Ştefan Boncu – Psihologie socială

Cursul 31

IDENTITATEA SOCIALĂ

1. Teoria identităţii sociale

Teoria identităţii sociale s-a dezvoltat din travaliul lui Henri Tajfel asupra efectelor de
accentuare în percepţie (anii ‘60), din interesul lui de o viaţă pentru psihologia socială a
prejudecăţii, discriminării, conflictului intergrupruri şi schimbării sociale, şi din dorinţa lui de
a crea şi a face să progreseze o psihologie socială europeană, specifică în raport cu cea
americană. Teoria a fost concepută iniţial de Tajfel şi dezvoltată în perioada 1970-1984 (anul
dispariţiei lui Tajfel) cu ajutorul colaboratorilor săi de la Universitatea din Bristol (printre
aceştia: Michael Billig, John C. Turner, Michael Hogg, Dominic Abrams, Margaret
Wetherell, Penelope Oakes). După 1985, mai toţi ucenicii lui Tajfel au emigrat în Australia.
Liderul grupului a devenit John Turner, care a propus teoria auto-categorizării şi o concepţie
extrem de valoroasă asupra constituirii psihologice a grupului.

2. Grupuri şi indivizi
Teoria identităţii sociale se bazează pe o distincţie fundamentală între procesele de
grup şi procesele interpersonale; primele nu pot fi în nici un fel explicate prin intermediul
celor secunde. Comportamentul social şi relaţiile dintre indivizi variază pe un continuum ale
cărui extreme sunt, de o parte, relaţiile strict personale (prietenia dintre doi vechi colegi de
liceu, de exemplu) iar de cealaltă parte comportamentul de grup stereotipic şi etnocentric.
Această dimensiune comportamentală este completată de o schimbare în concepţia de sine de
la identitatea personală (concepţia individului despre propriul eu ca unic şi distinct de ceilalţi
indivizi) la identitatea socială (concepţia individului despre propriul eu în termeni de trasături
caracteristice ale categoriei sociale de apartenenţă, ce face eul său interşanjabil cu eul altor
membri ai ingroup-ului şi distinct din punctul de vedere al stereotipurilor de eul membrilor
outgroup-ului).
Comportamentul de grup are anumite aspecte specifice, care-l deosebesc de
comportamentul interpersonal. Aceste aspecte includ: etnocentrismul, bias-ul de favorizare a
ingroup-ului, competiţia intergrupuri, discriminarea, stereotipizarea, prejudecata,
uniformitatea comportamentală, coeziunea ingroup-ului, conformismul, etc. Teoria identităţii
sociale susţine că acele categorii care includ eul (categorii de aparteneţă: naţionalitatea,
Ştefan Boncu – Psihologie socială

Cursul 31
religia, afilirea politică, echipa sportivă, grupul de muncă, familia) oferă indivizilor definiţii
de sine congruente cu categoria, definiţii care se integrează ca elemente în conceptul de sine
al fiecăruia. Mulţimea de categorii ai căror membri suntem ne furnizează un repertoriu de
apartenenţe sau de identităţi sociale, care variază ca importanţă contextuală în conceptul de
sine. Cu ajutorul acestor identităţi sociale construim sensul a ceea ce suntem. Ele ne aşează în
reţeaua complexă a relaţiilor sociale dintr-o comunitate.
Apartenenţele categoriale sunt reprezentate în mintea individului ca identităţi sociale
care descriu şi prescriu atributele individului ca membru al grupului. Mai precis, cînd o
identitate socială specifică este baza salientă a unei concepţii de sine, auto-percepţia şi
comportamentul devin adecvate stereotipului ingroup-ului şi normelor acestuia, percepţia
membrilor relevanţi ai outgroup-ului devine adecvată stereotipului outgrup-ului, iar
comportamentul intregrupuri dobîndeşte – în diferite grade, în funcţie de istoria relaţiilor
dintre grupuri – propietăţi competitive şi discriminatorii. Identităţile sociale au consecinţe
foarte importante pentru evaluarea de sine a indivizilor, ceea ce motivează grupurile şi pe
membrii lor să adopte strategii pentru a realiza şi menţine comparaţii favorizînd ingroup-ul şi,
ca atare, pe individul însuşi.

3. Categorizare şi comparare socială

Procesele ce subîntind comportamentul de grup sunt categorizarea şi compararea
socială. Tajfel şi Wilkes au arătat, într-un experiment celebru din 1963, că procesul de
categorizare accentuează similarităţile dintre stimulii aparţinînd aceleiaşi categorii şi
diferenţele dintre stimulii aparţinînd unor categorii diferite. Cînd categorizarea priveşte
subiecţi umani, acest efect de accentuare dă seama de omogenizarea membrilor outgroup-ului
pe dimensiunile stereotipului. Efectul de accentuare al categorizării se manifestă şi în
perceperea membrilor ingroup-ului şi a eului propriu. Cu alte cuvinte, contextele care fac
salientă o categorizare socială produc percepţii sereotipice asupra ingroup-ului, ougroup-ului
şi eului, comportament ingroup normativ (uniformitate comportamentală şi diferenţiere şi
discriminare intergrupuri).
Compararea socială se referă la comparaţiile dintre atitudinile, credinţele şi
comportamentele subiectului şi cele ale altora. Festinger (1954) a arătat că recurgem la
compararea socială numai atunci cînd raportarea directă la realitate nu poate să confirme
adevărul credinţelor noastre. Teoria identităţii sociale susţine că nici un adevăr nu este evident
prin sine însuşi şi că întreaga cunoaştere socială derivă din comparaţii sociale. Diferitele
Ştefan Boncu – Psihologie socială

Cursul 31
grupuri au viziuni diferite asupra lumii tocmai pentru că grupurile se definesc prin consensul
pe care îl instituie fiecare.
Atunci cînd facem comparaţii sociale intergrupuri – adică, între eu ca membru al
ingroup-ului şi altul ca membru al outgroup-ului, sau între ingroup şi outgrup ca entităţi de
sine stătătoare – nu numai că încercăm să maximizăm diferenţele intergrupuri, dar încercăm
să asigurăm grupului nostru un avantaj evaluativ. Întrucît categoriile sociale contribuie la
constituirea conceptului de sine şi, prin aceasta, servesc la definirea şi evaluarea eului, avem
tendinţa de a face comparaţii intergrupuri pe dimensiuni ce favorizează grupul nostru.
Încercăm să obţinem o identitate socială pozitivă prin distinctivitatea pozitivă a ingroup-ului.
Potrivit teoriei identităţii sociale, aceasta este o strategie importantă de întărire şi menţinere a
stimei de sine.

4. Măsurarea identităţii sociale

Identitatea socială nu poate fi măsurată direct. Totuşi, procesul subiacent de auto-
categorizare produce efecte generale ce pot fi măsurate: percepţia depersonalizată a eului şi a
altora în termenii prototipului de grup, comportament normativ (deci conformism),
etnocentrism, favorizarea ingroup-ului, diferenţiere intergrupuri, atracţie pentru grupul de
apartenenţă. Maniera în care aceste efecte se manifestă este influenţată de un număr de factori
ce ţin de credinţele sociale generale, relaţiile de status intergrupuri, scopurile de auto-
prezentare, normele contextuale, strategiile inergrupuri, etc. De aceea, pentru a măsura
identitatea socială trebuie să înţelegem contextul social specific în care evoluează grupul
studiat.
De exemplu, identificarea socială în grupurile minimale este măsurată prin intermediul
strategiilor folosite de subiecţi pentru a obţine diferenţierea intergrupuri. Aceste grupuri nu au
o istorie, prin urmare nu au stereotipuri unul despre celălalt. Pe de altă prte, identificarea
socială în grupurile etnice va fi exprimată în extrem de multe feluri, în funcţie de
circumstanţele socioistorice particulare ale grupului. În concluzie, scalele de identificare
socială generală au o folosire foarte restrînsă. Măsurarea identificării sociale trebuie abordată
într-o manieră constructivă, ţinînd seama de efectele categorizării, de natura grupului, de
istoria sa socială, de relaţiile sale cu alte grupuri şi contextul social imediat în care grupul
evoluează.
Ştefan Boncu – Psihologie socială

Cursul 31

5. Dimensiuni macrosociale
Motivaţia de menţinere şi întărire a stimei de sine este o componentă importantă a
teoriei identităţii sociale; cu ajutorul ei se poate explica şi schimbarea socială. În competiţia
pentru distinctivitate pozitivă, strategiile aflate la dispoziţia grupurilor sunt marcate de natura
percepută a relaţiilor intergrupuri, adică de structurile de credinţe sociale privind stabilitatea şi
legitimitatea status quo-ului (stării de fapt) şi permeabilitatea graniţelor dintre grupuri.
Există, din acest punct de vedere, două clase importante de credinţe sociale:
1. mobilitatea socială – graniţele dintre grupuri sunt văzute ca permeabile şi deschise.
Indivizii pot migra uşor din grupurile subordonate în cele dominante;
2. schimbarea socială – graniţele intergrupuri sunt înţelese ca impermeabile şi închise
– migrarea este foarte dificilă.
Mobilitatea socială este asociată cu strategii individualiste, întrucît membrii grupurilor
subordonate (grupuri cu status relativ inferior, caracterizate de dezavantaje economice şi
evaluative) încearcă să se disocieze de propriul grup şi să devină membri cu drepturi depline
în grupurile dominante.
Schimbarea socială este asociată cu două stategii, în funcţie de existenţa sau
inexistenţa alternativelor cognitive. Alternativele cognitive se referă la credinţa că există o
alternativă viabilă la status quo – mai precis, că poziţia subordonată a grupului nu este nici
legitimă, nici stabilă, şi că schimbarea socială reală este posibilă. Cînd o structură de credinţe
cu privire la schimbarea socială nu este însoţită de alternative cognitive, membrii grupurilor
subordonate fac apel la strategiile de creativitate socială – ei pot încerca să schimbe
dimensiunea de comparaţie intergrupuri, să inverseze implicaţiile evaluative ale poziţiei lor pe
o dimensiune, sau pot încerca să se compare cu alte grupuri inferioare. Cînd credinţele cu
privire la schimbarea socială sunt completate cu aternative cognitive, membrii grupurilor
subordonate se angajează în competiţii intergrupuri directe, cu intenţia de a pune capăt
dominaţiei grupului superior.
Aceste apecte macrosociale ale teoriei idenităţii sociale s-au dovedit extrem de utile în
explicarea unor comportamente de grup la scară mare, cum sunt reaţiile între grupurile
etnolingvistice.

6. Identitate, etnicitate, limbaj

Ştefan Boncu – Psihologie socială

Cursul 31
Multe studii au arătat că felul în care vorbeşte un individ poate afecta evaluările pe
care alţii le fac asupra lui. Aceasta nu se întîmplă pentru că unele stiluri de vorbire (limbi,
dialecte) sunt mai agreabile decît altele, ci pentru că diferitele stiluri de vorbire sunt asociate
cu grupuri sociale ce sunt evaluate pozitiv sau negativ în societate. Dacă cineva va folosi un
stil de vorbire aparţinînd unui grup social cu status inferior, va fi privit de ceilaţi prin prisma
evaluărilor pe care le au asupra grupului în cauză. Această observaţie sugerează că ceea ce
numim comportament lingvistic poate fi influenţat de procesele asociate cu relaţiile
intergrupuri şi cu apartenenţa la un anumit grup.
Cel care a extrapolat principiile teoriei identităţii sociale în acest domeniu şi a
dezvoltat o perspectivă intergrupuri în psihologia socială a limbajului a fost Howard Giles, un
vechi colaborator al lui Tajfel. Întrucît analiza sa s-a focalizat asupra grupurilor etnice care
diferă după stilul de vorbire, teoria propusă de el se numeşte teoria identităţii etnolingvistice.
Grupurile etnice pot să difere unul de altul după felul în care se îmbracă, după practicile
culturale, după credinţele religioase dar şi după limbajul pe care-l folosesc sau stilul de
vorbire. Adeseori, tocmai limbajul este cel mai clar indicator al identităţii etnice – identitatea
socială ca membru al unui grup etnolingvistic. De pildă, în România, maghiarii şi românii se
deosebesc în mod fundamental după limbă. Aşadar, stilul de vorbire este o propietate
normativă sau stereotipică foarte importantă a apartenenţei la un grup – unul din mijloacele
cele mai eficace de a arăta că eşti maghiar este să vorbeşti limba maghiară.
Limbajul sau stilul de vorbire indică identitatea etnică. De aceea, faptul că un individ
accentuează sau ascunde limbajul lui etnic arată în ce măsură vede identitatea lui etnică drept
o sursă de mîndrie şi repect. Astăzi, aproape toate societăţile sunt multicuturale, conţinînd un
singur grup dominant, cu status înalt, a cărui limbă este limba oficială şi mai multe grupuri
etnice ale căror limbaje sunt subordonate.
Giles, Bourhis şi Taylor (1977) au introdus termenul de vitalitate etnolingvistică
pentru a descrie acele aspecte obiective ale unui context interetnic ce influnţează
comportamentul lingvistic şi, în ultimă instanţă, supravieţuirea sau dispariţia unui grup
etnolingvistc. Grupurile etnice care au un status înalt (control economic, stimă de sine,
mîndrie cu privire la trecutul grupului, respect internaţional pentru limba grupului), suport
demografic (numeroşi indivizi concentraţi pe teritoriul în care a evoluat grupul, proporţie
favorabilă ingroup-outgroup, rată scăzută a emigrării, rată înaltă a naşterilor, frecvenţă joasă a
căsătoriilor ingroup-outgroup) şi instituţional (o bună reprezentare a limbii în instituţiile din
teritoriu – administraţie, mass-media, şcoli, universităţi, biserică), au o mare vitalitate
Ştefan Boncu – Psihologie socială

Cursul 31
etnolingvistică. Toate acestea încurajează folosirea continuă a limbajului şi-i asigură
supravieţuirea, după cum asigură supravieţuirea grupului etnolingvistic ca o entitate distinctă
în societate. Vitalitatea slabă este asociată cu folosirea tot mai restrînsă a libajului etnic,
dispariţia lui treptată şi, adesea, dispariţia grupului etnolingvistic. Giles (1978) a propus
termenul de vitalitate subiectivă prin care desemnează percepţia subiectivă a indivizilor
asupra vitalităţii grupului lor – iar acest factor influenţează în mod direct utilizarea limbajului.
În general, există o corespondenţă între vitalitatea obiectivă şi cea subiectivă, dar cele două nu
sunt neapărat identice – minorităţile etnice îşi pot considera limba ca avînd o vitalitate mai
mare sau mai mică decît o indică statisticile obiective. În anumite circumstanţe, un grup
dominant poate să încurajeze o minoritate etnică să-şi subestimeze vitalitatea limbajului,
pentru a preveni mişcările etnice care pot ameninţa status quo-ul.

7. Teoria auto-categorizării
Teoria auto-categorizării (Turner, 1985; Turner et al. 1987) reprezintă o devoltare a
conceptului de identitate socială; ea diferă de teoria identităţii sociale mai mult în accente
decît în conţinut. Ea descrie mai detaliat procesul de categorizare socială ca bază cognitivă a
comportamentului de grup. De asemenea, eaare în vedere mai curînd procesele intragrup decît
relaţiile intergrupuri macrosociale. Ca atare, teoria auto-categorizării face extrem de puţine
referiri la conceptul motivaţional de stimă de sine şi la strategiile macrosociale de schimbare
socială. Dihotomia dintre identitatea personală şi cea de grup este înlocuită de ideea că
concepţia de sine variază ca nivel de abstracţie de la eul unic, diferenţiat de toţi ceilaţi membri
ai ingroup-ului pînă la eul în întregime depersonalizat, identic tuturor eurilor celorlaţi indivizi
din ingroup şi deosebit de membrii outgroup-ului.
Teoria auto-categorizării formalizează şi sistematizează multe din aspectele imprecise
ale teoriei identităţii sociale, oferind o tratare ştiinţifică completă şi riguroasă a grupului
social. Ea oferă, de exemplu, o explicaţie pentru fenomenele de influenţă socială, precum şi
pentru coeziunea de grup.
Pentru teoria auto-categorizării, mecanismul de bază al fenomenelor de grup este
procesul cognitiv de categorizare. Acest proces face ca experienţa subiectivă a lumii să aibă
sens şi detectează acele aspecte relevante pentru acţiune într-un context particular.
Categorizarea clarifică graniţele intergrupuri producînd percepţii şi acţiuni stereotipice şi
normative şi repartizează indivizii în categoriile relevante în context.
Ştefan Boncu – Psihologie socială

Cursul 31
În anii ’70, Eleanor Rosch a atras atenţia asupra faptului că gradul de cuprindere
(caracterul de incluziune) al diferitelor categorii este extrem de variabil. De exemplu,
dalmaţian, cîine, animal şi fiinţă sunt categorii cu grade diferite de incluziune. Categoriile cu
un grad mare de incluziune sunt categorii supraodonate, iar cele cu un grad redus, categorii
subordonate. Dalmaţian, de exemplu, este o categorie subordonată în raport cu fiinţă. Nivelul
de bază, cel la care se desfăşoară cea mai mare parte a ativităţii perceptive se află la mijlocul
ierarhiei incluziunii – în exemplul nostru, cîine este nivelul de bază (nivele de bază reprezintă
şi categoriile de scaun, copac, pasăre, casă, etc.). Teoria auto-categorizării a preluat aceste
idei ale lui Rosch şi le-a aplicat la percepţia socială. Teoria pleacă de la ideea potrivit căreia
conceptul de sine reflectă auto-categorizarea. Potrivit lui Turner, categoriile în care se include
eul există la diferite nivele de abstracţie, în funcţie de gradul lor de incluziune. De pildă, o
categorie ca om de ştiinţă este mai abstractă decît aceea de biolog. Turner a distins trei
niveluri de abstracţie ale categoriilor în care se poate auto-include individul: 1. nivelul
interpersonal (nivel subordonat, la care se construieşte identitatea personală, iar eul este
conceput ca o persoană unică); 2. Nivelul intergrupuri (nivel intermediar de abstracţie, la care
se construiesc identităţile sociale, iar eul e văzut ca membru al unui grup); 3. Nivelul
interspecii (nivelul supraordonat, la care eul este înţeles ca fiinţă umană). Ideea centrală a
teoriei auto-categorizării este că majoritatea categorizărilor pe care le face individul se
situează la nivelul intermediar (cel la care se defineşte identitatea socială): comportamentul de
grup devine posibil prin funcţionarea conceptului de sine la nivelul categorizărilor ingroup-
outgroup. Categorizarea eului şi a altora la acest nivel accentuează prototipicalitatea grupului,
stereotipicalitatea şi normativitatea indivizilor. Individul este depersonalizat din punct de
vedere perceptul şi comportamental în termenii prototipului relevant al ingroup-ului. Pentru
teoria auto-categorizării, depersonalizarea auto-percepţiei constituie procesul de bază ce
subîntinde fenomenele de grup (stereotipizarea socială, coeziunea de grup, etnocentrismul,
cooperarea şi altruismul, contagiunea emoţională şi empatia, comportamentul colectiv,
conformismul, etc). Termenul de depersonalizare nu implică nimic negativ. El nu este nici pe
departe echivalent cu termeni ca dezumanizare sau deindividualizare, şi nu are nici una din
consecinţele acestora; el se referă pur şi simplu la o schimbare contextuală de identitate (o
schimbare a nivelului la care se construieşte identitatea): depersonalizarea nu desemnează o
pierdere sau o denaturare a identităţii.
Conceptul de prototip a fost propus de tot de Rosch, care are meritul de a fi
revoluţionat concepţia despre structura categoriilor. Rosch a dovedit, în ciuda a ceea ce se
Ştefan Boncu – Psihologie socială

Cursul 31
crezuse pînă atunci, existenţa unei largi variabilităţi în structura categoriilor. În interiorul
categoriilor, membrii sunt foarte diferiţi ca grad de tipicalitate – de pildă, vrăbiile sunt văzute
ca fiind mai tipice pentru categoria de pasări decît struţii, deşi atăt vrabiile cît şi struţii sunt
membri ai categoriei păsări. Cu alte cuvinte, Rosch a susţinut că majoritatea categoriilor au o
structură gradată – membrii nu posedă în aceeaşi măsură atributele definitorii ale categoriei.
Aceste constatări au determinat-o pe autoarea americană să propună conceptul de prototip al
categoriei (membrul reprezentativ al categoriei) şi să sugereze că aparteneţa la categorie ar
trebui să fie definită prin gradul de similaritate al individului cu prototipul. Ca atare, membrii
unei categorii nu împărtăşesc cu toţii atributele definitorii, dar sunt legaţi între ei prin
similaritatea lor (mai mult sau mai puţin aproximativă) cu prototipul.
Pentru teoria auto-categorizării, prototipul este o reprezentare cognitivă a
caracteristicilor definitorii ale categoriei sociale. Este un set de propietăţi depre care membrul
individual al grupului crede că definesc categoria. Totuşi, există tendinţa de a înţelege
prototipurile nu ca pe nişte liste abstracte de trăsături izolate - ele se “întrupează” ca imagini
reificate ale celui mai prototipic membru de grup – membrul ideal sau reprezentativ al
categoriei. Prototipul posedă toate calităţile care definesc grupul şi îl diferenţiază de outgroup-
urile relevante, sau de indivizi care nu fac parte din grup. Prototipul poate fi considerat
reprezentarea cognitivă a normei de grup sau a stereotipului de grup. De aceea, categorizarea
accentuează similarităţile percepute între eu sau membrii grupului şi prototip. Tocmai aceasta
se înţelege, de fapt, prin depersonalizare: eul şi ceilalţi membri ai grupului nu mai sunt
percepuţi ca persoane unice, ci ca întrupări ale prototipului. Dat fiind că prototipurile sunt,
prin definiţie, împărtăşite între toţi membrii grupului, o consecinţă a procesului de
depersonalizare este uniformitatea relativă în interiorul grupului a percepţiilor, atitudinilor şi
comportamentelor. Astfel, procesul de categorizare dă seama de conformismul la normele de
grup.
Conceptul de sine social este dependent de context, încît auto-categorizări specifice
sunt declanşate (devin baza percepţiei şi a comportamentului) de indicii din mediu. Căutînd să
dea un sens unui context specific, sistemul cognitiv foloseşte orice categorizare se potriveşte
mai bine cu similarităţile şi diferenţele dintre stimuli: acest proces este ghidat de
accesibilitatea diferitelor categorizări şi de gradul în care propietăţile stimulilor se potrivesc
categorizării. Accesibilitatea este influenţată de intenţiile curente ale individului şi de
experienţele sale trecute. Această concepţie, care ia în calcul accesibilitatea categorizărilor şi
adecvarea stimulilor la categorii a fost inspirată de lucrările lui Bruner (1957) şi ajută la
Ştefan Boncu – Psihologie socială

Cursul 31
explicarea salienţei contextuale a diferitelor auto-categorizări ce guvernează percepţia,
cogniţia şi conduita.
O altă modalitate de a explica salienţa diferitelor auto-categorizări este aceea care se
bazează pe principiul metacontrastului. Categorizarea salientă contextual este aceea care
minimizează diferenţele percepute din interiorul categoriei şi simultan maximizează
diferenţele percepute între categorii. Odată formate pe baza similarităţilor şi difereţelor
percepute între simuli, categoriile sunt folosite ca bază pentru accentuarea acestor similarităţi
şi diferenţe; ele amplifică claritatea mediului perceput.

8. Formarea psihologică a grupului

De la început, Turner şi-a propus un scop foarte ambiţios prin teoria auto-categorizării:
să construiască o altă concepţie asupra grupului social. El a pornit de la observaţia că la
sfîrşitul anilor ‘70 psihologia socială nu avea o viziune coerentă despre grup ca realitate
psihologică. De aceea, a căutat condiţiile minime pentru ca o colecţie de indivizi să constituie
un grup psihologic – şi nu unul sociologic, politic, biologic, etc. Pentru Turner, grupul este o
“stare” în care indivizii se simt şi acţionează ca un grup, în care există o acceptare psihologică
a calităţii de membru al grupului.
Psihologul britanico-autralian a trecut în revistă criteriile psihologiei sociale clasice
pe baza cărora se putea stabili calitatea de grup a unui ansamblu uman şi a constatat că
niciunul din acestea nu poate servi drept condiţie minimă pentru existenţa grupului
psihologic. Cele trei criterii examinate de Turner au fost: 1. Criteriul perceptual sau criteriul
identităţii: o colecţie de indivizi trebuie să se definească pe ei înşişi şi trebuie să fie definiţi de
alţii ca grup; ei trebuie să aibă o percepţie colectivă despre ei înşişi ca entitate socială
distinctă; 2. Criteriul interdependenţei: între ei trebuie să existe o interdependenţă pozitivă
pentru satisfacerea nevoilor, atingerea scopurilor, validarea consensuală a atitudinilor şi
valorilor, etc. Criteriul acesta este foarte apropiat de ipoteza că cerinţa esenţială pentru
formarea grupului este un grad minim de atracţie (coeziune) între membri, căci atracţia faţă de
alţii se bazează pe recompensele pe care ei le mediază. 3. Criteriul structurii sociale:
interacţiunea socială între indivizi trebuie să fie stabilizată, organizată şi reglată de un sistem
de roluri, statusuri, norme şi valori.
Turner a remarcat de la încept că astfel de criterii nu sunt valabile decît pentru
grupurile faţă în faţă, grupuri ai căror membri au posibilitatea de a interacţiona direct,
Ştefan Boncu – Psihologie socială

Cursul 31
nemijlocit. Dar el căuta să explice, de asemenea, apartenenţa la grupurile mari, semnificative
psihologic pentru fiecare din noi: sexul, naţionalitatea, rasa, religia, clasa socială, profesiunea,
afilierea politică, etc. Apartenenţa la aceste grupuri ne influnţează interacţiunea cu ceilalţi,
deşi în cadrul lor nu se pot dezvolta relaţii inerpersonale coezive. De exemplu, naţiunile nu
izvorăsc din prietenia între indivizi: ele sunt daturi istorice şi culturale care ne sunt impuse
prin socializare şi prin consens social, fie că ne satisfac sau nu nevoile. Membrii unei naţiuni
sunt rareori uniţi pentru atingerea unui singur scop. Membrii nu interacţionează în mod
nemijlocit decît cu o minoritate redusă de indivizi din cadrul naţiunii. Şi totuşi, naţiunile pot
funcţiona ca grupuri psihologice: membrii se definesc pe ei înşişi şi sunt definiţi de alţii ca o
naţiune şi, în anumite condiţii, majoritatea lor covîrşitoare se simt implicaţi psihologic de
apartenenţa la acest grup, trăiesc aceleaşi emoţii, nutresc aceleaşi atitudini şi acţionează
aproximativ similar (exempul cel mai folosit pentru a ilustra aceste lucruri este meciul de
fotbal al echipei naţionale). În acest caz, pare să funcţioneze numai criteriul identităţii.
În cîteva din articolele sale care au marcat concepţia contemporană despre grup,
Turner s-a străduit să arate că simpla desemnare externă a indivizilor ca membri ai unui grup
poate produce acceptarea privată a apartenenţei. El a invocat celebrul experiment al lui Tajfel
şi al colegilor săi din 1971 în care adolescenţii îi discriminează pe cei din outgroup după ce
fuseseră repartizaţi la întîmplare în două grupuri. Concluzia lui Turner este că atitudinile
interpersonale pozitive nu sunt necesare pentru formarea grupului. Argumentarea lui pare
convingătoare dacă mai precizăm că există un experiment al lui Allen şi Wilder din 1975 în
care, după ce au fost repartizaţi la întîmplare în grupuri (se alcătuiesc, deci, grupuri minimale,
fără istorie şi fără structură de roluri), subiecţii favorizează membri ai ingroup-ului disimilari
şi discriminează membri ai outgroup-ului care le sunt similari în multe privinţe. Turner pare
îndreptăţit să susţină că formarea psihologică a grupului poate să se producă în urma simplei
desemnări externe (de pildă, experimentatorul care alcătuieşte în laborator grupuri minimale);
categorizările impuse şi emergente par suficiente pentru comportamentul de grup şi pentru
apariţia unor atitudini împărtăşite de toţi membrii (cum este atitudinea negativă faţă de
outgroup).
Ipoteza fundamentală a lui Turner este că comportamentul de grup depinde de efectele
cognitive ale categorizării asupra conceptului de sine şi asupra auto-percepţiei. Pentru el,
conceptul de sine este o structură cognitivă ipotetică ce mediază între situaţiile sociale şi
comportament. El selectează şi controlează informaţia provenind din mediu, procesează datele
prin operaţii cognitive specifice şi produce un output cognitiv ce reglează comportamentul.
Ştefan Boncu – Psihologie socială

Cursul 31
Conceptul de sine poate fi considerat un sistem organizat de scheme despre sine. Totuşi, el
funcţionează diferenţiat în funcţie de fiecare situaţie. Imaginile subiective despre noi înşine pe
care le asumăm reprezintă output-ul cognitiv al conceptului de sine şi sunt variabile şi
dependente de situaţiile specifice. Diferitele părţi ale conceptului de sine pot funcţiona relativ
independent, producînd astfel nesfîrşita diversitate a experienţelor subiective în situaţii din
cele mai diverse.
Sistemul conceptului de sine cuprinde două componente majore: identitatea socială şi
identitatea personală. Prima se referă la auto-descrierile legate de apartenenţele formale şi
informale ale individului, ca sexul, naţionalitatea, profesia, religia, etc. Identitatea socială
poate fi definită ca suma identificărilor sociale ale persoanei - identificările sociale sunt
categorizări sociale semnificative interiorizate ca aspecte ale conceptului de sine. Identitatea
personală se referă la auto-descrierile ce reflectă trăsăturile de personalitate şi alte diferenţe
individuale, atribute caracteristice ale individului ca sentimentul de competenţă, caracteristici
corporale, preocupări intelectuale, gusturi şi interese, etc.
Specificitatea situaţională a imaginilor de sine implică faptul că indivizii au
capacitatea de a-şi regla comportamentul în termenii diferitelor concepţii de sine în diferitele
situaţii. Diferitele situaţii par să activeze diferite scheme de sine, în aşa fel încît stimulii
sociali să poată fi percepuţi şi comportamentul social controlat în maniere adaptative. Care
este funcţia identităţii sociale în aceste condiţii? Turner susţine că este aceea de a produce
comportament şi atitudini de grup; ea este, aşadar, mecanismul cognitiv care face posibil
comportamentul de grup. Ea face aceasta prin intermediul procesului de categorizare, procesul
cognitiv relativ automat care se declanşează ori de cîte ori o identificare socială devine
salientă în percepţia socială. Procesul de categorizare se referă la percepţia stimulilor în
termenii atributelor comune ce definesc clasa lor; el are ca urmare amplificarea similarităţii
amembrilor aceleiaşi clase şi a disimilarităţii între membrii unor clase diferite. Cînd indivizii
sunt percepuţi exclusiv în termenii apartenenţei lor categoriale, li se asociază de către
percepător atribute stereotipice care ţin de stereotipul grupului lor şi ei devin astfel
interşanjabili perceptual cu ceilalţi membri ai grupului lor şi distinctivi perceptual de membrii
altor grupuri. Stereotipizarea mambrilor outgroup-ului conduce la depersonalizarea şi
omogenizarea lor, la perceperea lor ca fiind identici, întrucît sunt priviţi în lumina
caracteristicilor comune ale grupului lor – iar în această lumină, ei sunt interşanjabili, şi nu
unici şi diferenţiaţi.
Ştefan Boncu – Psihologie socială

Cursul 31
Ipoteza subtilă a lui Turner este că procesul de categorizare produce aceleaşi efecte şi
în auto-percepţie. Rezultatul cognitiv al unei identificări sociale saliente este percepţia
stereotipică a elui propriu şi a altora în termenii categorizării sociale relevante. Auto-
stereotipizarea (percepţia stereotipică a propriului eu) produce depersonalizarea eului – adică
interşanjabilitatea perceptuală (identitatea perceptuală) a propriei persoane şi a altora din
acelaşi grup pe dimensiuni relevante. Tocmai această redefinire cognitivă contextuală a eului
– de la atributele lui unice şi diferenţele individuale ce-l caracterizează la apartenenţa socială
împărtăşită şi de alţii şi la stereotipul asociat – mediază comportamentul de grup. Turner a
arătat că identitatea percepută dintre eu şi ceilalţi în cadrul aceluiaşi grup produce coeziune de
grup, că identificările sociale comune induc o formă de cooperare între membrii grupului, că
aceleaşi identificări sociale produc atracţie reciprocă între membri şi că mecanismul bazat pe
identificare pe care l-a descris stă la baza conformismului la normele de grup.
Turner defineşte, aşadar, grupul psihologic ca pe o colecţie de indivizi ce împărtăşesc
aceeaşi identificare socială sau care se definesc pe ei înşişi în termenii apartenenţei la aceeaşi
categorie. În măsura în care această identificare devine salientă într-o situaţie, se produce o
depersonalizare a eurilor individuale ale membrilor ce are ca rezultat identitatea dintre eul
subiectului şi eurile celorlalţi, coeziunea, cooperarea, unitatea de atitudini şi de acţiune.
Pentru autorul menţionat, grupul este înainte de toate o realitate psihologică. Grupul ca
identificare socială este un sistem social-cognitiiv în conceptul de sine, un proces psihologic
ce are efecte comportamentale specifice şi o funcţie adaptatvă de necontestat: numai
categorizîndu-se, în funcţie de context, ca membru al diferitelor grupuri sociale individul
poate evolua optim în mediul social.

9. Atracţie socială şi coeziune

În studiile clasice de psihologie socială, conceptul de coeziune se referă la forţele ce
acţionează asupra membrilor de grup pentru a menţine asocierea lor. În mod tradiţional, s-a
considerat că parametrul grupului numit coeziune derivă din trei surse: atracţia faţă de
membrii individuali ai grupului, atracţia faţă de grup ca întreg şi atracţia faţă de activităţile
grupului (Festinger, 1950). În mod curent însă, prin coeziune s-a înţeles atracţia interpersonală
(atracţia dintre membrii individuali). Pentru Lott şi Lott (1965), autori reprezentativi în
deceniul al 7-lea, coeziunea este propietatea de grup inferată din numărul şi tăria atitudinilor
pozitive reciproce dintre membrii unui grup. În măsura în care activităţile de grup sunt
Ştefan Boncu – Psihologie socială

Cursul 31
recompensatoare, ele trebuie să contribuie la atracţia dintre membri. În această perioadă era
foarte influentă o concepţie asupra atracţiei interpersonale ce avea la bază întărirea: “atracţia
va apărea dacă un individ oferă altuia o recompensă sau satisfacerea unei nevoi, sau dacă este
perceput capabil să ofere o recompensă”. Ajungem, aşadar să ne simţim atraşi de grup pentru
că membrii grupului ne recompensează prin similaritatea trăsăturilor sau a atitudinilor lor cu
ale noastre. Teoria identităţii sociale şi cea a auto-categorizării recunosc atracţia
interindividuală ca un aspect important al solidarităţii de grup. Avem tendinţa de a dezvolta
sentimente pozitive complexe faţă de cei ce fac parte din acelaşi grup cu noi, iar aceste
sentimente se consolidează în situaţiile în care se întăreşte sentimentul apartenenţei la grup
(de pildă, după o absenţă îndelungată din oraş, ne simţim încă mai atraşi de vecinii de stradă).
La fel, ne putem simţi atraşi de alţii care aclamă ca şi noi echipa favorită pe stadion. Dar
trebuie să observăm că acest gen de atracţie, sau de atitudine interpersonală, este un fenomen
de grup, şi nu unul interpersonal. Mai precis, este produsul unui proces de grup, şi nu a unui
proces interpersonal. De aceea, el trebuie distins de atracţia interpersonală.
Teoriile amintite, ce au în vederea identificarea, fac o distincţie clară între atracţia
socială şi atracţia personală. Fenomenologia amîndurora este un sentiment pozitiv nutrit de o
persoană pentru alta. Totuşi, procesele ce generează cele două forme de atracţie sunt diferite.
Atracţia socială, atracţia între membrii unui grup social este diferită de atracţia interpersonală
prin aceea că este o simpatie depersonalizată bazată pe prototipicalitate şi generată de auto-
categorizare. Ea este atracţia pentru grup, în măsura în care grupul este întrupat de diferiţi
indivizi: obiectul acestei atitudini nu este membrul individual, ci prototipul pe care el îl
reprezintă. Cei faţă de care se simte atras subiectul sunt relativ interşanjabili, ei sunt
depersonalizaţi. Victor nu este simpatizat pentru că este Victor, ci pentru că este, într-o
măsură mai mare sau mai mică, încarnarea propietăţilor prototipice ale grupului. Măsura în
care sunt simpatizaţi membrii grupului depinde de prototipicalitatea lor percepută şi de gradul
în care subiectul are o atitudine pozitivă faţă de grup aşa cum este el reprezentat în mod
prototipic.
Cît despre atracţia personală, ea îşi are rădăcinile în relaţiile specifice interpersonale.
Ea este o atitudine sau un sentiment interpersonal şi se bazează pe perceperea şi aprecierea
persoanei ca entitate biografică şi fiinţă unică. Atracţia personală este nutrită pentru o
persoană specifică, non-interşanjabilă. Măsura în care o persoană este simpatizată este în
funcţie de percepţiile subiectului asupra unicităţii ei şi de istoria relaţiilor dintre ea şi subiect.
Ştefan Boncu – Psihologie socială

Cursul 31
Atracţia socială este asociată proceselor de grup, iar atracţia personală proceselor
interpersonale. Cele două forme de atracţie sunt, deci, distincte la nivelul fenomenelor pe care
le generează. Deşi ambele reprezintă o atitudine pozitivă faţă de o altă persoană, atracţia
socială este strîns legată de alte fenomene de grup (conformismul, streotipizarea, diferenţierea
intergrupuri), în timp ce atracţia personală nu are decît legături slabe cu acestea. La fel cum
contextele interactive variază după gradul în care categorizările sociale sau personale sunt
saliente, tot aşa atitudinile interpersonale sunt mai mult sau mai puţin depersonalizate. Cînd
interacţiunea se bazează aproape în întregime pe apartenenţa comună, prevalentă va fi atracţia
socială; dimpotrivă, în contextele în care interacţiunea are la bază o relaţie interpersonală,
sentimentul pozitiv dominant va fi atracţia personală personalizată.
Un caz interesant este acela al grupurilor mici, în care categoria este definită în
termenii unui număr redus de indivizi prezenţi fizic care interacţionează în mod repetat
(comitete, grupa de studenţi, echipa sportivă, grupul de cercetare, etc.). Circumstanţele
specifice din aceste grupuri (apropiere în spaţiu, interacţiune faţă în faţă, credinţe comune,
etc) încurajează dezvoltarea unor relaţii interpersonale, încît atracţia socială şi cea personală
pot coexista. Totuşi, este foarte imoportant să nu uităm că cele două tipuri de atracţie sunt net
distincte: oamenii pot să se simpatizeze unul pe celălalt ca membri ai aceluiaşi grup şi, pe de
altă parte, ca prieteni (membri într-o relaţie interpersonală), dar fundamentele acestor
sentimente sunt deosebite. Aşadar, din perspectiva auto-categorizării, aspectul de atracţie
intragrup al coeziunii este simpatie depersonalizată, ce nu presupune atracţie personală.

10. Influenţa socială în grupuri: conformism şi comportament normativ

Perspectiva asupra identităţii sociale deschisă de Tajfel şi Turner este deosebit de utilă
în explicarea proceselor de grup. Într-adevăr, cu ajutorul ei se poate da seama de cel mai
cunoscut fenomen de grup - uniformitatea comportamentală sau conformismul. Turner a
dezvoltat o teorie originală asupra influenţei sociale. Noi vom arăta în cele ce urmează numai
modul în care poate deriva respectul normei de grup din activitatea de auto-categorizare.
În literatura clasică, conformismul a fost descris ca o tendinţă spre medie, ca o
convergenţă atitudinală a membrilor grupului spre normă. Procesele considerate responsabile
au fost testarea realităţii de către indivizi (nevoia de informaţii veridice despre mediu, pe care
uneori indivizii le iau de la alţii) şi auto-prezentarea (nevoia de a crea cel puţin aparenţa
Ştefan Boncu – Psihologie socială

Cursul 31
respectului normei, de teama sancţiunilor aplicate de ceilalţi). Totuşi, conformismul poate să
apară şi în condiţii ce nu pot fi explicate cu ajutorul nici unuia din cele două procese.
Teoria identităţii sociale a sugerat ideea că la baza conformismului se află procesul de
identificare socială: 1. Indivizii se categorizează şi se definesc pe ei înşişi ca membri ai unei
categorii sociale distincte (îşi asumă o identitate socială). 2. Ei iau cunoştinţă despre normele
categoriei. 3. Ei îşi asumă aceste norme; ca atare, comportmentul lor devine mai normativ pe
măsură ce aparteneţa lor categorială devine mai salientă. Există numeroase cercetări care
demonstrează că indivizii manifestă într-o mai mare măsură conformism la normele de grup
în condiţiile în care identitatea lor socială este făcută salientă (ca, de exemplu, o categorizare
explicită intergrupuri). Teoria auto-categorizării a dezvoltat această analiză, descriind
procesul de identificare socială ca pe unul de auto-categorizare.