48.

Glanda tiroidă – definiţie, situaţie, raporturi, vascularizaţie,

inervaţie. Implicaţii clinice

1. Configuraţia externă a tiroidei

Tiroida este organ cervical parenchimatos, cu funcţie endocrină.
Numele glandei provine din limba greacă, în care thyreos semnifică platoşă sau scut,
deoarece tiroida cuprinde în concavitatea feţei sale posterioare partea inferioară a laringelui,
traheea şi flancul stâng al esofagului.
Este situată în partea anterioară a planului visceral al regiunii infrahioidiene, într-un
spaţiu delimitat:
- anterior, de muşchii infrahioidieni şi lama pretraheală a fasciei cervicale profunde
- posterior şi lateral, de laringe, trahee şi tecile carotice, ce conţin mănunchiul
vasculonervos al gâtului.
Scheletotopic corespunde corpurilor vertebrelor C5-T1.
La omul viu, are un aspect lobulat şi o culoare cenuşiu-roşcată. Tenta roşcată se
datorează vascularizaţiei bogate şi este mai intensă în perioadele de activitate glandulară.
Are consistenţă moale, elastică. Consistenţa glandei se poate modifica în funcţie de
intensitatea activităţii glandei şi de raportul dintre parenchim şi stromă. La cadavru, organele
vecine determină impresiuni pe faţa sa posterioară (artefacte de fixare).
Glanda tiroidă are diametru transversal şi diametru vertical de 5-7 cm. şi o greutate
medie de 25 de grame
Dimensiunile, greutatea şi consistenţa glandei depind de:
- vârstă, glanda dezvoltându-se rapid în perioada pubertară şi atrofiindu-se la bătrâni
- sex, fiind mai voluminoasă la femeie, la care dimensiunile variază în funcţie de
etapele ciclului ovarian şi cresc în sarcină
- climă, fiind mai mare la persoanele ce trăiesc în zone cu climă mai rece
- alimentaţie.
Tiroida are forma literei H, fiind alcătuită din doi lobi laterali (stâng şi drept), uniţi de
o porţiune mediană, denumită istm.
Lobii laterali ai tiroidei au formă aproximativ piramidală, cu:
- axul orientat spre superior şi lateral
- extremitatea superioară (vârful), ascuţită, situată la nivelul extremităţii laterale a
liniei oblice de pe faţa laterală a lamei cartilajului tiroid
- trei feţe:
- antero-laterală
- medială
- postero-laterală
- extremitatea inferioară (baza), rotunjită, situată la nivelul inelului traheal 4 sau 5, la
1-2 cm superior de articulaţia sterno-claviculară
- dimensiuni medii:
- lungime de 6 cm
- lăţime de 3 cm
- grosime de 3 cm (în partea laterală a lobului)
În general, lobul drept este mai dezvoltat decât lobul stâng, pe care îl depăşeşte atât în
sens longitudinal cât şi transversal.
Istmul glandei tiroide este dispus transversal şi leagă cei doi lobi laterali, spre
extremitatea lor inferioară. În general, prezintă:
- înălţime de 1-1,5 cm
- grosime de 0,3-0,4 cm
- o prelungire cranială, numită lob piramidal, considerat a fi persistenţa porţiunii
inferioare a canalului tireoglos. Lobul piramidal (piramida Lalouette), de dimensiuni
variabile, are baza la nivelul marginii superioare a istmului, de obicei la locul de
unire a acestuia cu lobul stâng sau, foarte rar, pe unul din cei doi lobi (mai frecvent
pe cel stâng).
- ligament tirohioidian, bandă fibroasă ce leagă vârful lobului piramidal sau (în lipsa
acestuia) marginea superioară a istmului tiroidei de corpul osului hioid. Destul de
frecvent, ligamentul conţine fibre musculare striate, ce alcătuiesc muşchiul ridicător
al glandei tiroide.
Ocazional, istmul poate lipsi.

2. Mijloacele de susţinere ale tiroidei

Sunt reprezentate de:
- capsula peritiroidiană, formaţiune conjunctivă derivată din lama pretraheală a
fasciei cervicale profunde, care înconjoară capsula proprie a tiroidei. Se continuă cu
structurile conjunctive învecinate şi permite decolarea glandei în cursul intervenţiilor
chirurgicale.
Glandele paratiroide şi ramurile vasculare se găsesc în atmosfera de ţesut
conjunctiv lax dintre capsula peritiroidiană şi capsula proprie a glandei tiroide.
Nervii laringei recurenţi se găsesc înafara capsulei peritiroidiene.
- travee conjunctive care leagă capsula peritiroidiană de formaţiunile vecine, formând
aşa numitele ligamente tiroidiene:
- ligamentul tiroidian median, slab dezvoltat şi care leagă istmul tiroidian
de carilajul cricoid
- ligamentele tiroidiene laterale (ligamentelel suspensoare Berry), care
leagă marginea postero-medială a lobilor tiroidieni de:
- faţa laterală a cartilajului cricoid
- feţele laterale ale cartilajelor traheale 1-4
- teaca carotică.
Sunt responsabile de ascensiunea glandei tiroide împreună cu laringele în
timpul deglutiţiei.
- ligamentul tirohioidian (eventual muşchiul tirohioidian), care leagă istmul
glandei tiroide de marginea inferioară a corpului osului hioid.
- pediculii vasculari.

3. Raporturile tiroidei, mediate de fascia peritiroidiană.

Raporturile lobilor laterali ai glandei tiroide
Faţa antero-laterală este convexă şi are raporturi cu:
- muşchii infrahioidieni, situaţi în dedublarea fasciei pretraheale:
- muşchiul sternotiroidian
- muşchiul sternohioidian
- pântecele superior al muşchiului omohioidian
- muşchiul sternocleidomastoidian, situat în dedublarea lamei superficiale a fasciei
cervicale profunde
- muşchiul platisma
- fascia cervicală superficială
- piele.
Faţa medială este concavă şi are raporturi cu:
- faringele (muşchiul constrictor inferior al faringelui)
 - esofagul cervical
- laringele (feţele laterale ale cartilajului tiroid şi cricoid şi muşchiul cricotiroidian)
- porţiunea superioară a traheei cervicale
- ramura externă a nervului laringeu superior şi vasele cricotiroidiene
- nervul laringeu recurent, care are un traiect ascendent în şanţul dintre trahee şi
esofag. Nervul laringeu inferior pătrunde în laringe (trecând pe sub sau prin
ligamentul tiroidian lateral), împreună cu vasele laringiene inferioare.
Faţa postero-laterală are raporturi cu:
- glandele paratiroide, superioară şi inferioară:
- glanda paratiroidiană superioară se află superior şi medial de locul în care nervul
laringeul recurent încrucişează artera tiroidiană inferioară
- glanda paratiroidiană inferioară se află infero-lateral de încrucişare, la
aproximativ 2 cm de polul inferior al lobului lateral al glandei tiroide.
- arcada anastomotică posterioară, între vasele tiroidiene superioare şi inferioare
- mănunchiul vasculonervos al gâtului, cuprins în teaca carotică, faţa postero-laterală
fiind situată:
- anterior de artera carotidă comună şi nervul vag
- medial de vena jugulară internă.

Raporturile istmului glandei tiroide

Faţa anterioară a istmului are raporturi cu:
- mm infrahioidieni, situaţi în dedublarea lamei pretraheale a fasciei cervicale
profunde
- lama superficială a fasciei cervicale profunde
- fascia cervicală superficială, cu venele jugulare anterioare şi ramuri cutanate
anterioare din plexul cervical
- piele.
Faţa posterioară a istmului are raporturi cu inelele traheale 2-3
Marginea superioară a istmului are raporturi cu:
- baza lobului piramidal
- arcada anastomotică superioară, realizată între ramurile anterioare ale vaselor
tiroidiene superioare.
Marginea inferioară a istmului are raporturi cu:
- arcada anastomotică inferioară, realizată între ramurile anterioare ale arterelor
tiroidiene inferioare
- artera tiroidiană ima (dacă există)
- originea venelor tiroidiene inferioare.

4. Structura glandei tiroide

Tiroida este alcătuită din:
- parenchim glandular
- stromă conjunctivă, ce delimitează unităţile de parenchim glandular.
La periferie, stroma conjunctivă alcătuieşte capsula conjunctivă proprie, capsula
tiroidiană, care este subţire şi trimite spre interior septuri interlobulare fine, ce delimitează
incomplet lobulii tiroidieni.
Lobulii tiroidieni au dimensiuni variabile, formă neregulată şi sunt alcătuiţi din:
- foliculi tiroidieni (parenchim glandular)
- stromă conjunctivă perifoliculară, în care se găsesc:
- numeroase capilare fenestrate
- vase limfatice
 - terminaţii nervoase.
Foliculii tiroidieni:
- au formă sferoidală
- au dimensiuni ce variază între 20-500 μ, în funcţie de stadiul lor de activitate
- sunt agregaţi în grupuri ce alcătuiesc, împreună cu stroma perifoliculară care-i
înconjoară, unităţi glandulare ce reprezintă unitatea morfo-funcţională a tiroidei.
- sunt alcătuiţi din:
- membrană bazală
- celule parafoliculare
- celule foliculare
- cavitatea foliculului, în care se găseşte coloidul tiroidian, bogat în tiroglobulină.
Celulele foliculare:
- sunt aşezate pe un singur strat pe membrana bazală şi delimitează cavitatea
foliculului
- prezintă microvili la polul apical, ceea ce măreşte suprafaţa de contact cu coloidul
folicular
- sunt numite “celule întunecate”, deoarece, microscopic au o structură mai densă
decât cea a celulelor “clare” parafoliculare, ele prezentând:
- numeroase mitocondrii
- vezicule
- reticul endoplasmatic rugos foarte dezvoltat, situat la nivelul polului bazal
- prezintă receptori de membrană specifici, pentru TSH şi catecolamine
- prezintă variaţii ale aspectului şi dimensiunii în funcţie de starea de activitate:
- în repaos, celulele foliculare au un aspect plat iar cantitatea de coloid
folicular este mare.
La nivelul polului bazal are loc preluarea aminoacizilor şi a iodului
din capilarele sangvine şi sinteza tiroglobulinei, iar la nivelul polului apical
are loc exocitarea tiroglobulinei, ceea ce duce la creşterea cantităţii de
coloid folicular.
Iodul molecular este oxidat la nivelul polului apical al celulelor
foliculare, iar iodul elementar rezultat iodează rezidurile tirosil ale
tiroglobulinei, ducând la formarea precursorilor hormonali inactivi:
monoiodotirozina (MIT) şi diiodotirozina (DIT).
Prin intermediul enzimei de cuplare, secretată la nivelul polului
apical, precursorii inactivi suferă o cuplare oxidativă, în urma căreia se
formează triiodotironina şi tetraiodotironina (tiroxina), stocate în
tiroglobulină.
- în perioadele de activitate, sub influenţa TSH şi/sau a catecolaminelor
(circulante sau eliberate din terminaţiile nervoase simpatice), celulele
foliculare devin columnare, cu un număr mai mare de microvili.
La nivelul polului apical are loc endocitarea tiroglobulinei (ceea ce duce la
creşterea numărului de vezicule intracitoplasmatice şi scăderea cantităţii de
coloid folicular), scindarea hormonilor tiroidieni din macromolecula de
tiroglobulină şi eliberarea lor, prin polul bazal, în capilarele stromale.
Persistenţa unui nivel crescut de TSH produce hipertrofia şi hiperplazia
foliculilor, creşterea vascularizaţiei stromale şi hipertrofia glandei în ansamblu
(guşă tiroidiană).
Celulele parafoliculare (celule “C”):
 - aparţin sistemului APUD şi provin din celulele crestei neurale, migrate în corpul
ultimobranhial. Din corpul ultimobranhial, celulele “C” migrează în tiroidă,
paratiroide şi, eventual, în timus.
- la nivelul tiroidei, sunt dispuse:
- parafolicular, în stroma conjunctivă perifoliculară, izolate sau în grupuri mici
- intrafolicular, în strânsă relaţie cu membrana bazală şi separate de lumenul
foliculului prin celule foliculare.
- sunt celule mari, cu nucleul clar, veziculos- “celule clare”
- secretă calcitonina (tirocalcitonina), hormon cu activitate biologică scăzută, ce
intervine în homeostazia calciului, scăzând nivelul calcemiei
- sunt celule chemoreceptoare, a căror secreţie este determinată de creşterea nivelului
calciului ionizat.

5. Vascularizaţia glandei tiroide

A. Vascularizaţia arterială
Vascularizaţia tiroidei este foarte bogată, asigurată de:
- arterele tiroidiene superioare
- arterele tiroidiene inferioare
- artera tiroidiană impară (artera thyroidea ima), ocazional.
a. Artera tiroidiană superioară
Se desprinde de pe faţa anterioară a arterei carotide externe, imediat deasupra bifurcaţiei
arterei carotide comune, în unghiul inferior al trigonului Farabeuf. Descrie o crosă cu
concavitatea inferior, situată sub cornul mare al osului hioid şi are raporturi:
- medial, cu faţa laterală a faringelui (muşchii constrictori mijlociu şi inferior)
- lateral, cu trunchiul venos tiro-lingo-facial
- anterior, cu: pielea, muşchiul platysma, lama superficială a fasciei cervicale profunde,
muşchiul sternohioidian şi pântecele superior al muşchiului omohioidian.
Ajunsă la polul superior al lobului lateral al glandei tiroide, se împarte în cele două
ramuri terminale:
- ramura anterioară, mai voluminoasă, care coboară medial, pe faţa antero-laterală a
lobului lateral şi se uneşte cu cea de partea opusă deasupra istmului glandei tiroide,
formând arcada supraistmică
- ramura posterioară, care coboară pe faţa postero-laterală a lobului lateral şi se
anastomozează cu ramul posterior din artera tiroidiană inferioară.
Uneori, din artera tiroidiană superioară se desprinde şi o ramură pentru lobul piramidal al
glandei.

b. Artera tiroidiană inferioară

Este ramura medială a trunchiului tirocervical şi urcă până la procesul transvers al vertebrei
C6 (tuberculul carotic Chassaignac), având următoarele raporturi:
- lateral, cu:
o muşchiul scalen anterior
o nervul frenic
o artera cervicală ascendentă
- medial, cu:
o artera carotidă comună
o vena jugulară internă
o nervul vag
Apoi se îndreaptă medial şi inferior şi descrie o curbă, cu concavitatea inferioară, având
raporturi:
 - anterior, cu artera carotidă comună
- posterior, cu artera vertebrală.
Poate trece printr-o butonieră simpatică, la nivelul ganglionului cervical mijlociu (ansa
Drobnik-Ionescu).
După un traiect descendent, descrie altă curbă, cu concavitatea orientată superior şi
redevine ascendentă până la extremitatea inferioară a lobului lateral al glandei tiroide, unde are
raporturi cu:
- nervul laringeu recurent, care poate trece fie posterior de arteră, fie printre ramurile ei
terminale
- traheea şi esofagul, situate medial
La acest nivel se divide în ramurile terminale:
- ramura anterioară, care se anastomozează cu cea de partea opusă la nivelul marginii
inferioare a istmului glandei tiroide
- ramura posterioară, care se anastomozează cu ramura posterioară a arterei
tiroidiene superioare pe faţa postero-laterală a lobului lateral al glandei tiroide.

c. Artera tiroidiană impară

Artera tiroidiană impară (arteria thyroidea ima sau artera lui Neubauer) este cea
mai frecventă arteră tiroidiană accesorie. Are originea în trunchiul brahiocefalic sau din
crosa aortei şi traiect pe faţa anterioară a traheei.
Intră în glanda tiroidă la nivelul istmului sau la nivelul polului inferior al unuia
dintre lobii laterali, anastomozându-se cu arterele precedente.
În cazul lipsei uneia dintre arterele tiroidiene inferioare, artera tiroidiană impară
poate fi principala sursă de vascularizaţie a lobului lateral de acea parte, fiind în acest caz
mai voluminoasă.
Pot exista şi alte numeroase artere tiroidiene accesorii, care se desprind din
ramurile destinate traheei sau esofagului.
Din aceste artere pornesc ramuri interlobulare, ce pătrund în glandă, de-a lungul
septurilor interlobulare şi prezintă numeroase anastomoze.
Din ramurile interlobulare se desprind ramuri intralobulare, din care se formează o
bogată reţea de capilare fenestrate perifoliculare.
În perioadele de activitate glandulară intensă se deschid toate capilarele (hiperemie),
ceea ce duce la modificarea culorii glandei.

B. Drenajul venos
Sângele venos de la nivelul foliculilor tiroidieni este colectat de vene intralobulare, ce
se varsă în vene interlobulare.
Venele interlobulare se anastomozează, formând un plex venos superficial
subcapsular, din care pleacă venele tiroidiene mari superioare, mijlocii şi inferioare.
Venele tiroidiene superioare se formează din plexul superficial dar şi din vene
profunde ce însoţesc arterele tiroidiene superioare în interiorul glandei. Se varsă în vena
jugulară internă sau în vena facială.
Uneori vena tiroidiană superioară se uneşte cu venele linguală şi facială, formând
trunchiul venos tirolingofacial, care se deschide în vena jugulară internă.
Acest trunchi venos delimitează, împreună cu vena jugulară internă şi cu nervul
hipoglos, trigonul Farabeuf, în care arterele carotidă externă şi internă pot fi descoperite şi
ligaturate.
Venele tiroidiene mijlocii drenează porţiunea inferioară a glandei şi primesc afluenţi de
la trahee şi laringe.
 Încrucişează anterior artera carotidă comună şi se varsă în vena jugulară internă, înapoia
pântecelui superior al muşchiului omohioidian.
Venele tiroidiene inferioare se formează la nivelul istmului sau al polilor inferiori ai
lobilor laterali.
Ele se varsă, cel mai frecvent, în vena brahiocefalică stângă, la nivelul mediastinului,
dar se pot vărsa în oricare din venele mari de la acest nivel.
Venele tiroidiene inferioare sunt în raport intim cu ligamentele tireotimice.

Drenajul limfatic
Tiroida este un organ cu vascularizaţie limfatică abundentă.
Reţeaua bogată perifoliculară drenează într-un plex superficial, din care limfa
drenează spre staţiile limfatice primare:
- inferior, în limfonodulii din spaţiul suprasternal şi limfonodulii mediastinali
- lateral, în limfonodulii cervicali profunzi (juguloomohioidian şi jugulodigastric)
- superior, în limfonodulii prelaringieni (neomologaţi, situaţi pe linie mediană, între
cartilajul tiroid şi cel cricoid)
Din aceşti noduli, limfa este drenată spre canalul toracic, respectiv ductul limfatic drept.
Studii cu injectare de coloranţi au arătat că majoritatea limfei cu origine în glanda tiroidă ajunge în ductul
toracic fără să treacă prin limfonodulii cervicali profunzi sau prin limfonodulii din regiunea cervicală laterală.
Este posibil ca aceste căi de drenaj să se deschidă secundar (în urma compromiterii căilor primare, prin
embolizare neoplazică sau în alt mod).

6. Inervaţie
Inervaţia tiroidei este vegetativă simpatică şi provine din cei trei ganglioni simpatici
cervicali (în special din cel mijlociu).
Fibrele simpatice postganglionare, vasomotorii şi secretorii ajung la glandă:
- prin ramuri directe
- prin plexurile simpatice periarteriale
- pe calea nervilor laringeu recurent şi laringeu superior.
Stimularea simpatică şi catecolaminele au efect secretor pe celulele foliculare.

Implicaţii clinice
►Tehnica palpării glandei tiroide
Examinarea glandei tiroide include:
 inspecţia. Tiroida de volum normal nu poate fi observată la inspecţia
regiunii infrahioidiene (inclusiv în deglutiţie).
 palparea tiroidei; palparea se face din spatele pacientului, cu ambele mâini
pe gâtul acestuia; de obicei pacientul este rugat să înghită în timpul palpării.
Se apreciază dimensiunea şi consistenţa glandei precum şi prezenţa unor
eventuali noduli
Orice mărire de volum a glandei (hipertrofie globală sau localizată), ce survine
înafara modificărilor fiziologice, poartă denumirea de guşă.
Guşa este un semn clinic ce poate apare în:
- hipertiroidie
- hipotiroidie
- afecţiuni autoimune
 -afecţiuni tumorale, benigne sau maligne
Aceasta poate determina manifestări clinice prin compresia organelor învecinate.
Simptomele sunt cel mai frecvent legate de compresia traheei sau a nervului laringeu
recurent.
În hipertrofiile tiroidiene inspecţia şi palparea pot da relaţii privind dimensiunile,
consistenţa, mobilitatea glandei, caracterul difuz sau localizat al hipertrofiei şi starea
nodulilor limfatici loco-regionali.
Examenul local trebuie completat cu examen general şi teste paraclinice.
Cu excepţia cazurilor de leziuni maligne, o tiroidectomie parţială poate fi suficientă.
În cazul tiroidectomiei totale este necesar un tratament de substituţie hormonală.

►Localizările ectopice – vezi curs

►Aspectul fistulelor de canal tireoglos – vezi curs

Glanda tiroidă se dezvoltă din partea anterioară a faringelui, printr-un mugure median şi
doi muguri laterali.
Mugurele median rămâne în legatură cu punctul de origine de la baza limbii (foramen
cecum) prin CANALUL TIREOGLOS, care coboară prin septul lingual, retrohioidian până la
vârful piramidei Lalouette a tiroidei.
Normal, acest canal dispare. Uneori poate persista, permiţând dezvoltarea glandelor
tiroide accesorii (linguale, supratiroidiene, chiar intratoracice) sau generarea chistelor de
canal tireoglos.
Când persistă, canalul tireoglos este tapetat de o membrană epitelială. In cazul chistului
de canal tireoglos, clinic se constată o formaţiune tumorală chistică (moale, elastică) sau dură
pe linia mediană (spre deosebire de chistul branhial sau fistula branhială, situate
laterocervical), de obicei în apropierea osului hioid.
Tumora se decelează bine în pozitia de extensie a gâtului. Formaţiunea se ridică la
protruzia limbii şi nu ascensionează la deglutiţie (!!! FI pt diagnosticul diferenţial cu alte
formaţiuni tumorale cervicale).
Formatiunea poate apare în copilarie, dar si dupa si sa persiste sau sa creasca lent. De
obicei, după o angină sau faringită, care determină infecţia şi inflamaţia mucoasei canalului cu
obliterarea ductului tireoglos şi acumularea distală de lichid, bolnavul acuză jenă la nivelul
chistului, care creşte la diametrul de 2-4 cm.
Dupa infectare, chistul poate fistuliza spontan (se deschide la exterior), cu scurgerea
unei cantităţi mici de lichid.
Tratamentul chistelor infectate consta in drenaj chirurgical şi apoi, la 1-3 luni,
extirparea chistului sau a canalului tireoglos, urmărind traiectul fistulei (cu extirparea de
obicei a portiunii mediane a osului hioid) până la baza limbii.

►Complicaţii în tiroidectomii
- extirparea sau devascularizarea glandelor paratiroide
- lezarea nervilor laringei
În cazul lezării ramurii externe a nervului laringeu superior sau a muşchiului
cricotiroidian, inervat de acest nerv, pacientul nu mai este capabil să tensioneze coarda
vocală de partea cu leziunea. Vocea devine uşor tremurătoare şi limitată ca amplitudine şi
ton.
În cazul lezării nervului laringeu recurent, în leziunile tranzitorii apare afonie
temporară, iar în leziunile ireversibile, vocea se reduce la şoptit.
- traheomalacia posttiroidectomie - este o anomalie structurala a cartilajului traheal
 care permite colapsul peretilor sai si obstructia fluxului de aer, datorată perturbărilor
vasculare determinate de ligatura defectuoasă a arterei tiroidiene inferioare

Localizările ectopice

Exoftalmia din boala -Basedow Graves

 49. Glandele paratiroide – definiţie, situaţie, raporturi, vascularizaţie,
inervaţie. Implicaţii clinice

1. Configuraţia externă a paratiroidelor

Glandele paratiroide sunt structuri glandulare situate, de obicei, între faţa postero-
laterală a lobilor laterali tiroidieni şi capsula peritiroidiană:
- glanda paratiroidiană superioară se află superior şi medial de locul în care nervul
laringeul recurent încrucişează artera tiroidiană inferioară
- glanda paratiroidiană inferioară se află infero-lateral de încrucişare, la aproximativ 2
cm de polul inferior al lobului lateral al glandei tiroide.
Au următoarele dimensiuni:
- înălţime de 4-8 mm
- lăţime de 3 mm
- grosime de 0,5-2 mm.
Greutatea totală a paratiroidelor este de aproximativ 140 mg. Paratiroidele superioare
sunt în general mai mici (30 mg) decât cele inferioare (40 mg).
După Gilmore, sunt în număr de patru glande paratiroide, la 87% din indivizi (două,
la 0,2% din indivizi, trei, la 6,1% din indivizi, cinci la 6% din indivizi, şase la 0,5% din
indivizi). Este însă posibil ca, în cazurile în care au fost identificate mai puţin de patru
paratiroide, două să fi fost fuzionate sau una sau mai multe glande să nu fi fost identificate,
eventual datorită unei poziţii ectopice.
Culoarea paratiroidelor este maroniu-gălbuie şi depinde de:
- conţinutul în grăsime. Conţinutul în grăsime creşte după pubertate, iar la vârstnic
poate reprezenta peste 80% din masa glandelor
- bogăţia vascularizaţiei, devenind mai roşcată în perioadele de activitate intensă.
Au o consistenţă moale şi formă ovalară, comparată cu a limbii.
Baza, situată superior, reprezintă hilul glandei, locul pe unde vasele intră şi ies din
glandă.

2. Structura glandelor paratiroide

Fiecare paratiroidă este alcătuită din:
- parenchim glandular
- stromă conjunctivă, ce delimitează parţial unităţile de parenchim glandular.
La periferie, stroma conjunctivă alcătuieşte o capsulă conjunctivă proprie, capsula
paratiroidiană, care este subţire şi trimite spre interior septuri fine, care nu delimitează însă
lobuli.
Parenchimul glandular este dispus sub formă de cordoane celulare neregulate,
anastomozate şi, mai rar, de insule celulare (pseudofoliculi),dispuse pe o membrană bazală.
Între cordoanele celulare se află stroma conjunctivă intraglandulară, în care se găsesc:
un bogat plex de capilare fenestrate, vase limfatice şi terminaţii nervoase simpatice.
Celulele parenchimului glandular sunt de trei tipuri: celule principale, celule oxifile şi
celule clare „C”.

Celulele principale:
- se dezvoltă şi secretă încă din viaţa intrauterină
- sunt celule mici, poligonale, cu diametrul de 8-9 μ, cu citoplasma omogenă şi slab
acidofilă. În funcţie de nivelul activităţii lor, celulele principale se subîmpart în:
- celule întunecate, active, cu reticulul sarcoplasmic şi aparatul Golgi bine
dezvoltate şi cu un număr mare de vezicule cu centrul dens (încărcate cu hormoni)
 - celule luminoase, inactive, cu reticulul sarcoplasmic şi aparatul Golgi slab
dezvoltate, fără vezicule cu centrul dens dar cu bogate incluzii de glicogen
- celule intermediare.
Aceste tipuri de celule reprezintă stadii ale evoluţiei secretorii ciclice a celulelor
principale. În mod normal, celulele inactive şi celulele active sunt în proporţie de 5/1.
- sintetizează şi secretă hormonul paratiroidian (parathormonul)
- sunt celule cu capacitate chemoreceptoare, a căror secreţie este stimulată de nivelul
scăzut al calciului ionizat.

Celulele oxifile (acidofile):

- apar după naştere, de la vîrsta de 5-7 ani şi sunt net dezvoltate abia în perioada
prepubertară
- sunt dispuse izolat, sau în grupuri mici, printre celulele principale
- sunt celule poligonale, mai mari decât celulele principale, cu diametrul de 12 μ, cu o
citoplasmă acidofilă, cu aspect granular şi nuclei mai mici şi mai intens coloraţi decât cei ai
celulelor principale. Microscopia electronică a demonstrat că aspectul granular al citoplasmei
se datorează unui număr mare de mitocondrii, ceea ce denotă un metobolism intens.
Până de curând, funcţia acestor celule nu era cunoscută, clasic considerându-se că nu
intervin în secreţia de parathormon.
Recent, o serie de studii efectuate pe pacienţi cu adenoame paratiroidiene cu celule
oxifile şi sindrom de hiperparatiroidism au demonstrat, inclusiv prin metode ce utilizează
markeri imunologici, că aceste celule au o activitate hormonală intensă fiind implicate în
patogeneza hiperparatiroidismului. Aceste studii sugerează că celulele oxifile nu sânt altceva
decât un alt stadiu de evoluţie al celulelor principale.

Celulele clare „C” sau parafoliculare (celule “C”):

- aparţin sistemului APUD şi provin din celulele crestei neurale, migrate în corpul
ultimobranhial. Din corpul ultimobranhial, celulele “C” migrează în paratiroide
- la nivelul paratiroidelor sunt dispuse, izolat sau în grupuri mici, printre celulele
principale
- sunt celule mari, cu nucleul clar, veziculos- “celule clare”
- secretă calcitonina, hormon cu activitate biologică scăzută, ce intervine în
homeostazia calciului, scăzând nivelul calcemiei
- sunt celule chemoreceptoare, a căror secreţie este determinată de creşterea nivelului
calciului ionizat.

3. Vascularizaţia şi inervaţia glandelor paratiroide

Vascularizaţia arterială a paratiroidelor, atât a celor inferioare cât şi a celor superioare,
provine aproape exclusiv din artera tiroidiană inferioară de partea respectivă (identificarea
glandelor paratiroide se face prin urmărirea ramurilor terminale ale acestei artere).
Vascularizaţia fiecărei glande este de tip terminal, dar anastomoze bogate există
proximal de hilul vascular (în principal anastomoze între arterele tiroidiane inferioară şi
superioară, dar şi între artera tiroidiana inferioară şi ramuri ale vaselor esofagiene sau
traheale).
Drenajul venos se face în venele tiroidiene (în cazul paratiroidelor ortotopice) sau în
venele învecinate (în cazul paratiroidelor ectopice sau aberante).
Drenajul limfatic Paratiroidele au o reţea limftaică foarte bogată. Limfa formată la
nivelul lor drenează în staţiile limfatice primare ale tiroidei sau timusului.
Inervaţia este vegetativă simpatică şi provine fie direct din lanţul simpatic cervical, fie
dintr-un plex nervos retrotiroidian. Fibrele simpatice postganglionare sunt vasomotorii.
 Implicaţii clinice
►În cazul extirpării tuturor glandelor paratiroide se produce tetania, caracterizată de
scăderea marcată a calcemiei şi creşterea excitabilităţii neuro-musculare, manifestată prin
apariţia spasmelor musculare.
Afectarea muşchilor laringieni poate determina asfixia şi impune administrarea de
urgenţă a calciului şi, eventual, traheostomie.
La nivele foarte scăzute ale calcemiei pot apare spasme ale musculaturii netede a
bronhiolelor, manifestare cu risc letal crescut.

►Excesul de hormon paratiroidian (hiperparatiroidismul) este cel mai adesea datorat

unui adenom paratiroidian.
Determină rezorbţia osoasă excesivă şi înlocuirea localizată a matricei osoase cu ţesut
fibros (osteitis fibrosa).
Ionii de calciu astfel mobilizaţi ajung în sânge şi se pot produce calcificări ectopice iar
eliminarea crescută prin urină a acestor ioni poate determina calcificări la nivelul tubilor renali,
cu compromiterea funcţiei renale.