Dreptul Concurentei Curs Drept

Universitatea Transilvania din Brașov
Facultatea de Drept
B-dul Eroilor, nr. 25, Braşov, România
Secretariatul Facultăţii de Drept: (+40) 268 471 044
Secretariatul Departamentul Drept: (+40) 268 477 965, int. 113
www.unitbv.ro
Note de curs
Ana Maria CORNELIA
2014
TEMATICA UNITĂŢILOR DE ÎNVĂŢARE
Unitatea de învăţare nr.1

Introducere
Noţiunea de concurenţă
Noţiunea de monopol
Diversificarea sistemelor legislative împotriva înţelegerilor
anticoncurenţiale şi a înţelegerilor monopoliste
Reglementări de drept intern privind combaterea concurenţei
neloiale
Sancţiuni privind încălcarea normelor juridice în materie de
concurenţă
BIBLIOGRAFIE:
 LEGISLAŢIE NAŢIONALĂ:
1. Constituţia României
2. Codul civil
3. Noul cod civil
4. Codul comercial
5. Codul muncii
6. Legea concurenţei (Legea nr. 21/1996, republicată, cu modificările şi completările
ulterioare)
7. Legea nr. 148/2000 privind publicitatea
8. Legea nr. 363/2007 privind combaterea practicilor incorecte ale comercianţilor în relaţia cu
consumatorii şi armonizarea reglementărilor cu legislaţia europeană privind protecţia
consumatorilor
9. Legea societăţilor comerciale nr. 31/1990, cu modificările şi completările ulterioare
10. Legea nr. 321/2009 privind comercializarea produselor alimentare
11. Legea nr. 31/1996 privind regimul monopolului de stat, cu modificările şi completările
ulterioare
12. Legea 11/1991 privind combaterea concurenţei neloiale cu modificarile si completarile
aduse prin legea 298/2001
13. Legea nr. 15/1990 privind reorganizarea unităţilor de stat în regii autonome şi societăţi
comerciale.
 BIBLIOGRAFIE ROMÂNEASCĂ
1. Alistar V., Banciu C., DREPTUL CONCURENŢEI. GHID PRACTIC. JURISPRUDENŢĂ NAŢIONALĂ
ŞI INSTRUMENTE DE APLICARE, ed. Hamangiu, Bucureşti, 2013
2. Angheni S., Stoica C., Volonciu M., DREPT COMERCIAL, ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2008
3. Boroi G., DREPTUL CONCURENŢEI, note de curs, Bucureşti, 1996
4. Butacu C., LEGEA CONCURENŢEI. COMENTARII ŞI EXPLICAŢII, ed. All Beck, Bucureşti, 2005
5. Căpăţînă O., DREPTUL CONCURENŢEI COMERCIALE. PARTEA GENERALĂ, ed. Lumina Lex,
Bucureşti, 1998
6. Eminescu Y., CONCURENŢA NELOIALĂ – DREPT ROMÂN ŞI COMPARAT, ed. Lumina Lex,
Bucureşti, 1995;
7. Finţescu N., CURS DE DREPT COMERCIAL, vol. I, Bucureşti, 1929,
8. Lazăr V., CONCURENŢA NELOIALĂ, ed. Universitară, Bucureşti, 2008
9. Mrejeru T., Florescu D. A. P., REGIMUL JURIDIC AL CONCURENŢEI. DOCTRINĂ.
JURISPRUDENŢĂ, ed. All Beck, Bucureşti, 2003
10. Prescure T., DREPTUL CONCURENŢEI COMERCIALE, ed. Rosetti, Bucureşti, 2004
11. Schiau I., DREPTUL COMERCIAL, ed. Hamangiu, Bucureşti, 2009
1. PUBLICAŢII - www.consiliulconcurentei.ro/ro/publicatii/reviste
INTRODUCERE
OBIECTIVELE CURSULUI
Modulul își propune să ofere o prezentare de ansamblu asupra dreptului concurenței,

ținând seama atât de evoluția înregistrată pe plan legislativ național și de prevederile
internaționale în domeniu, cât și de evoluția practicii judiciare naționale și internaționale.
Obiectivele cursului constau în familiarizarea cursanţilor cu conceptul de concurenţă,
ca fenomen economic, precum şi cu cele mai grave încălcări ale liberei concurenţe, şi mijloacele şi
modalităţile de a preîntâmpina şi înlătura aceste practici.
COMPETENŢE CONFERITE
Dreptul concurenţei reprezintă o ramură de drept relativ nouă în sistemul juridic

românesc, având şi o vocaţie interdisciplinară, fiind influenţat de concepte şi doctrine ale
economiei.
În condiţiile, după declanşarea începând cu anul 1990, a unei reforme a economiei
româneşti îndreptată spre mecanismele unei pieţe libere şi concurenţiale, dreptul concurenţei - ca
ansamblu de cunoştinţe, concepte, idei, noţiuni, doctrine despre concurenţă şi raporturi
concurenţiale – se află încă într-un plin proces de formare şi structurare.
Dreptul concurenţei comerciale este un domeniu dedicat, cu activităţi specifice,
prevederi corespunzătoare care nu pot decât să întregească cunoştiinţele în domeniu ale
studenţilor de la specializarea drept.
Nu a fost neglijată corelarea prevederilor normative din dreptul intern cu practica şi
uzanţele internaţionale.
STRUCTURA CURSULUI
Unităţile de învăţare au fost alese astfel încât să ajute cursanţii în primul rând să
identifice locul şi rolul acestei discipline în categoria ştiinţelor juridice. Totodată unităţile de
învăţare selectate au fost alese astfel încât să ajute cursanţii să dobândească o serie de noţiuni de
bază ale acestei discipline.
Nu în ultimul rând, acest curs vine să ofere noţiuni noi care pot fi asimilate, evidenţiate
şi puse în valoare în rezolvarea situaţiilor practice pe care le poate întâlni cel care studiază această
disciplină.
Cursul cuprinde 6 unităţi de învăţare dezvlotate pe parcursul celor 6 ore alocate acestuia.
CERINŢE PRELIMINARE
Programa analitică a învăţământului liceeal, chiar de profil socio-uman, nu

cuprinde discipline pregătitoare pentru domeniului ştiinţific al acestei materii
(eventual, se întrepătrund unele cunoştinţe de economie, cultură civică, logică
din ciclul de învăţământ mediu.
DURATA MEDIEDE STUDIU INDIVIDUAL
Timpul necesar estimat pentru înţelegerea instituţiilor şi mecanismelor juridice

cuprinse în cadrul unităţilor de învăţare este de 10 ore, timp consacrat cu atenţie
concentrată.
EVALUAREA
Examen scris, tip grilă.

Noţiunea de concurenţă
COMPETENŢELE UNITĂŢII DE ÎNVĂŢARE
- să introducă studenţii în studiul acestei discipline

- să familiarizeze studenţii cu noţiunile de bază cu care operează această
disciplină
- să dezvolte capacitatea studenţilor de a delimita elementele specifice
acestei discipline de alte discipline de drept
CUPRINS
1. NOŢIUNEA DE CONCURENŢĂ
2. CLIENTELA
3. FELURILE CONCURENŢEI
A. Concurenţa pură şi perfectă şi concurenţa eficientă
B. Concurenţa licită, concurenţa patologică (ilicită) şi concurenţa interzisă
4. REGLEMENTARE JURIDICĂ
1. NOŢIUNEA DE ÎNTREPRINDERE
2. CONCURENŢA COMERCIALĂ
2.1. Comercianţii
1. Comerciantul persoană fizică
2. Societăţile comerciale
3. Regiile autonome
4. Societăţile cooperative
5. Grupurile de interes economic
2.2. Asociaţiile, fundaţiile şi federaţiile

2.3. Organizaţiile sindicale, federaţiile sindicale, confederaţiile sindicale, uniunile sindicale
teritoriale
2.4. Organizaţiile patronale
3. CONCURENŢA ÎN DOMENIUL PROFESIILOR LIBERALE
4. CONCURENŢA ÎN DREPTUL MUNCII
5. INSTITUŢIILE ADMINISTRAŢIEI PUBLICE CENTRALE SAU LOCALE

1. NOŢIUNEA DE CONCURENŢĂ
Având în vedere necesitatea creării unui mediu concurenţial, Constituţia prevede că

economia României este economie de piaţă, bazată pe libera iniţiativă şi concurenţă. De
asemenea, statul este obligat să asigure libertatea comerţului, protecţia concurenţei loiale,
crearea cadrului favorabil pentru valorificarea tuturor factorilor de producţie.
Internaţionalizarea vieţii afacerilor este o puternică realitate care impune confruntarea

oamenilor şi a întreprinderilor şi obligă la o anumită organizare mondială a comerţului şi la o
reglementare a diferitelor reguli de concurenţă care sunt în vigoare în întreaga lume.
Dreptul comunitar al concurenţei a fost simbolizat la început prin art. 85 şi 86 din Tratatul
de la Roma preluate în art. 81 şi 82 din Tratatul de la Amsterdam şi constituie ansamblul de reguli
comunitare ale concurenţei şi influenţează substanţial întreg spaţiul economic european.
Intr-o acceptiune extensivă, dreptul concurentei comerciale este definit ca fiind totalitatea
normelor juridice care reglementează competiţia pe piaţă între agenţii economici. Scopul
concurenţei nu este altul decât câştigarea şi menţinerea clientelei.
O altă definiţie, asemănătoare, consideră că dreptul concurenţei reprezintă ansamblul de

norme juridice care reglementează raporturile stabilite în urma săvârşirii unor acte ce ating funcţia
socială a concurenţei sau reprezinăa o ameninţare pentru aceasta. Prin acte ce aduc atingere
concurenţei se au în vedere atât actele care au ca efect limitarea sau anihilarea funcţiei sociale a
concurenţei ( restrângerile de concurenţă) cât şi actele ce pot denatura concurenţa (concurenţa
neleală).
Aceste definiţii acoperă câteva aspecte :
- agenţii economici au dreptul de a participa la competiţia liberă;
- mijloacele prin care clientela este câştigată şi menţinută sunt reglementate prin norme
specifice ; astfel de mijloace sunt publicitatea, politica de preţuri, modalităţile de vânzare etc. ;
- pot fi aduse restrângeri concurenţei atât prin acte neloiale, cât şi prin practici de monopol,
necompetitive.
Dreptul concurenţei contine normele care:
a. crează cadrul dezvoltării unei pieţe libere ;
b. reglementează modalităţile de exercitare a competiţiei ;
c. crează condiţiile pentru o concurenţă loială şi o claritate a informaţiilor furnizate

consumatorilor;
d. luptă contra diverselor abuzuri concurentiale: discriminare nejustificată, ruperea brutală a

raporturilor contractuale, clauze abuzive în contracte.
Obiectul dreptului concurenţei comerciale îl formează relaţiile juridice existente pe piaţă în

stransă legatură cu competiţia dintre agenţii economici.
Relatiile juridice mentionţte pot fi oneste, şi atunci sarcina normelor de dreptul
concurenţei este de a le menţine astfel, sau pot fi neloiale, abuzive şi atunci norma juridică
intervine.
Lupta pentru câştigarea pieţelor şi a clientelei caăată uneori accente dure, peste limitele
impuse de o activitate economică normală. Agentul economic puternic îl poate elimina de pe piaţă
pe cel slab prin practici monopoliste sau neloiale şi astfel concurenţa comercială liberă dispare (de
exemplu, refuzul unui puternic agent economic de a furniza anumitor distribuitori accesoriile
pentru un produs poate căăata caracterul unui abuz de poziţie dominantă).
Pentru unii autori obiectul dreptului concurentei îl formează funcţia sociaăa a concurenşei
economice, protecţia intereselor individuale ale participaţtilor la viaţa economică.
In concluzie, dreptul concurenţei comerciale are drept obiectiv menţinerea unui echilibru
normal, raţional, pe o piaţă în care concurenţa liberă este de multe ori înţeleasă în sensul libertăţii
totale (de a face ce vrea).
Potrivit Dicţionarului Explicativ al Limbii Române (DEX1), concurenţa presupune „întrecere,

rivalitate într-un domeniu de activitate” sau „rivalitate comercială, luptă dusă cu mijloace
economice între industriaşi, comercianţi, monopoluri, ţări etc. pentru acapararea pieţei,
desfacerea unor produse, pentru clientelă şi pentru obţinerea unor câştiguri cât mai mari”.
Noţiunea de concurenţă este susceptibilă de cel puţin două accepţiuni: una generică, iar
alta economică.
Pe plan general, prin concurenţă se înţelege o confruntare între tendinţele adverse, care
converg spre acelaşi scop.
Pe plan social, deosebim forme extrem de variate ale competiţiei. Ea prezintă printre altele
aspectul de concurenţă vitală, semnificând conflictul interuman în cadrul câruia fiecare ins tinde la
conservarea şi dezvoltarea propice. Poate există de asemenea o poziţie competitională între
interesele individuale şi sociale, între drepturi şi obligaţii, între manifestări altruiste şi egoiste.
În relaţiile de piaţă, concurenţa a fost privită, iniţial, ca factor decisiv care asigură, în mod
spontan, diviziunea muncii între agenţii economici, precum şi condiţiile normale ale producţiei, ale
schimburilor şi ale consumului de bunuri.
Exercitarea concurenţei comerciale se bucură în principiu de libertate. Mai mult decât atât,
în concepţia economică de piaţă competiţia onestă dintre cei care produc mărfuri, prestează
servicii, execută lucrări sau asigură circulaţia bunurilor şi distribuirea lor consumatorilor este
încurajată şi ocrotită de lege.
În condiţiile unei pieţe libere, concurenţa îndeplineşte cinci funcţii definitorii2:
1. Facilitează ajustarea automatică a cererii şi ofertei în orice domeniu al activităţii economice

– concurenţa stimulează preocupările pentru creşterea, diversificarea, îmbunătăţirea
calităţii ofertei de mărfuri, pentru adaptarea ei la dinamica cerinţelor cererii. Pe pieţele
dominate de ofertă, strategia competiţională determină întreprinderile să se
particularizeze faţă de rivali, iar pe de altă parte, pe pieţele dominate de cerere, se
urmăreşte specializarea într-un sector individualizat al cererii în relaţiile cu potenţialii
clienţi.
1
Academia Română, Institutul de lingvistică „Iorgu Iordan”, Dicţionar explicativ al limbii române, ed. a II-a, Bucureşti,
1998, p. 208.
2
Moşteanu T., Concurenţa. Abordări teoretice şi practice, ed. Economică, Bucureşti, 2000, p. 34 si urm.
2. Împiedică realizarea profitului de monopol de către întreprinderi; se asigură o alocare
raţională a resurselor în variatele utilizări solicitate de piaţă şi se statorniceşte o repartizare
a beneficiilor proporţională cu contribuţia efectivă a întreprinderilor în procesul de
producţie şi distribuţie de bunuri.
3. Stimulează realizarea progresului (inovaţiile, crearea de mărfuri noi şi de tehnici de

producţie perfecţionate).
4. Mecanismul concurenţial asigură plasarea preţurilor la niveluri reale, favorizând

raţionalizarea costurilor, ca mijloc de sporire a profiturilor.
5. Concurenţa are un rol direct asupra psihologiei întreprinderilor, alimentându-le

preocuparea pentru eficienţă, maximizarea profitului, satisfacerea în condiţii bune a
nevoilor de consum.
2. CLIENTELA
Noţiunea de clientelă include în conţinutul său o dublă semnificaţie, una de ordin uman, iar
cealaltă de natură materială3.
Pe de o parte, clientela se defineşte ca fiind ansamblul de persoane care obişnuiesc să se

aprovizioneze de la un anumit comerciant sau să recurgă la serviciile sale, fiind relevante ăn acest
sens, personalitatea comerciantului, comportamentul său, reputaţia, preţurile convenabile,
calitatea produselor, dar şi factorul obiectiv, vadul comercial (care se materializează în aptitudinea
fondului de comerţ de a atrage publicul prin amblasamentul favorabil).
Pe de altă parte, clientele constituie o valoare economică, datorită relaţiilor ce se stabilesc

între titularul fondului de comerţ şi persoanele care îşi procură mărfurile şi serviciile de la
comerciantul respectiv.
Prin raportarea la diversele legături existente între un operator economic şi clientelă

putem distinge între:
- Clientela atrasă – consumatorii care se adresează aceluiaşi comerciant în virtutea

obisnuinţei şi pentru încrederea ce le-o inspiră;
- Clientela angajată – persoanele care au încheiat cu comerciantul un contract de

aprovizionare, stabilind legături constante, de durată;
- Clientela derivată – apare în magazinele universale, cu o multitudine de standuri;
- Clientela ocazională – este strâns legată de amplasamentul favorabil al fondului de comerţ,

de vadul comercial; chiar şi un comerciant ambulant poate să-şi formeze o clientelă
ocazională pe itinerariul pe care îl străbate.
3. FELURILE CONCURENŢEI
A. Concurenţa pură şi perfectă şi concurenţa eficientă
Concurenţa pură şi perfectă se caracterizează prin4:
3
Căpăţână Octavian, Dreptul concurenţei comerciale, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1996, p. 349.
- Atomicitatea pieţei – presupune un număr suficient de mare de vânzători şi de
cumpărători, persoane fizice sau persoane juridice, care acţionează în mod independent, în
condiţiile în care niciunul dintre aceştia nu cumulează o fracţiune notabilă a ofertei şi a
cererii pentru a putea influenţa, într-o măsură importantă, nivelul preţului la un anumit
produs prin operaţiunile pe care le încheie;
- Omogenitatea – decurge din similitudinea calitativă a produselor (mărfuri, servicii, lucrări)

pe care operatorii economici le comercializează pe piaţa respectivă;â
- Transparenţa – implică accesul direct, imediat şi complet al consumatorului la orice date

semnificative ce privesc caracteristicile fiecărui produs şi preţurile corespunzătoare;
- Pluritatea de opţiuni;
- Mobilitatea factorilor de producţie – posibilitatea operatorilor economici şi a capitalului pe

care îl deţin de a se adapta cerinţelor pieţii în situaţia în care o anumită ramură economică
devine nerentabilă;
- Neintervenţia statului – echivalează cu libertatea concurenţei.
Concurenţa eficientă se caracterizează prin trei factori5:
- Piaţa să fie deschisă – adică operatorii economici să se bucure de acces liber pe piaţă;
concurenţa eficientă tolerează oligopolul şi oligopsonul, dar nu se conciliază cu monopolul
şi monopsonul;
- Operatorii economici să beneficieze de libertate de acţiune pe piaţă, această condiţie fiind

îndeplinită dacă fiecare dintre întreprinderile aflate în competiţie îşi poate stabili propria
politică în relaţiile cu ceilalţi concurenţi şi cu consumatorii;
- Utilizatorii şi consumatorii să beneficieze de un grad satisfăcător de libertate în alegerea

furnizorului şi a mărfii dorite.
B. Concurenţa licită, concurenţa patologică (ilicită) şi concurenţa interzisă
Concurenţa licită reprezintă acel tip de concurenţă în care, în domeniile pe care legea le
lasă deschise competiţiei operatorilor economici, aceştia se bucură de facultatea deplină de a se
confrunta pe piaţă, dar cu bună-credinţă, respectând regulile de deontologie profesională6.
În dorinţa de a-şi maximiza profitul, întreprinderile depăşesc limitele impuse de regulile

concurenţei, intervenind concurenţa patologică, care poate îmbrăca două forme:
- acapararea agresivă de către cei puternici a unor segmente de piaţă prin intermediul
practicilor anticoncurenţiale sau monopoliste;
- exercitarea abuzivă a concurenţei, cu scopul de a exclude de pe piaţă întreprinderile

concurente sau de a le capta clientela prin intermediul actelor de concurenţă neloială.
Concurenţa interzisă se manifestă în anumite domenii de activitate care sunt sustrase

competiţiei fie prin lege, fie prin convenţia părţilor. Astfel, „în cazul concurenţei interzise ne aflăm
4
Căpăţână Octavian, Dreptul concurenţei comerciale, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1996, p 334-335.
5
6
în faţa unui act săvârşit fără drept, pe când în cazul concurenţei neleale este vorba de exerciţiul
excesiv al unui srept sau al unei libertăţi”7.
Lumea afacerilor cunoaşte astăzi un nivel al concurenţei fără precedent. Tendinţa de

mondializare a pieţei a transformat relaţia piaţa internă-piaţa mondială într-un mijloc de integrare
şi asigurare a unor fluxuri curente, reciproce de produse. Pentru consumatorii şi utilizatorii finali,
importantă este achiziţionarea unor produse de calitate, indiferent de provenienţă. în acest
context, distribuţia între piaţa internă şi piaţa externă rămâne atribut al organismelor
guvernamentale, în perspectiva asigurării cadrului legislativ şi instituţional necesar corectării şi
integrării celor două componente ale pieţei.
Această stare de fapt este rezultatul direct al progresului tehnico-ştiinţific, care a apropiat
pieţe geografice foarte vaste. În general, prin relaţiile de comerţ exterior s-a ajuns ca produsele
comercializate pe diferite pieţe naţionale să se alinieze unor standarde de calitate, acceptate pe
plan internaţional, ceea ce demonstrează că operatorii economici nu pot face abstracţie de forţa
concurenţei.
De altfel, una dintre caracteristicile pieţii contemporane este schimbarea luată în sens
general şi manifestată pe toate palierele activităţii şi vieţii umane, care afectează prin urmare şi
desfăşurarea oricărui gen de afaceri având ca punct de plecare satisfacerea unor nevoi de
consum.
Strategiile de marketing tradiţionale, bazate exclusiv pe cunoaşterea clientului, nu mai

sunt suficiente pentru a asigura un succes durabil operatorului economic. Aceasta semnifică faptul
că, pus în legătură cu mediul în care funcţionează, obligat să se acomodeze schimbărilor acestuia,
operatorul economic are nevoie de o viziune cu largă perspectivă, axată pe anticiparea mutaţiilor
şi a interacţiunilor cu toţi concurenţii săi.
În cursul istoriei, concurenţa dintre agenţii economici a devenit posibilă în condiţiile în care
au apărut anumite premise teoretice de natură să confirme productivitatea activităţii comerciale,
cât şi factorii social-politici care au asigurat funcţionalitatea pieţei libere.
Sub ambele aspecte menţionate s-au înregistrat şi au persistat timp îndelungat distorsiuni
ideatice şi de ordin statal care au obstaculat o evoluţie firească în materie. Factorii negativi au
dăinuit, cu o pondere însemnată, până acum două secole şi au reapărut în epoca actuală sub
impactul unor influenţe contradictorii: atât abuzul de libertate comercială, cât şi concepţia nefastă
a comunismului.
Sub imperiul Codului Civil, actele de concurenţă neloială, fără să fi fost nominalizate
distinct, puteau fi totuşi încadrate, prin interpretare, în conceptual larg al delictelor şi
cvasidelictelor8. Fiind sancţionate ca atare în conformitate cu art. 998 şi următoarele Cod Civil, ele
atrăgeau răspunderea civilă a agentului economic aflat în culpă; acesta putea fi totodată obligat să
despăgubească persoana lezată.
Intervenţia legiuitorului în domeniul concurenţei a avut loc relativ târziu, în perioada dintre
7
Eminescu Y., Tratat de proprietate industrial, vol. 3, Bucureşti, 1984, p. 19.
8
N. Finţescu, Curs de drept comercial, vol. I, Bucureşti, 1929, pag. 168-169; I.L. Georgescu, Drept comercial român,
vol I, Bucureşti, 1947, pag. 504-529 şi pag. 585-603.
cele două războaie mondiale, prin acte normative destinate să reprime abuzurile, constând atât în
exercitarea neonestă a libertăţii comerţului, cât şi în tendinţele monopoliste de acaparare a pieţii
prin asociaţii realizate între mai multe entităţi colective cu putere economică deosebită.
Deşi noţiunea de concurenţă nu era încă bine conturată, în evoluţia sensului actual al
termenului uzitat, un rol efectiv l-au avut Legea pentru înfrânarea şi reprimarea speculei ilicite din
17 iunie 19239 şi Regulamentul de aplicare a legii pentru înfrânarea şi reprimarea speculei ilicite
din 17 iulie 192310. Cele două acte normative stabilesc preţurile maximale pentru agenţii
economici în funcţie de "articolul" comercializat, reglementează sancţiunile în capitolul "Despre
infracţiuni şi pedepse" şi detaliază condiţiile ce trebuie îndeplinite de agenţii economici pentru a-şi
fixa preţurile de vânzare. Iată un exemplu preluat din Regulament art. 4 al. 1 lit. a: "... producătorii
şi importatorii direcţi din străinătate, fie că vând articolele de comerţ angrosiştilor sau detailiştilor,
fie că le desfac direct consumatorilor, îşi vor stabili preţul de vânzare în raport cu preţul de cost, la
care vor adăuga un câştig legitim determinat de concurenţa liberă şi naturală a comerţului".
Întorcându-ne în actualitate, menţionăm în materie concurenţială şi Legea nr. 15/8 august

1990 privind reorganizarea unităţiilor economice de stat ca regii autonome şi societăţi comerciale,
având în vedere că, prin art. 33-39, texte care formează substanţa capitolului V, intitulat
"Asocierea şi libera concurenţă", se prevăd restricţii şi modalităţi de reprimare a practicilor de
natură monopolistă.
Măsurile edictate interzic numai acţiunile anticoncurenţiale ale regiilor autonome şi

societăţilor comerciale cu capital de stat, care au succedat cu titlu universal în locul fostelor
întreprinderi socialiste.
Limitarea prohibiţiilor legale exclusiv la categoriile arătate - de entităţi colective - se

explică prin situaţia existentă în etapa de tranziţie pe care o parcurgem. În sensul arătat s-a scris
că "regiile autonome şi societăţile comerciale cu capital de stat au o putere economică
diferenţiată, iar în raport cu sectorul privat, o putere economică incomparabil mai mare. De
aceea, s-a simţit nevoia ca, încă din momentul constituirii lor, să se prevadă interdicţia practicilor
anticoncurenţiale.
În faza actuală, când agenţii economici privaţi nu deţin pe piaţă decât poziţii relativ
minore, riscul ca aceştia să recurgă la practici monopoliste apare ca improbabil. în consecinţă,
legiuitorul a socotit prematur să intervină, altfel decât incidental, în ceea ce-i priveşte. O
asemenea reglementare izolată este dispoziţia art. 1 din Legea nr. 21 din 8 august 1990 privind
protejarea populaţiei împotriva unor activităţi comerciale ilicite, care reprima ca atare înţelegerea
dintre comercianţii cu amănuntul pentru fixarea unor preţuri superioare celor practicate pe piaţă.
Un alt act normativ fundamental în materie este Legea nr. 11- din 30, ianuarie 1991 privind
combaterea concurenţei neloiale. Sfera sa de aplicare, mult mai largă decât a Legii nr. 54/1990,
include, aşa cum rezultă din art. 1, orice categorie de comercianţi, fie persoane fizice, fie persoane
juridice. Mai mult decât atât, potrivit art. 14, "dispoziţiile prezentei legi se aplică şi persoanelor
fizice sau juridice străine, care săvârşesc acte de concurenţă neloială pe teritoriul României".
Însă cea mai reprezentativă lege care reglementează concurenţa este, fără îndoială, Legea
nr. 21/1996 pe care o vom analiza detaliat în capitolele următoare. Acest act normativ, deşi
prezintă unele inadvertenţe, uniformizează legislaţia română în conformitate cu normele Uniunii
Europene, mai precis Tratatul de la Roma din 1957 şi aduce modificări implicite ale unor legi
9
Această lege a fost votată de Adunarea Deputaţilor şi Senat în şedinţele din 2 şi 5 iunie 1923. A fost promulgată
prin Decretul nr. 3170/1923 şi publicată în Monitorul Oficial nr. 59 din 17 iunie 1923.
10
Acest Regulament a fost sancţionat prinDecretul nr. 3587/1922 şi publicat în Monitorul Oficial nr. 8 din 17 iulie1923.
anterioare sau adăugiri ale acestora, cum este Legea nr. 15/1990 privind reorganizarea unităţilor
economice de stat în regii autonome şi societăţi comerciale.
La respectivele acte normative se adaugă, prevederile generale care completează

reglementările aduse: Codul de procedură civilă, Codul de procedură penală, respectiv prevederile
Legii nr. 32/1968 privind stabilirea şi sancţionarea contravenţiilor (art. 4 al. 5 din Legea nr.
11/1991 ).
I. DOMENIILE DE APLICARE A REGULILOR DE CONCURENŢĂ
1. NOŢIUNEA DE ÎNTREPRINDERE
Noţiunea de „întreprindere” este o noţiune cheie pentru dreptul concurenţei, fiind

preluată de doctrina noastră juridică prin intermediul dreptului comunitar, iar mai recent prin
modificarea adusă alin. 2 al art. 2 din Legea concurenţei prin Legea nr. 149/201111. Anterior,
legiuitorul român a folosit noţiunile de „agent economic” şi „operator economic” 12.
Potrivit alin. 2 art. 2 din Legea concurenţei „prin întreprindere se înţelege orice operator
economic angajat într-o activitate constând în oferirea de bunuri sau de servicii pe o piaţă dată,
independent de statutul său juridic şi de modul de finanţare, astfel cum este definită în
Jurisprudenţa Uniunii Europene”.
Natura activităţii este ceea ce determină aplicabilitatea regulilor de concurenţă şi nu

calitatea operatorului sau forma sub care acesta acţionează13.
În sensul Codului comercial român, entităţile care exercită activităţi civile sunt considerate
întreprinderi dacă ele au ca obiect de activitate prestarea de servicii14.
2. CONCURENŢA COMERCIALĂ
1.1. Comercianţii
1. Comerciantul persoană fizică
Potrivit art. 3 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 44/2008, persoanele fizice,
cetăţeni români sau cetăţeni ai altui stat membru al Uniunii Europene ori ai Spaţiului Economic
European, pot desfăşura, în temeiul dreptului la liberă iniţiativă, al dreptului la liberă asociere şi al
dreptului la stabilire, activităţi economice pe teritoriul României, în toate domeniile, meseriile,
ocupaţiile sau profesiile pe care legea nu le interzice în mod expres pentru libera iniţiativă, sub
îndeplinirea condiţiei de înregistrare şi autorizare.
11
M. Of. nr. 490 din 11 iunie 2011.
12
Sintagma de „agent economic a fost înlocuită cu cea de „operator economic” prin Legea nr. 476/2006 pentru
modificarea şi completarea O.G. nr. 21/1992 privind protecţia consumatorului. Operator economic – persoană fizică
sau juridică, autorizată, care în cadrul activităţii sale profesionale fabrică, importă, transportă sau comercializează
prosduse sau părţi din acestea ori prestează servicii.
13
Nicolas-Vuillerme L., Droit de la concurrence, Vuibert, 2008, p. 23.
14
Comunicarea Comisiei, Raport asupra concurenţei în sectorul profesiilor liberale, COM, 2004, pct. 83.
Desfăşurarea de activităţi economice pe teritoriul României de către persoanele fizice se
poate realiza individual şi independent, ca persoane fizice autorizate, ca întreprinzători titulari ai
unei întreprinderi individuale sau ca membri ai unei întreprinderi familiale, excepţiei facând
profesiile liberale şi acele activităţi economice a căror desfăşurare este organizată şi reglementată
prin legi speciale.
Pot desfăşura activităţi economice în una din formele menţionate, persoanele fizice care:
- Au împlinit vârsta de 18 ani (persone fizice autorizate, întreprinderi individuale,

reprezentant întreprindere familială) şi respectiv 16 ani (membri întreprinderii familiale);
- Nu au săvârşit fapte sancţionate de legile financiare, vamale şi cele carw privesc disciplina
financiar-fiscală, de natura celor care se înscriu în cazierul fiscal;
- Au un sediu profesional declarat prin cererea de înregistrare în registrul comerţului şi de

autorizare a funcţionării;
- Declară pe propria răspundere că îndeplinesc condiţiile de funcţionare prevăzute de

legislaţia specifică în domeniul sanitar, sanitar-veterinar, protecţia mediului ţi protecţia
muncii.
Întreprinzătorul persoană fizică al întreprinderii individuale:
- Este comerciant persoană fizică de la data înregistrării sale în Registrul Comerţului;
- Nu dobândeşte personalitate juridică prin înregistrarea în Registrul Comerţului;
- Poate angaja terţe persoane cu contract individual de muncă, înregistrat la Inspectoratul

Teritorial de Muncă, în calitate de angajator persoană fizică;
- Poate colabora cu alte persoane fizice autorizate, cu alţi întreprinzători persoane fizice
titulari ai unor întreprinderi individuale sau reprezentanţi ai unor întreprinderi familiale ori
cu alte persoane juridice, pentru efectuarea de activităţi economice;
- Poate cumula şi calitatea de salariat al unei terţe persoane care funcţionează în acelaşi
domeniu, cât şi într-un alt domeniu de activitate economică;
- Răspunde pentru obligaţiile sale cu patrimoniul de afectaţiune15, dacă acesta a fost

constituit şi, în completare, cu întreg patrimoniul;
- În cazul în care îşi încetează activitatea şi este radiat din Registrul Comerţului prin deces,
moştenitorii acestuia pot continua întreprinderea, dacă îşi manifestă voinţa, printr-o
declaraţie autentică, în termen de 6 luni de la data dezbaterii succesiunii.
Întreprinderea familială:
- Este constituită din 2 sau mai mulţi membri ai unei familii;
- Membrii pot fi simultan persoane fizice autorizate sau titulari ai unor întreprinderi
individuale;
- Nu poate angaja terţe pesoane cu contract de muncă;
15
Patrimoniul de afectaţiune reprezintă „totalitatea bunurilor, drepturilor şi obligaţiilor persoanei fizice autorizate,
titularului întreprinderii individuale sau membrilor întreprinderii familiale, afectate scopului exercitarii unei activităţi
economice, constituite ca o fracţiune distinctă a patrimoniului persoanei fizice autorizate, titularului întreprinderii
individuale sau membrilor întreprinderii familiale, separată de gajul general al creditorilor personali ai acestora“.
- Se constituie printr-un acord de constituire, încheiat de membrii familiei în forma scrisă ad
validitatem;
- Poate colabora, prin reprezentantul său, cu alte persoane fizice autorizate, întreprinzători
persoane fizice titulari ai unor întreprinderi individuale sau familiale ori cu persoane
juridice pentru efectuarea unei activităţi economice;
- Nu are patrimoniu propriu şi nu dobândeşte personalitate juridică prin înregistrarea în

Registrul Comerţului; în cazul în care membrii au consimţit constituirea unui patrimoniu de
afectaţiune, prin acordul de constituire sau prin act adiţional la acesta se vor stabili cotele
de participare a membrilor la constituirea patrimoniului de afectaţiune; dacă membrii
convin în unanimitate, cotele de participare pot fi diferite de cele prevăzute pentru
participarea la veniturile nete sau pierderile întreprinderii;
- Membrii întreprinderii familiale sunt comercianţi persoane fizice de la data înregistrării în

Registrul Comerţului şi răspun solidar şi indivizibil pentru datoriile contractatede
reprezentant în exploatarea întreprinderii cu patrimoniul de afectaţiune, dacă a fost
constituit şi, în completare, cu întreg patrimoniul, corespunzător cotelor de participare.
2. Societăţile comerciale
Societăţile comerciale reprezintă categoria de comercianţi cea mai des întâlnită în viaţa
economică şi, implicit, ca întreprindere, în sensul regulilor de concurenţă.
Orice activităţi comerciale sunt permise, în principiu, şi pot fi incluse în obiectul de

activitate al societăţilor comerciale, cu unele excepţii stabilite de lege. Pentru unele activităţi,
legea cere obţinerea unor abrobări, autorizaţii, licenţe, înregistrări sau acorduri administrative: de
exemplu, Legea nr. 31/1996 privind regimul monopolului de stat prevede că anumite activităţi
economice constituie monopol de stat, acesta având dreptul de a stabili regimul de acces al
comercianţilor la aceste activităţi pe bază de licenţe emise de Ministerul Finanţelor Publice, cu
avizul Ministerului de Resort; câteva exemple de activităţi exercitate pe bază de abrobări
administrative prealabile: Banca Naţională a României pentru activitatea instituţiilor de credit sau
a instituţiilor financiar nebancare, Comisia de Supraveghere a Asigurărilor pentru activitatea de
asigurare şi reasigurare, Comisia Naţională a Valorilor Mobiliare pentru activitatea societăţilor de
servicii de investiţii financiare şi a altor intermediari care prestează serviciide investiţii financiare,
etc. Aceste autorizări pot avea un caracter prealabil, de obţinerea lor depinzând constituirea
valabilă a societăţii care doreşte să desfăşoare activităţile supuse autorizării. În anumite situaţii
legea impune obligativitatea unei anumite înregistrări după înfiinţarea societăţii comerciale, dar
care constituie o condiţie imperativă pentru funcţionarea acestora16.
Nerespectarea obligaţiei de a menţiona obiectul de activitate sau stabilirea unui obiect de

activitate ilicit sau contrar ordinii publice atrage declararea nulităţii societăţii comerciale, dacă
aceste nereguli nu sunt remediate în termenul şi în condiţiile stabilite de lege 17.
3. Regiile autonome
Conform Legii nr. 15/1990 privind reorganizarea unităţilor economice de stat ca regii
autonome şi societăţi comerciale, regiile autonome se organizează şi funcţionează în ramurile
strategice ale economiei naţionale: industrie de armament, energetică, exploatarea minelor şi a
gazelor naturale, poştă, transporturi feroviare.
Regiile autonome sunt persoane juridice care funcţionează pe bază de gestiune economică
şi autonomie financiară. Acestea au personalitate juridică ce o dobândesc în momentul înfiinţării
lor prin hotărârea Guvernului sau prin decizia organului administraţiei publice locale.
16
Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 28/2006 privind reglementarea unor măsuri financiar-fiscale.
17
Legea nr. 31/1990, art. 46-57.
Regiile autonome au beneficiat de un tratament privilegiat, o parte din domeniile în care
acestea activează fiind sustrase concurenţei. Li se aplică regulile concurenţei în momentul în care
intră în competiţie cu alte întreprinderi18.
4. Societăţile cooperative
Societatea cooperativă este o asociaţie autonomă de persoane fizice şi/sau juridice,

constituită în baza consimţământului liber exprimat de acestea, în scopul promovării intereselor
economice, sociale şi culturale ale membrilor cooperatori, fiind deţinută în comun şi controlată
democratic de către membrii săi, în conformitate cu principiile cooperatiste19.
Formele societăţii cooperative: societăţile cooperative meşteşugăreşti20, de consum21, de

valorificare22, agricole23, de locuinţe24, pescăreşti25, de transport26, forestiere27 etc.
Conform prevederilor art. 16 alin. 2 din Legea nr. 1/2005, societăţile cooperative sunt
obligate să desfăşoare activităţile prevăzute în actul constitutiv exclusiv cu membrii cooperatori,
dacă nu se prevede altfel prin actul constitutiv. Dobândesc personalitate juridică de la data
înmatriculării în Registrul Comerţului.
5. Grupurile de interes economic
Acestea reprezintă o asociere între două sau mai multe persoane fizice sau juridice,
constituită pe o perioadă determinată, în scopul înlesnirii sau dezvoltării activităţii economice a
membrilor săi, precum şi a îmbunătăţirii rezultatelor activităţii respective.
Activitatea grupului trebuie să se raporteze la activitatea economică a membrilor săi şi să

aibă doar un caracter accesoriu faţă de aceasta, neputând desfăşura activităţi în interes propriu28.
Membrii grupului răspund nelimitat pentru obligaţiile grupului şi solidar, în lipsa unei
stipulaţii contrare, faţă de terţii cocontractanţi.
Este persoană juridică cu scop patrimonial, putând avea calitatea de comerciant sau
necomerciant.
18
Ungureanu G., Procedura insolvenţei, ed. Cermaprint, Bucureşti, 2006, p. 114.
19
Legea nr. 1/2005 privind organizarea şi funcţionarea cooperaţiei, art. 7.
20
Asociaţii de persoane fizice care desfăşoară în comun activităţi de producţie, de comercializare a mărfurilor, de
executare de lucrări şi prestări de servicii, care contribuie, direct sau indirect, la dezvoltarea activităţilor
meşteşugăreşti ale membrilor lor cooperatori.
21
Asociaţii de persoane fizice care desfăşoară în comun activităţi de aprovizionare a membrilor cooperatori şi a
terţilor cu produse pe care le cumpără sau le produc şi activităţi de prestări de servicii către membrii lor cooperatori şi
către terţ.
22
Asociaţii de persoane fizice care se constituie în scopul de a valorifica produsele proprii sau achiziţionate prin
distribuţie directă sau prin prelucrare şi distribuţie direct.
23
Asociaţii de persoane fizice care se constituie cu scopul de a exploata în comun suprafeţele agricole deţinute de
membrii cooperatori, de a efectua în comun lucrări de îmbunătăţiri funciare, de a utiliza în comun maşini şi instalaţii şi
de a valorifica produsele agricole.
24
Asociaţii de persoane fizice care se constituie cu scopul de a construi, cumpăra, conserva, renova şi administra
locuinţe pentru membrii lor cooperatori.
25
Asociaţii de persoane fizice care se constituie cu scopul de a înfiinţa ferme piscicole şi de acvacultură, de a produce,
repara, întreţine şi cumpăra echipamente, utilaje, instalaţii, ambarcaţiuni de pescuit, precum şi de a pescui, prelucra şi
distribui produse piscicole.
26
Asociaţii de persoane fizice care se constituie cu scopul de a realiza activităţi de transport şi activităţi conexe
acestora, pentru membrii cooperatori şi pentru terţi, pentru îmbunătăţirea tehnică şi economică a activităţilor de
transport desfăşurate de membrii cooperatori.
27
Asociaţii de persoane fizice care se constituie cu scopul de a amenaja, exploata, regenera şi proteja fondul forestier
deţinut de membrii cooperatori, ţinând seama de condiţiile impuse de regimul silvic.
28
Belu Magdo M-L., Drept comercial, ed. HG, Bucureşti, 2003, p. 298-311.
1.2. Asociaţiile, fundaţiile şi federaţiile
Organizarea şi funcţionarea asociaţiilor, fundaţiilor şi federaţiilor este reglementată de

Ordonanţa Guvernului nr. 26/2000 privind asociaţiile şi fundaţiile, cu modificările şi completările
ulterioare.
Asociaţia este constituită din trei sau mai multe persoane, care pe baza unei înţelegeri, pun
în comun şi fără drept de restituire contribuţia materială, cunoştinţele sau aportul lor în muncă
pentru realizarea unor activităţi în interes general, al unor colectivităţi sau în interesul lor personal
nepatrimonial.
Fundaţia este înfiinţată de una sau mai multe persoane care pe baza unui act juridic între
vii ori pentru cauză de moarte, constituie un patrimoniu afectat, în mod permanent şi irevocabil,
realizării unui scop de interes general sau al unor colectivităţi.
Două sau mai multe asociaţii sau fundaţii pot constitui o federaţie, care dobândeşte
personalitate juridică proprie din momentul înscrierii sale în Registrul federaţiilor aflat la grefa
tribunalului şi funcţionează pe principiile prevăzute pentru asociaţii.
Asociaţiile şi fundaţiile dobândesc personalitate juridică prin înscrierea lor în Registrul

asociaţiilor şi fundaţiilor aflat la grefa judecătoriei în a cărei circumscripţie teritorială îşi au sediul.
Acestora le sunt aplicabile regulile concurenţei atunci când desfăşoară activităţi economice
sau când acţionează în calitate de asociere de întreprinderi reunind întreprinderile dintr-un anumit
domeniu sau sector de activitate (de exemplu: autoritatea de concurenţă franceză a sancţionat o
asociaţie profesională care se însărcina să controleze respectarea efectivă de către membrii săi a
tarifelor fixate de cartel29)30.
1.3. Organizaţiile sindicale, federaţiile sindicale, confederaţiile sindicale, uniunile sindicale

teritoriale
Organizaţia sindicală este denumirea generică pentru sindicat, federaţie sau confederaţie
sindicală potrivit art.1 din Legea nr. 62/2011 a dialogului social. Se constituie pe baza dreptului de
liberă asociere, în scopul apărării drepturilor prevăzute în legislaţia naţională, în contractele
colective şi individuale de muncă sau în acordurile colective de muncă şi în pactele, tratatele şi
convenţiile internaţionale la care România este parte, pentru promovarea intereselor
profesionale, economice şi sociale ale membrilor săi.
Aceste entităţi nu exercită o activitate economică, totuşi regulile de concurenţă li se pot

aplica acelora care exercită o activitate economică de producţie, de distribuţie sau de service,
precum şi atunci când ajută la organizarea unei înţelegeri anticoncurenţiale (de exemplu: Consiliul
Concurenţei din Franţa a sancţionat un sindicat profesional considerând că acesta ieşea din cadrul
misiunii de apărare colectivă şi de asistenţă a membrilor săi, având iniţiativa reuniunilor unui
cartel de repartizare a pieţelor31).
1.4. Organizaţiile patronale
29
Uniune monopolistă în care mai multe întreprinderi din aceeași ramură de producție încheieo convenție, stabilind pr
ețurile, condițiile de vânzare și de aprovizionare, termenele de plată, cantitatea de mărfuri ceurmează să o producă fi
ecare și își împart piețele de desfacere, în vederea limitării sau eliminării concurenței.
30
Decizia Consiliului Concurenţei nr. 03/D/36, BOCCRF, 8 octombrie 2003.
31
Decizia Consiliului Concurenţei nr. 02/D/59, BOCCRF 28 noiembrie 2002.
Prin organizaţie patronală se înţelege organizaţia patronilor, autonomă, fără caracter
politic, înfiinţată în baza principiului liberei asocieri, ca persoană juridică de drept privat, fără scop
patrimonial, constituită în scopul apărării şi promovării drepturilor şi intereselor comune ale
membrilor săi, prevăzute de dispoziţiile legale în vigoare, de partele, tratatele şi convenţiile la care
România este parte, precum şi de statutele proprii32.
O organizatie patronală poate înfiinţa şi administra, în condiţiile legii, în interesul

membrilor lor, unităţi sociale, de cultură, învăţământ şi cercetare în domeniul propriu de interes,
societăţi comerciale, de asigurări, precum şi bancă proprie.
3. CONCURENŢA ÎN DOMENIUL PROFESIILOR LIBERALE
În lipsa unei definiţii a noţiunii de „profesie liberală”, regăsim lista profesiilor reglementate
de Legea nr. 200/2004 privind recunoaşterea diplonelor şi calificărilor profesionale pentru
profesiile reglementate33 din România, care cuprinde în anexa 2: profesii care necesită atât studii
universitare de cel puţin 3 ani (auditor financiar, avocat, consilier în proprietate intelectuală,
expert contabil, contabil autorizat, cadru didactic, profesii în domeniul transporturilor, profesii în
domeniul construcţiilor, practician în insolvenţă, restaurator, traducător autorizat, psiholog,
biochimist, biolog şi chimist în sistemul sanitar), cât şi sub 3 ani (unele profesii din domeniul
transporturilor, ghid de turism, detectiv particular, salvator montan).
Întrucât membrii profesiei liberale desfăşoară o activitate economică, deoarece oferă

servicii pe piaţă contra unei remuneraţii, ei vor fi supuşi regulilor de concurenţă34.
Piaţa profesiilor liberale prezintă anumite zone vulnerabile din punct de vedere
concurenţial:
-obligativitatea apartenenţei la o asociaţie profesională
-impunerea unor restricţii privind numărul de profesionişti în funcţie de criteriul geografic sau în
funcţie de criteriul demografic, inclusiv prin limitarea numărului de stagiari
-stabilirea de tarife, obligatorii sau recomandate, de către organele profesionale cu atribuţii de

reglementare
-impunerea unor restricţii de publicitate
-impunerea unor restricţii privind asocierea
-conferirea unor drepturi de monopol privind desfăşurarea unor activităţi generează la rândul lor
preţuri mai mari pentru consumatorul acestor servicii şi inhibă dezvoltarea naturală a afacerilor în
aceste domenii.
4. CONCURENŢA ÎN DREPTUL MUNCII
32
Legea nr. 62/2011 prind dialogul social, art. 1.
33
Legea nr. 200/2004, art. 3: „profesia reglementată reprezintă activitatea sau ansamblul de activităţi profesionale
reglementate conform legii române, care compun respectiva profesie în România”.
34
Crişan N., Legea concurenţei şi profesiile liberale, Revista Profil Concurenţa nr. 3/2005, p.8.
Putem vorbi de aplicarea unor norme de concurenţă în relaţiile dintre qangajatori şi
salariaţi, atât pe durata contractului individual de muncă – obligaţia de fidelitate, cât şi după
încetarea acestuia – clauza de neconcurenţă.
Intervenţia statului în piaţa muncii a sustras de sub incidenţa concurenţei protecţia muncii,
durata zilei de lucru, regimul concediilor de odihnă, stabilirea vârstei de pensionare pentru
bătrâneţe, asigurările sociale etc35. Normele respective au caracter obligatoriu şi inderogabil36.
Conform art. 135 din Constituţia României, economia României este o economie de piaţă,
bazată pe liberă iniţiativă şi concurenţă, iar statul trebuie să asigure: libertatea comerţului,
protecţia concurenţei loiale, crearea cadrului favoravil pentru valorificarea tuturor factorilor de
producţiei, iar confrorm art. 47 statul este obligat să ia măsuri de dezvoltare economică şi de
protecţie socială, de natură să asigure cetăţenilor un nivel de trai decent.
Obligaţia de fidelitate este prevăzută de art. 39 alin. 2 lit. d din Codul Muncii şi constituie o
obligaţie principală a salariatului, pe durata executării contractului de muncă, de a se abţine de la
săvârşirea oricărui act sau fapt ce ar putea dăuna intereselor angajatorului, fie prin concurenţă, fie
prin lipsă de discreţie cu privire la informaţii confidenţiale privindu-l pe angajator, de natură
tehnică, economică, managerială, comercială etc. la care are acces, permanent sau ocazional, prin
activitatea pe care o desfăşoară. Cuprinde atât obligaţia de neconcurenţă (obligaţia de a nu-l
concura pe angajatorul său pe parcursul executării contractului individual de muncă), cât şi
obligaţia de confidenţialitate (obligaţia de a nu divulga informaţiile secrete în posesia cărora intră
prin natura activităţii desfăşurate ca salariat).
Prin clauza de neconcurenţă se înţelege stipulaţia prin care se interzice salariatului ca,
după încetarea contractului său individual de muncă, să intre în serviciul unei întreprinderi
concurente sau să-şi organizeze o activitate similară pe cont propriu37. Clauza de neconcurenţă nu
poate avea ca efect interzicerea în mod absolut a exercitării profesiei salariatului sau a specializării
pe care o deţine.
5. INSTITUŢIILE ADMINISTRAŢIEI PUBLICE CENTRALE SAU LOCALE
Activitatea statului şi a autorităţilor publice este exclusă aplicării regulilor de concurenţă,

deoarece exerciţiul autorităţii publice nu constituie o activitate economică.
Legea concurenţei se aplică actelor sau faptelor care restrâng, împiedică sau denaturează
concurenţa săvârşite de autorităţile şi instituţiile administraţiei publice centrale sau locale , în
măsura în care acestea, prin deciziile emise sau prin reglementările adoptate, intervin în
operaţiuni de piaţă, influenţând direct sau indirect concurenţa, cu excepţia situaţiilor când
asemenea măsuri sunt luate în aplicarea altor legi sau pentru apărarea unui interes public major38.
Potrivit art. 9 din Legea concurenţei, sunt interzise orice acţiuni sau inacţiuni ale
instituţiilor administraţiei publice centrale sau locale şi ale entităţilor către care acestea îşi deleagă
atribuţiile, care restrâng, împiedică sau denaturează concurenţa: limitarea libertăţii comerţului sau
autonomiei întreprinderilor, exercitate cu respectarea reglementărilor legale; stabilirea de condiţii
discriminatorii pentru activitatea întreprinderilor.
35
Ţiclea Al., Tratat de dreptul muncii, ed. Universul juridic, Bucureşti, 2010, p.226 şi urm.
36
Căpăţână O., Dreptul concurenţei comerciale, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1996, p. 284.
37
Beligrădeanu Ş., Clauze de neconcurenţă în contractele de muncă. Present şi perspective în Revista Dreptul nr.
6/1991, p. 46.
38
Legea concurenţei, art. 2 alin. 1 lit. b.
TESTE DE AUTOEVALUARE
1. Concurenţa comercială:
a) se bucură, în principiu, de libertate;
b) agenţii economici ai facultatea deplină de a se confrunta pe piaţă, dar numai cu
bună credinţă, respectând regulile de comportare impuse de deontologia profesională;
c) urmăreşte realizarea de beneficii
2. Concurenţa interzisă:
a) se întemeiază pe dispoziţii exprese ale legii;
b) se întemeiază pe clauze valabil convenite;
c) presupune săvârşirea oricărui act pe piaţa concurenţei nereglementat de
lege
LUCRARE DE VERIFICARE
3. Prezentaţi noţiunile de concurenţă licită – concurenţă interzisă.
RĂSPUNS LA TESTELE DE AUTOEVALUARE

A B C ; 2. A B
BIBLIOGRAFIE
N. Finţescu, Curs de drept comercial, vol. I, Bucureşti, 1929, pag. 168-169; I.L.
Georgescu, Drept comercial român, vol I, Bucureşti, 1947,
A. Constantinescu, I Rucăreanu, Concurenţa în Dictionar juridic de comerţ exterior, Bucureşti,
1986, pag. 58; Căpăţână, Noţiunea concurenţei comerciale, în Revista de drept comercial, nr.
1/1992
Revista Dreptul nr. 5/1998, O. Căpăţână, Caracteristici ale libertăţii de a exercita concurenţa
comercială
NOŢIUNEA DE MONOPOL
- să prezinte noţiunea de monopol în cadrul unor reglementări juridice

diferite;
- să sublinieze semnificaţia acestei noţiuni;
- să dezvolte capacitatea studenţilor de a delimita între noţiuni fundamentale ale
acestei discipline
CUPRINS
2. SEMNIFICAŢIA NOŢIUNII
România se confruntă cu o situaţie de cvasi-monopol rămasă încă nu pe deplin soluţionată

- consecinţă irefutabilă a regimului socialist. Astfel, sectorul cel mai puternic din punct de vedere
economic, cel al regiilor autonome şi al societăţilor comerciale cu capital integral sau majoritar de
stat beneficiază de această situaţie. Fiecare dintre aceste unităţi îşi exercită cvasi-monopolul în
domeniul specializat de activitatea care-i revine potrivit statutelor proprii, precum energia
electrică, transporturi feroviare, etc.
Agenţii economici privaţi acţionează deocamdată în stadiul atomicităţii, fără ca toate

condiţiile concurenţei perfecte să fie întrunite. însă există totuşi, suficiente argumente să se
creadă că societăţile comerciale de tip privat, substituite cu titlu universal în locul fostelor
întreprinderi monopoliste de stat, vor acţiona ca unităţi oligopolice, în competiţie cu un număr
indefinit de agenţi economici de talie atomistică.
Ca şi în materia concurenţei, noţiunea de monopol este prezentă în reglementările

legislaţiei române din perioada interbelică şi culminează prin Legea nr. 21/1996 care are funcţii de
asanare, pe planul antimonopolismului, asemănătoare cu cele ale Legii nr. 11/1991 pe planul
concurenţei ilicite.
Deci, pornind în ordine cronologică, este important de evidenţiat Legea pentru persoanele
juridice (Asociaţiuni şi Fondaţiuni) din 6 februarie 1924 1 şi Regulamentul de aplicare a dispoziţilor
legii pentru persoanele juridice din 19 aprilie 1924 care reglementează aspecte esenţiale în ceea
ce priveşte înfîinţareE societăţilor comerciale, modul în care se realizează controlul activităţii
acestora, în cadrul Regulamentului, în Capitolul IV intitulat "Uniunile şi federaţiile de persoane
juridice" se prevăd condiţii speciale referitoare la acestea, având în vedere importanţa lor, iar
Capitolul V instituie o supraveghere pe care o putem numi un supracontrol potrivit art. 65: "în
afară de controlul instituit prin statute sau actul constitutiv, Statul are un drept general şi
permanent de supraveghere şi control asupra tuturor persoanelor juridice de drept privat fără
scop lucrativ, asociaţiuni, fondaţiuni, uniuni sau federaţiuni.
Acest control are drept scop pe deoparte ca persoanele juridice să funcţioneze şi să se

administreze potrivit cu scopul şi dispoziţiunile statutelor, actelor constitutive şi regulamentelor,
iar pe de altă parte ca ele să nu lucreze împotriva bunelor moravuri, ordinei publice şi siguranţei
Statului."
Dacă actul normativ menţionat anterior are decât implicaţii în problema controlului
societăţilor comerciale, ceea ce ne interesează în mod direct în combaterea monopolismului şi
reglementarea întreprinderilor monopoliste este Legea privitoare la comercializarea şi controlul
întreprinderilor economice ale Statului din 7 iunie 1924. întreprinderile Statului cu caracter
economic se împărţeau potrivit legii, în două categorii: "întreprinderi de interes general, chemate
a îndeplini servicii publice importante de care depinde mersul economiei naţionale, sau acele
întreprinderi care formează obiectul unui monopol al Statului" şi "întreprinderi cu caracter pur
comercial, al căror obiect este proprietatea Statului dar cari nu constituesc un monopol exclusiv al
său", din acestea făcând parte: exploatările miniere, metalurgice, navigaţia navală, exploatarea
pădurilor, pescării, exploatarea petrolului, a energiei, a apei, etc.
Pe planul gândirii economice, combaterea sistemului monopolist al corporaţiilor prin

argumente şi demonstraţii de ordin ştiinţific a început odată cu declinul concepţiei mercantiliste şi
promovarea ideilor liberale ale fîziocraţilor.
Sistemul falimentar al economiei monopoliste, de tip comunist, a fost din fericire

abandonat după evenimentele din decembrie 1989. Procesul de privatizare este în curs de
realizare. El presupune revenirea la condiţiile uzuale ale pieţei libere care nu poate fi concepută
fără exercitarea concurenţei în limitele deontologiei legale şi profesionale. Nimic nu poate fi mai
semnificativ din acest punct de vedere decât art. 134 al Constituţiei din 8 decembrie 1991, care
proclama principiul potrivit căruia economia naţională are caracterul unei economii de piaţă şi
totodată instituie protecţia juridică a concurenţei.
Un imens pas înainte a fost astfel parcurs, deschizând posibilitatea constituirii şi dezvăluirii
dreptului concurenţei comerciale.
Înţelegerile de natură monopolistă formează obiectul de reglementare al art. 36 al. 1 din

Legea nr. 15/1990, care le interzice printr-o dispoziţie de ordine publică. Lista cuprinde 3 specii
distincte:
a) acorduri propriu-zise;
b) anumite decizii ale asociaţiilor de întreprinderi;
c) practicile concentrate ale agenţilor economici.
Concurenţa încetează să mai fie eficientă de îndată ce consumatorii sau furnizorii pierd
facultatea de alegere a partenerului de afaceri comerciale. Piaţa se transformă în atare situaţii, în
monopol sau monopson.
Dacă individualizarea concurenţei eficiente suscită multiple dificultăţi şi incertitudini,

modelul la care ne referim poate fi definit mult mai simplu. Criteriul de analiză îl constituie
unicitatea pe o piaţă dată a vânzătorului (monopol) sau unicitatea cumpărătorului (monopson). în
sistemul economiei comuniste, monopolul de stat se raporteză la piaţa naţională. La scară
internaţională, O.P.E.C. (Organizaţia ţărilor exploatatoare de petrol) exercită un monopol mondial.
În principal, pe piaţa care corespunde acestei tipologii, preţurile sunt fixate de către
agentul economic monopolist, independent de incidenţa legii cererii şi ofertei. Ceea ce interesează
este numai maximalizarea profitului realizabil.
Scopul arătat poate fi atins pe două căi diferite, urmate separat sau cumulativ. Cel mai
frecvent se procedează la fixarea unilaterală a preţului de monopol. Este posibil, pe de altă parte,
să se restrângă în anumite limite cantităţile oferite pe piaţă (în caz de monopol) sau cerute pentru
consum (în caz de monopson), provocând astfel o competiţie acerbă între clienţi care, spre a-şi
satisface nevoile, sunt convinşi să suporte preţuri excesiv majorate.
Fără îndoială că monopolul şi monopsonul, suprimând libertatea pieţei şi aducând

prejudicii notabile masei consumatorilor, reprezintă modalităţi condamnate de istorie.
2. SEMNIFICAŢIA NOŢIUNII
Pe plan conceptual, majoritatea autorilor, ţinând seama de complexitatea practicilor

monopoliste, evită să formuleze definiţii globale. Când totuşi o asemenea propunere există, cei
care au meritul de a nu ocoli dificultatea, adoptă formule de sinteză, pe cât posibil, de subsumare
a diversităţii la unitate, fără a realiza totuşi articularea componentelor sub egida unui grup proxim.
În acest fel procedează şi Rezoluţia O.N.U. din 5 decembrie 1980 care denumeşte faptele
patologice în discuţie prin termenii de practici comerciale restrictive. Noţiunea include, potrivit
secţiei din rezoluţia menţionată, "acte sau comportamente ale întreprinderilor care, prin abuzul
poziţiei dominante de forţă pe o piaţă, restrâng accesul pe piaţă sau, în orice alt mod, îngrădesc
fără drept concurenţa, provocând sau riscând să provoace efecte prejudiciabile comerţului
internaţional, îndeosebi celui al ţărilor în curs de dezvoltare, ca şi creşterii economice a acestor
ţări, sau care, în temeiul unor acorduri sau aranjamente oficiale, neoficiale, scrise sau nescrise
intervenite între întreprinderi produc aceeaşi consecinţă."
Definiţia reprodusă mai sus implică de fapt o clasificare liniară, în sensul că specifică
distinct, pe de o parte acordurile condamnabile intervenite între întreprinderi şi pe de altă parte
comportamentul individual, abuzant al acestora. Rezoluţia O.N.U. citată extinde totodată explicit
sfera practicilor monopoliste pe plan internaţional, relevând astfel efectele lor nocive şi în
raporturile dintre operatori din ţări diferite. în orice caz, înglobând în orbita unei definiţii unitare
cele două componente principale ale practicilor restrictive de concurenţă, cu alte cuvinte
dominaţia şi acordurile, Rezoluţia O.N.U. evită repetările şi suprapunerile de specii ale aceluiaşi
gen.
Totuşi, mai frecvent decât definiţii unitare, în literatura de specialitate întâlnim îndeosebi
interpretări dualiste sau pluraliste ale noţiunii de practici monopoliste, conducând inevitabil la
clasificări diferite.
Majoritatea exegeţilor se raliază în materie la o diviziune dihotomică, inspirată mai ales de

legislaţia nord-americană şi a Comunităţii Economice Europene, pe când alţi autori, care înţeleg să
depăşească împărţirea consacrată de dreptul pozitiv, socotită ca elementară şi imperfectă,
preconizează o clasificare mult mai elaborată.
a) Concepţiile dualiste definesc practicile monopoliste, nu prin note distinctive comune, ci

prin enumerarea celor doi poli componenţi: pe de o parte înţelegerile condamnabile
intervenite între agenţii economici,, iar pe de altă parte abuzul acestora sau a unora dintre
ei pe piaţa relevantă.
Dintre forurile de nivel internaţional, Organizaţia pentru Cooperare şi Dezvoltare

Economică (O.C.D.E.) cu sediul la Paris, care grupează statele cele mai dezvoltate industrial din
lume adoptă, la rândul său, două definiţii distincte în domeniul ce ne preocupă, fără să le
subsumneze unui gen proxim şi unei denumiri unice. Componentele de bază sunt, în această
concepţie, tot practicile anticompetitive şi monopolizarea, decurgând din dominarea economic.
Prin noţiunea de practici anticompetitive se înţelege "acele practici de afaceri prin care o
firmă ori un grup de firme se pot angaja, în scop de a restrânge competiţia dintre firme, spre a-şi
menţine sau spre a-şi mări poziţia sau profiturile proprii pe piaţă, fără ca, în mod necesar, să
procure mărfuri sau servicii la un preţ mai scăzut sau de o calitate mai înaltă."
Prin noţiunea de monopolizare se înţeleg "tentativele unei firme dominante ori ale unui
grup de firme destul de mari, având ca scop să-şi menţină ori să-şi mărească controlul pe piaţă,
folosindu-se de practici anticompetitive, precum preţuri foarte scăzute, bararea accesului pe piaţă
a unor firme, inclusiv abuzul de poziţii dominante."
Cele două definiţii reproduse prezintă inconvenientul unor vădite suprapuneri de conţinut.
Sfera cea mai largă pare să fie recunoscută noţiunii de monopolizare. Aceasta, într-adevăr,
acoperă - cel puţin în parte - unele dintre faptele considerate ca practici anticompetitive, precum
dumpingul sau împiedicarea accesului pe piaţă a unor noi agenţi economici. în plus, faţă de
noţiunea practicilor anticompetitive, monopolizarea mai include^ potrivit caracterizării O.C.D.E.,
finalitatea specifică urmărită de către unii agenţi economici deosebit de puternici, de a exercita
controlul pe piaţa relevantă, cât şi de a abuza de poziţia lor dominantă.
Cu toate defectele semnalate, care încalcă exigenţele unei definiţii şi clasificări riguroase,
enunţările formulate, sub egida O.C.D.E. confirmă în fond bivalenta noţiunii de monopolizare, ca
formă patologică a concurenţei comerciale, în plus, învederează corect prevalenta monopolizării
ca gen proxim în materie.
b) Spre deosebire de interpretarea dualistă, concepţiile analitice multiplică speciile, disociind

pe de o parte forme de competiţii care încalcă libertatea concurenţei, iar pe de o parte
comportări ale agenţilor economici potrivnici echilibrului concurenţei.
În sfera celor dintâi, acţiunile patologice care subminează libertatea concurenţei - distinct
de competiţie neloială - fie creează obstacole la stabilirea pe piaţă a unui nou concurent, fie
împiedică funcţionarea naturală a întreprinderii acestuia. Faptele menţionate pot avea
caracteristici patologice prin natura lor intrinsecă sau prin rezultatele pe care le generează.
Printre practicile condamnabile în funcţie de natura lor intrinsecă, se înscriu atât clauzele
de non-concurenţă, care barează accesul pe piaţă a unui nou agent economic, cât şi refuzul de a
contracta, fie direct, fie indirect, împiedicând astfel funcţionarea şi gestiunea întreprinderii rivale.
Practicile considerate anticoncurenţiale prin rezultatele pe care le provoacă rezidă în

diversele categorii de înţelegeri cu substrat monopolist, încheiate de către agenţii economici.
În cadrul celeilalte subdiviziuni, alcătuită prin comportări care destabilizează echilibrul
concurenţei, se înglobează, potrivit concepţiei analitice, abuzul de poziţie dominantă şi abuzul
stării de dependenţă a unui agent economic faţă de altul. în asemenea cazuri, patologia se
manifestă prin înfrângerea principiului egalităţii pe piaţă.
Interpretarea la care ne referim prezintă neajunsul unui grad de complexitate excesivă. Pe

fond, acest mozaic suscită rezerve şi findcă include în cercul practicilor monopoliste fapte care,
potrivit opiniei majoritare, îl depăşesc. Astfel, clauzele de non-concurenţă, în măsura în care
prezintă caracter licit, se situază în perimetrul competiţiei prohibite, delimitată în funcţie de
criteriul - mult mai simplu şi de drept comun - a nesocotirii unei obligaţii în non-faciendo, de
sorginte legală sau contractuală.
Faţă de cele arătate, opinăm că diviziunea realistă a comportamentelor monopoliste,

distingând înţelegerile restrictive de concurenţă şi abuzul de poziţii dominante, poate fi socotită
preferabilă. Simplificarea pe care o realizează, epurată de eventualele suprapuneri, de felul celor
semnalate mai sus, dă expresia totală a majorităţii sistemelor legislative, satisfăcând şi exigenţe
de ordin didactic.
Desigur, subînţelegem că practicile monopoliste pot avea, aşa cum relevă rezoluţia O.N.U.
din 5 decembrie 1980, menţionată anterior, un impact negativ, uneori deosebit de păgubitor, nu
numai în cadrul fiecărei economii naţionale, ci deopotrivă în relaţiile dintre ţări şi popoare.
Combaterea monopolismului constituie obiectivul de bază al luptei împotriva concurenţei

patologice, urmărind dublul scop de a ocroti interesele pe deplin îndreptăţite ale consumatorilor
cât şi cele de ordin general ale pieţei relevate, ameninţate prin suprimarea libertăţilor economice.
Monopolismul generează, înainte de toate, efecte nocive pentru consumatori, deoarece în

esenţă "atrage în mod ineluctabil creşterea preţurilor şi scăderea calităţii".
Explicaţia cât şi periculozitatea fenomenului se desprind din comparaţia cu piaţa

concurenţială normală. în cadrul acesteia, orice întreprindere este constrânsă să se conformeze
preţului pe care i-1 transmite piaţa, în sensul că pentru a-şi maximaliza profitul, trebuie să-şi
adapteze producţia proprie, astfel încât costul de revenire să fie cu preţul determinat în circuitul
comercial de legea cererii şi ofertei libere, în sectorul respectiv. Dimpotrivă, agentul economic
monopolist fixează. în mod unilateral şi discreţionar preţul care-i convine. întrucât nivelul acestuia
variază invers proporţional cu cantitatea de marfa cerută de consumatori, întreprinderea
monopolistă, pentru a-şi maximaliza profitul, îşi calculează oferta în aşa fel încât să egalizeze nu
costul de revenire, ci preţul stabilit arbitrar.
Reglementările din dreptul concurenţei au, aşadar, ca obiect, în materia noastră, pe de o

parte controlul structurilor, iar pe de altă parte controlul comportamentului monopolist. Pentru a
preveni structurile condamnabile, prevederile legale interzic sau cel puţin limitează posibilitatea
de concentrare a întreprinderilor, dincolo de un anumit prag socotit ca intolerabil. Pe latura
represivă, sancţiunile lovesc atât înţelegerile restrictive de concurenţă cât şi abuzul de poziţie
dominantă pe piaţă.
Configurarea arătată, care însumează substanţa dreptului antimonopolist, ca principala

componentă a dreptului concurenţei comerciale, se regăseşte deocamdată numai parţial în
legislaţia română. Aceasta cuprinde reglementările prohibitive ale comportamentului monopolist.
Lipsesc însă norme care să preîntâmpine formarea de structuri condamnabile.
Reprimarea practicilor restrictive de concurenţă se întemeiază în dreptul nostru actual atât pe
dispoziţii ale unor legi interne, cât şi pe recentele acorduri de asociere a României la Comunităţiile
Europene.
În dreptul intern ne interesează în materie, în principal, reglementările Legii nr. 15/1990

direct inspirate de dispoziţiile Tratatului de la Roma din 1957, iar în subsidiar prevederile Legii nr.
11/1991. Regimul juridic astfel instituit prezintă caracter tranzitor şi complex.
Măsurile referitoare la practicile monopoliste sunt în primul rând, incipiente, adoptate la

prefacerile în curs pe care le suferă economia naţională. Deocamdată aceasta este total dominată
de vechile structuri ale întreprinderilor gigantice de tip comunist care aşteaptă să fie supuse
treptat procesului complex al privatizării. La data când actualele societăţi comerciele cu capital de
stat se vor fi transformat efectiv în entităţi ale economiei de piaţă cu caracter privat,
reglementările Legii nr. 15/1990 va trebui desigur să fie reconsiderate şi extinse spre a include în
orbita lor întreg acest sector, din care în prezent numai o parte este vizat.
1. Monopolul:
a) are posibilitatea reglării ofertei totale, respectiv a preţurilor care să asigure
profituri cât mai mari;
b) are ca efect diminuarea bunăstării consumatorului;
c) pe lângă efectele negative pe care le generează, poate determina şi
anumite efecte favorabile în economie (spre exempluo mai mare stabilitate a
forţei de muncă, alocarea unor resurse mai mari pentru cercetare ştiinţifică etc)
2. Monopolurile pot fi:

a) private sau publice;
b) naturale sau legale;
c) doar naturale.
3. Identificaţi definiţia dată noţiunii de monopol în cuprinsul Rezoluţiei ONU din 5

decembrie 1980.

1. A B C ; 2. A B
BIBLIOGRAFIE
Yolanda Eminescu, Concurenţa neloială – Drept român şi comparat, Editura Lumina

Lex, Bucureşti, 1995;
Căpăţână Octavian, Dreptul concurenţei comerciale – Concurenţa neloială pe piaţa
internă şi intrenaţională, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1996;
Cărpenaru Stanciu, Drept comercial român, Editura All, Bucureşti, 1998
DIVERSIFICAREA SISTEMELOR LEGISLATIVE
ÎMPOTRIVA ÎNŢELEGERILOR ANTICONCURENŢIALE
ŞI A ÎNŢELEGERILOR MONOPOLISTE

- să prezinte cursanţilor modalităţile de ocrotire a pieţei libere împotriva
practicilor monopoliste;
- să familiarizeze cursanţii cu practicile anticoncurenţiale întâlnite pe piaţa
din România;
- să dezvolte capacitatea studenţilor de a delimita între noţiunile prezentate.
-
CUPRINS
1. CONCEPŢIA PREVENTIVĂ
2. ÎNŢELEGERI PROHIBITE
3. ABUZUL DE PUTERE ECONOMICĂ
4. CONCENTRAREA DE ÎNTREPINDERI
1. CONCEPŢIA PREVENTIVĂ
Ocrotirea pieţei libere împotriva practicilor monopoliste poate fi urmărită pe două căi
distincte. Acestea sunt, pe de o parte controlul preventiv iar pe de altă parte, aplicarea de
sancţiuni.
De bună seamă că preîntâmpinarea riscului de trecere abuzivă de la oligopol la monopol

constituie, în principiu, soluţia optimă. Sistemul presupune obligarea agenţilor economici la
declararea oricărei înţelegeri restrictive de concurenţi, înainte de a fi executată, cât şi exercitarea
prealabilă de către organe competente a unei verificări destinate să anticipeze eventuale efecte
nocive, în cadrul schimbului de mărfuri sau de servicii, pe piaţa naţională comunitară sau
internaţională. Controlul poate avea ca rezultat, după caz, autorizarea sau, dimpotrivă,
interzicerea acordului proiectat.
Practic, sistemul de verificare apriorică satisface totuşi numai parţial obiectivul de asumare
al concurenţei. Această modalitate implică mai întâi posibilitatea operatorilor de pe piaţă. Este din
păcate o condiţie de regulă deficitară. în plus, restricţiile suferite de competiţie nu izvorăsc numai
din acorduri monopoliste, încheiate ca atare, ci îmbracă şi forme mai insidioase, precum practicile
concertate sau abuzul de poziţie dominantă care nu sunt susceptibile de declaraţii prealabile şi
deci nici de a fi depistate în timp.
La polul opus se situează sistemul sancţionator. Aceasta se învederează a fi convenabil, în
măsura în care supravegherea schimburilor de pe piaţă se exercită în mod constant şi adecvat. în
orice caz, domeniul pe care îl poate acoperi reprimarea este mai extins decât sfera de acţiune a
controlului preventiv, înglobând orice categorie de practici restrictive de concurenţă. Totuşi, în
fapt, abilitatea agenţilor economici eludează adesea cele mai perfecţionate şi vigilente metode.
Existenţa neajunsurilor, atât ale regimului preventiv, cât şi ale represiunii, explică tendinţa
unui mare număr de legislaţii, inclusiv Tratatul de la Roma din 1957, constitutiv al Comunităţii
Economice Europene, de a se orienta către soluţii mixte. Preîntâmpinarea se îmbină cu pedeapsa,
de obicei pecuniară. Stimulentul folosit pentru a se obţine declararea prealabilă a acordurilor
intervenite între operatorii de pe piaţă constă în posibilitatea obţinerii unor dispense în favoarea
înţelegerilor care, deşi monopoliste, asigură progresul tehnic sau social, în subsidiar, organele
competente dispun, fireşte, de dreptul de a proceda din oficiu la controlul acordurilor nedivulgate,
ca şi a oricăror alte practici monopoliste. Sancţiunile totuşi nu se exclud în cazul încălcării
normelor care asigură libertatea concurenţei.
Concepţia preventivă a inspirat într-o măsură preponderentă legea noastră

antimonopolistă din 10 mai 1937. Preîntâmpinarea formării de carteluri în materie industrială se
întemeia la acea dată pe declaraţii prealabile ale participanţilor la acord. în subsidiar puteau fi
aplicate sancţiuni împotriva celor care încălcau condiţiile prescrise.
Caracterizarea Legii nr. 15/1990, actualmente aplicabilă, suscită semne de întrebare.

Conexiunea cu Legea nr. 11/1991 care se bazează exclusiv pe sancţiuni (contravenţionale, penale
şi de natură delictuală civilă) ar îndreptăţi încadrarea în bloc a Legii nr. 15/1990 în categoria celor
pur şi simplu represive totuşi, existenţa unor derogări de la posibilităţile antimonopoliste, ca şi
tolerare; anumitor înţelegeri restrictive de competiţie dacă sunt benefice pare să indice intenţia
de consacrare a unui sistem preventiv, destinat să salveze asemenea acorduri de la sancţiune.
Numai că, din păcate, tendinţa arătată nu s-a materializat. Cu alte cuvinte, Legea nr. 15/1990
denotă în esenţă că se afiliază în principal unui sistem sancţionator şi că a ratat organizarea unui
minim de măsuri preventive, care sunt uzuale în materie.
În afară însă de această caracterizare generală se impune o cercetare mai amănunţită a

sistemului represiv în discuţie, cât şi prezentarea soluţiilor consacrate de acordurile internaţionale
la care România este parte contractantă.
Legislaţia referitoare la practicile anticoncurenţiale a parcurs în perioada de tranziţie spre

economia de piaţă pe care o străbatem, două etape, demarcate între ele prin aplicarea unor acte
normative distincte, unul din 1990, celălalt din 1996.
Prima perioadă cuprinsă între 1990 şi în 1996, a cunoscut în materie o reglementare

sumară şi parţial improprie. Izvorul principal de drept L-au constituit trei articole (36-38) din Legea
nr. 15/1990 (M. Of. Nr. 98/8 august 1990) privind reorganizarea întreprinderilor de stat ca regii
autonome şi societăţi comerciale. Textele menţionate nu instituiau nici măsuri preventive, nici
sancţiuni corespunzătoare. Reprimarea constă în simple amenzi contravenţionale, potrivit art. 4,
litera a din Legea nr. 11/1991 privind combaterea concurenţei neloiale. Lipseau deasemenea
norme instituţionale şi procedurale. în fine, regimul astfel organizat avea ca obiect exclusiv regiile
autonome şi societăţiile comerciale cu capital de stat, fiind ca atare inaplicabil altor categorii de
agenţi economici.
A doua etapă începe de la data Legii concurenţei nr. 21/1996. Adoptată de Camera
Deputaţilor la 26 februarie 1996, iar de Senat la 29 februarie 1996, a fost promulgată după mai
mult de o lună, prin Decretul nr. 59/8 aprilie 1996. Publicarea a avut loc de-abia în "Monitorul
Oficial al României" partea I nr. 88/30 aprilie 1996. Intrarea în vigoare este concepută de art. 73 să
se desfăşoare în doi timpi, încă de la data publicării Legii în Monitorul Oficial devin aplicabile
prevederea prin care se înfiinţează noi organe administrative de specialitate, atât Consiliul
Concurenţei, cât şi Oficiul Concurenţei. După nouă luni calculate de la aceeaşi dată, aşadar la 30
ianuarie 1997, urmează să intre în vigoare reglementările de fond care instituie noul regim juridic
al monopolismului.
Titulatura de "practici anticoncurenţiale" înglobează, în concepţia Legii nr. 21/1996,

comportamentele monopoliste. Ele au format şi obiectul Legii nr. 15/1990, de unde au fost
preluate ca atare, din păcate fără să se fi realizat acurateţea care se impunea cu necesitate.
Practicile anticoncurenţiale se clasifică în două grupe distincte prima fiind alcătuită de

înţelegerile monopoliste, iar cealaltă incluzând abuzul de putere economică, pe o anumită piaţă
relevantă. Disocierea semnalată, pe care o consacra şi Legea nr. 21/1996, provine din Tratatul de
la Roma din 1957. Aceasta reglementează acordurile prohibite în art. 85, iar abuzul de putere
economică în art. 86.
2. ÎNŢELEGERI PROHIBITE
Regimul acestor acorduri încheiate de agenţii economici este statornicit de art. 5 din Legea
nr. 21/1996. Textul interzice explicit, printr-o ordine publică, înţelegerile care au ca obiect sau pot
avea ca efect restrîngerea, împiedicarea sau denaturarea concurenţei pe piaţa românească sau pe
o parte a acesteia. Totodată art. 5 exemplifică, în cadrul unei enumerări cuprinzătoare, cazurile
sferice de ilicitate. Prohibiţia loveşte una din următoarele forme de acorduri: "orice înţelegeri
exprese sau tacite între agenţii economici sau asociaţii de agenţi economici, orice decizii de
asociere sau practici concentrate între aceştia."
Lista reprodusă include, alături de înţelegeri propriu-zise şi de practici concentrate, aşa-

numitele "decizii de asociere". Această expresie, repetată apoi de zeci de ori în cuprinsul Legii nr.
21/1996, este vădit inadecvată, deformând grav semnificaţia art. 85 al Tratatului de la Roma, pe
care a înţeles totuşi să-1 transpună în dreptul nostru. O sintagmă identică era folosită şi de art. 36
al Legii nr. 15/1990. Caracterul aberant al termenilor menţionaţi a fost semnalat cu promptitudine
şi foarte răspicat în literatura de specialitate, curând după punerea în aplicare a Legii nr. 15/1990.
Trebuie observat că termenul "decizii de asociere" din art. 5 al Legii nr. 21/1996 şi din alte
numeroase texte ale aceluişi act normativ nu reuneşte, în nici un caz, condiţiile spre a putea
califica o practică anticoncurenţială. Decizia de asociere reprezintă, pur şi simplu, o manifestare de
dorinţă preliminară, prin care o pluralitate de agenţi economici înţeleg să realizeze o grupare.
Hotărârea astfel adoptată nu poate produce efecte juridice decât dacă vor fi îndeplinite ulterior
cerinţele statornicite de lege pentru perfectarea asociaţiei plănuite. Astfel spus, decizia de
asociere devine operantă de-abia dacă va fi finalizată prin consimţământul definitiv şi irevocabil al
participanţilor, validat prin autorizaţiile eventual impuse de lege. Putem aşadar reţine că sintagma
"decizii de asociere" este total străină de adevăratele fapte cu natură monopolistă, generând
inevitabile confuzii.
În realitate, art. 5 din Legea nr. 21/1996 trebuie interpretat, spre a-i stabili înţelesul corect,
în sensul că interzice deciziile cu caracter monopolist adoptate de către organul de conducere al
unui asociaţii de întreprinderi, în cursul activităţii, iar numai înainte de a fi luat fiinţă. Asemenea
hotărâri, procese-verbale etc. ale organului de conducere fiind obligatorii pentru toţi membrii
asociaţiei de agenţi economici, se ajunge practic la un rezultat similar celui generat de un acord
propriu-zis cu caracter ilicit. Pericolul anticoncurenţial este la fel de grav, ceea ce explică
asimilarea legală a deciziilor la care ne referim cu înţelegerile tip monopoliste.
Prevederile art. 5 nu se mărginesc să enunţe în abstract criteriile care definesc natura

ilicită a componentelor anticoncurenţiale, ci le exemplifică prin cazuri specifice. Enumerarea nu
este limitativă. Ea figura şi în art. 36 din Legea nr. 15/1990, cu deosebirea că actualul act normativ
o completează.
Concretizările prohibiţiilor, preluate din Legea nr. 15/1990, sunt următoarele:

- fixarea concentrată, în mod direct sau indirect a preţurilor de vânzare sau
cumpărare, a tarifelor, rabaturilor, adaosurilor precum şi a oricăror alte condiţii comerciale
inachitabile;
- limitarea sau controlul producţiei, distribuţiei, dezvoltării tehnologice sau
investiţiilor;
- împărţirea pieţelor de desfacere sau a surselor de aprovizionare, pe criteriul

teritorial, al volumului de vânzări şi achiziţii sau pe alte criterii;
- condiţionarea încheierii unor contracte de acceptare de către partenerii unor
clauze stipulând prestaţii suplimentare care, nici prin natura lor şi nici conform uzanţelor
comerciale, nu au legătură cu obiectul acestor contracte.
Enumerarea cauzelor de ilicitate ale acordurilor monopoliste este întregită de art. 5, pct.
1, lit. f şi g; aceste dispoziţii menţionează în categoria prohibiţiilor:
- participarea în mod concentrat cu oferte trucate la licitaţii sau la alte forme de

concurs de oferte;
- eliminarea de pe piaţă a altor concurenţi, limitarea sau împiedicarea accesului pe

piaţă şi a libertăţii concurenţei de către alţi agenţi economici;
- înţelegerile de a nu cumpăra de la sau de a nu vinde către anumiţi agenţi economici,

fără o justificare rezonabilă, fapt echivalent cu boicotul economic.
Reprimarea practicilor anticoncurenţiale, departe de a fi rigidă, compară o serie de

temperamente. Caracterul tranziţional al măsurilor edictate decurge din consideraţia că acestea
trebuie să concilieze exigenţe antonimice, precum pe de-o parte cele ale protecţiei
consumatorilor, care reclamă sancţiuni cât mai drastice, iar pe de altă parte cu anumite interese
social-economice de ordin general, constând în principal în facilitarea exporturilor, necesitând,
prin opoziţie cu cele dintâi, o politică tolerantă faţă de întreprinderile dominante.
Se impun în plus unele condiţii restrictive. îndeosebi se cere ca efectele pozitive decurgând
dintr-o înţelegere monopolistă interzisă şi totuşi să prevaleze asupra celor negative şi ca
eventualele restrângeri aduse concurenţei să fie indisponibile pentru obţinerea avantajelor
scontate prin încheierea acordului anticoncurenţial.
Pe de altă parte, Legea nr. 21/1996 a introdus o excepţie suplimentară, dar exclusiv în
favoarea întreprinzătorilor mici şi mijlocii. înţelegerile prohibite de natură monopolistă pe care
acestea le încheie pot fi sustrase sancţiunilor -independent de derogările de care ne-am ocupat -
în considerarea politicii de promovare a entităţilor economice cu capital relativ redus. Totuşi,
înţelegerile anticoncurenţiale ale categoriei de întreprinderi în discuţii nu beneficiază de această
imunitate adiţională decât dacă, aşa cum precizează art. 8, pct. 2 "privesc preţuri, tarife, acorduri
de partajare a pieţii sau licitaţii" aşadar nu şi în celelalte cazuri de ilicitate enumerate de art. 5,
pct. 1.
3. ABUZUL DE PUTERE ECONOMICĂ
Acest comportament anticoncurenţial prezintă două variante, fie abuz de poziţie

dominantă pe o piaţă relevantă, fie exploatarea abuzivă a stării de dependenţă a unui agent
economic determinat. Pe când Legea nr. 15/1990 se referă numai la prima dintre cele două
modalităţi amintite de comportament monopolist, art. 6 din Legea nr. 21/1996 le reglementează
pe ambele:
a) Abuzul de poziţie dominantă, deţinută de către unul sau mai mulţi agenţi economici pe
piaţa românească sau pe o parte substanţială a acesteia, constituie un comportament
prohibit, dacă prezintă oricare dintre trăsăturile definitorii arătate de art. 6 în cadrul unei
enumerări exemplifîcative, care reproduce în mare parte şi adaptează în mare parte
cazurile de ilicitate aferente înţelegerilor monopoliste. Astfel abuzul de poziţie dominantă
constă îndeosebi în:
1) impunerea, în mod direct sau indirect, a preţurilor de vânzare sau de

cumpărare, a tarifelor sau a altor clauze contractuale inechitabile şi refuzul de a
trata cu anumiţi furnizori sau beneficiari;
2) limitarea producţiei, distribuţiei sau dezvoltării tehnologice, în

dezavantajul utilizatorilor sau consumatorilor;
3) aplicarea, în privinţa partenerilor contractuali, a unor condiţii inegale la

prestaţii echivalente, provocând în acest fel, unora dintre ei un dezavantaj în
poziţia concurenţială;
4) condiţionarea încheierii unor contracte de acceptare de către parteneri

a unor clauze stipulând prestaţii suplimentare care, nici prin natura lor şi nici
conform uzanţelor comerciale, nu au legătura cu obiectul acestor contracte;
5) realizarea de importuri fără competiţie, de oferte şi tratative tehnico-

comerciale uzuale în cazul produselor şi serviciilor care determină nivelul general al
preţurilor şi tarifelor în economie;
6) practicarea unor preţuri excesive de ruinare, sub costuri, în scopul

înlăturării concurenţilor sau vânzarea la export sub costul de producţie, cu
acoperirea diferenţelor prin impunerea unor preţuri majorate consumatorilor
interni.
b) Exploatarea stării de dependenţă economică, în care se găseşte un client sau un furnizor

faţă de agentul economic cu poziţie dominantă pe piaţă, constituie un abuz şi ca atare un
comportament monopolist condamnabil în instituţiile prevăzute de art. 6, lit. g din Legea
nr. 21/1996.
În contextul arătat, Legea nr. 21/1996 tratează, exploatarea stării de dependenţă ca una
dintre speciile abuzului de poziţie dominantă, incluzând-o în enumerarea cazurilor respective.
Punctul de vedere arătat poate fi desigur înţeles, deoarece poziţia dominantă afectează uneori
global însăşi piaţa relevantă în cauză, alteori fiind exercitată numai în raporturile cu un partener
de afaceri, aşadar la nivel individual. Ne putem totuşi întreba dacă disocierea care consideră că
genul proxim îl formează, aşa cum s-a arătat mai înainte, abuzul de putere economică, materializat
în una dintre cele două ipostaze pe care le-am examinat, nu exprimă mai adecvat pe plan teoretic
realităţile în materie.
4. CONCENTRAREA DE ÎNTREPINDERI
Asocierea de lungă durată, realizată de două sau mai multe întreprinderi, constituie un
fenomen în principiu pozitiv care se explică prin cauze economice. Reuniunea înlesneşte
cooperarea, face posibilă specializarea în producţie, simplifică structurile interne, asigură economii
de gestiune etc. avantajele fiind neîndoielnice, gruparea de întreprinderi s-a intensificat peste tot
în lume în cursul ultimelor două secole. îndeosebi cerinţele industriale au impus asocierea dintre
fabrici şi uzine. Concentrarea întreprinderilor poate fi apreciată ca o dominantă a economiei de
piaţă.
Ţinând seama de utilitatea asocierii dintre agenţii economici, mai ales dintre cei de talie
mică şi mijlocie, legiuitorul a înţeles să o încurajeze. Dispoziţiile normative autorizează organizarea
de grupări, fie sub forma unui subiect de drept autonom, fie ca entitate colectivă fără
personalitate juridică. în sensul arătat, Legea nr. 15/1990 cuprinde două categorii de prevederi,
unele cu incidenţă generală, altele mărginite la fostele întreprinderi de stat reorganizate după
evenimentele din decembrie 1989.
Reglementarea generală, enunţată de art. 35, stabileşte că regiile autonome şi societăţile

comerciale cu capitol parţial sau total de stat se pot asocia între ele sau cu terţe persoane juridice
sau fizice, române sau străine, în scopul creării de noi societăţi comerciale. Potrivit textului citat,
posibilităţile de organizare a grupărilor de întreprinderi sunt deosebi de largi, fără a distinge între
participanţii de naţionalitate română sau străină. Dreptul ce le este recunoscut de a înfiinţa
împreună o societate comercială denotă că noua entiate colectivă urmează să beneficieze de
personalitate juridică proprie, în condiţiile statornicite de art. 24 combinat cu art. 174-175 din
Legea nr. 31/1991 şi de art. 1-5 din Legea nr. 26/1990.
Desigur, art. 35 din Legea nr. 15/1990 nu se opune ca întreprinderile interesate să

alcătuiască asociaţii fără personalitate juridică. în definitiv, cine poate mai mult poate şi mai puţin.
în plus, credem că în materie sunt aplicabile dispoziţiile de drept comun ale art. 1500 Codul Civil,
care generează şi relaţiile comerciale, în temeiul art. 1, alin. 2, Codul Comercial. Ori, potrivit art.
1500 Codul Civil, o societate civilă poate fi formată prin contract, "prin care mai multe persoane se
alcătuiesc pentru o întreprindere determinată sau pentru exerciţiul unei meserii sau a altor
profesiuni", fără să devină subiect juridic de sine stătător.
Reglementarea specială cuprinsă în art. 33 din Legea nr. 15/1990, prevede următoarele:
"Regiile autonome şi societăţile comerciale se pot asocia în vederea realizării de activităţi comune,
care prezintă interes pentru asociaţi. Pentru această asociere nu se naşte o nouă persoană
juridică, iar raporturile dintre asociaţi". De astă dată, dispoziţia legală are o sferă de aplicare mult
mai limitată decât art. 35 citat mai sus.
În ceea ce priveşte raporturile între concentrarea de întreprinderi şi acordul monopolist,

cele două operaţiuni se conjugă între ele ori de câte ori concentrarea unităţilor economice se
înfăptuieşte pe calea unei convenţii încheiate în acest scop. In asemenea situaţii se pune
întrebarea dacă represiunea monopolismului se poate întemeia atât pe prevederile legale care
interzic concentrarea excesivă, cât şi pe cele care condamnă înţelegerile prohibite.
In problema semnalată, jurisprudenţa comunitară a decis constant că se exclude cumulul

de calificări. Cu alte cuvinte, operaţiunea nu poate fi tratată atât ca un acord monopolist, cât şi ca
o concentrare de întreprinderi. O opţiune devine necesară. Criteriile utilizabile în acest scop au
evoluat, iniţial primind consideratiuni juridice, pentru ca în prezent să fie preponderente, condiţii
destinate să asigure menţinerea concurenţei pe piaţă.
La început s-a apreciat că art. 85 din Tratatul de la Roma nu poate fi aplicat acordurilor
care au ca obiect dobândirea proprietăţii ce le aparţine, prin fuziune, participări ori dobândiri de
elemente ale activului. Altfel spus, "art.85, pag. 1 rămâne aplicabil, dacă acordul nu provoacă o
modificare ireversibilă a proprietăţii, ci numai o coordonare a comportamentului pe piaţă a
întreprinderilor, care îşi păstrează independenţa economică. în atare cazuri nu există motive de a
nu aplica art. 85 concentrărilor: de fapt este vorba de o înţelegere, iar nu de o repartiţie a
proprietăţii".
Raporturi între concentrarea de întreprinderi şi abuzul de poziţie dominantă. Frecvent

aceste manifestări monopoliste sunt îngemănate. Conexiunea dintre ele ridică la rândul ei, o
problemă asemănătoare celui de care ne-am ocupat mai sus, dar de data asta este legată de
incidenţa art. 86 din Tratatul de la Roma (echivalent cu art. 36, alin. 3 din Legea nr. 15/1990).
întrebarea care se pune este dacă o concentrare de întreprinderi constituie sau nu un abuz de
poziţie dominantă.
Concentrarea de unităţi economice devine sancţionabilă în temeiul art. 86 din Tratatul de

al Roma (echivalent cu art. 36, alin. 3 din Legea nr. 15/1990), dacă întreprinderea dominantă
alterează astfel grav structurile concurenţiale de pe piaţa relevant.
1. Abuzul de putere dominantă:

a) prezintă trei variante, reglementate de legea nr. 15/1990;
b) prezintă trei variante, reglementate de legea nr. 21/1996;
c) se prezintă fie sub forma abuzului dominant pe o piaţă relevantă, fie sub
forma exploatării abuzive a stării de dependenţă a unui agent economic
determinat.
2. Reprezintă prohibiţii:
a) fixarea concentrată, numai în mod indirect a preţurilor de vânzare
sau cumpărare, a tarifelor, rabaturilor, adaosurilor etc;
b) limitarea producţiei, distribuţiei, dezvoltării tehnologice sau investiţiilor;
controlul producţiei, distribuţiei, dezvoltării tehnologice sau investiţiilor
Identificaţi şi prezentaţi practicile anticoncurenţiale uzitate de către agenţii

economici.

1. C ; 2. B C
BIBLIOGRAFIE
Yolanda Eminescu, Concurenţa neloială – Drept român şi comparat, Editura Lumina

Lex, Bucureşti, 1995;
internă şi intrenaţională, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1996;
Legea nr. 15/1990 privind reorganizarea unităţilor de stat în regii autonome şi
societăţi comerciale.
Legea nr. 21/1996 privind concurenţa.
REGLEMENTĂRI DE DREPT INTERN PRIVIND COMBATEREA
CONCURENŢEI NELOIALE

- să prezinte cursanţilor cadrul legal intern privind combaterea concurenţei
neloiale
- să familiarizeze cursanţii cu actele de concurenţă neloială uzitate de către
intreprinderi
- să dezvolte capacitatea studenţilor de a delimita între noţiunile dobândite
CUPRINS
1. REGIM JURIDIC GENERAL
2. DOMENIUL DE APLICARE RATIONAE PERSONAE
3. DOMENIUL DE APLICARE RATIONAE MATERIAE
1. REGIM JURIDIC GENERAL
Actul normativ de bază în domeniul monopolismului, Legea nr. 15/1990, se mărgineşte să

enunţe prohibiţii referitoare la înţelegerile dintre agenţii economici (regii autonome şi societăţi
comerciale cu capital de stat), precum şi la poziţia dominantă pe piaţa relevantă, fără să instituie şi
sancţiunile corespunzătoare. Reprimarea a fost abandonată pe seama unor reglementări viitoare.
În sensul arătat, alin. 2 din art.36 din Legea nr. 15/1990 dispune următoarele: "încălcarea
interdicţiilor prevăzute la alin. 1 atrage aplicarea sancţiunilor prevăzute de legea civilă sau penală,
pentru acţiunile de concurenţă neloială."
Pe de altă parte, disponibilităţiile alin. 2 din art. 36 înglobează practicile monopoliste în

orbita regimului care se aplică "pentru acţiunile de concurenţă neloială." Se foloseşte astfel într-
un chip neadecvat, termenul de "acţiune ", care prin ambivalenţa sa poate să sugereze, impropriu
o cerere în justiţie, iar nu numai faptul anticoncurenţial ca atare în substanţa sa, singurul în
discuţie. Mai important este că alin. 2 din art. 36 ignoră distincţia esenţială dintre monopolism şi
rivalitatea neloială dintre agenţii economici pe piaţa relevantă. Deşi practicile restricive de
concurenţă constituie un sector distinct, de-sine-stătător în cadrul competiţiei patologice, în nici
un caz confundabil din punct de vedere ştiinţific cu faptele de concurenţă neloială, textul în
discuţie le asimilează pe unele cu celelalte, fără nici o justificare. Noţiunea de "concurenţă
neloială" priveşte, cu alte cuvinte, în spiritul Legii nr. 15/1990 şi sectorul faptelor monopoliste.
Includerea marginală a practicilor monopoliste într-un act normativ consacrat în esenţă

reprimării concurenţei neloiale implică multiple neajunsuri, într-adevăr, regimul astfel instituit nu
poate conveni în egală măsură celor două categorii, perfect diferite, de fapte de competiţie
patologice. Parificarea forţată statornicită de Legea nr. 11/1991, suscită rezerve sub numeroase
aspecte.
Constituie o concurenţă neloială în sensul art. 2 din Legea nr. 11/1991. orice act sau fapt
contrar uzanţelor cinstite în activitatea comercială sau industrială. Concret, asemenea practici se
materializează mai ales prin crearea de confuzii cu semnale distinctive ale agentului economic
rival de pe piaţă, prin denigrarea acestuia, prin coruperea personalului sau, prin spionaj economic
şi alte mijloace de a-i dezorganiza întreprinderea.
Competiţia de acest fel urmăreşte în mod obişnuit atragerea şi captarea prin mijloace
neoneste a clientelei agentului economic lezat. Faptele se
desfăşoară, cu alte cuvinte, în limitele raportului juridic de concurenţă. Cadrul uzual îl formează
piaţa relevantă dintr-o anumită ţară.
Piaţa relevantă are o semnificaţie mai restrânsă decât accepţiunea ei generală. Piaţa poate
fi definită ca "locul unde se confruntă cererea şi oferta unor produse sau servicii, care sunt
socotite de cumpărători ca substituibile între ele, dar nu şi substituibile cu alte bunuri sau servicii
oferite."
Desigur, nu se exclude eventualitatea unor comportamente concurenţiale, de felul celor

amintite, la scară mai largă, aducând prejudicii unei întreprinderi din străinătate. Intrusiunea
elementelor de extremitate reprezintă totuşi un fenomen mai puţin frecvent, în măsura în care
comerciantul agresiv săvârşeşte denigrări, confuzii, corupere de personal, spionaj economic.
În relaţiile comerciale internaţionale, concurenţa neloială îmbracă forme specifice, precum

dumpingul sau subvenţiile la export.
Prin confuzie se înţelege actul de concurenţă neloială, care constă în disimularea credibilă
a propunerii activităţii de piaţă a autorului sub aparenţa semnelor distinctive ale concurentului
lezat sau al unui colectiv de concurenţi.
Confuzia cu o întreprindere rivală poate fi provocată mai ales prin crearea de similitudini cu
firma, emblema, ambalajele sau alte semne de identificare ale acesteia. Confuzia este, de
asemenea, posibilă, prin producerea în orice mod, importul, exportul, depozitarea, punerea în
vânzare sau vânzarea unor mărfuri purtând menţiuni false privind brevetele de invenţie, originea
şi caracteristicile mărfurilor, în scopul de a induce în eroare pe ceilalţi comercianţi şi pe beneficiari.
Se provoacă de asemenea confuzie prin faptul de retasare parazitară, constând în exploatarea de
către autorul faptului de concurenţă neloială a popularităţii competitorului lezat, prin referire
abuzivă la activitatea, popularitatea sau produsele acestuia.
Denigrarea - actul de concurenţă neloială care constă în comunicarea sau răspândirea de

afirmaţii depreciative sau comparative, făcute de autor (agent economic agresiv), în detrimentul
unui competitor de pe piaţă, în scopul de a-i ştirbi reputaţia sau de a-i discredita întreprinderea ori
produsele. Denigrarea nu se confundă cu dreptul la critică, nici cu informarea consumatorilor;,
realizată pe calea publicităţii testării oficiale a unor mărfuri. În ceea ce priveşte credibilitatea
confuziei sau denigrării, aceste fapte de concurenţă prezintă caracter de neloialitate dacă, în afară
de condiţiile ce le sunt specifice, întrunesc şi cerinţa - care le este comună - de a fi credibile pentru
clientela în cauză.
Credibilitatea implică, mai întâi, elemente materiale destul de diverse, precum crearea
artificială de similitudine aparentă cu semnele distinctive ale agentului economic lezat, respectiv
comunicarea sau răspândirea pe orice cale (reclame, pliante, presa, audio-vizual) de aserţiuni
depreciative sau defavorabile în detrimentul agentului economic prejudiciat.
Pe de altă parte, credibilitatea presupune un element psihic, fiind necesar din acest punct
de vedere ca, în mintea clientului, să fie posibilă o eroare de apreciere referitoare la agentul
economic lezat, provocată de faptul de concurenţă neloială. Examinarea credibilităţii sub aspect
psihic face necesară utilizarea unor criterii specifice, în funcţie de standardul de referinţă al
consumatorilor de nivel mediu.
Una dintre acţiunile cele mai periculoase o constituie spionajul economic, materializat în
deconspirarea şi exploatarea de către agentul economic agresiv a secretelor de producţie sau de
gestiune ale concurentului de pe piaţă. Noţiunea de secret include mai întâi un conţinut material,
constând într-un fapt legat de funcţionalitatea întreprinderii prejudiciate şi care prezintă interes
legitim pentru acea unitate industrială sau comercială. Totodată, secretul implică un conţinut
intelectual, în sensul că faptul arătat este ignorat de public şi în plus, sustras divulgării prin
dispoziţii legale sau prin norme interne ale întreprinderii în cauză.
Spionajul se poate realiza prin divulgări spontane sau provocate. în primul caz salariatul
unui comerciant dezvăluie din propria iniţiativă date secrete privind activitatea acesteia. în al
doilea caz, agentul economic agresiv oferă, promite sau acordă - nemijlocit sau mijlocit - daruri
sau alte avantaje salariatului unui comerciant sau reprezentanţilor acestuia, pentru ca prin
purtare neloială să poată afla procedeele sale industriale, să cunoască sau să folosescă clientela sa
ori să obţină orice alt folos pentru sine ori pentru altă persoană, în dauna concurentului spionat
(art. 4, lit. h, din Legea nr. 11/1991).
O altă cale de dezorganizare a întreprinderii rivale constă în coruperea personalului

acesteia, îndeosebi a celor mai apţi şi experimentaţi tehnicieni, manageri, contabili,
informaticieni, etc, atrăgându-i în întreprinderea agentului economic agresiv.
2. DOMENIUL DE APLICARE RATIONAE PERSONAE
Reglementările cuprinse în Legea nr. 15/1990 privesc^ fără nici o deosebire, orice
categorie de agenţi economici, atât persoane fizice, cât şi persoane juridice, independent de
cetăţenia sau naţionalitatea lor.
Totuşi art. 4 lit. a din acest act normativ, text care ne interesează cu prioritate, nu se referă
in terminis decât la persoane fizice, care încalcă prohibiţiile legale. Este vădit o inadvertenţă, din
moment ce art. 36 din Legea nr. 15/1990 se mărgineşte să reglementeze numai obligaţiile regiilor
autonome şi ale societăţilor comerciale cu capital de stat. Defectul de redactare semnalat îşi
găseşte corectivul în alin. 3 al art.4 din Legea nr. 11/1991, care dispune că "sancţionarea poate fi
aplicată şi persoanelor juridice."
Pe de altă parte, art. 14 din acest act normativ prevede următoarele: "Dispoziţiile
prezentei legi se aplică şi persoanelor fizce sau juridice străine, care săvârşesc acte de concurenţă
neloială pe teritoriul României." Desigur că textul citat caută să fie interpretat, ţinând seama de
cele arătate mai sus, că priveşte deopotrivă practicile monopoliste, iar nu numai pe cele de
concurenţă neloială.
3. DOMENIUL DE APLICARE RATIONAE MATERIAE
Incidenţa Legii nr. 11/1991 în sectorul practicilor monopoliste rezultă fără dubiu din art. 4,
lit. a. Textul include, în lunga listă, complet nesistematizată, pe care o cuprinde, încălcarea
"interdicţiilor prevăzute de art. 36 din Legea15/1990 privind reorganizarea unităţilor economice
de stat ca regii autonome şi societăţi comerciale." Referirea explicită la art. 36 din Legea 15/1990
atestă că subtitulatura improprie de "concurenţă neloială", art. 4, lit. a din Legea nr. 11/1191 are
totuşi un alt obiect
În sensul arătat s-a scris, cu perfectă îndreptăţire, că "este necesar să începem prin a
separa", în cadrul ipotezelor prevăzute de art. 4 pe cea de la lit. a, care nu se referă în realitate la
acte de concurenţă neleală, ci la practici de natură a aduce atingerea libertăţii de concurenţă,
practici interzise prin art. 36 al Legii nr. 15/1990. Este vorba deci, în realitate, nu de o problemă de
concurenţă neloială, ci de o dispoziţie "anti-trust", inspirată din art. 85 şi 86 din Tratatul de la
Roma privitor la Comunitatea Economică Europeană, proprie raporturilor între statele membre
acestei Comunităţi, în cadrul căreia circulaţia mărfurilor este liberă.
Aşadar, art. 4 lit. a din Legea nr. 11/1991 are ca obiect specific:
a) acordurile monopoliste;
b) decizii ale asociaţiilor de întreprinderi;
c) practici concertate, restrictive de competiţie;
d) abuzul de poziţie dominantă pe piaţa relevantă.
Concentrarea excesivă de unităţi economice nu cade sub incidenţa art. 4 lit. a decât în
măsura în care comportă calificarea de abuz de poziţie dominant.
1. Denigrarea reprezintă:
a) actul de concurenţă loială ce constă în comunicarea sau răspândirea de
afirmaţii depreciative sau comparative, realizate în detrimentul unui competitor de
pe piaţă;
b) are ca scop discreditarea intreprinderii sau produselor acesteia;
c) dreptul la critică sau la informarea consumatorilor realizată pe calea testării
oficiale a unor produse.
2. Noţiunea de secret de producţie sau de gestiune ale concurentului pe piaţă:

a) include un conţinut material, constând într-un fapt legat de funţionalitatea
intreprinderii prejudiciate şi care prezintă interes legitim pentru unitatea respectivă;
b) include un conţinut intelectual, în sensul că faptul arătat este ignorat de
public şi în plus, sustras divulgării prin dispoziţii legale sau prin norme interne ale
intreprinderii în cauză;
c) include numai un conţinut intelectual, în sensul că faptul arătat este ignorat
de public şi în plus, sustras divulgării prin dispoziţii legale sau prin norme interne
ale intreprinderii în cauză;
Identificaţi actele normative interne privind combaterea concurenţei neloiale.

1. B ; 2. A B
BIBLIOGRAFIE
Yolanda Eminescu, Concurenţa neloială – Drept român şi comparat, Editura Lumina Lex,
Bucureşti,
5.8 1995;
internă
5.9 şi intrenaţională, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1996;
Legea nr. 15/1990 privind reorganizarea unităţilor de stat în regii autonome şi societăţi
comerciale.
SANCŢIUNI PRIVIND ÎNCĂLCAREA NORMELOR JURIDICE ÎN
MATERIE DE CONCURENŢĂ

- să prezinte cursanţilor sancţiunile care intervin în cazul săvârşirii
faptelor incriminate de lege;
- să familiarizeze cu particularităţile răspunderii în această materie .
CUPRINS
1. SANCŢIUNI DE DREPT PENAL
2. SANCŢIUNI DE DREPT CIVIL
3. SANCŢIUNI CONTRAVENŢIONALE
1. SANCŢIUNI DE DREPT PENAL
În materie de răspundere penală se aplică art. 63 din Legea nr. 21/1996. Textul instituie
o nouă infracţiune economică, definind-o prin comportamentele esenţiale.
Acestea constau în:
1. "Participarea cu intenţie frauduluoasă şi în mod determinant a unei persoane fizice la

conceperea, organizarea sau realizarea practicilor interzise de art. 5 alin. 1 şi de art. 6 şi
care nu sunt exceptate conform prevederilor art. 5 alin. 2 şi ale art. 8 constituie
infracţiune şi se pedepseşte cu închisoare de la 4 luni la 6 ani sau cu amendă."
2. Acţiunea penală se puzne în mişcare la sesizarea Consiliului Concurenţei.
3. Instanţa judecătorească poate dispune publicarea, în presă, pe cheltuiala celui vinovat,

a hotărârii definitive.
Potrivit art. 65 din Legea nr. 21/1996, orice persoană care utilizează sau divulgă în alte
scopuri decât cele prevăzute de prezenta lege, documente sau informaţii cu caracter de secret
profesional primite sau de care a luat cunoştinţă în îndeplinirea atribuţiilor de serviciu sau în
legătură cu serviciul, răspunde potrivit legii penale, putând fi obligată şi la repararea
prejudiciului cauzat.
2. SANCŢIUNI DE DREPT CIVIL
Sancţiunile de drept civil sunt prevăzute în dispoziţiile legii nr. 21/1996 şi legea nr.
11/1991.
În primul rând, art. 7 din Legea nr. 11/1991 dispune ca acţiunile izvorând dintr-un act de
concurenţă neloială sunt de competenţa instanţei judecătoreşti de la locul săvârşirii faptei sau
în a cărui cauză teritorială se găseşte sediul pârâtului sau inculpatului; în lipsa unui sediu este
competentă instanţa judecătorească a domiciliului pârâtului sau inculpatului.
În cadrul răspunderii civile este posibilă luarea de măsuri ce nu suferă amânare pe calea
ordonanţei preşedinţiale, în condiţiile prevăzute de art. 518 şi 582 din Codul de Procedură Civilă
(art. 9 alin. 4).
În cadrul acţiunilor care au ca obiectiv fondul actelor de concurenţă vândute după

distrugerea falselor menţiuni. Din suma obţinută în urma vânzării trebuie să fie acoperite mai
întâi despăgubiri acordate prin hotărârea judecătorească (art. 10). Odată cu condamnarea sau
obligarea la încetarea faptei ilicite sau repararea daunei, instanţa poate obliga la publicarea
hotărârii în presă, pe cheltuiala făptuitorului (art. 11).
Dreptul la acţiunea în repararea prejudiciului se prescrie în termen de un an de la data

când păgubitul a cunoscut sau ar fî trebuit să cunoască dauna şi pe cel care a acuzat-o, dar nu
mai târziu de 3 ani de la data săvârşirii faptei (art. 12 din Legea nr. 11/1991). Prin această
dispoziţie, Legea nr. 11/1991 derogă de la termenul de prescripţie extinctivă din dreptul comun
care este invariabil de 3 ani potrivit art. 3 din Decretul nr. 167/1958.
Dispoziţiile Legii nr. 21/1996 instituie pe de o parte sancţiuni de ordin general, în sfera
cărora se include orice comportamente monopoliste iar pe de altă parte sancţiuni specifice,
menite să anihileze abuzul de poziţie dominantă pe piaţa relevantă (a - c).
a) Prezintă caracter general acţiunea nulităţii instituită de art. 54. Textul prevede că
sunt "nule de drept" orice angajament^ convenţii sau clauze contractuale, fie ele exprese ori
tacite, publice sau oculte, care se raportează la o "practică anticoncurenţială". Această
denumire include atât înţelegerile de tip monopolist cât şi actele juridice generatoare ale
abuzului de poziţie dominantă, aşa cum rezultă neîndoielnic din trimiterea explicită pe care art.
54 o face nu numai la art. 5, ci şi la art. 6.
Din păcate, folosirea în context a expresiei "nulitate de drept" suscită rezerve fiind
unanim admis că atribuţia de a constata şi declara nevaliditatea aparţine în exclusivitate
instanţelor judecătoreşti. Aşadar, nulitatea nu operează şi nu poate opera "de drept",
independent de o hotărâre rămasă definitivă irevocabilă.
b) Reprimarea abuzului de poziţie dominantă pe piaţa relevantă comportă în plus

unele sancţiuni specifice de natură civilă. Ele sunt arătate de art. 7, care precizează totodată
comportamentele în materie, cât şi demersurile necesare în acest scop.
Lista sancţiunilor enumerate de art. 7 pct. 1 cuprinde mai întâi atât invaliditatea
unor contracte sau a unor clauze contractuale, prin intermediul cărora se exploatează abuziv
poziţia dominantă, cât şi invalidarea actului sau actelor de realizare a unei concentrări
creatoare de poziţie dominantă, chiar atunci când prin actul sau actele juridice în cauză s-ar fi
constituit o nouă persoană juridică.
În plus, lista din art. 7 pct. 1 se completează şi cu următoarele sancţiuni: limitarea
sau interdicţia accesului pe piaţă a agentului abuziv; vânzarea de active care îi aparţin, spre a-i
diminua astfel puterea economică exorbitantă; în fine, restructurarea prin divizare a agentului
economic, desigur independent de voinţa.
c) Competenţa de a dispune fie "invalidarea" (de fapt anularea) actulu juridic

incriminat sau oricare dintre celelalte măsuri amintite ma înainte revine, potrivit art. 7 pct. l r
Curţii de Apel în a care circumscripţie teritorială se află sediul principal al agentulu economic
abuziv prin poziţia sa dominantă pe piaţă.
Calitatea de a solicita măsurile deosebit de severe potrivit calificării dir art. 7 pct. 5 în
scopul lichidării poziţiei dominante pe piaţă a unui agent economic aparţine exclusiv Consiliului
Concurenţei. Acesta poate sesiza Curtea de Apel numai dacă sunt întrunite condiţiile
prealabile statornicite de art. 7.
În litigiile care privesc regulile autonome, societăţile comerciale cu capital majoritar de

stat, precum şi instituţiile sau alte organisme publice, care realizează activităţi de producţie,
distribuţie sau servicii dar fără ca astfel să exercite prerogative de autoritate în stat, organul
competent al administraţiei publice centrale sau locale poate, în baza art. 7 pct. 6, să intervină
în proces, conform regulilor statornicite de Codul de Procedură Civilă.
Hotărârea pronunţată de Curtea de Apel poate fi atacată cu recurs la Curtea Supremă de

Justiţie. Dreptul de a recurge la această cale de atac îl au, în mod obişnuit, potrivit art. 7 pct. 7,
Consiliul Concurenţei şi agenţii economici supuşi măsurilor dispuse de acesta autoritate. Acelaşi
drept poate, de asemenea, aparţine în mod excepţional intervenientului la care tocmai ne-am
referit.
3. SANCŢIUNI CONTRAVENŢIONALE
Contravenţiile enumerate de art. 4 din Legea nr. 11/1991 se constată la sesizarea părţii
vătămate de către salariaţi anume împuterniciţi de Camerele de Comerţ şi Industrie teritoriale
sau de inspecţia Comercială de Stat. Agenţii au, de asemenea, dreptul să aplice, odată cu
constatarea contravenţiei şi amenda. Sunt pasibile de sancţiune cu amenda şi persoanele
juridice ( art. 4 alin. 3 şi 4).
Constituie contravenţii următoarele fapte, dacă nu sunt săvârşite în astfel de condiţii

încât să fie considerate, potrivit legii penale, infracţiuni:
a) text abrogat prin art. 73 alin. 2 din Legea Concurenţei nr. 21/1996.
b) oferirea serviciilor de către salariatul exclusiv al unui comerciant, unui concurent

ori acceptarea unei asemenea oferte.
c) dezvăluirea de către salariatul unui comerciant a unor date secrete privind activitatea
acestuia, către un concurent.
d) încheierea de contracte prin care un comerciant asigură redarea unei mărfi sau
executarea prestaţiei în mod avantajos cu condiţia aducerii de către client a altor
cumpărători, cu care comerciantul ar urma să încheie contracte asemănătoare.
e) încheierea de contracte prin care cumpărătorul ar urma să primească un premiu,

care depinde exclusiv de o tragere la sorţi sau de hazard.
f) comunicarea sau răspândirea în public de către un comerciant de afirmaţii asupra

întreprinderii sale sau activităţii acestuia, menite să inducă în eroare şi să-i creeze o
situaţie de favoare în dauna unor concurenţi.
g) comunicarea sau răspândirea, de către un comerciant, de afirmaţii mincinoase asupra

unui concurent sau mărfurilor sale, afirmaţii de natură să dăuneze bunului mers al
întreprinderii. Comunicarea făcută confidenţial este socotită un act de concurenţa
neloială numai când autorul comunicării ştia că faptele nu corespund adevărului.
h) oferirea, promiterea sau acordarea - mijlocit sau nemijlocit - de daruri ori alte avantaje
oferite salariatului unui comerciant sau reprezentanţilor acestora, pentru ca prin purtare
neloială să poată afla procedeele sale industriale, pentru a cunoaşte sau a folosi
clientela sa, ori pentru a obţine alt folos pentru sine ori pentru altă persoană în dauna
unui concurent.
i) deturnarea clientelei unui comerciant prin folosirea legăturilor stabilite cu această

clientelă în cadrul funcţiei deţinute anterior la acel comerciant. j) concedierea unor
salariaţi ai unui comerciant, în scopul înfiinţării unei societăţi concurente care să
capteze clienţii acelui comerciant sau angajarea salariaţilor unui comerciant în scopul
dezorganizării activităţii sale. Sancţiunea poate fi aplicată şi persoanelor juridice.
Contravenţiile se constată, la sesizarea părţii vătămate, de către salariaţii anume
împuterniciţi de Camerile de Comerţ şi Industrie teritoriale sau de Inspecţia Comercială
de Stat. Agenţii constatatori aplică odată cu constatarea contravenţiei şi amenda.
O serie de abateri de la regulile concurenţei comerciale oneste sunt calificate de Legea

nr. 21/1996 drept contravenţie. Acestea formează două categorii distincte, cu regim diferit:
a) Unele fapte mai puţin grave, precum furnizarea de informaţii inexacte sau incomplete,
refuzul agenţilor economici de a se supune verificărilor prescrise de lege se constată şi
se sancţionează de către personalul de control împuternicit de Consiliul Concurenţei
respectiv Oficiul Concurenţei, comportând amenzi destul de moderate. In cadrul acestei
categorii de abateri se aplică în completare, Legea nr. 32/1968 privind stabilirea şi
sancţionarea contravenţiilor la care face trimitere expresă articolul 61 din Legea nr.
21/1996.
b) Alte fapte precum încheierea unui acord anticoncurenţial, omisiunea notificării unei
concentrări economice şi cu atât mai mult perfectarea unei asemenea operaţiuni sunt
socotite mai grave din punct de vedere al reprimării monopolismului. Ca atare, ele pot si
sancţionate numai prin decizii pronunţate de către comisiile de pe lângă Consiliul
Concurenţei sau de către Oficiul Concurenţei. Agenţii economici în cauză riscă amenzi cu
un cuantum mai ridicat decât în cadrul contravenţiilor minore.
De altfel, şi căile de atac prezintă în materie particularităţi. Împotriva deciziilor

sancţionatoare se poate formula plângere în termen de 15 zile de la notificarea deciziei de
amendare. Competenţa de rezolvare revine, potrivit art. 60 pct. 4, după caz preşedintelui
Consiliului Concurenţei sau şefului Oficiului Concurenţei care se pronunţă prin decizie motivată.
Aceasta poate fi atacată, la rândul ei, de către partea nemulţumită în faţa secţiei de contencios
administrativ a Curţii Supreme de Justiţie, în termen de 15 zile de la primirea notificării.
1. Împotriva deciziilor de sancţionare:

a) nu există cale de atac;
b) se poate formula plângere în termen de 15 zile de la pronunţarea
deciziei de amendare;
c) se pot formula contestaţie în termen de 15 zile de la data notificării
deciziei de amendare.
2. Participarea cu intenţie frauduloasă şi în mod determinant a unei persoane
fizice la conceperea, organizarea sau realizarea practicilor interzise de art. 5
alin. 1 şi de art. 6 şi care nu sunt exceptate conform prevederilor art. 5 alin. 2 şi
ale art. 8 din legea nr. 21/1996:
a) constituie contravenţie;
b) constituie infracţiune;
c) nu constituie contravenţie.
Prezentaţi faptele care potrivit legii nr. 21/1996 constituie infracţiuni economice.

1. - ; 2. B C
BIBLIOGRAFIE
Yolanda Eminescu, Concurenţa neloială – Drept român şi comparat, Editura

Lumina Lex, Bucureşti, 1995;
Căpăţână Octavian, Dreptul concurenţei comerciale – Concurenţa neloială pe
piaţa internă şi intrenaţională, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1996;
Legea nr. 15/1990 privind reorganizarea unităţilor de stat în regii autonome şi
societăţi comerciale.
Legea nr. 11/1996 privind combaterea concurenţei ilicite.

Dreptul Concurentei Curs Drept

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Dreptul Concurentei Curs Drept

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Universitatea Transilvania din Brașov

Unitatea de învăţare nr.1

Modulul își propune să ofere o prezentare de ansamblu asupra dreptului concurenței,

Dreptul concurenţei reprezintă o ramură de drept relativ nouă în sistemul juridic

Programa analitică a învăţământului liceeal, chiar de profil socio-uman, nu

DURATA MEDIEDE STUDIU INDIVIDUAL

Timpul necesar estimat pentru înţelegerea instituţiilor şi mecanismelor juridice

Examen scris, tip grilă.

COMPETENŢELE UNITĂŢII DE ÎNVĂŢARE

- să introducă studenţii în studiul acestei discipline

A. Concurenţa pură şi perfectă şi concurenţa eficientă

B. Concurenţa licită, concurenţa patologică (ilicită) şi concurenţa interzisă

1. Comerciantul persoană fizică

5. Grupurile de interes economic

2.2. Asociaţiile, fundaţiile şi federaţiile

3. CONCURENŢA ÎN DOMENIUL PROFESIILOR LIBERALE

4. CONCURENŢA ÎN DREPTUL MUNCII

5. INSTITUŢIILE ADMINISTRAŢIEI PUBLICE CENTRALE SAU LOCALE

Având în vedere necesitatea creării unui mediu concurenţial, Constituţia prevede că

Internaţionalizarea vieţii afacerilor este o puternică realitate care impune confruntarea

O altă definiţie, asemănătoare, consideră că dreptul concurenţei reprezintă ansamblul de

Aceste definiţii acoperă câteva aspecte :

- agenţii economici au dreptul de a participa la competiţia liberă;

Dreptul concurenţei contine normele care:

a. crează cadrul dezvoltării unei pieţe libere ;

b. reglementează modalităţile de exercitare a competiţiei ;

c. crează condiţiile pentru o concurenţă loială şi o claritate a informaţiilor furnizate

d. luptă contra diverselor abuzuri concurentiale: discriminare nejustificată, ruperea brutală a

Obiectul dreptului concurenţei comerciale îl formează relaţiile juridice existente pe piaţă în

Potrivit Dicţionarului Explicativ al Limbii Române (DEX1), concurenţa presupune „întrecere,

În condiţiile unei pieţe libere, concurenţa îndeplineşte cinci funcţii definitorii2:

1. Facilitează ajustarea automatică a cererii şi ofertei în orice domeniu al activităţii economice

3. Stimulează realizarea progresului (inovaţiile, crearea de mărfuri noi şi de tehnici de

4. Mecanismul concurenţial asigură plasarea preţurilor la niveluri reale, favorizând

5. Concurenţa are un rol direct asupra psihologiei întreprinderilor, alimentându-le

Pe de o parte, clientela se defineşte ca fiind ansamblul de persoane care obişnuiesc să se

Pe de altă parte, clientele constituie o valoare economică, datorită relaţiilor ce se stabilesc

Prin raportarea la diversele legături existente între un operator economic şi clientelă

- Clientela atrasă – consumatorii care se adresează aceluiaşi comerciant în virtutea

- Clientela angajată – persoanele care au încheiat cu comerciantul un contract de

- Clientela derivată – apare în magazinele universale, cu o multitudine de standuri;

- Clientela ocazională – este strâns legată de amplasamentul favorabil al fondului de comerţ,

A. Concurenţa pură şi perfectă şi concurenţa eficientă

Concurenţa pură şi perfectă se caracterizează prin4:

- Omogenitatea – decurge din similitudinea calitativă a produselor (mărfuri, servicii, lucrări)

- Transparenţa – implică accesul direct, imediat şi complet al consumatorului la orice date

- Mobilitatea factorilor de producţie – posibilitatea operatorilor economici şi a capitalului pe

- Neintervenţia statului – echivalează cu libertatea concurenţei.

Concurenţa eficientă se caracterizează prin trei factori5:

- Operatorii economici să beneficieze de libertate de acţiune pe piaţă, această condiţie fiind

- Utilizatorii şi consumatorii să beneficieze de un grad satisfăcător de libertate în alegerea

B. Concurenţa licită, concurenţa patologică (ilicită) şi concurenţa interzisă

În dorinţa de a-şi maximiza profitul, întreprinderile depăşesc limitele impuse de regulile

- exercitarea abuzivă a concurenţei, cu scopul de a exclude de pe piaţă întreprinderile

Concurenţa interzisă se manifestă în anumite domenii de activitate care sunt sustrase

Lumea afacerilor cunoaşte astăzi un nivel al concurenţei fără precedent. Tendinţa de

Strategiile de marketing tradiţionale, bazate exclusiv pe cunoaşterea clientului, nu mai

Întorcându-ne în actualitate, menţionăm în materie concurenţială şi Legea nr. 15/8 august

Măsurile edictate interzic numai acţiunile anticoncurenţiale ale regiilor autonome şi

Limitarea prohibiţiilor legale exclusiv la categoriile arătate - de entităţi colective - se

La respectivele acte normative se adaugă, prevederile generale care completează

I. DOMENIILE DE APLICARE A REGULILOR DE CONCURENŢĂ

Noţiunea de „întreprindere” este o noţiune cheie pentru dreptul concurenţei, fiind