de traversare a fasciculului de
cale ferată. Gara devine în felul acesta elementul spaţial care leagă zona centrală
existentă de cealaltă, mai slab construită. Ulterior, gara a generat interes şi a
determinat dezvoltarea acelei zone, pentru care înainte nu exista înţeles -
ajungându-se la construirea unor ansambluri rezidenţiale. Cu alte cuvinte, gara a
constituit un impuls de regenerare nu numai pentru ansamblul pieţei gării, ci şi pentru
întreaga zonă. Şi acest exemplu a fost reluat la Lyon cu ocazia realizării celei de-a
doua gări. Proiecte în Europa sunt multe şi acest exemplu, ca realitate practică, a
premers de fapt ceea ce apare astăzi în Uniunea Europeană ca proiect de
regenerare urbană.
Aş mai preciza faptul că proiectul urban, noţiunea de proiect urban, se
completează prin termenul de regenerare urbană.
Regenerarea urbană nu poate fi luată în discuţie decât ca un proiect urban.
Spre exemplu, în Bucureşti sunt cunoscute mai multe iniţiative. Proiectele din zona
Palatului Regal, spre exemplu, deşi consistente, nu sunt privite însă ca proiecte de
regenerare urbană, ci ca operaţii punctuale. Eu contest calitatea unor astfel de
proiecte, atâta timp cât nu sunt concepute ca proiecte de regenerare urbană. Nu e
vorba doar de a da o denumire acelui proiect, ci şi de a găsi, în interiorul său,
susţinerea ideii de regenerare teritorială în planul concepţiei, în planul metodei de

75
lucru, cât şi în planul desfăşurării intervenţiei în cadrul teritoriului. Dincolo de atracţia
în teritoriu pe care o generează un astfel de proiect, apar deci probleme care privesc
de fapt integrarea la nivelul obiectivelor economice, sociale, financiare, arhitectural-
urbanistice, fapt pentru care un astfel de proiect de regenerare urbană nu poate fi
datorat unui singur arhitect, ci unui grup de specialişti, pregătiţi a aborda integrat
problema.
Un proiect de regenerare urbană nu este doar un proiect arhitectural
urbanistic. Oricât de minunată ar fi o schiţă, ea nu este un proiect de regenerare,
atâta timp cât nu are alături şi o abordare economică, socială, managerială etc...
Centrul vechi al oraşului nu poate fi obiectul unui astfel de proiect dacă nu îmi pun şi
problema populaţiei nevoiaşe de acolo (unde o mut, ce fac cu ea şi chiar cum o
implic), ce se întâmpla cu proprietarii de acolo (în cât timp revin în zonă şi în ce
condiţii). Nu numai desenarea unui plan este un proiect de regenerare urbană. E
vorba de un subproiect social în contextul mai larg al ansamblului de subproiecte
problematice.
Cineva spunea în legătură cu proiectul «Esplanada» că nu avem de-a face cu
un proiect arhitectural-urbanistic, ci cu un proiect financiar. Este un lucru pe care
trebuie să îl privim cu înţelegerea corectă; nu putem să aruncăm de-o parte faptul că
este vorba şi de un proiect financiar. Pentru a discuta de un proiect urban nu putem
să nu avem în vedere şi planul financiar. Dar şi absolutizarea iniţiativei investiţionale
prin expresia acestui plan financiar ar fi o eroare ca şi cea semnalată prin neglijarea
lui. Ne lipseşte experienţa, dar şi o poziţie fermă la nivelul administraţiei publice şi al
unora dintre profesionişti de a înţelege necesitatea acestei integrări între obiectul
arhitectural urbanistic şi celelalte interese legate de planul financiar. Legat de
aceasta, mai apare încă un lucru care, într-un fel, sprijină această rezistenţă:
incapacitatea administraţiei locale de a negocia. Practic negocierea nu se practică
sau, mai bine zis, nu se practică în sensul favorabil pentru comunitate. Un lucru pe
care se pune accent în discuţiile din Uniunea Europeană, în domeniul urbanismului,
este negocierea: a negocia în sprijinul interesului public. La noi, o avizare e o dispută
de viziuni personale care se reduce la a spune in extremis da sau nu la un proiect
sau la a face o corectură de proiect. Nu există posibilitatea de a negocia astfel încât
administraţia să obţină nişte avantaje în favoarea oraşului, a interesului public.
Acesta este motivul pentru care constat o situaţie, care pune în evidenţă, în
Bucureşti, că multe dintre încercările de a realiza nişte obiective importante în
teritoriul urban au eşuat. La multe dintre cele realizate, realitatea realizării nu
depăşeşte şi nici nu ajunge (din punctul de vedere al interesului public şi chiar al
imaginii spaţiale) la nivelul calitativ al iniţiativei iniţiale. Să tragem o concluzie:
avizările, aşa cum se fac azi, mai mult denaturează o iniţiativă!
E un lucru care mi se pare foarte supărător, dar, din păcate, este un risc pe
care un investitor şi-l asumă, astăzi, în Bucureşti. Eu sunt nemulţumit faţă de ceea ce
a rezultat lângă Palatul Telefoanelor, Hotelul Novotel, este o depreciere totală a unui
loc care se află în buricul oraşului, a unui loc preţios în care se realizează o casă şi
atâta tot, în care terenul nu este exploatat în favoarea oraşului şi a spaţiului public.
Deşi la început au existat intenţii foarte clare în acest sens (ca spaţiul respectiv să fie
un lucru important în existenţa oraşului), acestea nu s-au realizat. De ce? Pentru că,
normal, au existat nişte interese foarte clare ale beneficiarului: exploatarea terenului
şi a poziţiei. Pe el nu îl interesează interesul public! Primăria trebuia să fie însă
interesată nu într-o imagine «pastişă» a fostului teatru, ci într-o spaţialitate complexă,
în cursivitatea spaţiului urban dinspre Sala Palatului, în favoarea vieţii oraşului. Şi
iată că, fără această corectă negociere, în urma atâtor discuţii adesea vehemente, cu
pretenţii intelectuale, dar gratuite, rămâne această imagine «mixtum compositum»,
care este, în fapt, o imagine reprezentativă unei intelectualităţi bucureştene «de

76
elită». Ar fi putut să fie un proiect urban de regenerare urbană, un sâmbure care să
facă să crească binele oraşului, dar nu este!
Faptul că vorbim adesea de o strategie, faptul că regenerarea urbană nu se
poate constitui decât în cadrul proiectului urban, supun din nou atenţiei această
problemă, pe care o parte dintre arhitecţii din Bucureşti au semnalat-o de ani de zile
municipalităţii, şi care este un lucru foarte evident şi de care, acum, proiectul de
regenerare urbană nu se poate despărţi. Proiectele de regenerare nu se pot constitui
şi desfăşura fără agenţii de dezvoltare. Nu se pot desfăşura. Şi este rezultatul
constatărilor urmând unei experienţe occidentale pe care Primăria nu îl înţelege.
Proiectul urban nu se poate dezvolta fără a fi urmărit de către o agenţie de
dezvoltare. Că această agenţie înseamnă, de fapt, coroborarea interesului public şi
privat - că ea poate să rezulte ca organism public-privat sau că este privată -,
această agenţie urmăreşte interesul public. O agenţie privată, desemnată de
municipalitate din momentul în care se pune problema şi până la sfârşit, funcţionează
pe un timp determinat. Pot fi şi zeci de ani. Este o experienţă mondială pe care nu
vrem să o luăm în considerare. Şi ne întrebăm de ce? Aşa cum mă întreb de ce
poate fi în centrul Bucureştiului un spaţiu cum este Cofetăria Albina care să fie închis
de 16 ani? Nu cumva faptul că este închisă produce cuiva nişte bani? Pentru că în
centrul istoric al oraşului, oricât se strădue Primăria să ne explice ce face acolo, nu
se va face nimic până când nu intră pe mâna unei agenţii de dezvoltare serioase,
care să urmărească procesul de dezvoltare, implicând studii şi proiectare, construcţii,
management, exploatare spaţii. Inclusiv mutarea populaţiei în alte părţi. Vorbim
degeaba de renovarea centrului istoric. Nu avem nevoie de soluţii arhitectural
urbanistice. Aceste soluţii există, sunt destule, din punctul acesta de vedere. Avem
nevoie de soluţii economice, financiare, juridice pentru acest proces. Pentru că nu e
vorba numai de zugrăvirea unei faţade. Avem nevoie de un veritabil proiect de
regenerare urbană. Faptul că esenţa unui proiect de regenerare este un proiect
public trebuie înţeles.
Într-o recentă reuniune a Consiliului Urbaniştilor Europeni, discutându-se
asupra conceptului de «regenerare urbană» s-a comentat un aspect foarte
interesant, legat de însăşi definiţia considerată, că unul dintre criteriile cele mai
importante de evaluare a unui proiect de regenerare (şi care ne spune că avem de-a
face cu un proiect de regenerare) constă în definirea raportului dintre costul
operaţiunii respective în sine şi costul de ansamblu (estimat pe etape şi ipoteze de
dezvoltare) al intervenţiilor în teritoriul înconjurător, evaluate de principiu, care pot
apărea în următorii ani. în cazul în care acest raport este de minimum unu la unu,
avem de-a face cu un proiect de regenerare. Altfel nu e un proiect de regenerare.
Sigur că ideea acestei evaluări trebuie dusă mai departe, la evaluarea gradului de
confort, la evaluarea arhitectural-urbanistică şi a multor alte aspecte comparativ; între
starea iniţială şi starea viitoare, ca organizare superioară a structurii urbane, pe de o
parte şi, pe de altă parte, între intervenţia punctuală şi a cea a altor intervenţii
posibile în zonă. Poate să fie vorba de un pietonal care să antreneze o transformare
(«Plimbarea» pietonală organizată pe viaductul CF din spatele operei noi de la Paris,
parcurgând în lungul a mai multor spaţii, locuri, zone de cel mai diferit caracter,
reamenajate, este un bun exemplu premergător conceptului), după cum poate să fie
pur şi simplu rezultatul unei intervenţii de renovare, dar care aduce în lanţ alte
intervenţii în cadrul teritoriului respectiv, purtate acolo de alţi investitori.
O ultimă concluzie referitoare la proiectul de regenerare este aceea că acesta
nu este o problemă de scară, de dimensiune. Poate să fie un proiect de regenerare
la scară mare sau mică. El este, prin obiectivul gândit în sensul discutat şi realizat ca
atare, sâmburele care face să crească consistenţa unei texturi urbane înnoite,
atractive şi chiar reprezentative, în zonă.

77
Text publicat iniţial în «Arhitext», numărul 1-2/2007.

78