UNIUNEA NAŢIONALĂ A COOPERAŢIEI MEŞTEŞUGĂREŞTI

-UCECOM-
Bucureşti, Bd. Unirii nr. 73, Bl. G3, tronson 3, mezanin, sector 3, C.P. 030831;
Cod Fiscal: RO 2793000; Înscrisă sub nr. 112/2006 în Registrul special al Asociaţiilor
şi Fundaţiilor; Tel.: 031/030.14.00; Fax: 031/030.14.30; Web-site: www.ucecom.ro

Direcţia Juridică şi Administrarea Patrimoniului

Prescripţia Extinctivă în conceptul noului cod civil

Dispoziţii generale

Prescripţia extinctivă, denumită şi liberatorie, reprezintă o instituţie de o

importanţă covârşitoare în toate ramurile dreptului, necesară oricărui sistem
juridic, reprezentând o modalitate eficientă de asigurare a stabilităţii şi securităţii
în raporturile juridice, menită să asigure înlăturarea incertitudinii din circuitul
civil.
Prescripţia extinctivă este reglementată în cadrul Noul Cod Civil prin
dispoziţiile art. 2500 - 2544 în Cartea a VI-a, capitolul intitulat "Despre
prescripţia extinctivă, decăderea şi calculul termenelor", unde se reiau
prevederile Decretului nr.167/1958, la care se adaugă numeroase îmbunătăţiri.
Noul Cod Civil delimitează, de asemenea prescripţia dreptului material la
acţiune faţă de prescripţia dreptului de a cere executarea silită, supusă
dispoziţiilor Codului de Procedură Civilă, care se vor completa cu cele de drept
comun în măsura în care nu sunt suficiente.

I. Definiţie, reglementare şi efectul prescripţiei extinctive

În noul Cod civil, la fel ca şi în reglementarea anterioară, nu se regăseşte

o definiţie a prescripţiei extinctive, înţelegerea noţiunii urmând să se facă
pornind de la prevederea ce consacră obiectul şi efectul prescripţiei extinctive.
Potrivit art. 2500 alin. 1 N.C.civ.: „ Dreptul material la acţiune, denumit
în continuare drept la acţiune, se stinge prin prescripţie, dacă nu a fost exercitat
în termenul stabilit de lege”.
Rezultă că prescripţia extinctivă este înţeleasă ca acea sancţiune care
stinge dreptul la acţiune neexercitat înăuntrul termenului prescris de lege.
Noul Cod Civil vine să statueze expres că, ceea ce se stinge prin efectul
prescripţiei extinctive, este dreptul la acţiune în sens material, respectiv
dreptul subiectiv secundar şi nu dreptul subiectiv civil primar,
Observăm că legiuitorul detaliază în alineatul 2 al art.2500, noţiunea
privind dreptul la acţiune, ca fiind „dreptul de a constrânge o persoană să
execute o anumită prestaţie, să respecte o anumită situaţie juridică sau să
suporte orice sancţiune civilă, după caz".

1
 II. Domeniului prescripţiei extinctive

Prin domeniul prescripţiei extinctive se înţelege, sfera drepturilor

subiective civile, ale căror acţiuni cad sub incidenţa acestei instituţii, altfel spus,
determinarea sferei drepturilor subiective civile prescriptibile, care trebuie
deosebite de cele imprescriptibile extinctiv.
Ca atare, sub aspectul prescripţiei extinctive, se face distincţie între
drepturi prescriptibile şi drepturi imprescriptibile extinctiv.
Criteriul principal de delimitare a domeniului prescripţiei extinctive îl
reprezintă natura drepturilor subiective civile, după care se distinge între:
a) domeniul prescripţiei extinctive în categoria drepturilor patrimoniale şi
b)domeniul prescripţiei extinctive în categoria drepturilor personale
nepatrimoniale.

1.Domeniul prescripţiei extinctive în categoria drepturilor

patrimoniale.
Drepturi patrimoniale prescriptibile extinctiv, reprezintă principalul
domeniu al prescripţiei, alcătuit îndeosebi din drepturile de creanţă.
Distincţia dintre drepturile la acţiune având un obiect patrimonial şi cele care
nu au un obiect patrimonial aste aceea că, în primul caz, regula o constituie
prescriptibilitatea dreptului la acţiune, excepţiile fiind prevăzute de lege, iar, în
al doilea caz, regula este dată de imptrescriptibilitatea dreptului la acţiune,
excepţiile fiind prevăzute în mod expres de lege.
Aşadar, prescriptibilitatea este rezervată, în principal, drepturilor
subiective patrimoniale, legea poate stabili şi alte categorii de drepturi care, deşi
nu se înscriu sferei drepturilor patrimoniale, sunt de asemenea, prescriptibile.

2. Drepturi patrimoniale imprescriptibile extinctiv.

Noul Cod civil reglementează atât situaţii în care discutăm despre
imprescriptibilitatea dreptului la acţiune, cât şi cazuri în care se instituie termene
speciale de prescripţie sau cazuri speciale în care intervine prescripţia.
Astfel, art.2502 consacră încă o dată caracterul de excepţie al
imprescriptibilităţii dreptului la acţiune şi reglementează în mod expres cazuri
concrete de imprescriptibilitate în materii în care protecţia specială este
necesară.
Potrivit art. 2502 alin. 2 N.C.civ., dreptul la acţiune este imprescriptibil în
cazurile prevăzute de lege, precum şi ori de câte ori, prin natura sau obiectul
dreptului subiectiv ocrotit, exerciţiul său nu poate fi limitat în timp.
Sunt considerate, ca având caracter imprescriptibil:
- acţiunea în revendicare mobiliară şi imobiliară întemeiată pe dreptul de
proprietate publică (art. 865 alin. 3 cu referire la art. 563 alin. 2 N.C.civ.);

2
 - acţiunea în revendicare mobiliară şi imobiliară întemeiată pe dreptul de
proprietate privată (art. 563 alin. 2 N.C.civ.);
- acţiunea de partaj (art. 669 N.C.civ.);
- acţiunea negatorie, prin care proprietarul bunului cheamă în judecată pe
cel care pretinde că este titularul unui drept real asupra bunului respectiv (art.
564 alin. 2 N.C.civ.);
- acţiunea confesorie de superficie, potrivit căreia titularul unui asemenea
drept poate chema în judecată pe cel care îi tulbură exercitarea dreptului,
inclusiv pe proprietarul terenului (art. 696 alin. 2 N.C.civ.).
Pe de altă parte, uneori natura dreptului ocrotit nu este suficientă să ducă
la concluzia imprescriptibilităţii acţiunii, atunci când prin dispoziţie expresă a
legii se prevede contrariul.
Astfel, este prescriptibilă extinctiv (în termen de un an) acţiunea în
revendicare imobiliară în cazul reglementat de art. 572 N.C.civ. referitor la
avulsiune.
De asemenea, acţiunea confesorie prin care se urmăreşte apărarea unui drept de
uzufruct, de uz sau de abitaţie este supusă termenului general de prescripţie, de
10 ani, prevăzut de art. 2518 alin. 1 pct. 1 N.C.civ., având în vedere că nu este
vorba de drepturi reale declarate de lege imprescriptibile şi nici nu sunt supuse
altui termen de prescripţie.
În afara drepturilor la acţiune imprescriptibile extinctiv după natura sau
obiectul dreptului subiectiv ocrotit, dispoziţiile noului Cod civil stabilesc, prin
articolul 2502 alin. 2 că mai au acest caracter, de imprescriptibilitate, drepturile
referitoare la:
- acţiunea privitoare la apărarea unui drept nepatrimonial, cu excepţia
cazului în care prin lege se dispune altfel;
- acţiunea în constatarea existenţei sau inexistenţei unui drept;
- acţiunea în constatarea nulităţii absolute a unui act juridic;
- acţiunea în constatarea nulităţii absolute a certificatului de moştenitor,
dacă obiectul său îl constituie fie stabilirea masei succesorale, fie partajul
succesoral, sub condiţia acceptării moştenirii în termenul prevăzut de lege.

3. Domeniul prescripţiei extinctive în categoria drepturilor personale

nepatrimoniale.
Drepturile personale nepatrimoniale sunt imprescriptibile extinctiv,
acţiunea prin care se tinde la protecţia acestora nefiind limitată în timp, tocmai
avându-se în vedere caracterul perpetuu al unor asemenea drepturi, inseparabile
de persoana umană.
Noul Cod Civil dă o reglementare de principiu acestei chestiuni, stabilind
prin dispoziţiile menţionate, ale art. 2502 alin. 2 pct. 1, că este imprescriptibilă
acţiunea privind apărarea unui drept nepatrimonial, în afară de cazul în care prin
lege se dispune altfel.
Aşadar, atunci când prin lege se dispune altfel, acţiunile nepatrimoniale
sunt prescriptibile extinctiv.

3
 Sunt calificate ca atare, de către noul Cod civil:
- acţiunea în tăgada paternităţii introdusă de soţul mamei sau de mama
copilului (termenul de prescripţie fiind de 3 ani, conform art. 430 alin. 1
respectiv, art. 431 alin. 1 N.C.civ.; acţiunea are, însă, caracter imprescriptibil
atunci când este introdusă de copil art. 433 alin. 2);
- acţiunea în anularea adopţiei poate fi introdusă în termen de 6 luni de la
descoperirea erorii sau a dolului, dar nu mai târziu de 2 ani de la data încheierii
adopţiei (art. 479 alin. 2);
- acţiunea în anularea căsătoriei poate fi cerută în termen de 6 luni (art.
301 alin. 1).

III. Aspecte speciale privind domeniul prescripţiei extinctive

reglementate de noul Cod civil

1. Situaţia drepturilor accesorii

Prin dispoziţiile art. 2503 alin. 1 este reglementată situaţia prescripţiei
drepturilor accesorii, stabilindu-se că, în măsura în care dreptul principal este
prescriptibil, atunci şi aceste drepturi accesorii sunt supuse aceluiaşi regim.
Această regulă trebuie pusă în legătură cu principiul de drept accesorium
sequitur principale, din aplicarea căruia decurg două consecinţe principale,
respectiv:
a)imprescriptibilitatea dreptului subiectiv principal are ca efect
imprescriptibilitatea dreptului subiectiv accesoriu şi
b) prescripţia dreptului la acţiune privind un drept accesoriu nu atrage şi
prescripţia dreptului la acţiune privind un drept principal.
Astfel, dobânda fiind un accesoriu al creanţei principale, prescripţia dreptului la
acţiune în realizarea acesteia atrage şi prescripţia dreptului la acţiune pentru
plata dobânzilor.
Potrivit art. 2503 alin. 2 N.C.civ. „ în cazul în care un debitor este obligat
la prestaţii succesive, dreptul la acţiune cu privire la fiecare dintre aceste
prestaţii se stinge printr-o prescripţie deosebită, chiar dacă debitorul continuă să
execute una sau alta dintre prestaţiile datorate"
Este vorba de prescrierea succesivă a prestaţiilor astfel datorate (ca în
cazul chiriilor, arenzilor, dobânzilor, rentelor), indiferent de izvorul lor concret,
contractual sau extracontractual.
Cu toate acestea, dispoziţiile referitoare la curgerea distinctă a prescripţiei
nu sunt aplicabile atunci când prestaţiile succesive alcătuiesc prin finalitatea lor,
rezultată din lege sau din convenţie, un tot unitar (art. 2503 alin. 3).
Este cazul, de exemplu, al contractului de antrepriză, când sunt stabilite
termene pentru diferite faze de execuţie a lucrărilor sau a contractului de vânzare
cu plata preţului în rate, când părţile pot stabili diferite modalităţi de plată,
interesând finalmente să aibă loc achitarea integrală a preţului.

4
 2. Prescripţia dreptului la acţiune privind creanţa garantată
O reglementare distinctă conţine însă noul Cod civil, cu privire la
prescripţia acţiunii ipotecare, deşi dreptul de ipotecă este un drept real accesoriu.
Conform art. 2504 alin. 1 N.C.civ., prescripţia dreptului la acţiune privind
creanţa principală nu atrage stingerea dreptului la acţiunea ipotecară. În acest din
urmă caz, creditorul ipotecar va putea urmări, în condiţiile legii, doar bunurile
mobile şi imobile ipotecate, însă numai în limita valorii acestor bunuri.
Acest text reprezintă o excepţie de la regula potrivit căreia „accesoriul urmează
soarta principalului", fiind vorba despre o prescripţie specială a acţiunii
ipotecare. Aşadar, deşi acţiunea principală referitoare la valorificarea creanţei s-a
stins prin efectul prescripţiei, aceasta nu are consecinţe asupra prescripţiei
garanţiei ipotecare, ce supravieţuieşte stingerii prin prescripţie a acţiunii
principale (ceea ce înseamnă că bunurile ipotecate vor putea fi urmărite în
continuare).

3. Compensaţia şi dreptul de retenţie

Dispoziţiile noului Cod civil conţin şi reglementarea prescripţiei în cazul
creanţelor reciproce, stabilind că aceasta nu este de natură să împiedice stingerea
lor prin compensaţie, după cum nu este de natură să împiedice exercitarea
dreptului de retenţie, dar cu condiţia ca dreptul de acţiune să nu fi fost stins în
momentul în care s-ar fi putut opune fie compensaţia, fie dreptul de retenţie (art.
2505).

IV. Modul în care operează prescripţia extinctivă

Până la adoptarea noului Cod civil, în doctrină au existat controverse în

legătură cu modalitatea în care operează prescripţia extinctivă.
Astfel, pornindu-se de la dispoziţiile art.18 din Decretul nr.167/1958
(„instanţa judecătorească şi organul arbitral sunt obligate ca, din oficiu, să
cerceteze dacă dreptul la acţiune sau la executare silită este prescris"), s-a
susţinut că efectele prescripţiei se produc de drept, în temeiul legii, fiind
independente de existenţa unui litigiu. În cazul în care s-ar declanşa un proces,
instanţa nu ar face decât să constate că efectele prescripţiei s-au produs.
Pe de altă parte, criticându-se această susţinere, s-a arătat că, deşi nu se poate
tăgădui existenţa art. 18 din Decret, potrivit acestui text rezultă doar obligaţia
organului de jurisdicţie de „a cerceta" (iar nu de a aplica) dacă dreptul la acţiune
este stins prin prescripţie şi, deci, el trebuie interpretat restrictiv, întrucât
prescripţia extinctivă, deşi este o instituţie de interes public, aplicarea acesteia
este o chestiune subiectivă, particulară, fiind lăsată la aprecierea celui în
favoarea căruia curge prescripţia.
Într-o altă opinie, s-a afirmat că prescripţia este o sancţiune jurisdicţională care
operează „prin efectul hotărârii judecătoreşti", deoarece trebuie constatată de
către instanţă, iar în lipsa unei sancţiuni jurisdicţionale, prescripţia nu-şi produce
efectele.

5
 Noul Cod civil vine să tranşeze această dispută doctrinară, stabilind,
prin dispoziţiile art. 2512 alin. 1, faptul că „prescripţia poate fi opusă
numai de cel în folosul căruia curge, personal sau prin reprezentant, şi fără
a fi ţinut să producă vreun titlu contrar ori să fi fost de bună-credinţă".
Aşadar, prescripţia nu operează de drept, ci ea trebuie să fie invocată
pentru a fi producătoare de consecinţe juridice, pentru că stingerea dreptului
material la acţiune nu poate fi opusă decât de cel în beneficiul căruia a curs şi s-a
împlinit prescripţia.
Înseamnă că legiuitorul a îmbrăţişat punctul de vedere potrivit căruia normele
care reglementează regimul prescripţiei extinctive sunt de ordine privată,
dispozitive, fiind la îndemâna persoanei în folosul căreia curge să o invoce sau,
dimpotrivă, să renunţe la beneficiul acesteia (şi să execute voluntar obligaţia
după împlinirea termenului de prescripţie.
În felul acesta, accentul a fost deplasat de la sfera ocrotirii şi apărării ordinii
publice la aceea a ocrotirii intereselor private.
Elementul inedit este adus de art. 2512 alin. 2 prin care legiuitorul exonerează
organele de jurisdicţie de obligaţia de a verifica şi aplica din oficiu dispoziţiile
privitoare la prescripţia extinctvă.
Ca atare, organul jurisdicţional, deşi poate invoca din oficiu excepţia prescripţiei
extinctive, nu ar putea-o aplica în acelaşi fel, dacă partea interesată nu se
prevalează de beneficiul împlinirii prescripţiei.
Interdicţia invocării prescripţiei din oficiu operează şi pentru situaţia în
care aceasta s-ar face în folosul statului sau al unităţilor sale administrativ-
teritoriale (art. 2512 alin. 3), care sunt astfel considerate pe poziţie de egalitate
juridică cu orice altă parte.
În acelaşi timp, împrejurarea că invocarea prescripţiei este lăsată la aprecierea
persoanei interesate nu are şi consecinţa posibilităţii nesocotirii de către părţi a
normelor imperative care reglementează instituţia prescripţiei.
Astfel, sunt interzise - sub sancţiunea nulităţii absolute - clauzele care fie
direct, fie indirect ar declara imprescriptibilă o acţiune care, potrivit legii, ar fi
prescriptibilă sau, dimpotrivă, ar declara imprescriptibilă o acţiune pe care legea
o consideră prescriptibilă (art.2515 alin. 2).
În schimb, părţile (cu deplină capacitate de exerciţiu) vor putea, în limitele şi
condiţiile prevăzute de lege, să modifice prin acordul lor expres: durata
termenelor de prescripţie sau cursul prescripţiei (prin fixarea începutului
acestuia ori prin modificarea cauzelor legale de suspendare sau de întrerupere).
Potrivit art. 2515 alin. 4 N.C.civ.: „Termenele de prescripţie pot fi reduse sau
micşorate, prin acordul expres al părţilor, fără însă ca noua durată a acestora să
fie mai mică de un an şi nici mai mare de 10 ani, cu excepţia termenelor de
prescripţie de 10 ani sau mai lungi care pot fi prelungite până la 20 de ani".
O asemenea disponibilitate a părţilor nu este recunoscută de legiuitor pentru
ipoteza acţiunilor derivate din contractele de adeziune, de asigurare şi a celor
supuse legislaţiei privind protecţia consumatorului, precum şi, în general, în
situaţia drepturilor la acţiune de care părţile nu pot să dispună.

6
 Referitor la titularii dreptului de a invoca prescripţia extinctivă, noul Cod
civil are în vedere, pe lângă partea în folosul căreia a curs prescripţia, şi pe
codebitorii unei obligaţii solidare sau indivizibile, pe fideiusori, care se pot
prevala de efectele împlinirii termenului de prescripţie, chiar dacă unul dintre
debitori a neglijat să o facă.
Dată fiind natura raporturilor juridice care se creează între codebitorii solidari,
între debitorii ţinuţi la executarea unei obligaţii indivizibile, ori între debitori şi
fideiusori, este firesc ca fiecăruia dintre aceştia să i se recunoască posibilitatea
de a trage consecinţele care se nasc în favoarea lor, atunci când termenul
prescripţiei s-a împlinit, chiar dacă debitorul neglijent nu a valorificat această
apărare. Aceasta, întrucât o hotărâre judecătorească nefavorabilă nu este
opozabilă codebitorului care nu a fost parte în proces, deoarece relativitatea
efectelor acesteia nu se poate extinde asupra lui, în măsura în care poate face
dovada contrară situaţiei reţinute de instanţă în absenţa prezenţei acestuia la
dezbateri. Cu alte cuvinte, codebitorul solidar poate valorifica dreptul de a
opune împlinirea prescripţiei, pe cale de excepţie (de exemplu, în cadrul
contestaţiei la executare s-ar opune, susţinând că dreptul a cărui executare se
pretinde era prescris la data pronunţării hotărârii care constituie titlu) sau chiar
pe cale principală, în cadrul unei acţiuni care să aibă ca obiect constatarea
inexistenţei dreptului de creanţă al pârâtului, ca urmare a intervenirii prescripţiei
extinctive şi a stingerii obligaţiei de plată corelative (bineînţeles, admisibilitatea
unei astfel de acţiuni trebuie apreciată cu respectarea dispoziţiilor art. 111
C.pr.civ.).
În mod asemănător, fideiusorului îi sunt opozabile şi acesta se poate
prevala de efectele favorabile ale hotărârii pronunţate în contradictoriu cu
debitorul său (de exemplu, dacă în contradictoriu cu acesta a fost respinsă
acţiunea creditorului, constatându-se că dreptul la acţiune era prescris la data
sesizării instanţei, faţă de fideiusor nu va mai subzista obligaţia de garanţie
asumată).
Având în vedere caracterul accesoriu al garanţiei fideiusorului, soarta acesteia nu
poate fi, în principiu, alta decât cea a obligaţiei principale.

V. Mijloacele procesuale de invocare a prescripţiei şi momentul până

la care se poate invoca prescripţia

Ca regulă, prescripţia extinctivă poate fi opusă pe cale de apărare de cel în

folosul căruia a curs. Mijlocul concret de valorificare, în această situaţie, este
acela al excepţiei (considerată, în doctrină şi jurisprudenţă, ca fiind o excepţie de
fond, întrucât vizează exerciţiul dreptului material la acţiune).
Prescripţia extinctivă poate fi pusă, însă, în valoare şi pe cale principală, prin
formularea unei acţiuni principale (de exemplu, acţiunea în constatarea
inexistenţei dreptului de creanţă al pârâtului, ca urmare a împlinirii prescripţiei),
ori de câte ori există interesul clarificării, pe cale judecătorească, a unei situaţii
juridice incerte.

7
 Un element de noutate şi importanţă deosebită prin noua reglementare ,
priveşte momentul până la care se poate invoca prescripţia, de către cel în
folosul căruia curge.
Astfel, Noul C. civ. prin art. 2513 prevede că, prescripţia poate fi invocată
numai în primă instanţă prin întâmpinare, sau în lipsa evocării cel mai târziu la
primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate.
Prescripţia poate fi invocată şi de codebitorii unei obligaţii solidare sau
indivizibile, cât şi de fideiusori, chiar dacă unul dintre debitori nu au invocat-o
sau au renunţat la ea.

VI. Renunţarea la prescripţia extinctivă

Noul C. civ. reintroduce instituţia renunţării la prescripţie. Pornindu-se

de la faptul că prescripţia nu operează de drept (ipso iure), ci doar în măsura în
care partea în folosul căreia a curs o invocă (art. 2512), legiuitorul
reglementează posibilitatea renunţării la prescripţia dobândită (câştigată),
stabilind prin art. 2507 N.C.civ., că „nu se poate renunţa la prescripţie cât timp
nu a început să curgă, dar se poate renunţa la prescripţia împlinită, precum şi la
beneficiul termenului scurs pentru prescripţia începută şi neîmplinită".
Aşadar, textul reglementează posibilitatea renunţării la prescripţia neîmplinită
(dar al cărei termen a început să curgă), precum şi renunţarea la beneficiul
prescripţiei împlinite, interzicând însă, renunţarea la prescripţie, cât timp aceasta
nu a început să curgă.
Având în vedere că, prin efectele sale (stingerea dreptului de a invoca
prescripţia), actul renunţării este la fel de grav ca în situaţia înstrăinării unui bun,
pentru a fi valabil se cere existenţa capacităţii necesare pentru întocmirea actelor
de dispoziţie.
În acest sens, potrivit art. 2509 N.C.civ., „cel lipsit de capacitatea de a înstrăina
sau, după caz, de a se obliga nu poate renunţa la prescripţie".

1. Formele renunţării
La fel ca în reglementarea anterioară, renunţarea la prescripţie poate fi
expresă sau tacită (art. 2508 N.C.civ.).
În privinţa renunţării tacite, pentru a fi valabilă şi producătoare de efecte
juridice, textul stabileşte că trebuie să fie neîndoielnică şi să rezulte din
manifestări neechivoce (cum ar fi, de exemplu, plata datoriei sau a dobânzilor
creanţei prescrise făcută în cunoştinţă de cauză).

2. Efectele renunţării
Printr-o reglementare nouă, inexistentă anterior, prin dispoziţiile art. 2510
N.C.civ., se stabileşte că „atunci când s-a renunţat la beneficiul termenului scurs
până la data renunţării se vor aplica regulile referitoare la întreruperea
prescripţiei prin recunoaşterea dreptului.

8
În ce priveşte întinderea efectelor renunţării, ca urmare a faptului că este vorba
de un act personal, renunţarea nu poate fi opusă decât autorului ei.
Potrivit art. 2511 N.C.civ., renunţarea la beneficiul prescripţiei nu poate fi
invocată împotriva codebitorilor solidari ori ai unei obligaţii indivizibile sau
împotriva fideiusorilor.
Chiar dacă actuala reglementare face referire expresă la imposibilitatea invocării
renunţării doar împotriva codebitorilor solidari, debitorii unei obligaţii
indivizibile sau împotriva fideiusorilor, trebuie recunoscută aceeaşi situaţie şi
creditorilor (care, pe calea acţiunii oblice ar putea oricum ataca renunţarea
frauduloasă făcută de debitorul lor).
Potrivit art. 2537 alin. 1 pct. 1 N.C.civ., prescripţia se întrerupe „prin
recunoaşterea, în orice alt mod, a dreptului a cărui acţiune se prescrie, făcută de
către cel în folosul căruia curge prescripţia".
Conform art. 1843 C.civ., „creditorii şi orice altă persoană interesată pot să
opună prescripţia câştigată debitorului sau codebitorului lor, ori proprietarului,
chiar şi dacă acel debitor, codebitor sau proprietar renunţă la dânsa".

VII. Termenele de prescripţie extinctivă

Până la reglementarea adusă prin noul Cod civil, nu exista o dispoziţie cu

caracter de principiu, care să stabilească un termen de prescripţie general,
calificarea în acest sens fiind făcută de doctrină şi de jurisprudenţă, în sensul că
este general acel termen care îşi găseşte aplicaţie practică ori de câte ori nu este
incident un termen special.
Prin dispoziţiile art. 2517 N.C.civ. se stabileşte, însă, în mod expres (şi sub
denumirea marginală „Termenul general de prescripţie") că: „Termenul
prescripţiei este de 3 ani, dacă legea nu prevede un alt termen".
Acest termen este aplicabil însă numai raporturilor juridice obligaţionale (adică
acelora care au în conţinutul lor drepturi de creanţă cu îndatoriri corelative) şi în
măsura în care nu există reglementate termene speciale prin alte dispoziţii.

Termene speciale de prescripţie

Termenul de 10 ani este reglementat prin art. 2518 N.C.civ. şi are în
vedere prescrierea dreptului la acţiune privitor la:
- drepturile reale care nu sunt declarate prin lege imprescriptibile ori nu
sunt supuse altui termen de prescripţie;
Prin această dispoziţie este modificat, în sensul reducerii duratei, termenul de
prescripţie instituit anterior în materia drepturilor reale imobiliare (conform art.
1890 C.civ., de 30 de ani).
- repararea prejudiciului moral sau material cauzat unei persoane prin
tortură ori acte de barbarie sau, după caz, a celui cauzat prin violenţă ori
agresiuni sexuale comise contra unui minor sau asupra unei persoane aflate în
imposibilitate de a se apăra ori de a-şi exprima voinţa;
- repararea prejudiciului adus mediului înconjurător.

9
Termenul de prescripţie de 2 ani este reglement de art. 2519 N.C.civ
Potrivit acestui articol, dreptul la acţiune întemeiat pe un raport de asigurare sau
reasigurare se prescrie în termen de 2 ani.
Termenul de prescripţie de un an, este reglementat prin dispoziţiile art. 2520
N.C.civ. cu privire la dreptul la acţiune în cazul:
(1) Se prescrie în termen de un an dreptul la acţiune în cazul:
1. profesioniştilor din alimentaţia publică sau hotelierilor, pentru serviciile pe
care le prestează;
2. profesorilor, institutorilor, maeştrilor şi artiştilor, pentru lecţiile date cu ora, cu
ziua sau cu luna;
3. medicilor, moaşelor, asistentelor şi farmaciştilor, pentru vizite, operaţii sau
medicamente;
4. vânzătorilor cu amănuntul, pentru plata mărfurilor vândute şi a furniturilor
livrate;
5. meşteşugarilor şi artizanilor, pentru plata muncii lor;
6. avocaţilor, împotriva clienţilor, pentru plata onorariilor şi cheltuielilor.
Termenul de prescripţie se va calcula din ziua rămânerii definitive a hotărârii sau
din aceea a împăcării părţilor ori a revocării mandatului. În cazul afacerilor
neterminate, termenul de prescripţie este de 3 ani de la data ultimei prestaţii
efectuate;
7. notarilor publici şi executorilor judecătoreşti, în ceea ce priveşte plata sumelor
ce le sunt datorate pentru actele funcţiei lor. Termenul prescripţiei se va socoti
din ziua în care aceste sume au devenit exigibile;
8. inginerilor, arhitecţilor, geodezilor, contabililor şi altor liber-profesionişti,
pentru plata sumelor ce li se cuvin. Termenul prescripţiei se va socoti din ziua
când s-a terminat lucrarea.
(2) În toate cazurile, continuarea lecţiilor, serviciilor, furniturilor, actelor sau
lucrărilor nu întrerupe prescripţia pentru sumele scadente.
Termenul de un an este reglementat prin dispoziţiile noului Cod civil (art. 2521
alin. 1) şi cu privire la dreptul la acţiune pentru restituirea sumelor încasate din
vânzarea biletelor pentru un spectacol care nu a mai avut loc.
Tot un termen de un an prevede noul Cod civil (art. 2521 alin. 2) pentru acţiunea
izvorâtă dintr-un contract de transport de bunuri terestru, aerian sau pe apă,
îndreptată împotriva transportatorului, cu rezerva situaţiei în care contractul de
transport a fost încheiat pentru a fi executat succesiv sau, după caz, combinat, cu
acelaşi mijloc de transport sau cu mijloace de transport diferite (şi când termenul
de prescripţie este de 3 ani).

VIII. Cursul prescripţiei extinctive

Noul Cod civil prin dispoziţiile art. 2523 N.C.civ. statuează: „Prescripţia
începe să curgă de la data când titularul dreptului la acţiune a cunoscut sau, după
împrejurări, trebuia să cunoască naşterea lui".

10
Data naşterii dreptului la acţiune nu trebuie confundată sau identificată cu
naşterea dreptului subiectiv. Este vorba, în realitate, de momentul în care a fost
încălcat, nesocotit dreptul subiectiv, apărând astfel şi posibilitatea de a se cere
protecţia lui pe calea justiţiei, cu restabilirea situaţiei anterioare.
Este adevărat că, uneori, prescripţia extinctivă priveşte drepturi care trebuie
exercitate înăuntrul unui anumit interval de timp, fără să se pună problema unei
încălcări efective a acelui drept (de ex., în cazul dreptului de opţiune
succesorală), astfel încât în această situaţie începutul prescripţiei extinctive nu
este legat de naşterea dreptului la acţiune.

1.Regulile speciale privind începutul cursului prescripţiei extinctive,

derogatorii de la norma generală, înscrise în noul Cod civil

Dispoziţiile noului Cod civil instituie o serie de reguli speciale referitoare

la momentul de la care poate începe, în anumite situaţii, să curgă prescripţia
extinctivă.
În cazul obligaţiilor de a da sau a face, prescripţia începe să curgă de la data
când obligaţia devine exigibilă şi creditorul trebuia astfel să o execute.
Pentru ipoteza în care dreptul este afectat de un termen suspensiv sau de o
condiţie suspensivă, prescripţia începe să curgă de la data la care termenul sau
condiţia s-au împlinit (art. 2524).
Prescripţia dreptului la acţiune în restituirea prestaţiilor făcute în temeiul unui
act anulabil ori desfiinţat pentru rezoluţiune sau altă cauză de ineficacitate
începe să curgă de la data rămânerii definitive a hotărârii prin care s-a desfiinţat
actul ( art. 2525).
Se observă că reglementarea nu este aplicabilă şi nulităţii absolute, când, prin
analogie, urmează ca situaţia să fie rezolvată după regula generală înscrisă în art.
2528 alin. 2 N.C.civ. referitoare la repararea pagubei cauzate pentru îmbogăţirea
fără justă cauză (când prescripţia începe să curgă de la data când păgubitul a
cunoscut paguba şi pe cel care răspunde de ea)..
Dreptul la acţiunea în executarea unor prestaţii succesive (art. 2526) începe să
curgă de la data la care fiecare prestaţie devine exigibilă, iar dacă prestaţiile
alcătuiesc un tot unitar, de la data ultimei prestaţii neexecutate.
Prescripţia dreptului la acţiunea în anularea unui act juridic începe să curgă de la
momente diferite, în funcţie de cauza de nulitate relativă invocată (art.2529).
Astfel, în cazul violenţei există un singur moment de la care prescripţia începe
să curgă, numai la data încetării violenţei.
În cazul dolului, prescripţia începe să curgă, de la momentul descoperirii
manoperelor dolosive care au viciat consinţământul.
în celelalte cazuri de anulare(eroare, leziune, lipsa discernământului, existenţa
unei incapacităţi, lipsa autorizaţiei) se identifică două momente de la care
prescripţia începe să curgă, respectiv un moment subiectiv determinat de
cunoaşterea cauzei şi un moment obiectiv, determinat de împlinirea termenului
de 18 luni din ziua încetării actului.

11
Atunci când cel îndreptăţit să ceară anularea actului nu are capacitate deplină de
exerciţiu, prescripţia începe să curgă de la data când cauza de anulare a fost
cunoscută de către reprezentantul legal al incapabilului sau de persoana chemată
să-i autorizeze actele.
Cu caracter de noutate, în dispoziţiile art. 2529 alin. 2 se găseşte
reglementată şi situaţia în care un terţ faţă de contract ar fi interesat să ceară
anularea actului, stabilindu-se că într-o asemenea ipoteză, prescripţia începe să
curgă, dacă prin lege nu se dispune altfel, de la data când terţul a cunoscut
existenţa cauzei de nulitate.
Prin dispoziţiile art. 2528 se stabileşte faptul că, prescripţia dreptului la acţiune
în repararea unei pagube care a fost cauzată printr-o faptă ilicită începe să curgă
de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât şi
pe cel care răspunde de ea.
O aplicaţie a acestei reguli se regăseşte în art. 316 alin. 2 N.C.civ. privind actele
încheiate de unul dintre soţi, care prejudiciază grav interesele familiei şi când
soţul neparticipant la întocmirea actului respectiv poate cere anularea acestuia în
termen de un an, care începe să curgă de la data la care soţul vătămat a luat
cunoştinţă de existenţa actului.

IX . Suspendarea cursului prescripţiei extinctive

Noul Cod civil instituie cauze de suspendare generală prin dispoziţiile

art. 2532, care reprezintă sediul materiei.
Ca element de noutate suspendarea cursului prescripţiei intervine doar dacă
soţii nu sunt separaţi în fapt.
De asemenea, situaţia reglementată de pct. 3 al articolului 2532, care vizează
raporturile juridice dintre cel care administrează bunurile altuia şi cei ale căror
bunuri sunt astfel administrate, prezintă element de noutate.
Reglementarea de la punctul 5 prezintă acelaşi caracter de noutate operând în
cazurile în care debitorul ascunde cu intenţie datoria pe care o are de un creditor
(ex. situaţia în care este vorba de un moştenitor al creditorului, care nu a
cunoscut despre existenţa unei creanţe a autorului său, iar debitorul îi ascunde în
mod deliberat această realitate.)
Elemente de noutate reprezintă şi cazurile de suspendare a prescripţiei
prevăzute la punctele 6 şi 7, scopul lor constând în protecţia drepturilor părţilor
care doresc sau sunt obligate să încerce soluţionarea pe o cale amiabilă a
diferendelor existente.
Astfel, termenul de prescripţie se suspendă pe întreaga durată a negocierilor
purtate în scopul rezolvării pe cale amiabilă a neînţelegerilor dintre părţi, însă
numai dacă acestea au fost ţinute în ultimele 6 luni înainte de expirarea
termenului de prescripţie(pct.6)
Este, de asemenea, o cauză de suspendare nou reglementată, justificată prin
aceea că părţile care încearcă rezolvarea amiabilă a neînţelegerilor dintre ele nu
pot fi sancţionate prin opunerea prescripţiei dreptului la acţiune, ceea ce ar

12
însemna ca atitudinea lor, deschisă unei soluţionări fără a se mai recurge la forţa
coercitivă a statului, să se întoarcă împotriva lor.
În cazul în care cel îndreptăţit la acţiune trebuie sau poate, potrivit legii, să
folosească o anumită procedură prealabilă, cum sunt reclamaţia administrativă,
încercarea de împăcare sau altele asemenea, cât timp nu a cunoscut şi nici nu
trebuia să cunoască rezultatul acelei proceduri, însă nu mai mult de trei luni de
la înregistrarea cererii, dacă legea nu a stabilit un alt termen;
Cu caracter derogatoriu dispoziţiile art.2532 pct. 6,7 privitoare la
suspendarea cursului prescripţiei se aplică şi în cazul prescripţiilor începute de
intrarea în vigoare a Codului civil, dacă împrejurările care atrag suspendarea s-
au produs după această din urmă dată.( art.203 din Legea nr. 71/2011).

1. Efectele suspendării prescripţiei extinctive

Efectul general al prescripţiei extinctive este, potrivit art. 2534 alin. 1
N.C.civ., acela al opririi de drept a cursului prescripţiei, cât timp durează cauza
de suspendare.
Suspendarea prescripţiei produce şi un efect special, constând în prorogarea
momentului împlinirii termenului de prescripţie cu o perioadă de 6 luni
(excepţie făcând prescripţiile mai mici de 6 luni, pentru care împlinirea
prescripţiei intervine după trecerea unui termen de o lună de la încetarea
suspendării), termen considerat necesar de legiuitor pentru ca titularul dreptului
acţiune să aibă timp îndestulător pentru a face acte de întrerupere (art. 2534 alin.
2 N.C.civ.).

X. Întreruperea cursului prescripţiei extinctive

Prin întreruperea cursului prescripţiei extinctive urmează a se înţelege

acea modificare a cursului acesteia constând în înlăturarea prescripţiei scurse
înainte de apariţia unei cauze întreruptive şi începerea unei alte prescripţii
extinctive.
Aşadar, conform reglementării aduse prin noul Cod civil, prescripţia se întrerupe
printr-un act voluntar de executare sau prin recunoaşterea, în orice mod, a
dreptului a cărui acţiune se prescrie, făcută de către cel în folosul căruia curge
prescripţia (art. 2537 alin. 1 pct. 1).Tot ca o recunoaştere este privită şi plata
parţială a datoriei.
Noul Cod civil aduce un plus de reglementare, stabilind prin dispoziţiile art.
2538, că această recunoaştere se poate face unilateral sau convenţional şi că
poate fi expresă ori tacită (în acest din urmă caz, trebuind să rezulte fără
echivoc din manifestări care să ateste existenţa dreptului celui împotriva căruia
curge prescripţia (de exemplu, plata parţială a datoriei, achitarea, în tot sau în
parte, a dobânzilor sau penalităţilor, solicitarea unui termen de plată).
Totodată, recunoaşterea tacită poate fi invocată şi de cel îndreptăţit la restituirea
unei prestaţii făcute în executarea unui act juridic ce a fost desfiinţat pentru
nulitate, rezoluţiune şi orice altă cauză de ineficacitate, atât timp cât bunul

13
individual determinat, primit de la cealaltă parte cu ocazia executării actului
desfiinţat, nu este pretins de aceasta din urmă, pe cale de acţiune reală ori
personală.
Potrivit acestui text, cursul prescripţiei se întrerupe pe data îndeplinirii de către
debitor, înainte de începerea executării silite sau în cursul acesteia, a unui act
voluntar de executare a obligaţiei prevăzute în titlul executoriu ori a
recunoaşterii, în orice alt mod, a datoriei.
Prescripţia se întrerupe şi prin introducerea unei cereri de chemare în
judecată sau arbitrale, prin înscrierea creanţei la masa credală în cadrul
procedurii insolvenţei, prin depunerea cererii de intervenţie în cadrul
urmăririi silite pornite de alţi creditori ori prin invocarea, pe cale de
excepţie, a dreptului a cărui acţiune se prescrie;
Noua reglementare adaugă elemente care vizează procedura insolvenţei, cu
înscrierea creanţei la masa credală, precum şi faza urmăririi silite, în cadrul
căreia pot fi formulate cereri de intervenţie, ca şi cea vizând invocarea, pe cale
de excepţie, a dreptului a cărui acţiune se prescrie.
În situaţia reglementată de art.2537 alin.2, producerea efectului
întreruptiv al prescripţiei nu are loc dacă cererea a fost respinsă, anulată ori s-a
perimat printr-o hotărâre rămasă definitivă s-au s-a renunţat la ea ( art.2539
alin.2). Totuşi dacă reclamantul introduce o nouă cerere de chemare în termen
de 6 luni de la data când hotărârea de respingere sau de anulare a rămas
definitivă, prescripţia este considerată ca fiind întreruptă de prima cerere,
condiţia fiind de a fi admisă această din urmă cerere. Prescripţia este întreruptă
şi dacă cererea a fost introdusă la un organ de jurisdicţie sau de urmărire penală
necompetent ori dacă este nulă pentru neîndeplinirea cerinţelor de formă,
prescripţia va fi întreruptă.
Un element de noutate adus de art. 2539 noul C. civ prin alin. 3 constă
în tranşarea controverselor legate de corespondenţa dintre pierderea puterii
executării a hotărârii judecătoreşti prin prescripţie şi autoritatea de lucru judecat.
Astfel, prin dispoziţiile art. 2539 alin. 3 se statuează că: „Prescripţia nu este
întreruptă nici dacă hotărârea judecătorească sau arbitrală şi-au pierdut puterea
executorie prin împlinirea termenului de prescripţie a dreptului de a obţine
executarea silită. În acest caz însă, dacă dreptul la acţiune este imprescriptibil
sau nu s-a prescris încă, se va putea face o nouă cerere de chemare în judecată
ori de arbitrare, fără a se putea opune excepţia autorităţii de lucru judecat".
Prescripţia dreptului la acţiune este întreruptă în conformitate cu prevederile art.
2540 prin punerea în întârziere a celui în folosul căruia curge prescripţia numai
dacă aceasta este urmată de chemarea lui în judecată în termen de 6 luni de la
punerea în întârziere.

1. Efectele întreruperii prescripţiei

Conform art. 2541 alin. 1 şi 2 N.C.civ., întreruperea şterge prescripţia
începută înainte de a se fi ivit cauza de întrerupere, începând să curgă o nouă

14
prescripţie (reglementarea fiind similară cu cea din art. 17 alin. 1 şi 2 din
Decretul nr. 167/1958).
Aşadar, este vorba despre două efecte juridice pe care le produce întreruperea
cursului prescripţiei, respectiv: a) înlăturarea, ştergerea prescripţiei scurse
anterior datei cauzei de întrerupere şi b) începerea cursului unei noi prescripţii
extinctive posterior încetării cauzei de întrerupere.
Noul Cod civil conţine reglementări (inexistente în Decretul nr. 167/1958123)
referitoare la natura noii prescripţii care începe să curgă după ce a operat
întreruperea, în funcţie de cauza de întrerupere care a avut loc.
Astfel, dacă prescripţia s-a întrerupt prin efectul cererii de chemare în judecată
sau de arbitrare, începe să curgă o prescripţie având un alt obiect decât dreptul
material la acţiune (respectiv, dreptul de a cere şi de a obţine executarea silită) şi
aceasta, de la momentul la care hotărârea de admitere a acţiunii a rămas
definitivă (art. 2541 alin. 4).
Atunci când întreruperea s-a produs prin efectul recunoaşterii, va începe să
curgă o prescripţie de acelaşi fel cu cea înlăturată, adică prescripţia dreptului
material la acţiune (cum rezultă din art. 2541 alin. 3).

2. Beneficiul întreruperii prescripţiei

Cu caracter de noutate faţă de reglementarea existentă în materie
anterior, prin dispoziţiile art. 2542 N.C.civ. se statuează asupra beneficiului
întreruperii prescripţiei, în sensul că el este recunoscut celui de la care emană
actul întreruptiv (neputând fi opus decât celui împotriva căruia a fost îndreptat
un asemenea act).
De asemenea, este prevăzut (art. 2543 N.C.civ.) caracterul extensiv al efectului
întreruptiv, în sensul că întreruperea prescripţiei împotriva debitorului principal
sau contra fideiusorului produce efecte în privinţa amândurora.

Întocmit
Hogea Gabriela

15