EocnR PAPU-

DANTE MEDIEVAL $I MODERN

Din intregul ansamblu arhicomplex al Divinei Comedii ne vom opri mai intii la o
trdsdturd poate mai pulin discutatd, gi anume la caracterul ei popular. Desigur cd in primul
moment ar putea trezi neincredere ideea despre o asemenea facturd, atribuit[ uneia din
cele mai erudite crealii intAlnite in literatura universald. De aceea, pAnd a discuta
valabilitatea ideii, ne permitem o scurtd serie de reflecJii, pe care le binuim ldmuritoare.
O prejudecati aristocraticd, neinvinsd incd definitiv, asociazd totdeauna caracterul
popular al unei opere artistice cu un nivel redus - uneori chiar inexistent - de cultur6,
intr-insa. $i, cu toate acestea, crealii literare ca Gargantua, Don Quijote sa.u Fausl,
"netorcuprind fiecare din ele o erudilie uria;f,, sunt insufletite de un spirit popular, a
care - -
cdrui evidenld nu poate fr negatd, in contrast, bundoari, cu o tragedie de Racine, provenitd
din mediul curtean, dar unde comunicarea de cunogtinle gi de date ale culturii apare
nemasurat mai restransd. La noi, un creanga - surprins de G. Calinescu ca un imens
rezervor de cunogtinje folclorice gi ale cdrui pagini se succed pline de citate, asemenea
scrierilor umaniste gtia negregit mai multe gi mai temeinice lucruri decdt atdlia scriitori
citadini, structurati pe simple atingeri impresioniste de cunoqtinle rafinate.
Asemenea exemple, ce pot fi sporite, aratd caducitatea prejudecdlii de care
vorbim. Se gtie cd,in artd, spiritul popular nutre$te foarte adesea gustul abundenlei, fiind
atras de speciile cantitative, atAt dimensionale cdt gi numerice. Imaginalia sa a ndscocit,
pe de o parte, munfii inalli care se bat in capete, pddurile dese ca peria, uriagii cei
inspaimdntatori prin volumul lor, iar pe de alta parte, a cultivat toatd complexitatea 9i
Uogalia invadantd a acliunilor epice din basme 9i epopei. In acest mare qi mull pe cate-l
liniegte spiritul popular intrd gi curiozitatea nesilioasd pentru tot
felul de relatdri 9i
cunogtinle. Este adevdrat cd, la un anumit stadiu de dezvoltare, poporul nu posedi
mijloacele de a selecta aceste cunogtrnfe, dar faptul cd le primegte cu satisfaclie
dezminte incompatibilitatea sa cu acumularea culturii. De aceea, unii din marii scriitori
de o forma{ie culturald care iese din comun, dota}i cu un bogat debit verbal 9i cu
capacitate de seduc(ie in comunicarea nesfArgitd a cunogtinlelor lor, imprimd adesea
operei gAndite de ei un caracter de volubild rusticitate - caracterul cel mai adecvat la
multul ce-l au de spus. Trebuie, desigur, addugat cd, pe lAngd toate calitdlile
men{ionate, se mai cere incb o condilie esenliald pe care s-o indeplineascd scriitorii
respectivi, anume sd fie pdtrungi de simpatie umand gi de o reald atractie cdtre tot ceea
ce fine de structura spiritului popular.

*
Excurs prin literatut'a luntii, Bucuregti, Eminescu, 1986, pp. 88-l 18

111
 Din cele constatate, rezultd faptul - de altfel cu totul elementar - cd nu orice
erudilie gi mai cu seamd nu orice formulare a erudiliei se poate adecva unui asemenea
spirit. In aceastd privinld, este destul de anevoioasd stabilirea unui criteriu precis, fiindci
mijloacele de impdrtdqire largd a culturii au variat in decursul timpului gi chiar gi-au
interveftit rolurile cu opusele lor, dupd coordonatele diverselor epoci. Aga, bundoar[ gi
cu aceasta revenim la Dante - pe la sfhrgiful Antichitefi, pentru gnosticii din Alexandria,
-
cunoagterea pe cale alegorica era un apanaj al pulinilor
,,alegi", singurii capabili sd
descifreze unele sensuri sub vdlul alegoriilor, in vreme ce comunicarea directd deschisd
-
- se afld rezervatd' numai pentru ,,vulg". Aceastd vedere gi-a pdstrat valabilitatea gi a
aclionat in toatd prima parte a Evului Mediu. O dati, insd, cu prescolastica gi cu
scolastica, rela{ia s-a inversat: vorbirea directd, ra}ionald, exprimatd in prea dificilele serii
de rationamente ale doctorilor scolastici, nu mai poate fi acum receptatd de
,,vulgul.'
nepregdtit. Partea lui este acum alegoria, datl in imagini care ii solicitd mai ugor atenlia
decAt lucrurile abstracte. Aga se face cd perelii catedralelor gotice stil care apare cdtre
-
finele Evului Mediu sub influenfa populard - se imbraca pana la refuz cu plhsmuiri
imagistice, pline de semnificafii, care alcdtuiesc laolaltd adevdrate ce4i gi mesaje
sculptate in piatrd.
In literatura epocii, tocmai operele pbtrunse de teme alegorice, cum ar fr Romanul
Vulpii sau Romanul Trandafirulul sunl, spre deosebire de poemele cavaleregti, expresii
ale gustului popular. La rAndul sdu, concepe gi Dante alegorismul Divinei Comedii in
aceastd fazd,frnald a Evului Mediu, anunldnd chiar Renagterea. Modul de comunicare
a
multiplelor lale cunogtinte este, deci, popular, folosind, dupd uzul timpului, imaginile gi
exemplele' in De vulgari eloquentia, ptinit. pe4ile componente ale unei poeme, cim ar fi
Comedia sa, Dante enumera gi genul filosofiei dela,baza ei, care poaie fi teoretic sau
practic. Deosebirea dintre aceste doud genuri nu este fundamentald, cu alte cuvinte, nu
line de structur[, a$a cum o gdndim noi astdzi, ci doar de extensiune sau de aplicare;
astfel, prin simpla raportare la exemple concrete, filosofia teoreticd devine dintr-o datd
practic5. Or, tocmai acesta este genul filosofic cuprins in poema dantesci; el ilustreazd
prin pilde adesea alegorice ceea ce enun{d in mod general fiiosofia teoreticd. in poema sa,
Dante se opune, deci, cdii abstracte a scolasticii savante, gi cultivd alegoria imagisticd,
mai accesib lld. d emo s -ului.
in legdturd cu aceasta, se mai cunoagte gustul gi inclinalia ,,vulgului" c6tre
categoria senzafionalului - a complicatului
-, trdsdturd subliniatd mai tdrziu de Lope de
Vega in a sa Arte nueva de hacer comedias, unde el cautd sd fundeze o poeticd populard,
potrivnicd poeticii aristocratice a clasicismului. Pentru contempoianii lui bante,
senzationalul era dat cel mai adesea de elementul istoric, care pe atunci avea un caracter
legendar, precum gi de elementul fabulos propriu-zis. Amintitele pilde alegorice din
Divina Comedie fac adesea apel la aceste doud sectoare.
Faptul se afld consemnat incd in cel mai vechi comentariu al poemei dantegti,
datorit chiar fiului sdu, Pietro Alighieri, care a alcdtuit o uriagd lucrare eruditd, rdmasd tot
timpul in manuscris, pAnd cdnd a fost datl la iveald abia in veacul trecut de cdtre lordul
Vemon. Pietro Alighieri face distinctia neacceptatd astdzi de noi intre alegorie gi
- -
metaford, distinclie insd valabild pentru a explica marea operd poeticd a pdrintJlui
sdu.
Prima igi extrage termenii de comparalie din domeniul iitoriei, a doua din domeniul
naturii, insd fiecare din ele cu anumite condiliondri gi efecte specifice. Astfel, alegoria

1t2
 .
':-i:: u;l molj\- adesea istoric, care inchipuie un sens lduntric, moral, metafora evocd
-' -i::.-: tlL;:ttrol,grefat cu atribute contrarii naturii, bunioard un arbore vorbitor, ca in
:-::-- -\lII din htfern, iarsensul nu-i mai este interior, ci se ataqeazd. in lumea din afard
:..:?oricus loquitur intra se, metaphoricus extra se). Indiferent, insd, de respectivele lor
-::lnitica{ii. lduntrice sau exterioare, cert este cduna cuprinde motivul istoric, pe atunci
=:::dar. iar cealaltd pe cel natural fabulos, am6ndoud introduse in opera sa de cdtre
- ':::. ;:.re dd prin aceasta satisfaclie gustului pentru senza{ional, atdt de inrdddcinat in
:::=::n:ele spiritului popular. O asemenea trdsdturd rdmAne strAns legata de specificul
-.--::.i dante$ti. Revenind la acelagi cdnt XIII din Infern, evocat de Pietro Alighieri,
:::-r3 si recunoagtem cd prin cadrul, prin atmosfera, prin fiorul pe care-l produce, prin
:--rll€rrl cu totul neagteptat ce-l descrie, apare gi astdzi inca in literatura drept una din
--.=;rai tipice surse de senzalii neobignuite, in mdsurd sd solicite violentele emotii ale
. --l::ului popular.
Dar chiar exceptand motivele de natur[ extraordinard, alegorismul in sine, ca
:::':';ren poetic, se vede destinat in acea vreme s[ atragd ctrjozitatea gi sd producd
:-iea. forma sub care colectivitatile igi manifestau adesea admirafia. Alegoria este ea
--, -:>i ceva senzational,
o expresie care deruteazd gi totodatd,fascineazd, deoarece, nefiind
-r-.1 u-u propria-i formd de existentd, ci cu altceva, constituie aparent o abatere de la
:--,ncipiul logic al identitafii. intr-un asemenea sens i s-a elaborat baza teoreticd tot in
''r3mea lui Dante, cu pulin inainte de
a fi redactatd Divina Comedie. Este vorba de
=:aritia in 1301 a Retoricii lui Raimundus Lullus. Aceastd lucrare, prea pulin cunoscuta,
rarcheazd in fond o cotiturb de mare insemndtate in istoria principiilor poetice.
Teoretizarea alegorismului, care, de la gnosticii alexandrini gi p6na la scolasticd, a\.ea loc
:\clusiv pe plan teologic, se raporteazd acum, pentru prima datd,, la structura autonomd a
:oeziei. Dar insiqi poezia, in registrul alegoric in care se afla privitd, capitd un caracter
--iudat 9i atrdgdtor pentru minlile acelei vremi. Ea este definita de Lullus drept alchiruie a
-uvinlelor. Dupa cum operafiile atribuite alchimiei constau din schimbarea unui material
in alful, tot astfel gi poezia (alegoricd) schimbd materjalul semantic al unui cuvAnt insdgi
xotiunea lui - substituindu-i identitatea. O asemenea prefacere se obtine prin utilizarea
nretaforei, care face ca ,,una sd auzim gi alta sd injelegem" (unum audiens, attis intetligit).
In amintitei substituiri, unul gi acelagi cuv6nt poate cipdta mai multe identiteti,
"irfutea
apartindtoare la diverse sectoare, trecdnd, astfel, prin intregul domeniu al cunoapterii (de
Theologia, de Jure et Philosophia naturalis et aliis).
Negregit ci Dante a cultivat alegoria incd de mai-nainte, din prima tinerete, de
la contactul cu scrierile unor trubaduri. Este insd posibil ca Retorica lui Raimundus
Lullus sd fi insemnat pentru el armdtura teoreticd in mdsurd a-l incuraja sd facd in
poezie ceea ce pAnd atunci igi permisese numai teologia, adica sd aplice alegorismul la
planul mare, universal gi atotcuprinzdtor al realitdlii. BazaI pe imensele sale cunogtinte,
a conceput poate sub impulsul acestui resorl vasta sa poemd polisemanticd, unde a
-
dat unuia gi aceluiagi cuvAnt diverse sensuri subiacente, care sd acopere tot atatea
sectoare ale realitdlii, ce coincid cu cele enumerate de Lullus. Ideea de mare, de muJt,
de complicat, de cuprinzdtor,pe care o trezegte, astfel, alegoria sa izolata gi, cu atit mai
intens, intregul ansamblu al poemei, provoacd acea uimire care a contribuit s-o facd de
la inceput populara.

113
 Pe ldngi alegorism, caracterul popular al Divinei Comedii mai rez;ultd gi din limbd
- din limba nafionald, pe care, la acea vreme, o intrebuinleazi poetul. Au mai fost
numerogi poeli in italiane inainte de Dante, insd ei nu aveau congtiinfa cd scriu in limba
cultd a Peninsulei, fiindc[ pe atunci se credea cd italiana ar fr latina vulgar6. Fenomenul
apare echivalent cu ceea ce in zlle7e noastre, degi pe cale de disparilie existd numai in
- -
Grecia, unde scrierea este bilingvd, impdr,titi intre katardvousa, cu elemente bogate din
greaca veche, Si demotilqt
- adicd a$a cum o ardta gi numele - limba poporului. Dante se
lupti si inldture un asemenea regim de inegalitate pe plan lingvistic in De vulgari
eloquentia poetul se aratd a fi principalul promotor care a contribuit la oficializarea
Italianei, consideratd altminteri gi de el drept latind vulgard. Aceasta scriere a sa constituie
o bazd teoretici din cele mai solide pentru sprijinirea unei limbi nalionale.
Dante pornegte prin a admite cd, italiana vremii sale nu atinge nici pe departe
calitdlile latinei. Mai mult decdt at6t, el dezvoltd cu obiectivitate aceastd idee. Latina ar fi
superioard italianei sub trei raporturi: al noblelei, al virtulii gi al frumuselii. Noblefea nu
este la el un concept social, ci unul natural, in sensul in care acorddm acest atribut
metalelor sau pietrelor pretioase, pebaza incoruptibilitdlii lor. in wemea lui Dante, latina
apare in forme definitiv stabilite, fbrd sd mai sufere modificdri ca in cantl italianei, ceea
ce o face a fi mai nobild. Ea se mai dovedegte superioard qi prin virtute, termen care
deline - ca mai tdrziu la Machiavelli - sensul de virtuozitate: latinaposedd ingeniozitatea
de a se adapta oricdrei idei, cdt ar fi de subtild, gi a o exprima, calitate de care italiana se
vedea pe atunci lipsit6. in sffirgit, latina se distinge prin frumusefe, fiind trecuti prin filiera
milenard a atdtor poefi care au glefuit-o, ceea ce iardgi nu era cazal ct volgare.
$i cu toate
acestea, mdrturisegte Dante, a preferat s6-gi scrie Divina Comedie in limba italiand din
doud motive: unul pentru a fi inleles de cAt mai mul1i, iar cel[lalt, pentru a-qi exprima mai
direct simlirile in propriul grai matern. Amdndoud rafiunile apar de o egald insemndtate,
dar indeosebi prima este aceea care sprijind vederile noastre. Departe de a fi poetul unui
cerc restr6ns, Dante igi insugegte convingerea cd arta se cere afi difuzatd, adresdndu-se in
totul celor mul1i. intr-un asemenea spirit gi-a conceput poetul geniala lucrare, o datd cu
sacrificarea avantajelor oferite de o limbd inaccesibild marii colectivitefi.
Trebuie sd relinem, insI, cd Dante nu face acest lucru cu titlul de concesie, prin
care s-ar cobori la un nivel inferior posibilitalilor gi pregdtirii lui. Dimpotrivd, el
urmdregte, in spirit de educator, sd-i ridice pe cei mulji pdnd la in{elegerea trdsdturilor
fundamentale ale geniului s5u gi, in primul rdnd, si ridice limba ce le-o vorbegte. Dacd
mai tdrziu, in Renagterea francezd, programul Pleiadei ajunge sb inscrie gi italiana ca
limbd clasicd, aldturi de latind gi greacd, faptul se datoregte inilial lui Dante, care, in
marea realizate lingvisticd a Divinei Comedii, a procurat poporului s6u cele mai subtile
nuanfe gi armonii in volgare. in aceastd noud limbd el opereazd un laborios proces de
selectare a cuvintelor, scotAndu-le adesea din acceplia obignuitd gi ddndu-le unmai inalt
sens intelectual gi moral, cum este cazul cu termenul qmore sau cu grupurile pietoso-
pietade gt cortese-cortesia, la care se mai adaugd incd multe altele.
Pentru a aprecia in toatd insemndtatea ei marea iniliativd dantescd, credem cd n-ar
fi lipsit de interes sd urmdrim la vreuna din noliunile sale verbale acest proces de rafinare
9i imbogdlire pe care i-l aplicd poetul. Ne vom opri la cuvAntul dolce, ditrd"a printr-insul
putem totodatd explica gi formula Dolce stil novo, numirea stilului care culmin eazd cu

114
 Divina Commedia, pi a cdrei componenti de limbaj nu ni se pare a fi fost indeajuns de
lSmuritd pAnd acum. Se gtie ca formula apar{ine chiar lui Dantegi apare in vestituli-ers
5-
din cAntul XXIV al Purgatoriului (Di qua dai dolce stil novo ch'i-odo). Termenul dolce,
cu care marele poet igi definegte stilul, privit in acceplia s-a esteticd de astdzi, nu ne spune
prea mult, ba chiar ac,tioneazd cu un efect deconcertant. intr-adevdr, noi n-am gti
cum sd
punem in acord mdrefia gi addncimea de conceptie a operei dantegti cu acest calificativ
oarecum minor. Aprecierile o muzicd dulce sau o culoare dulce se pot aplica gi la o
bucatd muzicall pldcutb tocmai prin facilitatea ei sau la o pictura gralioasd, aar tipslta ae
profunzime. Este, desigur, exclus ca Dante sd-qi fi privit in felul acesta Comedia Divind.
de unde reztitd cd dulcele inseamnd pentru el altceva.
Aci se poate stabili o analogie interesantd cu un fenomen similar din literarura
noastrd' $i la noi, un Eminescu - insd in altd ordine a innobilat qi incdrcat de sensuri
-
cuvdntul dulce (dulce fior; mai suna-vei, dulce corn? etc.); el i-a adaugat dimensiunea
unei neb[nuite intensitati, pe care nu o putem aprecia cum se cuvine decdt compar6nd-o
cu lipsa totald de rezonanld, gi ad6ncime a acesfui termen in opera altorpoeli ai timpului.
La Dante, dulcele nu capdtd caracterul inefabil eminescian, ci reprezintd altcevi care
explicl formula Dolce stil novo. Existd un sens larg, indeobqte moral, al notiunii, gi altul
delimitat estetic, sensuri pe care poetul ajunge sd re contopeascd.
Mai intAi, in ce privegte primul sens, mai cuprinzdtor, Dante se autorizeazd,dela
modul , foarte dezvoltal in Er,ul Mediu, inclinat sd raporteze totul la
lumea r, adesea la senzoriul gustativ gi'la determinarea faptului firesc,
intlat i lucrurilor, care atrage adeziunea, fafd de cel nefiresc, anormal,
care trebuie respins. Astfel, dulcele se afld aplicat unei relatii valabile gi acceptate pe plan
moral, pe cdnd amarul se leagd de identificarea unui fenomen sau act condamnabil.
Exemple putem afla chiar in unele din scrierile sale. Bunaoard,,in Convivio se ghsegte
fraza urmdtoare: ,,Ca supusul sd comande suveranului provine dintr-o ordine pervlrsd, gi
astfel fapful e amar, iar nu dulce". Tot in acea lucrare Dante mai afirmd c6 adevdrata
ascultare trebuie sd fie,,dulce, iar nu amard". PlecAnd de la acest fel de reprezentdri
populare qi medievale, intelegem Dulcele stil nou ca pe o poezie care intrd in ordinea
fireascd a ceea ce se cere a fi arta poeticl, ob{indnd prin aceaita o inalti valoare morall gi
atragdnd in consecinfd atributul aprobator ce i s-a dat.
Dar nu aci poate fi aflatd, explicalia integral5 alui Dolce stil novo. Pe lAngd sensul
general amintit, am spus cd dulcele mai are gi un inteles delimitat estetic, de
extraclie
ceva mai savantS, inleles desprins din unele scrieri scolastice, contemporane cu Dante. Ne
oprim la notiunea de oblectatio, pe care o discuti Sf. Bonaventura, unul din doctorii
scolasitici, in lucrarea sa ltinerarium mentis in Deum. Oblectatio exprimi pldcerea sau
delectarea prin simfuri, provenit[ din faptul proporfionalitelii,
$i este de doud feluri. Daca
propo4ia regulat[ aparjine speciei (species) in sensul de formd, ea are drept efect
speciozitatec (speciositas), adicd frumuselea propriu-zisd. Dar c6nd aceast[ propo4ie
armonioasd nu mai derivd dintr-o formd gata fdcutd,, ci dintr-o actiune in curs, u.".u p"
care o exercitd un emifdtor asupra unui primitor, nu mai rezultd speciosilas (frumuselea),
ci snavitcis' adicd dulceala. Frumusetea propriu-zisd (speciozitatea) ar fi desf5tarea
produsd prin simful vizului, iar dulceata ar insemna pldcerei transmisd prin
auz(citeodatd
prin olfacfie). Prin urnare, muzica sau poezia spre deosebire de plasticl in cazul
-
reugitei lor, nu sunt numite frumoase, ci dulci, suave.
-

115
 Aplicat la fenomenul cdntului care smulge admiralia, acest atribut apare de
nenumdrate ori in Divina Commedie. Dimpotrivd, calificatilul frumos nu este acordat
niciodatd muzicii in poema dantesci. Ne gdndim a cla cdteva exemple:

Te lucis ante Si devotamente

Le usci di bocea e con Si doici note...
(Purg, VIII, t. 5).

...e render voce a voce, in tempra

Ed in dolcezza ch'esscr non puo nota
(Paradis, Xl,t.2).

Prima cantando e poi tace contenta

Dell'ultima dolcezza che la sazia
(Paradis, X){, t.24)

La dolce sidonia di paradiso

(Paradis XXI,1.20).

Regina coeli cantando Si dolce..-

@aradis XXII, t.43).

Si com'io tacqui un dolcissinto canto

Risono per Io cielo
(Paradis XXIV, t.23).

Si clic m'inebbriava il dolce canto

(Paradis XXVII, t. l).

Din toate exemplele menlionate, putem surprinde cd acest atribut nu se aflI

aplicat niciodatd unei cdntdri care ar tinde sd lunece spre facilitate, aga cum am spus mai
inainte ci ar fi cazul in folosirea actuald a cuvdntului. Dimpotrivd, muzica astfel
desemnati de Dante se arat[ adesea de o forld zguduitoare, corespunzdnd probabil acelui
gen tonal numit pneuma, gen bogat in vocalize care modificd respiralia, fiind destinat prin
aceasta sI declanqeze emolii puternice.
Asemenea cdntului, se numira gi poezia printre artele dulci. In aceastd privinld
poema dantescd, frrd a ne oferi atdtea exemple ca in cantl muzicii, ne dd totugi unul
deosebit de concludent, fiindcd intr-insul aplici atributul dulce la esenla comund a tuturor
marilor poeli cunosculi pAnI la Dante. Este vorba de terlina 19 din cAntul XXIII al
Paradisului.

Se ne sonasser tutte quelle lingue

Clic Polinnia con le suore fero
Del latte /or dolcissimo piu pingue.

ll6
 Acel lapte al muzelor inchipuie substanta plind de dulceald a marii poezii
de totdeauna.
Iatd, deci, doud sensuri ale termenului dulce, care laolaltd explicd numele
celebrului
curent poetic imortalizat prin Dante. Sub raporhrl primului sens, acela
de ordin moral, cu
aplicdri generale, curentul inseamnd Justul slil nou. Sub raportul celui de-a doilea
sens, care
am vdzut cd este delimitat estetic, el inseamnd Frumosul stil nou. Aceste doud
sensurj se
conjugd pentru a denumi calitetile inseparabile ale unei poezii, care tocmai
fiindcd intrd,
prin conlinutul ei, in armonia ordinii morale, se exprimd intr-o echivalentd
armonie fiumos
sundtoare. Noliunile de frumos si just, pe care le intrunegte aci dulcele,
amintesc de
faimoasa formuld a idealului uman grecesc, aceea de kaloskigathos, adicd
frumos gi bun.
Dar pe cAnd nofiunea_sinteticd greacd pdstreazdinsa separa{i termenii componenti
, kdios kai
agathos,la Dante dulgele contope$te integral, intr-o pasti unicd, cele doua sensuri.
Agadar,
adresAndu-se poporului, autorul Divinei Ccmedii urmlregte sd-l ridice la o treapta de
inlelegere superioari, afin6ndu-i pentru aceasta limba, p" o inalld uneori p'Ana Ia
sintetismul vechilor graiuri. O dati cu Dante, eainceteazd a "ur"
mai fi unvolgare in intelesul
inferioritdlii, care i se atribuia mai inainte.
Ne-am oprit mai indelung la cuvdntul dulce dintr-o raliune de utilitate, pentru a
explica printr-insul fenomenul Dolce stil novo, care are o insemndtate atdt
de mare nu
numai in istoria literard italiana, ci qi in aceea a culturii universale. Dar putem
lua in
consideratie gi alte cuvinte dantegti, care deschid perspective deopotrivi
de vaste. Ele ne
aratd toate cum Dante, alegand limba indicatd a se adresa
celor mul1i, o innobileazd gi face,
prin cultivarea ei, ca poporul italian sd devind unul din cele
mai fine popoare modeme.
Un alt factor ce contribuie sd defineascd spiritul popular al Divinei
Comedii esre
titlul opetei. in sensul func{iunii sale de u o irunt" i-a acordat o importanfa
"rpli"".
onente ale poemei sale, aldturi de subiect,
iuda acestei atenfii neobignuite date titlului,
atath de dantologi. Ca atare, vom incepe gi
-asupra raliunii care l-a determinat pe dante
sd dea poemei sale numele de Comedie (gtiindu-se cd atributul
divind s-a adjugat mai
t|'rzin). in cea mai mare parte, indirect ne
in De vulgari
eloquentia, cltt qi in Epist
Totugi, pentru
modernul neavizat, explic
are dacd nu se
afld introduse in contextul ice. Faptul nu impiedicd, insd, de a ne opri
mai intAi la ele, de unoe unde tudine spiritul popular in care a gdndit el
t)tvtnQ Lomeclte. .-
care o stabilegte poetul intre tragedie gi
I cantus hyrcinus (c6ntec de fap), iar a doua
de !ard). Tragedia ar fi, in cuprinsul ei, de o

mirositor); comedia, dimpotrivd, trece ra ,r""ril:::'!:i:

"?r{,!J,'i1:"1tilT:X"rHHil
cu glorie. Prima intrebuinfeazd un limbaj impoaotit, aurifulgent,
pretentios, a doua, unul
umil 9i firesc. Din toate aceste deslugiii, asupra cdrora apasd destuld
umbrd, se poate
numai invedera cr tragedia este privitd ca negalie a fondului
moral omenesc, pe'cAnd
comedia, exponentd a spiritului popular (cantus justicus) gi
aprobatd de Dante, exprima
fEgagul cel drept al vietii.

117
 Realitatea este cd Evul Mediu a pierdut nofiunea genurilor dramatice din
Antichitate, ddnd numirea de tragedie gi comedie unor opere ce nu au nimic comun cu
scena - fapt care, de altminteri, s-a mai stabilit. Aceste genuri incep a fi just cunoscute in
lumea modernd, numai o datd cu descoperirea Poeticil lui Aristotel, eveniment care are
loc abia cltre sfhrgitul veacului al XV-lea. Dante nu putea, deci, gti intr-o atare materie
mai mult decAt gtia, indeobgte, timpul sdu. Dar gi in acest restrAns gi incomplet cadru de
cunoa$tere, ne putem pune o serie de intrebiri: mai intdi, de unde provine oprobriul pe
care gi l-a atras asupr[-gi tragedia? Rdspunsul se leag[, in primul rdnd, de informalia
incompletd gi adesea deformatd, pe care, la acea vreme, o avea Occidenful despre cultura
anticd. in rAndul lacunelor sale intra gi ignorarea completd a marilor tragici greci.
Singurele reflexe, de cele mai multe ori frrd o cunoagtere directd, se mai pdstrau numai
despre tragediile lui Seneca. Scrise intr-un stil prea rdsundtor frenetic Ai marcate de un
caracler crud gi sdngeros, pus in legdturi cu persoana legendar-odioasd a lui Nero, a cirui
epoc[ o reprezentau, ele creeazd acum o anumitd mentalitate, care, uitdnd adesea de
domeniul lor delimitat dramatic, vede intr-insele o expresie tipic negativd a vielii. Ideile
de tragedie gi de tragic devin in acest timp nofiuni compromise cuprinzind in
semnificalia lor tot ce este pompos, umflat declamator, inconsistent, corupt 9i sanguinar.
Astfel, in secolul al Vl-lea, un Boetius vorbegte cu dispre! de clamor tragediarum, iar in
secolul al VIII-lea, mai precis inT54,laconciliul de la Cloveshoe, data de introducere a
liturghiei romane in insulele britanice, se condamnd in muzicd tragicus sonus.
Pe aceeagi cale merge gi Dante cdnd vorbegte de strdlucirea inconsistentd gi
ingeldtoare din cuprinsul tragediei, care termin6, in mod horribilis - adicd ingrozitor,
terifiant, sdngeros - et foetidus (?). Ultimul cuvdnt, ce ne suni at6t de ciudat in calificarea
unui gen literar, este conexat de poet cu noliunea cantus hyrcinus (cdntec de !ap) prin care
traduce el in latinegte termenul tragedie. Dante ignord cd acest gen dramatic s-a ndscut in
imprejurimile Atenei, la culesul viilor, in cadrul unei serbdri in cinstea lui Dionisos,
festivitate \a care participanlii cdntau imbrdcafi in piei de lap (grecegte tragos) pentru a-i
figura pe satiri. Din lipsa unei atari informalii, el atribuie o alt[ origine gi o altd
semnificalie numirii de tragedie, folosindu-se de simbolica populard medievald, pentru a
intdri printr-insa faima proastd care pe atunci pecetluia fenomenul tragic. Urmeazd, deci,
sd ne indreptdm atenlia gi in aceastd direclie, luatd acum de gdndirea lui Dante.
lnclinafia fabulisticd a epocii obignuia sd intrupeze anumite vicii gi virtuli in
diferite animale, a$a cum arati vestitul Roman al vulpii, multiplele Fiziologuri gi Bestiarii
sau culegerea arabd de fabule Kalila Si Dimna, care circula in Evul Mediu occidental.
Dante nu era strdin de aceastd opticd populard, utilizdnd-o copios in Divina Comedie. Este
de ajuns sd ne amintim de leul, pantera gi lupoaica de la inceputul poemei, care
simbolizeazd pe r6nd trufia, luxuria gi ldcomia. in acelaqi sens alegoric, pentru explicarea
tragediei, privegte el acum gi lapul (tragos), considerat ca animal impur. Iar mirosul
neplicut ce-l rdspdndegte este luat, in cadrul aceleiagi mentaliteti, drept expresie a
corup{iei morale pe care o simbolizeazd. Tragedia apare, deci, ca un fenomen de corup}ie,
sf6rgdnd inmodfoetidus, sau, cum explicd el, ,,urdt mirositor ca gi acel animal". In cartea
sa Au coeur du phantastique (Paris, 1968), Roger Caillois deslugegte o mare parte din
fantasticul emblematicii medievale, prin prezentarea termenului simbolic, trunchiatd de
sensul sau. $i atunci iau nagtere o serie de imagini enigmatice^gi bizare care, prin ele
singure, nu-si gdsesc explicalia in contextul unde se afld fixate. In cazul de fa{[ avem o

118
imagine emblematicd olfactivd, transpusd izolat, fdrd explicafie. Mirosul pestilenlial, legat
indeobgte de procesul descompunerii, nu gi-ar avea nici o ratiune in definirea unui gen
literar - neidentificat de nimeni pe calea olfacliei - dacd n-ar fi pdtruns ca sens simbolic
pentru efectele repugnante ale corupfiei sau descompunerii morale vdzute de Dante in
fenomenul ,,tragic" o datd cu consumarea sa prin deznoddmAnt. Interpretdnd procesul pe
linia tradiliei medievale, el il are ca punct de plecare tot pe de{iimatul dramaturg latin din
vremea lui Nero. De aceea, dupd ce enumera toate insugirile negative ale acestei noliuni,
el le intiregte prin exemplul primordial: ,,aga cum dovedegte gi Seneca in tragediile sale".
Din faptul c[ Dante privegte tragedia ca pe o expresie a prezumliei, ce se imbracd
in strdlucire gi vorbegte un limbaj rdsundtor, spre deosebire de comedie, care este un
cdntec de {ard (cantus rusticus), alcdtuit intr-un grai humilis, adicd modest, nepretentios,
se desprinde gi inlelegerea acestor genuri ca notiuni sociale, de clasd. O asemenea vedere
existb incd din antichitate, cAnd mediul strdlucitor al tragediei ii figura pe regi, pe eroi, pe
zei, in vreme ce comedia ii aducea in faja publicului pe oamenii de rdnd, intre care un rol
hotbrAtorin sustinerea acliunii il avea adesea sclavul. Astfel, degiAmphitrio este una din
comediile care satisfac cel mai mult exigenlele publicului, fiind strdbdtutd in intregime de
acea vis comica a autorului ei, totugi, numai prin faptul cd intr-insa mai apar gi persoane
sus-puse, regi gi zei, Plaut o nume$te, in prolog, lragicomedie. Aceastd determinare
sociald, cu totul independenta de fenomenul rdsului pe care-l atagam noi la condiliile
esentiale ale comediei, se prelungegte qi in Evul Mediu, trimildndu-gi uneori reflexele
pdnd tdrziu in lumea modernd. Bundoard, un Montaigne, caracterizAndu-gi stilul drept
simplu, natural, pe infelesul tuturora, il numegte comic. Aci putem recunoagte la autorul
Eseurilor o reminiscen!6 de g6ndire populard-medieval6.
Numai cd accentul de valorificare se rdstoarnd de la Antichitate la Evul Mediu. in
conceplia aristocraticd a lumii helenistice gi apoi romane, cAnd se cultivd aga-zisa
comedie noud, ea este considerat[ inferioard tragediei, fiindcd inferioare sunt gi clasele
sociale pe care le reprezintd. Dimpotrivd, in Evul Mediu, care pierduse de altfel no{iunea
exactd a acestor genuri dramatice, dar care, prin spiritul humilis al noii religii cregtine,
promoveazd pe o arie mai extinsa spiritul popular in arId., relalia se inverseazd. Acum
noliunile de comic Si de comedie se bucurd de privilegiul celei mai depline aprobdri, in
vreme ce tragedia, a$a cum am vdzut, capdld sensul infierdrii. Dante adopti gi el aceastd
vedere, desprinsd, printre altele, din componenta de rang a populaliei care ocupd diferitele
trepte morale - negative sau pozitive - instituite de el in Divina Comedie. Dacd am
urmdri pe cale statisticl starea sociald a numeroaselor sale personaje, am descoperi cd mai
multi oameni de origine umild ii populeazd Paradisul decdt Infernul.
Dar aceastd pozilie, pe care, o datd cu Dante, gi-a insugito intregul spirit popular
al timpului, pleacd gi ea de la un fapt de culturd. in contrast cu renumele negativ al
tragediei, comedia igi cdgtign o faimd bund datoritd comicilor latini, ale cdror opere s-au
pdstrat prin bibliotecile mAndstirilor. La aceasta a contribuit indeosebi caracterul decent,
moral, plin de simpatie umand, al comediei lui Terentius. El va servi ca model unui fel de
pre-dramaturgii a popoarelor moderne. Astfel in Germania veacului al X-lea, calugdrita
benedictind Hroswitha, una din primele scriitoare ale Evului Mediu, redacleaz1 in limba
latind cateva dialoguri cu caracter moral sub influenla directd a lui Terentius. Comedia
devine, astfel, o cale de propagare a principiilor etice, un fel de lecfie prin exemple, ceea
ce va urmdri in mare parte gi Dante sa facd din poema sa.

119
 in felul acesta se lumineazd gi titlul operei. Comedia, in definilia sa, prezentdnd o
cale plind de asperitdli, care duce, insd, cdtre un sfrrgit glorios, pare a fi ilustratd cu toate
atributele ei morale gi in poema dantescd. Drumul aspru al rdtlcirii, apoi al cercurilor
infemale, se afld in cele din urmd invins, ajungdndu-se la gloria finalf, a Paradisului. Pe
de alti parte, limbajul sdu actioneazd prin efecte de simplicitate, de discrelie, prin forme
adesea doar aluzive, indeplinind astfel condilia de humilis, a$a cum se cere de la un
cantus rusticus. Aci intervine un amdnunt deosebit de semnificativ, anume c5, in ciuda
marii sale admiralii fald de Vergiliu, el calificd Eneida drept tragedie l'alta mia tragedia
-
(Infern, XX, t. 38) - numire pusd chiar in gura poetului latin cu intentia vizibild de a
sublinia intr-insa un marcat contrast fald de propria sa poeml. Faptul rezultd cu atAt mai
neindoios cu cdt la o distan{d de numai cinci tertine mai departe, Dante vorbegte de astd
-
datl in numele lui - despre la mia Commedia (Infern, XX, t.l).
Apreciind opera vergiliand, pe care am vdzlttt cd o nume$te, alta (inaltl) gi care i-a
servit adesea drept model, el distinge totugi intr-insa un registru strdin de-al sdu. Este
adevbrat cd interpretdrile medievale, bundoard acea Virgiliana continentia a lui
Fulgentius, din veacul al Vl-lea, dupd care s-a orientat qi Dante, vdd in Eneida tot o operd
alegorici, reprezentAnd, sub diverse imagini, itinerariul vielii omenegti, aga cum va fi gi
Divina Comedia. Totugi, fbrd sd o fi spus direct, dar lindnd seama de factura sa poeticd,
este imposibil ca marele Alighieri si nu fi inregistrat in epopeea vergilianb acea diferenld
falh de propria-i arti in sensul acelei strdluciri mai exterioare, pe care Evul Mediu o
atribuia dezaprobator vechii lumi pdgdne, faptul apare cu toatd evidenla sub raportul
limbajului. in aceastd privin!5, inctr din veacul trecut un Domenico Comparetti (Virgitio
nel Medio Evo, Ltvorno, 1872) a observat, ilustrdnd prin exemple comparative, cd in
pasajele unde Dante il imitd pe Vergiliu, expresia retoricd qi grandilocventd a poetului
roman este schimbatl de poetul florentin intr-una simpld qi addnc sugestivd. El rdmdne,
astfel, mereu consecvent cu criteriile care fac din lucrarea sa poetica o ,,comedie" in
inlelesul timpului. Titlul operei, deslugindu-ne spiritul in care el gi-a conceput poema,
adaug[ incd un indiciu, gi din cele mai prefioase, al caracterului popular ce definegte
Divina Comedie.
Mai mult ca pe o anexd ilustrativl la cele spuse anterior decdt ca pe o trdsdturd
separat invocatd, vom maj privi gi grotescul lui Dante. O asemenea trisdturd, de
strdveche extractie populard etruscd gi italic5, abundd atdt de intens in Divina Comedie
incdt faptul ne scutegte de a mai cduta dinadins exemple, mullumindu-ne doar cu ceea
ce intdmplitor memoria ne aduce mai intii in minte. Amintim, astfel, de Caron cu
Ianose gote, avind in jurul ochilor difiamme ruote din Cdntul III al Infernului, sau de
infbligarea gi litratul cAinelui Cerber din cdntul VL in asemenea imagini, gi in altele
nenumdrate de acelagi gen, elementul terific deformat gi totodatd caricatural provoacd
adesea echivocul intre spaimd gi rds, asemenea unor mdgti de carnaval. Observatia se
poate de altfel aplica la mai toatd teratologia dantesc6. Dar cu deosebire reprezentaiiv in
aceastd privinid apare intregul cdnt XXI din Infern, a cIrui alcdtuire aparte a atras in
mod repetat atenlia cercetdtorilor. Aci, fbpturile infernale, diavolii, prin inliligarea, prin
migcdrile, prin felul vorbirii gi prin numele lor (Melacoda
- Coadd Rea, Barbariccia -
Barbd creald, Farfarello etc.) se prezintd in tot ansamblul lor mai mult caraghiogi dec6t
teribili, ca intr-o snoavd din popor.

120
 Pe l6ngi utlTizarea elementului deformat, unul din procedeele obignuite ale
categoriei grot-qti este qi acela de a raporta prin comparalie o sceni ingrozitoare la o
reprizentare comicd sau in orice caz joviald- Prin aceasta se minimalizeazd efectul
teiifiant, l6sAnd sd transpard o intenlie de satiri sau de simpld farsd. Astfel, in tertina 19 a
aceluiagi cAnt, imaginea diavolilor care-i indeasi cu cdngile pe inqeldtori in lacul cu
smoald topitd este comparatd cu aceea a bucbtarilor care-i pun pe rAndaqi sd impingd
camea cu lepugele cdnd iese din fierturd la suprafala cdlddrii. Efectul teribil al acestei
scene se dizolvd astfel intr-un climat de bonomie populard. In tot cdntul XXI, bogdlia,
suculenfa, cruditatea, firescul limbajului il anticipd pe Rabelais, unul din maeqtrii
grotescului popular.
O dati cu aceastd din urmd trdsdturd credem a fi completat coordonatele care
alcdtuiesc una din expresiile dominante ale Divinei Comedii. Prin conceplia, prin registrul
in care se fixeazd, prin intenlia educativd, prin limbajul intrebuinlat, Dante reuqeqte si dea
operei sale o compactd structurd populard.
Mai rdmAne sd ne punem gi o intrebare de ordin general caracterologic. Prin ce se
deosebegte Dante de alli mari scriitori mai tirrzli, ale c6ror opere cuprind, de asemenea, o
marcatA noti populard? Ne gindim, bun6oar[, la un Cervantes, la un Rabelais, la un
Goethe. Pentru a da satisfac{ie intrebdrii noastre trebuie sd privim in prealabil diversele
mobile, care i-au adus pe fiecare dintr-ingii la cunoagterea gi la iubirea mediilor populare.
Pe Cervantes l-a minat sirdcia cdtre aceasti cunoaqtere, fiind obligat sd accepte o slujbd
umild, ce l-a silit sd cutreiere timp de mai mulli ani satele Andaluziei, imprejurare 7a care
mai putem adduga trista sa experienli din captivitate gi temni16. Pe Rabelais l-a apropiat
de popor gustul pentru cdldtorii, specific omului din Renagtere, inclinalie care l-a impins
sd iuireiere diferite colfuri ale Franlei. Pe Goethe l-a indemnat curiozitatea gtiinlificd,
indreptatd, printre altele, gi asupra folclorului, precum gi asupra poeziei vechi germane.
Pe Dante l-a cdlduzit cdtre acelagi lel vocafia sa politicd - resort important al sociabilitalii
- dar mai ales consecinfa acestei vocalii, exilul sdu, care l-a constrdns sd rdtdceascd prin
atdtea meleaguri gi sd cunoascd deci, atdlia oamenl.
Fiecare din mobilele amintite va determina cdte un alt aspect din nota popular[
surprinsd la marii scriitori de mai sus. Cervantes, minat de sirdcie gi lips[, va asocia
privirea poporului cu o expresie de inlelegere, de bunitate, de compitimire, de sclzd a
abaterilor provocate de paupertate; elementele sale populare, indeosebi sutele de proverbe
din Don Quijote, au mai toate ca temd inlelepciunea acomodlrii la viald a omului nevoiag,
gata de concesii materiale gi chiar morale, numai sI trdiascd. Dimpotriva, Rabelais,
cildtorul inteligent gi observatorul scrutdtor, apare cu o privire mai rece; el culege
indeosebi raritdlile, lucrurile curioase, jocurile verbale de abilitate a minlii, izvordte din
graiul at6t de bogat al poporului. La rdndul sdu, Goethe, folcloristul gi poetul, urmdreqte
altceva, gi anume laturile lirice, afective, pitoregti gi arhaice din tezaurul popular. Iar
Dante, luptdtor politic - a$a cum a fbcut in amintitul cdnt XXI din Infern - surprinde
spiritul poporului in actul migcdrii, adesea al conflictului, al invectivelor, al replicilor
spontane de infruntare. Spiritul popular apare astfel intr-una din formele sale cele mai vii
la autorul Divinei Comedii.
Desigur cd nici Rabelais, nici Cervantes, nici Goethe nu pot fi definili exclusiv
prin trlsdturile populare ale marilor lor crea{ii. Dante rdmAne de asemenea incomplet

121
 explicat doar prin sublinierea unui asemenea aspect. Opera tuturor acestor clasici releva gi
o imensi contrapondere nu numai de conlinuturi conceptuale, ci qi de procedee artistice
culte' Pe cdnd, insd, la ei elementele de cultura inchid intr-insele o delimitatd coloraturd
de epocd, factorul subistoric popular reprezinld, partea mobild, larg[, liberd, neaservitd
strictelor coordonate de moment, constituind tocmai agentul de depdgire al acestor
coordonate. Acest factor cuprinde, pe ldngd viala sa intrinsecd in operd, gi funcjiunea de
cheie, cu care poetul deschide zone de preocupiri noi, dincolo de citegoriile specifice ale
vremii sale. Am ardtat gi in altd parte cd, interventia elementului popular va deline in toate
timpurile functiunea de primenire, de iegire din limita unor norne sau conventii obosite
ale momentului, de promisiune a noi gi neagteptate perspective, care inoculeazd, invariabil
poeziei o unda de viald bogata, plina, strdlucitoare de prospelime.
PdnI acum ne-a solicitat numai spiritul popular in sine al Divinei Comedii. in
momentul de fafd ne vor preocupa tocmai consecintele de mobilitate, de transgresare
fecunda a limitelor, pe care, cu mult dincolo de sfera sapropriu-zisa, le aduce acesispirit.
Prin spdrtura efectuatd initial de cdtre antecedentul popular, poetul va strlbate gi se va
migca liber in toate dimensiunile gi registrele, valorificdnd intr-insul at?ieazone latente de
anticipare a viitorului cel mai depdrtat. Astfel, sub zidul de cetate medievala al Divinei
Comedii, Dante parcurge, in timp, distanfe atdt de mari, incAt devine clasicul literaturij
universale care se adreseazd cel mai mult spiritului nostru modern.
Afirmalia pare desigur paradoxald, gtiindu-se bine cd, in acceplia unanima gi
curentd, poetul florentin alcdtuiegte expresia sinteticd a indepartatului Ev Mediu, cu
deschideri largi doar cdtre inceputurile Renagterii. Sd reflectdm, insd, mai concret chiar
statistic - asupra acestei idei. Cu care capodoperi a Er,ului Mediu european poate fi
-
asemdnatd Divina Comedie? $i la care scriitor mare din Renagtere
- de la Rabelais gi
pAnd la Shakespeare sau Cervantes se poate surprinde mdcar o urml din Dante?
- Greu de
rdspuns. $i acum sd ne cdlduzim dupa indicatorul cel mai sigur al interesului manifestat
de o epocd fald de un scriitor sau de un curent, indicator ce se poate descoperi in actul
difuzant al traducerii. RdmAne, deci, sd ne intrebdm cdnd au avut loc primele tdlmdciri din
Dante in alte limbi. in Franta, prima traducere, datorita lui Jean Grangier, se ivegte abia
la
inceputul veacului al XVII-lea gi rdmdne doud secole izolatd, p6na in vremea
romantismului. in Germania, numai intre 1767 qi 7769,poema dantescd apare in prozd,in
versiunea lui L. Bachenschwanz. in sfhrsit, in Anglia, pii-u traducere a Divinei
Comedii,
datoritd lui H. F. Cary (l ll2-1844), e gi mai tardivd, datdnd abia din veacul trecut. La
trei
sute, la patru sute, dar mai cu seamd la cinci sute de ani de la moartea lui Dante apar
primele traduceri- Numai acum, de fapt, adic[ dupd cinci sute de ani, din momentul
romantismului, t[lmlcirile sale se deschid in chip de serii. Ariosto, care a trdit cu doud
veacuri dupd Dante, se vede tradus inaintea acestuia: deci, sub aspectul structurii gi al
speciei de interes pe care-l trezegte, el este un poet mai vechi dec6t Dante.
Numai prin componenta culturii sale, prin moda timpului, prin tiparele artistice
existente 9i prin tendintele politice de epoc5, marele poet apar{ine pe rAnd Evului Mediu
9i Renagterii. insa prin esenta vie a structurii sale, da viald tuturor factorilor
"ur!
enumerati mai sus, Dante este un poet modern gi chiar contemporan.
Am spus cd nicj o mare opera literard a Er..ului Mediu sau a Renagterii nu
seamdnd cu Divina Comedie. In schimb, in vasta sa monografre, Die gotttiche komodie,

122
 Karl Vossler descoperd asemdn[ri tzbitoare intre Faust - operd terminatd in veacul al
XIX-lea - gi poema dantescd. Deoarece Goethe aproape ci nici nu l-a cunoscut pe Dante,
este vorba, dincolo de actiunea influenlelor literare, de o afinitate mai intimd a secolelor
noi cu vechiul gi neintrecutul poet al Florenlei. intr-adevir, veacul al XIX-lea este acela
in care se initiazd marile poeme legate de destinul omului gi al omenirii, urmdrit in
cAmpul de des{bgurare al unor perspective gigantice. Iatd ceea ce realizase intocmai Dante
cu o jumdtate de mileniu mai-nainte. Cercetarea ar avea aci un teren inepuizabil. Ne
m[rginim doar si semnaldm cAteva titluri, a cdror facturd n-a apdrut niciodatd mai-nainte
de veacul trecut: Comedia umand a lui Balzac, Comedia nedivind a polonezului
Krasinski, Tragedia divind a americanului Longfellow.
DacI secolul al XIX-lea il amintegte pe Dante prin amploare gi prin tema omului
ca simbol al intregii umanitili, propriul nostru secol, al XX-lea, il amintegte tot atAt de
rdsundtor pe Dante prin intensitate. Formidabilele tragedii militare sau economice ale
veacului pe care-l traim au creat o atare densitate a calamitdlilor de mase, cum numai cele
mai tragice gi mai frdmAntate epoci din decursul istoriei le-au putut cunoa$te.
Rdsfrdngerea literard a acestor episoade zguduitoare a provocat chiar un specific
manierism al aprecierii critice. in nici un alt secol, critica literard n-a lansat cu atdta
frecven!5 formuldri de aceastd naturd: ,,o frescd dantescd", ,,demn de infernul lui Dante",
,,un cerc dantesc", sau, in cazui de supralicitare, ,,o depdgire a infernului dantesc".
Desigur c[ un asemenea manierism al interpretdrii nu s-ar fi ivit fhrd un originar substrat
viu gi real, care l-a generat. Dante, cel mai mare gi mai dens evocator al calamitdtilor
colective din literatura universali, igi afld astfel infr5lirea cu motilrrl grozdviilor
apocaliptice din unele scrieri contemporane.
Dar mai rdmdne incd ceva de spus. Dante este un cultivator al psihologiei abisale,
un explorator lduntric de o intensitate care nu gi-a fixat un general interes literar decAt in
vremile mai noi. Se citeazd foarte adesea fiagmente vorbite sau numai cuvintele rdmase ca
apoftegme ale diferitelor sale personaje. Noud ni se par, insd, de o superioard for!5
expresivd, gi de o intensitate cu marca mult mai evidenta a strdfundurilor, tdcerile sale,
tdceri impuse de o explorare mutd, indbugitd de adAncuri inchise, a domeniului interior.
Cuvdntul, ca mijloc de comunicare intre oameni, este expresia cea mai adecvatd a sectorului
mijlociu de viajd - mijlociu sub toate aspectele. Pentru extreme - iardqi sub toate aspectele
- nu s-au g[sit echivalente verbale. Sd ne oprim mai intAi la echivalenfele in timp. Pentru
pruncul care se na$te, cu colosala senzatie de iegire dintr-o planetd gi intrarea in alt[ planetd,
lesutd din inspdimdntdtoare necunoscute gi inadaptdri, nu existd cuvAnt: nu existd nici
pentru agonicul gata sd intre intr-un alt necunoscut. Acestor extreme in timp - ale hotarelor
vitale, le corespund gi extremele in intensitate ale unei trdiri sau ale unui mdnunchi de trairi,
unde iarigi echivalenla verbala lipsegte. Or, explorarea subterand, prin tdcere, a acestor
momente, situate adesea pe trepte inefabile, igi gdsegte pe unul din cei mai mari maegtri in
Dante. Amu{irea lui Ugolino, durerea mutd a lui Cavalcanti, care, frrd un cuvAnt, cade
inapoi in mormdnt gi nu se mai ivegte, tdcerea plind de o intensitate, aproape materiald, a lui
Sordello, tacerile poetului insugi, sunt piese de psihologie abisald.
-\ O asculitd variantd a tdcerii este ca in cazuile mentionate ale nagterii sau
-
agoniei - sunetul nearticulat in nuantele sale infinite, exponentul cel mai viu al unei
tensiuni-limite. Divina Comedie apare toatd inlesatd de vuiete vocale omenegti, de urlete,

r23
de mugete, de scrdgniri, de semicuvinte gi bolborosiri, de g0lgAiri inecate in gdtlej, de
inflexiuni sonore, cu reminiscenld animall sau chiar vegetali, ca, bundoard, a lemnului
verde cdnd fterbe arz?nd. Dar nu numai extrema durere, ci gi extrema bucurie deviazdin
dezarticulafii, in rdsul beatific, in cdntul ce dizolvd cuvdntul, in hohotul de extaz, ca acel
uluitor alleluiando. Nici un poet n-a captat cu atAta forld ca Dante - prin adaptdri sonore
cu caracter primaq surprinzltoare ca instrumente de sondaj liminar - stdri magmatice,
situate dincolo de limitele identificdrii inteligibile, gi incdrcate de o intensitate, cdreia nu-i
corespunde, cum ar spune Kant, niciun concept. Cuvintele, pe care poeful le numegte
,,zburlite", au contribuit in mare parte la crearea acestui limbaj expresiv, exponent
aproape demonic al celor mai intunecate addncuri. Iatd de ce Dante, prin structura sa
ineditd, deschisd cdtre explorarea necuprinsului lduntric, apare ca un poet prin excelen{d
modern gi chiar contemporan.
Am semnalat pdnd acum modernitatea dantescd indeosebi sub aspectul domeniilor,
al zonelor de viafb, pe care le strdbate spiritul poetului. Ne vom restrAnge, in momentul de
fa!d, la aprecierea acestei modemitili in cadrul delimitat al mijloacelor sale artistice -
capitol de studiu care a mai atras interesul multor literati. Astfel, incd din 1933, criticul
Luigi Tonelli scrie o lucrare, Dante e la poesia dell' ineffabile, in care atinge unele puncte
ale preocupdrilor noastre. De fapt, modemitatea unora din elementele artistice ale lui Dante
se poate desprinde gi din influenta pe care a exercitat-o, in diferite moduri, asupra liricii
moderne, mai cu seamd engleze, de la prerafaelismul lui Dante Gabriel Rossetti gi p6ni la
poezia mai elaboratd gi mai profundl a lui T. S. Eliot. Pe noi nu ne preocupd, insd,
problema cdutdrilor intr-adins dirijate in spirit dantesc, ci, independent de ea, afrnitatea
peste veacuri intre marele florentin gi unele coordonate poetice care marcheazd calea dela
romantism gi mai cu seamd de la Baudelaire pdnd astdzi.
Fiindcd l-am evocat pe poetul francez, vom face dintr-un fenomen legat de el prima
trdsdturl modernd de unire cu Dante. Ne referim la cunoscutul principiu al sinesteziei,
proclamat de Baudelaire ca un fel de ,,artd poeticd" in sonetul Correspondances.
Fenomenul apare numai legat de poet, iar nu chiar iniliat de el, deoarece aceastd interpretare
9i identificare a tuturor simfurilor intr-o rdddcind comund se manifestase qi mai-nainte, in
romantismul german unde, pe baza reprezentirilor din vis, orice se poate contopi cu orice.
Dar, indiferent de punctul precis al originii sale moderne, cert este cd pdnd in veacul al
XIX-lea nu se int6lnise decAt in baroc acest tip de inregistrare senzoriald, efectuatd printr-un
simt strdin de corelafia cu obiectul privit. Existd, totugi, gi aci unele distinc{ii. Aga,
bundoard, cu tot paralelismul titlurilor, se surprinde o deosebire esen{iald intre Fantezia tn
negru a lui G6ngora, care se raporteazl, tot la o realitate vizuald, gi Simfonia in gri a lui
Rub6n Dario, care se adreseazd,prin vdz unei realitdti auditive.
$i totugi, cu secole inainte sinestezia apare gi la Dante. Prima ilustrare ne-o oferd
atAt de cunoscutul vers din cintul Y al Infernului (10):

Io venni in luogo d'ogni luce muto

(Venii in locul mut de-orice lumind).

Noliunea auditivd demut se aplicd aci la cea vizualddelumind (in speld, lipsa de
luminl). Aceeagi convertire reciprocd intre datele vdzului gi ale auzului se dezvoltd mai
amplu in Paradis.In cdntul XXIII (32) se dd o imagine net vizuald:

124
 Per entro il cielo scese unafacella
formata in cerchio a guisa di corona
(Din cer se cobori o fldcdruie,
rotitd toatd-n chip ca de cunund).

Aceastd fldcdruie devine (34) quella lira (acea lird), determinAnd nu instrumenful
muzical propriu-zis, ci sunetul lui. Iar ceva mai departe (37), flacdra se afl[ inregistratd ca
7a circulata melodia (melodia in chip de roatd). Vizualul gi auditiurl sunt gi aci adugi la
un punct de coinciden{a gi identificare.
Aceasti trdsdturd atAt de modernl la Dante provine, totugi, din coordonate specific
medievale, pe care, insd, poetul le va depdgi prin atingerea unui alt registru de creatie.
Este vorba de bogata gi stufoasa simbolicd a El'ului Mediu. In acea vreme, cele mai
variate gradalii, ierarhizdri gi clasificdri ale sferei morale se identificau sau se apreciau
prin simboluri ale simfurilor, apa(indnd nu numai ordinii vizuale sau auditive, ci gi celei
olfactive gi gustative. Dar indeosebi cunoscutd in Evul Mediu este bogdfia simbolica a
culorilor, fiecare cu semnificalia ei morald. De aci transmiterea simbolului gi asupra
obiectelor care, inlduntrul aceleiagi specii, poart[ diferite culori: astrele, metalele, pietrele
prelioase, florile. Simbolismul culorilor, impreund cu alte categorii vizuale, se constat5.
de asemenea, folosit de c[tre autorul Divinei Comedii.
Cum se ajunge, insi, de la obignuita simbolicd medievald la sinestezia cu totul
modernd a lui Dante. Se intAmpli adesea cain Divina Comedie, mai cu seami in Paradis,
unul gi acelagi principiu moral superior si fie simbolizat concurent prin doud simguri
deosebite, vdzul gi ann;,l, in speld prin lumind gi prin sunet. DesdvArgirea in ordinea
vizuali. se vede deopotrivd de indrituitd ca gi cea in ordinea auditivi sd desemneze acea
treaptd inaltd a binelui. Ca urmare, una gi aceeagi realitate a putut fi privith gi ca flacdra gi
ca acord de lird, amAndoud determindrile senzoriale convergdnd in focarul unitalii de
ordin moral pe care o simbolizeazd-Iar negalia acestui principiu, dominantd in Infern, se
exprimd prin negalia, de asemenea convergenti, a celor doud simfuri (mut de orice
lumind). Dante, insd, ca un poet exceptional, capabil de cele mai subtile senzalii, a
desprins de exteriorul fond coeziv al semnificatiei morale cele doud structuri senzoriale,
qi le-a topit intreolaltd prin propriile insugiri, realizdnd, astfel, pebaza unei intuilii directe
a lor coordonatele sinesteziei moderne. Expresii ca d'ogni luce mulo sau la circulata
melodia, care izbesc prin originalitatea gi ineditul 1or, poartd marca de noutate geniald a
unei astfel de priviri.
Pe ldngd fenomenul sinesteziei se mai pot surprinde gi alte aspecte care-l apropie
pe Dante de spiritul artei moderne. Nu lipsitd de interes apare, in aceastd privinf[,
componenta onomatopeii dantegti. Ne gAndim aci la o noud alcStuire a armoniei imitative,
domeniu in care a excelat, pe altd cale, gi poezia anticd. Destul sI amintim, in ce-i
privegte pe latini, de acel minunat quadrupedante putrem sonitu quatit ungula campum
(Pocnegte cu zvon impdtrit de copite cdmpia) a lui Vergiliu, sau de et qumquam sub aqua,
sub aqua maledicere tentant ($i cu toate cd-n apa, in api sd blesteme-ncearcd) a lui
Ovidiu. Primul vers reproduce magistral succesiunea altemantd intre ciocnetul spart al
copitelor gi cutremurarea ce-i urmeazd, ca un muget surd al p[mAntului bdtut sub goana
galopului, iar ultimul inchipuie ordcditul broagtelor. Dar, cu toatl perfecJiunea acestor
versuri, ele fac sd rEsune numai ecoul exterior al anumitor fenomene auditive.

125
 Tocmai aci intervine contribufia modernd a lui Dante, care imprimd onomatopeii
o rezonanjd l6untric5, bogat sugestivd, in corelalie strdns[ cu stdri sufleteqti de mare
intensitate. Reproducerea, bundoard, a smucirii gi bruscdrii, la care se afl[ supugi
luxuriogii in cAntul Y al Infernului, intregegte un vers (5) alcdtuit aproape exclusiv din
monosilabe - sunete abrupte ca ale unei respiralii tdiate: Di qua, di ld, di su, di giu gli
mena (De colo, d-ici, de jos, de sus ii mdnd). Aci nu acfioneazd numai ecoul exterior,
mecanic, al unei serii de migcdri violente, ci ins[gi sugestia torturii umane, exprimatd prin
gAfditul sacadat al istovirii. Iatd apoi, in cdntul VI (3), atributele unei ploi necurmate:
Eterna, maledetta, fredda e greve (eternd, blestematd, grea gi rece). Accenful, care cade
invariabil pe e, vocald ternd gi invdluiti, inchipuind, - mereu aceeagi - picurii succesivi
de ploaie, nu marcheazd numai zgomotul lor, ci gi prelungirea lduntricd in starea de
neurastenie pe care monotonia pluvial5 o provoacd. Motivul frecvent al ploii la simboligtii
moderni (II pleul dans mon coeur...) creeazd acelagi dtat d'dme. Iatd harpiile, pdsdrile
monstruoase cu chip de om de pe copacii cu frunzig negru din pddurea sinucigagilor (XIII,
5) gi care Fanno lamenti in su gli alberi strani (Se vaitd jalnic in ciudalii arbori). Acest
vers de o sugestie at6t de intensd reproduce lamentaliile lor (prin vocala a, sunetul durerii
acute), care se transmit multiplicate gi innebunitoare prin Ioatd acea sinistrd pddure. Iat6,
in sfhrsit, acel culminant

Ed io senii chiavar l'uscio di sotte

all'orrible torre..
($i poartajos c-o-ncuie auzit-am
la turnul cel de groazd...)

din vestitul episod al lui Ugolino (XXXIII, 16). Acest all'orribile torre prinde, intr-
adevdr, implAntarea treptatd intr-un material rezistent a pironului bdtut cu ciocanul, dar in
acelagi timp gi ecoul semnificativ al acliunii sonore evocate, anume sfredelirea violentd a
unei congtiinte, ce capdt5, astfel, certitudinea mo4ii cumplite. Sugestia este modernd gi
prin extractia sonoritSlii gi prin coloritul ei emotiv. In mediul tehnic al wemii noastre, mai
cu seamd in faza ei incd nefamiliarizatd cu marea dezvoltare siderurgicd, reflexul auditiv
pe care-l dd atingerea fierului, o datd cu rdspunsul apdsdtor, depresiv, al congtiinJei, s-a
vdzut deseori oglindit in literaturd. Plind de asemenea sugestii este, bunSoard, poema lui
Carducci Alia stazione in una mattinq d'autunnu (La gard, intr-o dimineafd de toamnd).
Unele versuri, ca

ed ferrei
i

freni tentati rendono un lugubre

rintocco lungo
$i frinele
incercate dau un lugubru
lung rdsunet)

exprimi onomatopeic, ca gi pironul metalic al lui Dante, contrastul dintre brutalitatea

impasibild a fierului gi semnificalia dramaticd, rdscolitoare, a respingdtorului sunet pe
care-l scoate. Spre deosebire, deci, de armonia imitativl a celor vechi, onomatopeea

126
 dantescd dezvohd un puternic suflu sugestiv, legat de cele
simtirii modeme.
mai intense triiri in sensul
Onomatopeea la Dante se datoregte de astd datd indirect
-
simbolica vremii. Este vorba de stricta semnificalie numericd, - tot unei laturi din
ceea ce poetul numeqreJbrma
tractandi a operei, care-i dicteaza dimensiunile gi diviziunile
iiguroase ale Divinei Comedii.
Aceastd constrangere datd de numdr il pune in fala problemei
ie a
chiar totul - intr-un spatiu restr0ns. bante recurge, in consecin
sintetice, la fraze scurte qi condensate, la simple indicii
aluzive
epocii sau de altele mai depdrtate, la caractei-z2iri
efectuate printr-o singurd determinare
esenliald, la aposiopeze (reticen{e) prin
marilor momente dramatice. Dar printre
subitd a unei stdri sufletegti, datd prin o

eexistentd a timpului aflatd in scolasticd. Ceea

este utilizarea unui att sens subiacent, sensul

o doctrind esteticd europeand. Indiciile sensuluifi"}"trJ'JJ"Tlll:ffff$::iil.il:
sugerat pot fi descoperite numai in vecbea

mult senzoriul vizual gi cel auditiv in cazul sinesteziei, qi

ne-am oprit aproape exclusi' la
. Dar Dante se situeazd nu mai pu{in pe
a olfacfiei, dezvoltatir pAnd la el numai in
oard, Cdntarea Cdntdrilor. in faimosul sau
sdu, Th. Gautier afirmd cd autorul Florilor
sorblie olfactivd, care se intAlneste numai la
ta privin!5, Dante nu apare cu nimic inferior
poetului francez' Am amintit in treacdt de finalul
foetidus, pe care autorul Divinei
atiei morale, gi de mirosurile deletere care _

ponderea unei mari intensitdti realiste. creato

igi gdsesc locul in Infernul dandesc. De ra

variatul roman modern al mizeriet, toate spe
apropiat in opera lui Dante.

127
 in sfArgit, mai rdmAne a fi privitd o ultimd trdsiturd care face pe Dante si apard in
lumina modemitdlii. Este vorba de acea Stimmung, acea stare dispoziiionald a
romanticilor, care de la ei s-a extins pe tot cuprinsul vremii mai noi. Aluzia pasajului la
care ne gindim se arat6, credem, destul de transparent[. Se poate u$or inlelege cd ne
referim la celebrele versuri cu care incepe cdntul VIII al Purgatoriulul, 9i unde actioneazl
acea apdsare a dorului, a nostalgiei vagi gi infinite, a melancoliei muzicale. Reproducem
versurile:

Era gia l'ora che volge'l disio

Ai naviganti e'nlenerisce'l core,
Lo di ch'han detto al doici amici addio:
E che lo nuovo peregrin d'amore
Punge se ode squilla di lontano
che paia'l giorno pianger che si muore

(Acum era z[ua cdnd dorul i-aPasd

Pe cordbieri Si inima-i doare,
in ziua cdnd dragii prieteni Si-i lasd;
$i cdnd pelerinul iubirii tresare
Departe-auzind de cloPot monire
ce pare a plange ziua ce moare).

Ultimul vers cuprinde gi el o onomatopee, care reproduce sunetul solemn al

clopotelor; dar, spre deosebire de armoniile imitative privite pAnd acum, ea nu deschide
peispectiva launtiici a unei noi simliri, ci rezumd final o stare neldmuritd, exprimatd mai-
nainte. De aceea, motivul prezintd un specific farmec oscilatoriu, niscdnd indoiala dacd
sunetul provine efectiv din afarl sau e o halucinalie auditivl care incheagd ecoul visbrii
lduntrice. Aceastd rafinatl expresie de simlire moderna ne face sd gdndim la poezia 9i
muzica lui Wagner din Lohengrin, gi anume la plecarea lebedei (Geh deinen lVeg, du
lieber Schwan - Te du-napoi, scump cdlduz - trad. St. O. Iosif), unde motivul apei, al
despa(irii gi al departdrii amurgite se apropie de conlinutul pasajului dantesc. $i aici,
instiumentatia care, la urmd, reia dominator fondul nostalgic din aria tenorului, a$a cum
clopotele finale la Dante rezumd festiv melancolia insinguratd a pelerinului, pare a fi
deopotriv[ proiectarea, amplificatd in depirtare, a unei nedeslugite stdri lduntrice' $i
intr-un caz,-gi in celdlalt, se face simlit ceva vast, cuprinzdtor,in care se pierde deosebirea
dintre nofiunile de absen![ gi prezenld. Acest ceva suveran este linia melodicb, ndzuitoare,
.u o prni. a dorinlei peste depdrtdri, rdsundnd cu rdspunsuri-ecouri dincolo, in ldrmul
nevf,zut. $i aci, sub raportul stirilor dispozilionale, Dante dezvolti simliri 9i utilizeazd
vehiculdri uimitor de moderne.
Am plecat de la mijloacele transgresoare ale poetului fa![ de strictele 9i
ireductibilele coordonate istorice ale timpului siu. Spdrgltorul acestor coordonate am
vdzut cd este elementul subistoric sau anistoric popular. Printr-insul zidurile epocii vor fi
escaladate ldsAnd imenselor resurse de umanitate gi de poezie ale lui Dante o perspectivd
liberi gi vastd, o cale deschisd de a ajunge, in timp, pdnd la noi.

128