Curs Civil TGO

Dr. IOSIF R. URS Dr.
PETRUȚA ISPAS
DREPT CIVIL.
TEORIA
OBLIGAŢIILOR
CIVILE
NOTE DE CURS PENTRU ÎNVĂȚĂMÂNTUL LA
DISTANȚĂ
CAPITOLUL I
CONSIDERAŢII GENERALE PRIVIND
OBLIGAŢIILE CIVILE
RAPORTUL JURIDIC DE OBLIGAŢII CIVILE
Raportul juridic obligaţional

Noţiune.
Codul civil actualmente în vigoare1 a definit conținutul
raportului juridic obligațional în art. 1164 ca fiind ”o legătură
de drept în virtutea căreia debitorul este ținut să procure o
prestație creditorului, iar acesta are dreptul să obțină prestația
datorată”.
Astfel, putem defini obligația civilă ca fiind acel
raport juridic în baza căruia debitorul este ținut să
îndeplinească o prestație concretă față de creditor, în caz de
neîndeplinire creditorul putând face apel la forța coercitivă a
statului.
Elementele raportului juridic obligaţional

Ca orice raport juridic civil, raportul juridic
obligaţional are în structura sa următoarele elemente
esenţiale: subiecte, conţinut, obiect şi sancţiune.
Subiectele raportului juridic de obligații.
1
Legea 287/2009 privind Codul civil a fost publicată în Monitorul Oficial al
României nr. 505 din 15 iulie 2011. Codul civil a intrat în vigoare la data de
01 octombrie 2011.
CAPITOLUL I. CONSIDERAŢII GENERALE PRIVIND OBLIGAŢIILE
CIVILE
Pot fi subiecte ale raportului juridic obligaţional
toate persoanele fizice şi juridice; în cazuri excepţionale, şi
statul poate apărea ca subiect al raportului de obligaţie2.
Raportul juridic obligaţional presupune două
subiecte: subiectul activ şi subiectul pasiv. Generic,
subiectul activ este denumit creditor (reus credendi), adică
persoana care are încredere în cel care se obligă, iar
subiectul pasiv se numeşte debitor (reus debendi), respectiv
persoana care datorează creditorului o prestaţie determinată.
Aceste denumiri generice se particularizează în funcţie de
denumirile raportului juridic obligaţional la care participă.
Astfel, într-un contract de vânzare, părţile se numesc
vânzător şi cumpărător; într-un contract de donaţie, donator
şi donatar; în contractul de depozit, deponent şi depozitar.
Conţinutul raportului de obligații.
Raportul juridic de obligaţie cuprinde dreptul de

creanţă aparţinând creditorului şi obligaţia corelativă, care
incumbă debitorului. Cu alte cuvinte, conţinutul raportului
juridic obligaţional este alcătuit din dreptul creditorului
de a pretinde şi datoria debitorului de a executa
prestaţia.
De esenţa conţinutului raportului obligaţional este
natura sa patrimonială – dreptul de creanţă 3 se înscrie în
2
În raporturile obligaţionale, statul apare ca debitor şi răspunde
patrimonial pentru erorile juridice constând în condamnarea şi luarea
unei măsuri preventive pe nedrept (art. 504 şi urm. C.proc.pen.).
3
Drepturile de creanţă împreună cu drepturile reale alcătuiesc
clasificarea principală a drepturilor civile patrimoniale. Spre deosebire
de drepturile reale (jus in re) – drepturi subiective în virtutea cărora
titularul poate să-şi exercite singur atributele, asupra unui lucru
determinat, în mod direct şi nemijlocit, fără concursul altei persoane, –
drepturile de creanţă (jus ad personam) sunt drepturi subiective civile
în virtutea cărora subiectul activ (creditorul) poate pretinde subiectului
TEORIA GENERALĂ A OBLIGA ȚIILOR
activul patrimonial, iar obligaţia corelativă în pasivul

patrimonial.
De regulă, conţinutul se stabileşte prin voinţa
părţilor, dar există şi situaţii când poate fi determinat de
lege, de exemplu, în cazul raporturilor obligaţionale născute
din fapte ilicite cauzatoare de prejudicii.
Obiectul raportului juridic de obligații.
Obiectul raportului juridic obligaţional constă în

conduita concretă a subiectului – acţiunea sau inacţiunea
la care este îndreptăţit subiectul activ şi este obligat
subiectul pasiv.
Obiectul se concretizează în însăşi acţiunile pe care
subiectul activ le poate pretinde debitorului, acesta din urmă
fiind ţinut fie a le săvârşi, fie a se abţine de la săvârşirea lor.
Obiectul raportului juridic obligaţional poate consta
în fi o prestaţie pozitivă – a da sau a face ceva – sau într-o
prestaţie negativă, inacţiune – a nu face ceva din tot ceea ce
debitorul ar fi fost îndreptăţit să facă în lipsa obligaţiei
asumate.
Sancţiunea obligațiilor.
pasiv (debitorul) să dea, să facă sau să nu facă ceva, dreptul creditorului

putând fi realizat cu concursul debitorului. Obligaţia corelativă
drepturilor reale este întotdeauna negativă de a nu face nimic de natură a
aduce atingere exerciţiului dreptului real. Drepturilor de creanţă le
corespunde fie o obligaţie pozitivă al cărei obiect este de a da sau a face,
fie o obligaţie negativă. Titularii drepturilor reale beneficiază de
prerogativele urmăririi bunului în mâna oricui s-ar afla şi a preferinţei.
Titularul unui drept de creanţă nu se bucură de prerogativele menţionate
mai sus, şi, fiind un simplu creditor chirografar, are doar un drept de
urmărire asupra întregului patrimoniu al debitorului (drept de gaj
general). Pentru amănunte a se vedea Gh. Beleiu – op. cit., p. 75-77; I.R.
Urs – op. cit., p. 142-144.
CIVILE
Ca orice raport juridic, şi raportul obligaţional trebuie
să aibă o sancţiune. Astfel, în caz de neexecutare a obligaţiei de
către debitor, legea a pus la dispoziţia creditorului o serie de
mijloace juridice, în vederea realizării dreptului său de creanţă,
cele mai importante fiind acţiunea în justiţie şi executarea
silită. Cu alte cuvinte, legea permite creditorului să recurgă la
forţa coercitivă a statului pentru realizarea dreptului său dacă
debitorul nu-şi execută voluntar prestaţia la care s-a obligat.
Sancţiunea raportului obligaţional constă atât în
mijloacele juridice ofensive pe care creditorul le poate
exercita, prin intermediul forţei de constrângere a
statului, pentru a obţine executarea prestaţiei ce i se
datorează, cât şi în mijlocul juridic defensiv, respectiv în
posibilitatea legală a creditorului de a refuza restituirea
prestaţiei executată voluntar de către debitor.
Din definiţie rezultă că mijloacele juridice prin care se
asigură realizarea dreptului de creanţă într-un raport de obligaţie
sunt de două feluri:
a) ofensive sau directe, incluzând:

- acţiunea în justiţie – posibilitatea creditorului de a
solicita şi obţine o hotărâre judecătorească prin care
debitorul să fie obligat la executarea prestaţiei datorate;
- daune interese moratorii – despăgubiri băneşti pe
care debitorul este obligat să le plătească creditorului pentru
repararea prejudiciului cauzat prin întârzierea executării
prestaţiei. Daunele se stabilesc fie prin acordul de voinţă al
părţilor, incluzând în contract o clauză penală, fie printr-o
hotărâre judecătorească;
- executarea silită. Procedura executării silite se
declanşează dacă, după obţinerea hotărârii judecătoreşti,
debitorul continuă să nu-şi execute prestaţia. Executarea
silită poate fi directă, în natură, prin predarea bunurilor de la
debitor la creditor cu ajutorul executorului judecătoresc, şi
indirectă, prin echivalent bănesc, recurgându-se la vânzarea

bunurilor debitorului sau la poprirea sumelor pe care acesta
urma să le primească de la terţi.
b) defensive sau indirecte, cuprinzând:

- excepţia pe care o poate invoca creditorul în faţa
instanţei în cazul în care debitorul ar pretinde restituirea
prestaţiei executate de către el voluntar. În cazul obligaţiilor
imperfecte, creditorul nu poate recurge nici la acţiunea în
justiţie şi nici la procedura executării silite, dar dacă debitorul
îşi execută voluntar obligaţia, el nu poate solicita creditorului
restituirea prestaţiei pe motiv că nu a cunoscut că acesta din
urmă este lipsit de dreptul la acţiune şi la executare silită4.
4
Interdicţia era reglementată expres de art. 1092 alin. 2 Cod civil de la
1864, potrivit căruia: „Repetiţiunea nu este admisă în privinţa
obligaţiilor naturale, care au fost achitate de bună-voie”. şi de art. 20
alin. 1 din Decretul nr.167/1958 privind prescripţia extinctivă, în prezent
abrogat, potrivit căruia „debitorul care a executat obligaţia după ce
dreptul la acţiune al creditorului s-a prescris, nu are dreptul să ceară
înapoierea prestaţiei, chiar dacă la data executării nu ştia că termenul
prescripţiei era împlinit”.
Secțiunea 2
OBLIGAŢIA CIVILĂ
Definiţia obligaţiei civile

Obligaţia civilă trebuie privită ca latură pasivă a
raportului obligaţional, respectiv ca îndatorirea subiectului
pasiv al raportului juridic civil de a avea o conduită
corespunzătoare dreptului subiectiv corelativ, care poate
consta în a da, a face sau a nu face ceva şi care, la nevoie,
poate fi impusă prin forţa coercitivă a statului.
Clasificarea obligaţiilor civile

Vom expune în cele ce urmează criteriile de
clasificare ale obligațiilor civile.
Clasificarea obligaţiilor în funcţie de obiect
Din punct de vedere al obiectului, obligaţiile civile se
subdivid în: obligaţii de a da, a face şi a nu face; obligaţii
pozitive şi negative; obligaţii de rezultat şi de mijloace;
obligaţii pecuniare şi de altă natură
a) Obligaţii de a da, a face, şi a nu face
● Obligaţia de a da (aut dare) constă în a constitui sau
a a transmite un drept real în patrimoniul creditorului
Spre exemplu: obligaţia vânzătorului de a transmite
dreptul de proprietate asupra lucrului vândut, obligaţia
debitorului gajist sau ipotecar de a constitui dreptul de gaj,
respectiv de ipotecă în favoarea creditorului.
Codul civil actual a consacrat o soluție diferită față
de Codul civil de la 1864 în virtutea căruia prestația de a da
era diferită de prestația de predare a bunului înstrăinat.
Codul civil anterior trata obligația de predare drept o

obligație de a face autonomă.
Soluția actualului Cod civil constă în aceea că
potrivit art. 1483 alin. (1), prestația de a strămuta
proprietatea implică și prestația de predare a bunului și
atunci când este cazul și prestația de a conserva bunul până
la predare. Această regulă este aplicabilă înstrăinării de
bunuri individual determinate.
În ceea ce privește bunurile de gen care fac obiectul
dreptului real, obligația de a da implică și operațiunea de
individualizare a bunului transmis și predarea bunurilor
imediat sau într-un anumit termen. Individualizarea trebuie
să fie făcută pentru ca dreptul de proprietate să fie transmit
de plin drept.
● Obligaţia de a face constă în îndatorirea
debitorului de a efectua o prestaţie pozitivă în favoarea
creditorului, alta decât constituirea sau strămutarea
drepturilor reale, având ca obiect executarea de lucrări,
prestarea de servicii sau predarea unui lucru5.
Sunt obligaţii de a face: obligaţia antreprenorului de
a construi un imobil; a presta întreţinerea unei persoane în
baza contractului de întreţinere; a repara un autoturism; a
executa o tehnoredactare, plata chiriei, realizarea unui
tablou de către un artist plastic și predarea lui etc.
● Obligaţia de a nu face constă în îndatorirea
debitorului de a nu face ceva din ceea ce ar fi putut face,
dacă nu s-ar fi obligat la inacţiune.
Spre exemplu, obligaţia pe care şi-o asumă cel
împrumutat de a nu înstrăina un anumit bun până când nu va
efectua plata către împrumutător; obligaţia depozitarului de a
5
Există situaţii în care, din acelaşi raport obligaţional se nasc ambele
obligaţii de a da şi a face. Este cazul contractelor de vânzare-cumpărare,
schimb şi donaţie care obligă atât la transferul proprietăţii cât şi la
predarea bunului.
CIVILE
nu se folosi de lucrul depozitat, obligaţia de a nu vinde un
lucru până la un anumit termen etc.
b) Obligaţii pozitive şi obligaţii negative

Obligaţiile pozitive sunt acelea care presupun o
acţiune, respectiv obligaţiile de a da şi a face.
Obligaţiile negative sunt acelea care presupun o
abstenţiune, o inacţiune, adică obligaţiile de a nu face.
c) Obligaţii de rezultat (determinate) şi obligaţii de

mijloace (de diligenţă)
● Obligaţia de rezultat (determinată) constă în
îndatorirea debitorului de a obţine un rezultat anume,
determinat (art. 1481 alin. (1) Cod civil).
Obligaţia se consideră executată în momentul în care
s-a obţinut rezultatul urmărit. Astfel, debitorul se obligă şi
garantează că, prin acţiunea sau inacţiunea sa, va obţine un
rezultat în favoarea creditorului.
Sunt obligaţii de rezultat toate obligaţiile de a da şi
a nu face. Spre exemplu: obligaţia vânzătorului de a
transmite dreptul de proprietate, obligaţia autorului unei
lucrări ce a încheiat un contract de publicitate cu o editură,
de a nu încheia, într-un termen stabilit, un asemenea contract
cu o altă editură.
Intră în această categorie şi marea majoritate a
obligaţiilor de a face: obligaţia cărăuşului de a transporta
lucrul la destinaţie; obligaţia antreprenorului de a preda
clientului lucrarea efectuată; obligaţia depozitarului de a
restitui lucrul depozitat.
● Obligaţia de mijloace (de diligenţă) constă în
îndatorirea debitorului de a depune toată stăruinţa pentru a
obţine un anumit rezultat, fără însă ca realizarea lui să
constituie obiectul obligaţiei (art. 1481 alin. (2) Cod civil).
Obligaţia se consideră executată chiar dacă nu s-a

obţinut rezultatul urmărit, dacă debitorul a depus toată
stăruinţa, toate eforturile în acest sens. Debitorul nu se
obligă şi nici nu garantează obţinerea rezultatului urmărit,
prestaţia sa se consideră a fi executată în măsura în care a
întreprins tot ceea ce era necesar pentru atingerea scopului
propus.
Intră în această categorie obligaţii de a face,
precum: obligația avocatului de a-și pune în valoare toate
cunoștințele juridice pentru ca procesul clientului său să fie
căștigat, obligaţia medicului de a trata un bolnav; obligaţia
profesorului de a pregăti un elev în vederea promovării
examenului etc.
Clasificarea obligaţiilor după sancţiunea lor
În caz de neexecutare a obligaţiei de către debitor,
creditorul este îndreptăţit să obţină executarea silită, pe
calea constrângerii de stat6. În funcţie de cum pot fi sau nu
pot fi executate silit, obligaţiile se împart în civile sau
perfecte şi naturale sau imperfecte.
a) Obligaţiile civile sau perfecte sunt acele obligaţii
a căror executare este asigurată în caz de neexecutare
voluntară a debitorului, printr-o acţiune în justiţie şi
obţinerea unui titlu executoriu ce poate fi pus în executare
silită.
Pentru executarea lor, creditorul are, ca principal
mijloc ofensiv, dreptul la acţiune în justiţie, motiv pentru
care ele se mai numesc şi obligaţii înzestrate cu acţiune în
justiţie. Marea majoritate a obligaţiilor se includ în această
categorie.
6
Posibilitatea de a apela la forţa coercitivă a statului deosebeşte obligaţia
juridică de cea morală. Obligaţia morală se execută în virtutea
convingerii intime influenţată de oprobiul public, fără a se recurge la forţa
coercitivă statală.
CIVILE
b) Obligaţiile naturale sau imperfecte sunt acele
obligaţii a căror executare nu se poate obţine pe cale silită
dar, în măsura în care sunt executate de bună voie de către
debitor, acesta nu are dreptul să pretindă restituirea
prestaţiei.
Creditorul nu are la dispoziţie mijloace juridice
ofensive pentru a obţine executarea acestor obligaţii, fiind
lipsit de dreptul la acţiune în sens material, de aceea ele sunt
numite şi obligaţii neînzestrate cu acţiune în justiţie.
La rândul lor, obligaţiile naturale se împart în:
- obligaţii degenerate, obligaţii iniţial perfecte, care
şi-au pierdut dreptul la acţiune în sens material, ca efect al
neexercitării lui în termenul de prescripţie extinctivă.
- obligaţii avortate, obligaţii care, ab initio, s-au
născut fără a fi însoţite de dreptul la acţiune în justiţie.
Spre exemplu: obligaţiile născute dintr-un testament
nevalabil (verbal, nedatat, nesemnat de testator); obligaţia
de întreţinere între rude care nu au o asemenea îndatorire
legală;
Clasificarea obligaţiilor în funcţie de structură
Ţinând cont de acest criteriu, obligaţiile se împart în:
a) Obligaţii pure şi simple, obligaţii care au cea mai
simplă formă structurală: un creditor, un debitor, un obiect
constând într-o singură prestaţie şi nu sunt afectate de
modalităţi;
b) Obligaţii complexe, obligaţii care au în structura
lor fie mai multe subiecte (obligaţii cu pluralitate de
subiecte), fie mai multe obiecte (obligaţii cu pluralitate de
obiecte), fie elemente suplimentare privind existenţa şi
executarea lor – termenul şi condiţia (cunoscute ca obligaţii
afectate de modalităţi).
Secțiunea 3
IZVOARELE OBLIGAȚIILOR CIVILE

În sistemul noului Cod civil, sunt izvoare ale
obligaţiilor, potrivit art. 1165: contractul, actul juridic
unilateral, faptul juridic licit și fapta ilicită, precum și
orice alt act sau fapt de care legea leagă nașterea unei
obligații.
Contractul este, potrivit art. 1166 noul Cod civil,
”acordul de voinţe dintre două sau mai multe persoane cu
intenția de a constitui, modifica sau stinge un raport
juridic”; contractul reprezintă un instrument deosebit de
important, îndeplinind anumite funcții esențiale în societate,
fiind principalul izvor de obligații civile.
Actul juridic unilateral este definit de noul Cod civil
ca fiind actul juridic care presupune numai manifestarea de
voință a autorului său7. În materia supusă analizării, actul
juridic unilateral va fi studiat ca izvor al obligațiilor civile,
urmând a fi analizate promisiunea unilaterală și promisiunea
publică de recompensă.
Faptele juridice licite reprezintă acele conduite
cărora legea le conferă eficacitate juridică, în sensul că dau
naștere, modifică sau sting raporturi juridice 8ca izvor de
obligații sunt: gestiunea de afaceri, îmbogățirea fără justă
cauză și plata nedatorată, urmând ca într-o secțiune distinctă
să fie tratat fiecare fapt juridic în parte.
Fapta ilicită ca izvor de obligații presupune
analizarea răspunderii civile contractuale și a răspunderii
civile delictuale (pentru fapta proprie, răspunderea pentru
fapta altuia și răspunderea pentru prejudiciul cauzat de
animale sau de lucruri). În cadrul răspunderii civile, vor fi
7
Art. 1324 Cod civil.
8
În acest sens, a se vedea L. Pop, Tratat de drept civil. Obligațiile, vol . I.
Regimul juridic general, Ed. C.H. Beck, București, 2006, p. 93.
CIVILE
analizate cauzele exoneratoare de răspundere, precum și
repararea prejudiciului în cazul răspunderii delictuale.
Având în vedere modificările majore intervenite în
răspunderea civilă delictuală pentru fapta altuia, vom
expune atât dispozițiile relative la această formă de
răspundere civilă curpinse în Codul civil anterior, cât și noua
reglementare în materie
Teste grila
1. Obligaţia de „a da” constă în:

a) îndatorirea de a preda un lucru;
b) îndatorirea de a plăti o sumă de bani;
c) îndatorirea de a transmite un drept real.
2. Obligaţia de „a da” se consideră de regulă executată
astfel:
a) în momentul executării lucrării sau prestării
serviciului;
b) în momentul predării efective a lucrului;
c) în momentul perfectării acordului de voinţă cu
privire la un bun cert.
3. Prin obligaţia de „a face” se înţelege îndatorirea:
a) de a preda un lucru;
b) de a transmite un dezmembrământ;
c) de a transmite sau constitui un drept real.
4. În funcţie de obiect, obligaţiile civile se clasifică în:
a) obligații de a da, de a face și de a nu face;
b) obligații principale și accesorii;
c) obligații complexe și afectate de modalități.
5. Reprezintă izvor de obligații:
a) numai actul juridic bilateral;
b) și actul juridic unilateral;

c) doar promisiunea publică de recompensă ca
act juridic unilateral.
Capitolul II
ACTUL JURIDIC CA IZVOR DE OBLIGAŢII

CIVILE
Secțiunea 1
ACTUL JURIDIC UNILATERAL CA IZVOR
DE OBLIGAŢII
Noţiunea de act juridic unilateral

Potrivit art. 1324 Cod civil, ”este unilateral actul
juridic care presupune manifestarea de voință a autorului
său”. Altfel spus, actul juridic unilateral reprezintă acel act
juridic care este rezultatul voinței unei singure părți.
Bineînțeles că pentru a constitui izvor al obligației,
manifestarea de voință trebuie să fie exprimată cu intenția
de a produce efecte juridice.
În reglementarea Codului civil, actul juridic
unilateral a fost consacrat ca reprezentând o categorie
distinctă în rândul izvoarelor raporturilor juridice
obligaționale, așa cum reiese din dispozițiile art. 1165.
Așa cum s-a arătat în doctrină9, Codul civil face
distincție între gen- actul juridic unilateral ca manifestare de
voință a autorului său – și specie – actul juridic ca izvor de
obligații. Așadar, pot exista acte juridice unilaterale care să
nu constituie izvoare obligaționale, adică nu dau naștere,
modifică sau sting un raport juridic civil concret.
9
A.G. Uluitu, în Noul Cod civil. Comentariu pe articole, Ed. C.H. Beck,
București, 2012, p. 1385.
În ceea ce privește regimul juridic al actului

juridic unilateral, noul Cod civil prevede că în lipsă de
stipulație contrară, dispozițiile legale privitoare la contracte
se aplică și actelor juridice unilaterale.
În cele ce urmează, ne vom referi la categoriile de
acte juridice unilaterale care constituie izvoare de obligații,
cu sublinierea aspectelor importante reglementate de Codul
civil.
Categorii de acte juridice unilaterale
Spre deosebire de Codul civil de la 1864 care nu
conținea o reglementare de principiu a actului juridic
unilateral, Codul civil în vigoare a consacrat că actul
unilateral reprezintă izvor de obligații în următoarele cazuri:
promisiunea unilaterală, reglementată de art. 1327 și
promisiunea publică de recompensă, reglementată în art.
1328-1329.
OBLIGAŢII CIVILE
Secțiunea 2
CONTRACTUL CA IZVOR DE OBLIGAŢII
Noţiunea de contract
Definiţia dată de Codul civil. Potrivit art. 1166
C.civ., contractul este „acordul de voințe dintre două sau
mai multe persoane cu intenția de a constitui, modifica sau
stinge un raport juridic”. Față de reglementarea Codului
civil de la 1864 care definea contractul ca fiind ”acordul
între două sau mai multe persoane spre a constitui sau
stinge între dânșii un raport juridic”, observăm că noul Cod
civil a completat vechea definiție a contractului, în sensul că
alături de constituire și stingere a raportului juridic apare și
modificarea raportului juridic existent între părțile
contractului. Înainte de intrarea în vigoare a Codului civil
actual, definiția legală a contractului a fost criticată ca fiind
incompletă, deoarece aceasta acoperea doar nașterea sau
stingerea unui raport juridic, fără a se face vorbire despre
modificarea acestuia.
Clasificarea contractelor
În virtutea principiului libertăţii contractuale, persoa-
nele fizice şi juridice pot încheia, în limitele impuse de lege,
o varietate de contracte.
1. După conţinut:
a) Contracte sinalagmatice (bilaterale), care dau
naştere la obligaţii în sarcina ambelor părţi, astfel încât
fiecare dintre acestea au concomitent atât calitatea de
creditor, cât şi de debitor.
Potrivit art. 1171 teza I din noul C.civ., „contractul
este sinalagmatic atunci când obligațiile născute din acesta
sunt reciproce și interdependente”. Spre exemplu: în
354
OBLIGAŢII CIVILE
contractul de vânzare-cumpărare, vânzătorul se obligă să

transfere dreptul de proprietate şi să predea bunul, iar
cumpărătorul se obligă să plătească prețul vânzării.
b) Contracte unilaterale, care dau naştere la
obligaţii în sarcina unei singure părţi, astfel încât o parte
este numai creditor, iar cealaltă numai debitor.
Potrivit art. 1171 teza a II-a din noul C.civ.
„contractul este unilateral chiar dacă executarea lui
presupune obligații în sarcina ambelor părți”. Spre
exemplu: contractul de donaţie, de mandat neremunerat,
depozitul neremunerat, comodatul.
2. După scopul urmărit de părţi:
a) Contracte cu titlu oneros, în care fiecare parte
urmăreşte o contraprestaţie în schimbul folosului
patrimoniului procurat celeilalte părţi.
Potrivit art. 1172 alin.(1) noul C.civ. „contractul
prin care fiecare parte urmărește să își procure un avantaj
în schimbul obligațiilor asumate este cu titlu oneros”. Spre
exemplu, contractul de vânzare-cumpărare; de locaţiune, de
rentă viageră.
Contractele cu titlu oneros se subclasifică în comutative şi
aleatorii.
- Contractele comutative sunt acelea în care, la
momentul încheierii lor, existența drepturilor și obligațiilor
părților este certă, iar întinderea acestora este determinată
sau determinabilă(art. 1173 alin.(1) noul Cod civil). Sunt
contracte comutative: contractul de vânzare-cumpărare, de
schimb, locaţiune, antrepriză şi în general marea majoritate
a contractelor.
- Contractele aleatorii sunt acele contracte care prin
natura lor sau prin voința părților oferă cel puțin uneia dintre
părți șansa unui câștig și o expune totodată la riscul unei
pierderi, ce depinde de un eveniment viitor și incert. Sunt
20
TITLUL III. FAPTUL JURIDIC CA IZVOR DE OBLIGAŢII CIVILE
contracte aleatorii, contractul de asigurare, de rentă viageră, de

întreţinere pe viaţă.
b) Contracte cu titlu gratuit, în care una din părţi se
obligă să procure celeilalte un folos patrimonial fără a primi
ceva în schimb. Art. 1172 alin.(2) noul C.civ. prevede:
„contractul prin care una dintre părți urmărește să procure
celeilalte părți un beneficiu, fără a obține în schimb vreun
avantaj, este cu titlu gratuit” Aşa sunt, spre exemplu,
contractul de donaţie, mandatul şi depozitul neremunerat,
comodatul.
3. După modul de formare:

a) Contracte consensuale sunt acelea care se încheie
care se încheie prin simplul acord de voinţă al părţilor (solo
consens), fără nicio altă formalitate(art. 1174 alin.(2).
Simpla manifestare de voinţă, neînsoţită de nicio
formă este suficientă pentru formarea valabilă a contractului.
Dacă părţile consemnează manifestarea de voinţă într-un
înscris, o fac nu pentru a da valabilitate contractului (ad
validitatem), ci pentru a-şi asigura un mijloc de probă privind
încheierea şi conţinutul acestuia (ad probationem).
b) Contracte solemne sunt acelea a căror validitate
este supusă îndeplinirii unor formalități prevăzute de lege.
Simplul acord de voinţă este insuficient pentru a lua
naştere în mod valabil un contract, iar nerespectarea formei
sau formalităţilor prevăzute de lege se sancţionează cu
nulitatea absolută a contractului.
c) Contracte reale sunt contracte pentru a căror for-
mare, pe lângă acordul de voinţă al părţilor este necesară şi
remiterea materială a lucrului.
Sunt contracte reale contractul de împrumut de
consu-maţie – mutuum; contractul de împrumut de folosinţă
– comodat; contractul de depozit, contractul de transport.
21
OBLIGAŢII CIVILE
Aceste contracte nu se consideră încheiate decât în

mo-mentul predării lucrului. Acordul de voinţă al părţilor,
prealabil predării, are valoarea unui simplu antecontract, în
temeiul căruia părţile se obligă să încheie ulterior contractul,
prin remiterea efectivă a bunului.
4. După efectele pe care le produc:

a) Contracte constitutive de drepturi sunt acelea
care dau naştere la un drept subiectiv civil care nu a existat
anterior (contractul de ipotecă, de gaj, de instituire a unui
dezmem-brământ).
b) Contracte translative de drepturi sunt acelea care
strămută un drept dintr-un patrimoniu în altul (contractul de
vânzare-cumpărare, de donaţie etc.).
c) Contracte declarative de drepturi au ca efect
conso-lidarea sau definitivarea unui drept subiectiv
preexistent (con-tractul de tranzacţie prin care se pune capăt
sau se preîntâmpină un litigiu între părţi prin recunoaşterea
unor drepturi preexistente; contractul de împărţeală prin care
se pune capăt coproprietăţii sau indiviziunii, şi care produce
efecte, nu din momentul încheierii sale, ci anterior, din
momentul în care a luat naştere coproprietatea sau
indiviziunea.
5. După modul de executare:

a) Contracte cu executare imediată (uno ictu) sunt
contracte a căror executare (o singură prestaţie) se produce
într-un singur moment.
b) Contracte cu executare succesivă sunt contracte
ce presupun mai multe prestaţii ale debitorului care se
execută succesiv, eşalonat în timp (contractul de locaţiune,
contractul de arendare, contractul de asigurare).
Este posibil ca, prin voinţa lor, părţile să convină ca
22
un contract care în mod obişnuit se execută instantaneu, dintr-

o dată să se execute în mod succesiv. Spre exemplu, în cazul
contractului de vânzare-cumpărare se poate conveni ca plata
să se facă eşalonat, la diferite intervale de timp.
6. După cum sunt sau nu nominalizate în

legislaţia civilă:
a) Contracte numite care sunt nominalizate în
legislaţia civilă, fie în Codul civil, fie în alte legi civile
(contractul de vânzare-cumpărare, locaţiunea, mandatul,
depozitul etc.).
b) Contracte nenumite care nu sunt reglementate
expres de lege (de exemplu contractul de întreţinere pe
viaţă).
7. După corelaţia dintre ele:

a) Contracte principale, care au o existenţă de sine
stătătoare şi a căror soartă nu depinde de un alt contract (marea
majoritate a actelor);
b) Contracte accesorii, care nu au o existenţă de sine
stătătoare şi a căror soartă depinde de un contract principal
(arvuna, cauza penală, contractul de gaj, contractul de
ipotecă).
8. Contractul de adeziune
Contractul de adeziune este definit de art. 1175
Codul civil ca fiind acel contract ale cărui”clauze esențiale
sunt impuse sau sunt redactate de una dintre părți, pentru
aceasta sau ca urmare a instrucțiunilor sale, cealaltă parte
neavând decât să le accepte ca atare”.
Contractul de adeziune este prealabil redactat,
caracterul unilateral al acestuia constituind singurul element
invariabil, prezent în toate contractele de adeziune.
Adeziunea exprimă atât puterea de fapt a redactorului, cât și
23
OBLIGAŢII CIVILE
natura standardizată a operațiunii care presupune absența

discuțiilor asupra clauzelor contractului10.
9. Contractul-cadru
Contractul-cadru este reglementat de art. 1176 noul
Cod civil și definit ca fiind ”acordul prin care părțile
convin să negocieze, să încheie sau să mențină raporturi
contractuale ale căror elemente esențiale sunt determinate
de acesta”. Mai prevede Codul civil faptul că modalitatea
de executare, în special termenul și volumul prestațiilor,
precum și prețul acestora, sunt precizate prin convenții
ulterioare.
Un exemplu de contract-cadru este dat de contractul
încheiat între societățile petroliere și distribuitorii de
carburanți.
Încheierea contractelor
Noţiunea de încheiere a contractului. Condiţiile
contractului
Noţiune. Prin încheierea contractului se înţelege
realizarea acordului de voinţă al părţilor asupra clauzelor
contractuale. Acordul de voinţă presupune existenţa
consimţă-mântului valabil exprimat a cel puţin două părţi cu
privire la clauzele contractului.
Acordul de voinţă, analizat prin prisma condiţiilor de
mai sus, se realizează prin întâlnirea concordantă a ofertei
de a contracta a unei persoane, cu acceptarea acestei oferte
de către o altă persoană.
Condiţii. Pentru a fi valabil, orice contract trebuie
încheiat cu respectarea condiţiilor de fond şi de formă cerute
imperativ de legea civilă.
10
I. Turcu, Noul Cod civil republicat. Comentarii și explicații, ed. C.H.
Beck, București, 2011, p.125.
24
EFECTELE CONTRACTULUI
Consideraţii generale
Contractele civile sunt încheiate în scopul de a

produce efecte juridice, adică de a naşte, modifica şi stinge
raporturi juridice obligaţionale. Astfel, efectul general al
contractului este de a naşte, modifica şi stinge o obligaţie.
Codul civil consacră două principii specifice
contractului:
 principiul forţei obligatorii a contractului ce
guvernează efectele acestuia între părţile contractante;
 principiul relativităţii efectelor contractului, ce se
referă la efectele contractului faţă de terţe persoane ce nu au
participat la încheierea lui.
Principiul forţei obligatorii a contractului

(pacta sunt servanda)
Noţiune. Potrivit art. 1270 C. civ., „(1) Contractul

valabil încheiat are putere de lege între părțile contractante.
(2) Contractul se modifică sau încetează numai prin acordul
părților ori din cauze autorizate de lege”. Principiul astfel
exprimat în textul legal este cunoscut şi sub expresia
„contractul este legea părţilor”.
Excepţii de la principiul forţei obligatorii a
contractului
● Noţiune. Excepţiile de la principiul pacta sunt
servanda sunt acele situaţii în care efectele contractului nu
se produc astfel cum au stabilit părţile la încheierea lui, ci
25
OBLIGAŢII CIVILE
sunt mai restrânse sau mai extinse, independent de voinţa

părţilor sau cel puţin a uneia dintre părţile contractante.
● Categorii de excepţii de la principiul forţei

obligatorii :
a) Excepţii de restrângere
Acestea sunt situaţii în care contractul încetează să-şi
producă efectele înainte de termen, datorită dispariţiei unui
element al său11.
b) Excepţii de extindere
Modificarea forţei obligatorii a contractului
independent de voinţa părţilor are loc în următoarele
ipoteze:
Principiul relativităţii efectelor contractului
Reglementare. Principiul este consacrat de art. 1280

C. civ.: „contractul produce efecte numai între părți, dacă
prin lege nu se prevede altfel” şi corespunde unui vechi
adagiu: „res inter alias acta, aliis neque nocere, neque
prodese potest” (actul juridic încheiat între anumite
persoane nu poate nici să dăuneze, nici să profite altor
persoane).
Noţiune. Potrivit principiului relativităţii efectelor
contractului, un contract produce efecte numai între
părţile contractante el nu poate da naştere la obligaţii şi,
11
Nu constituie excepţii de restrângere de la principiu cazurile în
care părţile au stipulat în contract posibilitatea denunţării (revocării)
unilaterale a acestuia, deoarece denunţarea contractului intervine în baza
acordului părţilor, şi nu independent de voinţa lor. Astfel, denunţarea
unilaterală a contractului (clauză de dezicere) reprezintă un aspect al
principiului libertăţii de voinţă a părţilor şi nu o excepţie de la
obligativitatea efectelor contractului; dacă părţile sunt libere să încheie
contractul prin mutuus consensus, tot astfel sunt libere să-i pună capăt
prin mutuus disensus.
26
în principiu, la drepturi în sarcina, respectiv în beneficiul,

altor persoane. În consecinţă, terţii nu pot dobândi nici
obligaţii şi, în principiu, nici drepturi decurgând din
contracte la încheierea cărora nu au participat.
Domeniul de aplicare.
Domeniul de aplicare al principiului relativităţii
efectelor contractului are în vedere faptul că un contract
produce efecte juridice între părţi şi faţă de succesorii
părţilor, cu excluderea altor persoane (terţi).
Categoria succesorilor (avânzilor-cauză) cuprinde :
- succesorii universali şi cu titlu universal;
- succesorii cu titlu particular;
- creditorii chirografari.
Categorii de excepţii
Există două categorii de excepţii de la principiul
relativităţii efectelor contractului:
- excepţii aparente (promisiunea faptei altuia);
- excepţii reale (stipulaţia pentru altul).
a) Promisiunea faptei altuia (convenţia de porte-

fort)
● Noţiune. Promisiunea faptei altuia este un

contract prin care o parte, numită promitent, se obligă
faţă de cealaltă parte, numită creditorul promisiunii, să
determine pe o terţă persoană să-şi asume un anume
angajament juridic faţă de creditor. Acest angajament
poate privi încheierea de către terţ a unui contract cu
creditorul, ratificarea sau aderarea la un contract la a cărui
încheiere nu a participat, efectuarea unei anumite prestaţii
către creditor.
27
OBLIGAŢII CIVILE
Secțiunea 4
EFECTELE SPECIALE ALE
CONTRACTULUI SINALAGMATIC
Trăsătura specifică a contractelor sinalagmatice

constă în reciprocitatea şi interdependenţa obligaţiilor
asumate de părţile contractante. În consecinţă, fiecare dintre
părţi are faţă de cealaltă dubla calitate de creditor şi debitor,
iar obligaţia ce revine uneia dintre părţi îşi are cauza juridică
în obligaţia corelativă a celeilalte părţi.
Această reciprocitate şi interdependenţă a
obligaţiilor în contractele sinalagmatice generează o serie de
efecte specifice :
a) dacă una dintre părţi nu şi-a executat obligaţia,
dar pretinde celeilalte părţi să şi-o execute pe a sa, aceasta
din urmă poate refuza executarea propriei obligaţii invocând
excepţia de neexecutare a contractului;
b) dacă una dintre părţi nu şi-a executat în mod
culpabil obligaţiile, cealaltă parte care şi-a executat sau este
gata să-şi execute propria obligaţie poate solicita încetarea
contractului prin rezoluţiune/reziliere;
c) dacă una dintre părţi se află în imposibilitate
fortuită de a-şi executa prestaţia ce-i revine, contractul
încetează, cealaltă parte fiind liberată de obligaţia sa. Se
pune problema riscului contractual, adică de a şti care
dintre părţi va suporta consecinţele imposi-bilităţii fortuite
de executare a obligaţiei.
28
CAPITOLUL III
FAPTUL JURIDIC
CA IZVOR DE OBLIGAŢII CIVILE
Secțiunea 1
FAPTUL JURIDIC LICIT,
IZVOR DE OBLIGAŢII
Noţiune. După cum am arătat, pot fi reţinute drept izvoare

ale obligaţiilor actul juridic şi faptul juridic.
Faptele juridice constau în acţiuni omeneşti
săvârşite fără intenţia de a produce efecte juridice, efecte ce
se produc totuşi în virtutea legii.
Faptele juridice pot fi ilicite şi licite.
- faptele ilicite sunt acţiuni omeneşti săvârşite pentru
încălcarea normelor de drept sau a bunelor moravuri şi atrag
răspunderea delictuală;
- faptele licite sunt acţiuni omeneşti săvârşite fără a se
încălca normele legale în vigoare.
● Reglementare. Codul civil reglementează trei
fapte juridice distincte: gestiunea de afaceri (art. 1330-1340
Cod civ.), plata nedatorată (art. 1341-1344 C. Civ.) și
îmbogățirea fără justă cauză (art. 1345-1348 C. civ.).
1. Gestiunea de afaceri
Noţiune. Gestiunea de afaceri este un fapt juridic
licit ce constă în aceea că o persoană numită garant,
inter-vine prin fapta sa voluntară şi unilaterală şi
săvârşeşte acte materiale sau juridice în interesul altei
29
OBLIGAŢII CIVILE
persoane, numită gerat, fără a primi mandat din partea

acestuia din urmă.
Spre exemplu, fapta unui terţ de a efectua reparaţii a
unui imobil, în absenţa proprietarului edificiului care
lipseşte o perioadă îndelungată de timp. În acest caz, terţa
persoană a girat interesele proprietarului.
2. Plata lucrului nedatorat
Noţiune. Potrivit art. 1341 Cod civil, „Cel care
plătește fără a datora are dreptul la restituire. Nu este supus
restituirii ceea ce s-a plătit cu titlu de liberalitate sau
gestiunea de afaceri. Se prezumă, până la proba contrară,
că plata s-a făcut cu intenția de a stinge o datorie proprie”.
Plata nedatorată este, așadar, un fapt juridic licit
care constă în executarea de către o persoană, din
eroare, a unei obligaţii la care nu era ţinută şi pe care a
făcut-o cu intenţia de a plăti datoria altuia.
Persoana care a făcut o asemenea plată se numeşte
solvens, iar cel care a primit-o accipiens.
3. Îmbogăţirea fără justă cauză

Noţiune. De cele mai multe ori, patrimoniul unei
persoane se măreşte în detrimentul patrimoniului altei
persoane, pe baza unui temei juridic. De exemplu, donatarul
îşi măreşte patrimoniul concomitent cu micşorarea
patrimoniului donatorului, în temeiul contractului de
donaţie; uzucapantul dobândeşte proprietatea bunului imobil
prin faptul juridic al uzucapiunii.
Îmbogăţirea fără justă cauză este faptul juridic
prin care patrimoniul unei persoane este mărit pe seama
patrimoniului altei persoane, fără ca pentru aceasta să
existe un temei juridic. Din acest fapt juridic se naşte
obligaţia celui ce îşi măreşte patrimoniul de a restitui, în
limita măririi, către cel ce şi-a diminuat patrimoniul, şi
30
dreptul acestuia din urmă de a intenta o acţiune în justiţie

prin care solicită restituirea (actio de in rem verso).
Secțiunea 2
FAPTUL JURIDIC ILICIT CA IZVOR DE
OBLIGAŢII.
RĂSPUNDEREA JURIDICĂ DELICTUALĂ
Subsecţiunea I: Consideraţii generale privind răspunderea

civilă
Noţiunea de răspundere juridică civilă

Ca formă a răspunderii juridice, răspunderea civilă
constă într-un raport de obligaţii în temeiul căruia o
persoană este îndatorată să repare prejudiciul cauzat altuia
prin fapta sa ori în cazurile prevăzute de lege, prejudiciul
pentru care este răspunzătoare.
Răspunderea civilă, se concretizează într-o obligaţie
de despăgubire, de reparare a unui prejudiciu cauzat fie
printr-o faptă ilicită, fie prin nerespectarea unei clauze
contractuale.
Formele răspunderii juridice civile
În funcţie de izvorul din care se naşte obligaţia de
reparare a prejudiciului, răspunderea civilă poate fi
delictuală sau contractuală.
Atunci când obligaţia de reparare este urmarea
cauzării unui prejudiciu fără ca între autorul faptei şi
persoana păgubită să preexiste un contract, răspunderea este
delictuală (extracontractuală)12.
12
„Răspunderea civilă delictuală este obligaţia celui care a cauzat altuia
un prejudiciu printr-o faptă ilicită extracontractuală care îi este
imputabilă, de a repara paguba astfel pricinuită, pe când răspunderea
contractuală este obligaţia debitorului unei obligaţii contractuale de a
31
OBLIGAŢII CIVILE
În măsura în care obligaţia de reparare este urmarea

nerespectării unor clauze convenţionale, răspunderea este
contractuală.
În raport de răspunderea contractuală, răspunderea
delictuală alcătuieşte dreptul comun al răspunderii
civile, astfel încât ori de câte ori nu suntem în prezenţa
răspunderii contractuale, se vor aplica regulile
răspunderii delictuale.
În schimb, ambele forme de răspundere se angajează
în prezenţa aceloraşi condiţii: prejudiciu cauzat altuia, faptă
ilicită contractuală sau extracontractuală, culpa sau
vinovăţia autorului faptei, existenţa unui raport de
cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu.
Subsecţiunea 2: Răspunderea civilă delictuală
Noţiune. După cum am arătat, fapta ilicită

cauzatoare de prejudicii declanşează o răspundere juridică al
cărei conţinut îl constituie obligaţia civilă de reparare a
prejudiciului astfel cauzat. Fapta ilicită generatoare de
răspundere poartă denumirea de „delict” sau „cvasidelict”,
motiv pentru care şi răspunderea pentru prejudiciile cauzate
prin fapte ilicite se numeşte delictuală.
Răspunderea civilă delictuală presupune un raport
juridic în temeiul căruia se naşte obligaţia unei persoane de
a repara prejudiciul cauzat alteia printr-o faptă ilicită sau,
repara prejudiciul cauzat creditorului prin neexecutarea lato sensu a

acestei obligaţii, adică a executării ei cu întârziere, ori în mod
necorespunzător, sau prin neexecu-tarea ei în înţeles restrâns, întrucât
această violare a contractului îi este imputabilă” (M. Eliescu –
Răspunderea civilă delictuală, Ed. Academiei, Buc., 1972, p. 7). În ceea
ce ne priveşte, răspunderea civilă, fie contrac-tuală, fie delictuală, se
concretizează într-un raport de obligaţii, şi nu într-o obligaţie ca latură
pasivă a raportului juridic civil.
32
după caz, prejudiciul pentru care este chemat prin lege să

răspundă.
Natura juridică. Răspunderea delictuală este o
sancţiune civilă cu caracter reparator, ce se aplică nu atât în
privinţa persoanei care a săvârşit fapta ilicită cauzatoare de
prejudiciu, cât în considerarea patrimoniului său. Astfel,
dacă autorul prejudiciului a decedat înainte de a i se stabili
întinderea răspunderii, obligaţia despăgubirii victimei,
respectiv răspunderea civilă delictuală se va transmite
moştenitorilor.
Domeniu de aplicare. Aşa cum am văzut,
răspunderea civilă delictuală se angajează în situaţia în care
unei persoane i s-a cauzat un prejudiciu printr-o faptă ilicită
extracontractuală. În acest context s-a pus întrebarea: ce se
înţelege prin faptă ilicită extracontractuală ?
- în primul rând se are în vedere fapta prin care se
aduce atingere drepturilor şi intereselor legitime ale unei
persoane.
- în al doilea rând, fapta ilicită extracontractuală
presupune neexecutarea obligaţiilor izvorâte dintr-o faptă
licită (îmbogăţirea fără justă cauză, plata nedatorată şi
gestiunea de afaceri), dar şi dintr-un act juridic unilateral.
- în al treilea rând, răspunderea delictuală angajează
şi atunci când prejudiciul se cauzează de un lucru sau animal
aflat sub paza noastră, precum şi în caz de ruină a
edificiului. În plus, ea poate interveni şi în situaţia
prejudicierii unei persoane prin neexecutarea unei obligaţii
asumate prin contract, dacă neexecutarea constituie o faptă
sancţionată de legea penală.
În consecinţă, ori de câte ori nu suntem în prezenţa
unui contract, se vor aplica regulile răspunderii delictuale.
Formele răspunderii civile delictuale
33
OBLIGAŢII CIVILE
În sistemul Codului Civil sunt reglementate trei

categorii de răspundere civilă delictuală: răspunderea
pentru fapta proprie, răspunderea pentru fapta altuia,
răspunderea pentru prejudiciul cauzat de lucruri, animale
şi prin ruina edificului.
a) Răspunderea directă pentru fapta proprie este
instituită de art. 1357 C. civ., care consacră principiul de
drept comun potrivit căruia o persoană este chemată să
răspundă pentru prejudiciul cauzat prin fapta proprie.
b) Răspunderea pentru fapta altuia este o
răspundere complementară, indirectă, care se adaugă
răspunderii pentru fapta proprie şi priveşte categorii de
persoane aflate în relaţii speciale cu autorul faptei ilicite.
În acest sens, Codul civil prevede două cazuri de
răspundere pentru fapta altuia :
- răspunderea minorului și a celui pus sub
interdicție judecătorească (art. 1372 Codul civil);
- răspunderea comitenţilor pentru prejudiciile
cauzate de prepuşii lor (art. 1373 Codul civil);
c) Răspunderea pentru prejudiciile cauzate de
lucruri, animale şi ruina edificiului constituie o categorie
a răspunderii pentru prejudiciile produse altfel decât printr-o
faptă a omului :
- răspunderea pentru prejudiciile cauzate de lu-cruri
(art. 1376 Cod civil);
- răspunderea pentru prejudiciile cauzate de ani-
male (art. 1375 Cod civil);
- răspunderea proprietarului pentru prejudiciul
cauzat prin ruina edificiului (art. 1378 Cod civil).
În aceste situaţii, neputându-se dovedi că la originea
pagubei e fapta unei anumite persoane, victima s-ar găsi în
ipostaza de a nu putea deţine repararea pagubei, astfel încât
legea civilă a instituit răspunderea pentru lucruri, animale şi
ruina edificiului.
34
Cu toate acestea, nu ne găsim în prezenţa unei

răspunderi indirecte, ci dimpotrivă este vorba de o
răspundere directă a celui care are paza juridică a lucrului,
animalului sau este proprietarul edificiului cea cauzat
paguba.
Delimitarea răspunderii civile delictuale de răs-
punderea contractuală
Pornind de la elementele comune ale celor două
forme de răspundere civilă, literatura de specialitate a ridicat
problema dacă răspunderea delictuală şi cea contractuală pot
fi considerate ca formând o singură instituţie juridică sau pot
fi privite ca două forme ale răspunderii juridice, esenţial
deosebite una faţă de cealaltă.
Controversele doctrinare au generat două curente,
fiecare propunând câte o teorie, şi anume teoria dualităţii şi
teoria unităţii răspunderii civile.
● Teoria dualităţii răspunderii civile. Conturată în
vechiul drept francez, teoria consideră că între răspunderea
delictuală şi cea contractuală există deosebiri fundamentale,
şi anume: originea răspunderii delictuale este legea, iar cea
a răspunderii contractuale este acordul de voinţă al părţilor;
în cazul răspunderii delictuale, reparaţia este integrală, în
ceea ce priveşte răspunderea contractuală, întinderea
daunelor-interese diferă în raport de clauzele stipulate; sfera
capacităţii delictuale este mai largă decât a capacităţii
contractuale; clauzele de nerăspundere sau de atenuare a
răspunderii sunt valabile numai în materie contractuală.
De asemenea, în privinţa culpei, regulile sunt
diferite. În materie delictuală, răspunderea se angajează
indiferent de forma culpei autorului, culpă care trebuie
dovedită. În opoziţie, răspunderea contractuală are în vedere
culpa de o anumită gravitate, culpă care se prezumă, nefiind
necesară nici o dovadă.
35
OBLIGAŢII CIVILE
● Teoria unităţii răspunderii civile. Potrivit acestei

teorii, între cele două forme de răspundere nu există
deosebiri esenţiale, ambele generând aceeaşi obligaţie de
reparare a prejudiciului cauzat.
Atât răspunderea delictuală cât şi cea contractuală au
ca premisă existenţa unei obligaţii încălcate printr-o
conduită săvârşită cu vinovăţie şi cauzatoare a unui
prejudiciu. Este lipsită de relevanţă natura diferită a acestei
obligaţii, respectiv legală în primul caz şi contractuală în cel
de-al doilea.
Marea majoritate a doctrinei române susţine teoria
unităţii răspunderii civile, cu argumentul că instituţia
răspunderii, fiind întemeiată pe elemente esenţiale comune,
este în mod cert unitară, iar culpa contractuală are aceeaşi
natură cu cea delictuală, constând, întotdeauna, în atitudinea
psihică a autorului faţă de faptă şi consecinţele ei.
Credem, totuşi, că deosebirile dintre cele două forme
sunt esenţiale,. cu consecinţe practice importante, astfel
încât răspunderea civilă şi cea contractuală apar ca două
instituţii distincte.
Răspunderea delictuală constituie dreptul comun
în materie, iar răspunderea contractuală are un caracter
derogator, cu consecinţa că ori de câte ori nu suntem în
prezenţa răspunderii contractuale, se vor aplica normele ce
guvernează răspunderea delictuală.
Între răspunderea contractuală și cea delictuală se
impune precizarea diferențelor de regim juridic, aceste
diferențe intervenind sub 3 aspecte: fapta generatoare de
răspundere, consecințele răspunderii și aplicarea
răspunderii.
Regimurile juridice distincte ale celor două forme de
răspundere ne permit să apreciem asupra comparației dintre
culpa delictuală și neexecutarea contractuală, dar și asupra
36
admisibilității sau inadmisibilității cumulului celor două

forme de răspundere.
Specificul neexecutării contractului în comparație cu
culpa delictuală constă în aceea că o culpă delictuală se
caracterizează prin încălcarea unei norme de conduită, în
timp ce neexecutarea obligației contractuale nu necesită o
astfel de constatare13. Obligația contractuală reprezintă de
fapt interesele părților contractante, astfel încât nu se are în
vedere o regulă de conduită, o normă de comportament.
În ceea ce privește cumulul celor două forme de
răspundere, s-a apreciat că aceasta nu este admisibil având
în vedere următoarele aspecte: răspunderea contractuală și
cea delictuală reprezintă instituții distincte, prima formă
reglementând repararea prejudiciilor născute din
neexecutarea obligațiilor contractuale, iar a două formă de
răspundere stabilind repararea celorlalte prejudicii ,altele
decât cele rezultate din răspunderea contractuală.
Secțiunea 3
RĂSPUNDEREA JURIDICĂ DELICTUALĂ
PENTRU FAPTA PROPRIE
Subsecţiunea 1: Consideraţii generale
Reglementare
Răspunderea civilă delictuală pentru fapta proprie
este reglementată de art. 1357 C. civ.
Potrivit art. 1357 alin. (1) din Codul civil: „cel care
cauzează altuia un prejudiciu printr-o faptă ilicită,
săvârșită cu vinovăție, este obligat să îl repare ”.
13
I. Turcu, Noul Cod civil republicat. Comentarii și explicații, ed. CH
Beck, București, 2011
37
OBLIGAŢII CIVILE
De asemenea, art. 1357 alin. (2) prevede faptul că:

”autorul prejudiciului răspunde pentru cea mai ușoară
culpă”.
În acelaşi timp, textele instituie principiul general al
răspunderii pentru prejudiciul cauzat prin faptă ilicită.
Astfel, fiind echitabil ca fiecare persoană să răspundă pentru
propriile sale fapte, răspunderea delictuală pentru fapta
proprie a fost calificată drept principiu general, dreptul
comun în materia răspunderii delictuale.
În opoziţie, răspunderea pentru fapta altuia are un
caracter de excepţie, limitându-se la cazurile expres
prevăzute de lege şi numai în măsura în care în persoana
celui pentru care se răspunde sunt întrunite condiţiile pentru
fapta proprie.
Condiţiile răspunderii
Răspunderea pentru fapta proprie şi, în general,
răspunderea delictuală, presupune întrunirea cumulativă a
următoarelor condiţii: fapta ilicită, prejudiciul raportul de
cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu, culpa (vinovăţia)
autorului faptei ilicite.
Precizăm că, din moment ce răspunderea delictuală
pentru fapta proprie constituie dreptul comun în materie,
aceste condiţii trebuie întrunite, total sau parţial, şi în
celelalte forme de răspundere, respectiv răspunderea pentru
fapta altei persoane sau pentru prejudicii cauzate de lucruri
şi animale.
38
Considerații privind răspunderea civilă delictuală

a persoanei juridice pentru fapta proprie
Art. 219 alin. (1) din Codul civil stabilește că

”faptele licite și ilicite săvârșite de organele persoanei
juridice obligă însăși persoana juridică, însă numai dacă
ele au legătură cu atribuțiile sau cu scopul funcțiilor
încredințate”.
Pentru angajarea răspunderii persoanei juridice
trebuie să se țină cont de anumite aspecte, respectiv:
Determinarea noțiunii de organe ale persoanei
juridice. Această noțiune se poate stabili prin referire la
actul constitutic al persoanei juridice respective și la
conținutul actelor normative care reglementează anumite
categorii de persoane juridice.
Săvârșirea faptei ilicite trebuie să fie făcută, potrivit
dispozițiilor Codului civil, în legătură cu atribuțiile sau cu
scopul funcțiilor încredințate. Astfel, pentru angajarea
răspunderii, este necesar ca fapta ilicită să fie săvârșită
pentru realizarea scopurilor proprii persoanei juridice în
cauză.
La stabilirea vinovăției persoanei juridice, se va
analiza de fapt vinovăția persoanei fizice care a acționat
pentru persoana juridică deoarece voința persoanei juridice
se concretizează prin organele sale de conducere, organe
care sunt alcătuite din persoane fizice. În cazul unei fapte
ilicite, victima va trebui să probeze existența vinovăției
persoanei fizice din componența persoanei juridice.
Răspunderea persoanei juridice se va angaja dacă
sunt dovedite și celelalte elemente ale răspunderii pentru
fapta proprie, respectiv prejudiciul, fapta ilicită, precum și
raportul de cauzalitate dintre prejudiciu și fapta ilicită.
39
OBLIGAŢII CIVILE
În ceea ce privește efectele angajării răspunderii

persoanei juridice, în cazul în care răspunderea se angajează,
victima va avea următoarele posibilități:
- să pretindă despăgubiri de la persoana juridică în
temeiul răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie
- să pretindă despăgubiri de la persoana fizică din
organul de conducere al persoanei juridice (art. 219 alin. (2)
raportat la art. 1357 Cod civil);
- să pretindă despăgubiri de la persoana juridică în
solidar cu persoana fizică din organul de conducere al
persoanei juridice.
În cazul în care persoana juridică plătește
despăgubirile pentru prejudiciul cauzat, aceasta se va putea
îndrepta cu acțiune în regres împotriva persoanei
fizice/persoanelor fizice din compenența organelor de
conducere.
Potrivit dispozițiilor Codului civil, faptele ilicite ale
organelor persoanei juridice atrag și răspunderea personală
și solidară a celor care le-au săvârșit, atât față de persoana
juridică, cât și față de terți.
Secțiunea 4
RĂSPUNDEREA PENTRU FAPTA
ALTEI PERSOANE
Subsecţiunea 1: Consideraţii generale
Dacă regula în materia răspunderii civile delictuale o

constituie răspunderea pentru fapta proprie, răspunderea
pentru fapta altei persoane are caracter de excepţie şi este
40
posibilă numai în măsura în care este expres prevăzută de

lege.
Astfel Codul civil instituie următoarele cazuri de
răspundere pentru fapta altuia, deci o răspundere indirectă:
- răspunderea pentru fapta minorului sau a celui pus
sub interdicție (art. 1372 Cod civil);
- răspunderea comitenţilor pentru prepuşi (art. 1373
Cod civil);
- răspunderea pentru prejudiciile cauzate de animale
- răspunderea pentru prejudiciile cauzate de lucruri
(art. 1376-1377 Cod civil);
- răspunderea pentru ruina edificiului (art. 1378 Cod
civil).
RĂSPUNDEREA PENTRU PREJUDICIILE

CAUZATE DE ANIMALE SAU DE LUCRURI
Răspunderea pentru prejudiciile cauzate de animale
Reglementare
Potrivit art. 1375 Cod civil, „proprietarul unui
animal, sau cel care se serveşte de el, independent de orice
culpă, de prejudiciul cauzat de animal, chiar dacă acesta a
scăpat de sub paza sa”.
Proprietarul sau cel ce se foloseşte de animal nu
beneficiază de o reglementare specială privind probe
contrarii pentru a înlătura temeiurile răspunderii instituite
prin art. 1375 Cod civil.
41
OBLIGAŢII CIVILE
Răspunderea pentru prejudiciile cauzate de ruina

edificiului
Reglementare
Art. 1378 Cod civil dispune: „proprietarul unui
edificiu sau al unei construcții de orice fel este obligat să
repare prejudiciul cauzat prin ruina lor ori prin
desprinderea unor părți din ele, dacă aceasta este urmarea
lipsei de întreținere sau a unui viciu de construcție”.
Codul civil nu conţine dispoziţii speciale pentru
înlăturarea prezumţiei de răspundere a proprietarului
instituită prin articolul menţionat.
Răspunderea pentru prejudiciile cauzate de lucruri în

general
Reglementare legală
Art. 1376 alin. (1) Cod civ. dispune că „oricine este
obligat să repare, independent de orice culpă, prejudiciul
cauzat de lucrul aflat sub paza sa”.
42
CAPITOLUL IV
EXECUTAREA OBLIGAŢIILOR CIVILE
CONSIDERAŢII GENERALE
Modalităţi de executare a obligaţiilor

Raportul juridic obligaţional, indiferent de izvorul
său, conferă creditorului dreptul de a pretinde debitorului să
dea, să facă sau să nu facă ceva, respectiv realizarea
dreptului de creanţă, iar debitorului obligaţia de a executa o
prestaţie pozitivă sau negativă, în funcţie de obiectul ei,
adică liberarea lui de datorie.
Executarea obligaţiilor se poate realiza prin două
moda-lităţi, şi anume: executarea directă sau în natură şi
executarea indirectă sau prin echivalent.
a) Executarea directă sau în natură a obligaţiilor
are loc prin plată, făcută de bunăvoie de către debitor, sau
prin executarea silită, prin intermediul forţei coercitive a
statului, în cazul în care debitorul refuză executarea
voluntară a obligaţiei.
b) Executarea indirectă sau prin echivalent
intervine atunci când, din diferite motive, executarea în
natură nu este posibilă. în acest caz, creditorul poate
pretinde de la debitor plata unor despăgubiri (daune-
interese) pentru acoperirea prejudiciului suferit ca urmare a
neexecutării culpabile sau executării necorespunzătoare a
obligaţiei.
Principiul executării în natură a obligaţiilor
Realizarea dreptului creditorului are loc numai
atunci când debitorul execută obligaţia pe care o datorează
în natura ei specifică. De cele mai multe ori, executarea unei
OBLIGAŢII CIVILE
alte prestaţii de către debitor prin înlocuirea celei iniţiale sau

o despăgubire bănească acordată pentru a substitui
executarea în natură a unei obligaţii, nu prezintă interes
pentru creditor, deoarece nu satisface interesele acestuia.
Pentru aceste motive, executarea în natură a obligaţiilor
civile a fost ridicată la rang de principiu.
Principiul executării în natură a obligaţiilor
presupune executarea obligaţiei în natura sa specifică, adică
realizarea obiectului avut în vedere de părţi, fără
posibilitatea debitorului de a înlocui acest obiect cu o altă
prestaţie, fără acordul debitorului.
Executarea în natură a obligaţiei înseamnă
executarea prestaţiei înseşi la care s-a obligat debitorul, şi nu
plata unui echivalent bănesc în locul acesteia.
EXECUTAREA DIRECTĂ (ÎN NATURĂ)

A OBLIGAŢIILOR
Executarea voluntară în natură a obligaţiilor

(sau executarea prin plată)
Noţiunea de plată
Plata poate fi privită atât ca mijloc de executare
voluntară a unei obligaţii, cât şi ca act juridic.
Reglementare. Natură juridică

Codul civil reglementează plata ca un mijloc juridic
de stingere a obligaţiilor civile în art. 1469-1515 Cod civil.
Art. 1469 Cod civil prevede faptul că ”(1) Obligația se
stinge prin plată atunci când prestația datorată este
executată de bunăvoie. (2) Plata constă în remiterea unei
sume de bani sau, după caz, în executarea oricărei alte
prestații care constituie obiectul însuși al prestației”.
44
TITLUL VI. GARANTAREA EXECUTĂRII OBLIGAŢIILOR CIVILE
Executarea silită a obligaţiilor
Noţiunea de executare silită

De regulă, debitorul îşi execută voluntar obligaţia,
prin efectuarea plăţii. Totuşi, dacă debitorul nu execută de
bunăvoie obligaţia, deci nu efectuează plata, creditorul
poate recurge la executarea silită a obligaţiei debitorului.
Executarea silită presupune un ansamblu de
proceduri reglementate de lege, prin intermediul cărora se
asigură, cu sprijinul forţei coercitive a statului, realizarea
dreptului creditorului, atunci când debitorul refuză să
facă plata.
Executarea silită se face în natură, prin obligarea
debitorului să execute efectiv şi real obiectul obligaţiei.
Atunci când se cere executarea silită în natură a obligaţiei
se face tot o plată – creditorul obţine exact obiectul
obligaţiei –, dar această plată nu se execută de bunăvoie, ci
este o plată silită.
În situaţia în care executarea în natură a obligaţiei nu
mai este posibilă, se trece la executarea ei prin echivalent,
adică prin acordarea de despăgubiri creditorului pentru
prejudiciul datorat neexecutării în natură a obligaţiei.
EXECUTAREA INDIRECTĂ (PRIN ECHIVALENT)

A OBLIGAŢIILOR
Noţiunea de executare indirectă a obligaţiilor

Executarea indirectă a obligaţiilor intervine atunci
când, din anumite motive, executarea directă sau în natură
nu mai este posibilă. Astfel, executarea în natură nu mai
poate fi obţinută:
45
OBLIGAŢII CIVILE
- în cazul obligaţiilor de a face, asumate intuitu

personae sau care trebuiau executate într-un termen
considerat esenţial de către creditor;
- în cazul obligaţiilor de a nu face, dacă debitorul
nu-şi respectă obligaţia asumată.
În aceste condiţii, creditorul poate pretinde de la
debitor plata unor despăgubiri sau daune-interese, în scopul
reparării prejudiciului suferit ca urmare a neexecutării
culpabile sau executării necorespunzătoare a obligaţiei.
Executarea indirectă a obligaţiei reprezintă dreptul
creditorului de a pretinde şi de a obţine de la debitor
echivalentul prejudiciului pe care l-a suferit, ca urmare a
neexecutării, executării cu întârziere sau
necorespunzătoare a obligaţiei asumate.
Pentru aceste considerente, executarea indirectă a
obligaţiilor este considerată drept o executare prin
echivalent.
Noţiunea de despăgubiri (daune-interese)

Potrivit art. 1530 Cod civil, „creditorul are dreptul
la daune-interese pentru repararea prejudiciului pe care
debitorul i l-a cauzat și care este consecința directă și
necesară a neececutării fără jusitificare sau, după caz,
culpabile a obligației”.
Așadar, potrivit dispozițiilor legale, despăgubirile
(daunele-interese) reprezintă echivalentul prejudiciului
suferit de creditor ca urmare a neexecutării sau executării
necorespunzătoare a obligaţiei de către debitor. Ele se pot
acorda fie sub forma unei sume globale, fie a unor sume
prestate periodic.
46
CAPITOLUL V
TRANSMITEREA, TRANSFORMAREA ŞI
STINGEREA OBLIGAŢIILOR CIVILE
TRANSMITEREA OBLIGAŢIILOR
Noţiune. Obligaţiile pot forma obiectul unei

transmisiuni mortis causa, cât şi între vii (inter vivos).
Astfel,
- mortis causa (pentru cauză de moarte), obligaţiile
se transmit prin decesul unei părţi, persoana defunctului
fiind continuată de moştenitorii săi. Prin deces se pot
transmite atât creanţele cât şi datoriile ca elemente ale
patrimoniului;
- prin acte între vii, poate avea loc atât o transmitere
de creanţă cât şi de datorie. În primul caz, creanţa şi datoria
formează obiectul unei transmisiuni mortis causa, universală
sau cu titlu universal. În cel de-al doilea caz, transmisiunea
se face inter vivos şi cu titlu particular.
Transmisiunea obligaţiei prin acte între vii este
operaţiunea juridică în temeiul căreia, prin voinţa părţilor
sau prin efectul legii, latura activă sau latura pasivă a
raportului obligaţional trece, de la părţi, la o altă
persoană.
47
OBLIGAŢII CIVILE
Mijloace de transmitere a obligaţiilor

1. Cesiunea de creanţă
Noţiune: Cesiunea de creanţă este convenția prin
care creditorul cedent transmite cesionarului o creanță
împotriva unui terț..
Deşi contractul se încheie între creditor (titular al
dreptului de creanţă) şi persoana căreia i se transmite
creanţa, cesiunea implică trei persoane:
- creditorul care transmite creanţa, denumit cedent;
- terţul căruia i se transmite creanţa, denumit cesionar;
- debitorul creanţei ce se transmite, numit debitor
cedat.
Prin efectul cesiunii, noul creditor al debitorului
cedat va fi cesionarul.
2. Subrogaţia în drepturile creditorului prin plata
creanţei
Noţiune. În cazul în care o persoană plăteşte o
datorie care nu-i incumbă, ea va putea fie să ceară restituirea
plăţii nedatorate, fie să acţioneze pe debitorul pentru care a
plătit printr-o acţiune derivând din mandat, îmbogăţire fără
justă cauză sau gestiune de afaceri. În aceste cazuri însă, cel
care a plătit (solvensul) nu va beneficia de garanţiile şi
accesoriile ce asigurau creditorului realizarea creanţei.
De aceea, legea a prevăzut şi modalitatea ca plata să
se facă prin subrogare (înlocuire), caz în care creanţa cu
toate drepturile şi accesoriile sale se va transmite de la
creditor la plătitorul creanţei (solvens). Astfel, deşi iniţial
era terţ faţă de raportul dintre creditor şi debitor, solvens,
prin plata creanţei, ia locul creditorului; debitorul devenind
obligat faţă de acesta.
Subrogaţia în drepturile creditorului prin plata
creanţei este un mijloc de transmitere legală sau
convenţională a dreptului de creanţă cu toate garanţiile şi
48
accesoriile sale, către un terţ care a plătit pe creditorul

iniţial în locul debitorului.
Reglementare. Art. 1593-1598 Cod civil reglemen-
tează două categorii de subrogaţii: subrogaţia legală şi
subro-gaţia convenţională. Aceasta la rândul ei poate fi
subrogaţie convenţională consimţită de creditor şi subrogaţie
convenţio-nală consimţită de debitor.
3. Preluarea datoriei
Preluarea datoriei nu a fost reglementată până la

intrarea în vigoare a Codului civil actual. În doctrină,
preluarea de datorie a fost cunoscută sub denumirea de
cesiune de datorie.
Reglementare. Codul civil reglementează preluarea

de datorie în art. 1599-1608. Prima secțiune este dedicată
caracteristicilor generale și modalităților prin care această
oprațiune se poate realiza în mod direct, iar secțiunea a II-a
fiind dedicată preluării de datorie prin contract încheiat cu
debitorul.
Noțiune. Preluarea datoriei reprezintă operațiunea

juridică prin intermediul căreia datoria unui debitor este
preluată de un terț față de raportul juridic obligațional inițial,
care va fi obligat împreună cu debitorul inițial sau singur
față de creditorul inițial.
TRANSFORMAREA OBLIGAŢIILOR
49
OBLIGAŢII CIVILE
Noţiune. După cum am văzut, obligaţia se poate

transmite, dar în acelaşi timp ea se poate şi transforma.
Astfel, un debitor poate înlocui obiectul datoriei sale cu o
altă prestaţie pe care o are la dispoziţie, înainte ca obligaţia
să ajungă la scadenţă.
Transformarea constă în operaţiunea juridică în
temeiul căreia se schimbă, prin acordul părţilor, unul din
elementele raportului juridic obligaţional: subiecte, obiect,
cauză.
Moduri de transformare. Codul civil actual
reglementează novația în Capitolul IV, Titlul VI, Cartea a V-
a.
Codul civil reglementează novația ca principalul
mod de transformare a obligațiilor. Având în vedere faptul
că la momentul analizării modurilor de transmitere a
obligațiilor, am observat că și în cazul preluării de datorie
avem de-a face atât cu o transmitere a obligației, dar în
același timp suntem și în prezența unei transformări,
deoarece o parte, debitorul, este înlocuită cu un alt debitor,
astfel încât raportul obligațional se transformă.
În același sens, putem include și cesiunea de creanță,
subrogația și cesiunea de contract în rândul mijloacelor
juridice de transformare a obligațiilor civile.
Așa cum s-a apreciat în doctrina recentă14, trebuie
subliniat că transformarea raportului obligațional, în
concepția legiuitorului, trebuie să se poată realiza prin toare
mijloacele de transmisiune a obligațiilor, precum și că, pe de
altă parte, orice transmisiune a obligațiilor reprezintă în
14
L. Pop, I.F. Popa, S.I. Vidu, Tratat elementar de drept civil. Obligațiile,
ed. Universul Juridic, București, 2012, p. 688
50
același timp și o transformare a acestui raport obligațional.

Înlocuirea creditorului cedent prin creditorul cesionar ca
urmare a cesiunii de creanță, are ca efect o transformare a
raportului obligațional, din moment ce atrage o schimbare a
subiectului său activ, componentă structurală a acestui
raport.
Sintetizând, cu toate că actualul Cod civil
reglementează ca mijloc juridic principal de transformare a
obligațiilor civile, nimic nu se opune aprecierea ca mijloace
de transmisiune cât și de transformare a altor instituții
juridice, cum sunt: cesiunea de creanță, subrogația în
drepturile creditorului plătit, preluarea de datorie sau
cesiunea de contract.
Codul civil de la 1864 reglementa și delegația ca un
mijloc de transformare a obligației. Delegația perfectă
reprezenta o convenție prin care debitorul aducea în locul
său un alt debitor. Noul Cod civil a preluat aprecierile
doctrinei conform cărora delegația perfectă reprezenta, de
fapt, o novație, și a încorporat delegația perfectă novației.
Delegația imperfectă reprezenta convenția prin care
debitorul aducea alături de el un codebitor. Delegația
imperfectă se regăsește în actuală reglementare sub forma
preluării de datorie cumulativă, fiind supusă reglementării
art. 1599-1608 Cod civil.
STINGEREA OBLIGAŢIILOR
51
OBLIGAŢII CIVILE
Reglementarea mijloacelor juridice de stingere a

obligaţiilor
Art. 1615 Cod civil enumeră mijloacele de stingere a
obligaţiilor stabilind „Obligaţiile se sting prin plată,
compensaţie, confuziune, remitere de datorie, imposibilitate
foruită de executare, precum și prin alte moduri expres
prevăzute de lege.”
În privinţa enumerării plății printre modurile de
stingere a obligațiilor se impune o precizare și anume că
plata reprezintă într-adevăr un mijloc de stingere a oricărei
obligaţii, dar constă în realizarea creanţei prin executarea
prestaţiei de către debitor. În consecinţă,plata reprezintă un
mod de executare de bunăvoie a obligaţiei, drept pentru care
a fost analizată ca mod de executare a obligațiilor.
Prin ”alte moduri expres prevăzute de lege”,
apreciem că actualul Cod civil se referă la alte instituții
reglementate de Cod care, deși nu sunt prevăzute printre
modurile de stingere a obligațiilor civile, totuși menționează
cauze de stingere a raportului juridic obligațional.
În acest sens, amintim, cu titlu de exemplu, anumite
moduri prin care obligația se stinge: executarea silită în
natură, executarea obligației prin echivalent, rezoluțiunea
sau rezilierea, prescripția extinctivă a dreptului la acțiune,
decăderea, novația, îndeplinirea condiției rezolutorii etc.
Clasificarea mijloacelor juridice de stingere a

obligaţiilor
În literatura de specialitate, mijloacele de stingere a
obligaţiilor se clasifică în funcţie de două criterii:
a) După rolul voinţei părţilor, distingem:
52
- mijloace voluntare, când stingerea s-a produs

prin voinţa părţilor: remiterea de datorie, compensaţia
voluntară;
- mijloace prin care obligația se stinge fără voința
părților: confuziunea, imposibilitatea fortuită de executare.
b) După cum stingerea obligaţiei a dus la realizarea
creanţei:
- mijloace de stingere care duc la realizarea creanţei;
- mijloace de stingere care nu duc la realizarea
creanţei creditorului: remiterea de datorie, imposibilitatea
fortuită de executare.
Mijloace juridice de stingere a obligaţiilor
Mijloace juridice de stingere a obligaţiilor care

duc la realizarea creanţei creditorului.
1. Compensaţia
● Noţiune. Compensaţia este un mod de stingere a
două obligaţii reciproce, până la concurenţa celei mai mici
dintre ele.
Compensaţia apare ca o dublă plată, realizată printr-o
singură operaţiune juridică. Astfel:
- dacă obligaţiile sunt egale ca valoare, se sting în
întregime;
- dacă obligaţiile nu sunt egale ca valoare, datoriile
se sting până la concurenţa celei mai mici.
● Domeniul de aplicaţie. De regulă, compensaţia este
un mod de stingere a oricăror obligaţii, indiferent de izvorul
lor și care au ca obiect o sumă de bani sau o anumită
cantitate de bunuri fungibile de același fel (art. 1617 alin. (1)
Cod civil).
2. Confuziunea
53
OBLIGAŢII CIVILE
● Noţiune. Ca mod de stingere a obligaţiilor,

confuziunea constă în întrunirea în aceeaşi persoană a
calităţilor incompatibile de creditor şi debitor al aceleiaşi
obligaţii. În cazul confuziunii, creditorul devine propriul său
debitor, calităţi incompatibile ce fac imposibilă executarea
prestaţiei.
Potrivit art. 1624 Cod civil, ”Atunci când, în cadrul
aceluiași raport obligațional, calitățile de debitor și
creditor se întrunesc în aceeași persoană, obligația se
stinge de drept prin confuziune. Confuziunea nu operează
dacă datoria și creanța se găsesc în același patrimoniu, dar
în mase de bunuri diferite.”
● Domeniu de aplicare. Confuziunea poate opera în
cazul tuturor obligaţiilor, indiferent de natura lor
contractuală sau extracontractuală.
Confuziunea intervine, spre exemplu, în cazul
moștenitorului care este debitor și prin moștenire devine și
creditor al datoriei pe care o avea față de succesiune15.
§ 2. Mijloace juridice de stingere a obligaţiilor
care nu duc la realizarea creanţei debitorului
1. Remiterea de datorie
●Noţiune. Remiterea de datorie este operaţiunea

juridică prin intermediul căreia creditorul îl liberează de
debitor de executarea obligației sale.
Remiterea de datorie reprezintă un act juridic de
renunțare la valorificarea unei creanțe pe care o are
împotriva debitorului de către creditor..
Potrivit art. 1629 alin. (2) Cod civil, remiterea de
datorie poate fi de două feluri: totală sau parțială, regula
15
I. Turcu, Noul Cod civil. Comentarii și explicații, ed. CH Beck, București,
2011, p. 710
54
instituită de Cod fiind a aceea că remiterea este totală,

norma fiind supletivă, părțile putând stabili și o remitere
parțială.
Art. 1630 Cod civil prevede că remiterea de datorie
poate fi expresă sau tacită, cu titlu oneros sau cu titlu gratuit.
2. Imposibilitatea fortuită de
executare
● Noţiune. Condiții (art. 1634 Cod civil). Obligaţia

debitorului se poate stinge atunci când executarea ei a
devenit imposibilă datorită unui caz fortuit, unui caz de forţă
majoră ori a unor alte evenimente asimilate acestora,
produse înainte ca debitorul să fi fost pus în întârziere.
De asemenea, debitorul va fi liberat atunci când cu
toate că se află în întârziere, creditorul nu ar fi putut să
beneficieze de executarea obligației din cauza forței majore,
a cazului fortuit sau a altor evenimente asimilate acestora,
exceptând situația în care debitorul și-a asumat riscul
producerii acestor eveniment.
55
OBLIGAŢII CIVILE
Titlul VI
GARANTAREA EXECUTĂRII
OBLIGAŢIILOR CIVILE
CONSIDERAŢII GENERALE
1. Noţiunea de garantare a executării obligaţiilor

Garantarea executării obligaţiilor constituie o măsură
de asigurare a executării acestora. Ea cuprinde totalitatea
mijloacelor juridice, respectiv drepturi şi acţiuni recunoscute
direct de lege sau născute din acordul de voinţă al părţilor
raportului juridic obligaţional, prin a căror exercitare se
asigură realizarea drepturilor de creanţă.16
2. Mijloace juridice de garantare

Garantarea executării obligaţiilor se realizează prin
două categorii de mijloace juridice.17
- mijloacele juridice generale, recunoscute tuturor
credi-torilor, în temeiul dreptului de gaj pe care îl au asupra
patrimoniului debitorului. Pentru acest motiv, ele se numesc
16
L. Pop, Teoria generală a obligațiilor – op. cit., p. 406
17
Marea majoritate a autorilor au recurs la o analiză distinctă a celor
două categorii de mijloace juridice, considerându-le instituţii diferite.
Astfel, mijloacele generale sunt tratate ca drepturi ale creditorilor asupra
patrimoniului debitorului, considerându-se că nu fac parte din categoria
garanţiilor obligaţiilor, iar în privinţa garanţiilor sunt analizate exclusiv
mijloacele juridice speciale. A se vedea C. Stătescu, C. Bârsan – op. cit.
380-413. Credem că tratarea împreună a garanţiilor speciale şi a celor
generale se justifică deoarece ambele asigură executarea obligaţiilor, şi
în plus se poate sesiza mai uşor specificul garanţiilor speciale faţă de
cele generate.
56
garanţii generale ale obligaţiilor. Titularii garanţiilor

generale se numesc creditori obişnuiţi sau chirografari;
- mijloace juridice speciale recunoscute numai
anumitor creditori, al căror drept de gaj general este
complinit cu alte drepturi speciale, ce le asigură realizarea
creanţei. Ele alcătuiesc categoria garanţiilor speciale ale
obligaţiilor. Creditorii cu garanţii speciale peste limitele
dreptului de gaj general, se numesc creditori cu garanţii.
● Garanţii generale. Acestea se întemeiază pe
dreptul de gaj general asupra patrimoniului debitorului.
Astfel, patrimoniul debitorului constituie o garanţie generală
comună pentru creditorii săi.
Dreptultul de gaj general conferă creditorilor două
categorii de mijloace privitoare la patrimoniul debitorului şi
la actele încheiate de el cu terţii. Şi anume:
- mijloace preventive şi de conservare a patrimoniului
debitorului;
- mijloace de reparare a patrimoniului, intentând
acţiuni pentru a se apăra de actele încheiate de debitor.
● Garanţii speciale. Acestea conferă titularului
drep-turi şi prerogative suplimentare, faţă de cele
recunoscute creditorilor obişnuiţi, respectiv dreptul de a
urmări o altă persoană în caz de neexecutare voluntară a
prestaţiei de către debitor, precum şi dreptul de preferinţă şi
urmărire a unui bun.
Garanţiile speciale se clasifică în:
- garanţii personale ce constau în angajamentul pe
care o altă persoană decât debitorul principal şi-l asumă faţă
de creditor, de a executa obligaţia în cazul în care debitorul
principal nu o va face. Este cazul fidejusiunii denumit şi
cauţiune.
- garanţii reale, ce sunt drepturi reale accesorii
constituite de către debitor sau o altă persoană asupra unor
bunuri individual-determinate, ce conferă creditorului
57
OBLIGAŢII CIVILE
prerogativele urmăririi şi preferinţei. Se includ în această

categorie gajul, ipoteca şi dreptul de retenţie – ca formă de
garanţie reală imperfectă.18
- Privilegiile – cauze de preferință acordate de lege

unor creditori în considerarea calității creanței lor.
Privilegiul conferă creditorului privilegiat numai dreptul de
a fi plătit cu prioritate din prețul obținut în urma vânzării
bunului grevat, fără să asigure titularului un drept de
urmărire a bunului19.
18
Aceasta deoarece nu conferă titularului prerogativa urmăririi ce intră
în conţinutul garanţiilor reale.
19
ed. Universul Juridic, București, 2012, op. cit. p.754
58
Capitolul II
GARANŢIILE GENERALE ALE EXECUTĂRII
OBLIGAŢIILOR
§ 1. Gajul general al creditorilor chirografari

● Noţiune. Conform art. 2324 Cod civil, ”Cel care
este obligat personal răspunde cu toate bunurile sale
mobile și imobile, prezente și viitoare”. Dreptul de gaj
general al creditorilor chirografari presupune definirea
creditorilor chirografari și stabilirea noțiunii de gaj general,
pentru evitarea unor eventuale confuzii între gaj, ca garanție
reală și dreptul creditorilor asupra patrimoniului debitorului
lor.
Creditorii chirografari sunt acei creditori care nu se
bucură de o garanție reală (ipotecă, gaj, privilegii) care să le
asigure recuperarea creanței la scadență de la debitorul lor20.
Dreptul de gaj reprezintă o garanție reală mobiliară
care se constituie prin deposedarea debitorului sau a unui
terț de bunul grevat, conferind titularului său atât un drept
de urmărire cât și un drept de preferință21.
În absența noțiunii de patrimoniu, nu am putea face
explicația noțiunii de garanție comună a creditorilor
chirografari, deoarece nu s-ar putea stabili obiectul acestui
drept.
Așa cum s-a apreciat în doctrină 22, o funcție a
patrimoniului este aceea că patrimoniul explică și asigură
20
I.R. Urs, P.E. Ispas, Drept civil. Drepturile reale, ed. Universității Titu
Maiorescu, București, 2012, op. cit., p. 17.
21
ed. Universul Juridic, București, 2012, op. cit. p. 755
22
I.R. Urs, P.E. Ispas, Drept civil. Drepturile reale, ed. Universității Titu
Maiorescu, București, 2012, op. cit., p. 17
OBLIGAŢII CIVILE
dreptul de gaj general al creditorilor chirografari.

Schimbările care au loc în conținutul patrimoniului nu
afectează existența gajului general. Deoarece creditorii
chirografari nu au o garanție fixată asupra unui anumit bun,
debitorul este liber să dispună de bunurile sale, încheind acte
juridice cu privire la ele, micșorându-și activul și mărindu-și
pasivul. Creditorii chirografari pot acționa asupra
patrimoniului debitorului, în scopul conservării drepturilor
lor prin acțiunile reglementate de Codul civil în favoarea lor,
respectiv acțiunea oblică- atunci când debitorul nu-și
exercită anumite drepturi – și acțiunea pauliană, atunci când
debitorul a încheiat cu rea-credință acte juridice pentru
fraudarea drepturilor creditorilor chirografari.
În consecință, dreptul de gaj general reprezintă
prerogativa creditorilor chirografari de a urmări bunurile
debitorilor care se află în patrimoniul acestora la data
scadenței datoriei, debitorii neputând fi împiedicați să vândă
anumite bunuri anterior scadenței datoriei pe care o au față
de creditorii chirografari.
§ 2. Mijloace de prevenire şi conservare a
patrimoniului debitorului
● Noţiune. Dreptul de gaj general al creditorilor
chirografari poate să nu prezinte utilitate practică în cazurile
în care debitorul ajunge insolvabil. Aceste cazuri de
insolvabilitate pot fi generate de contractarea de noi datorii,
urmărirea începută de alţi creditori cu garanţii reale,
încercarea de a ascunde o parte din bunuri, neglijenţa
debitorului în exercitarea unor drepturi şi acţiuni.
Pentru a evita starea de insolvabilitate la scadenţă, a
debitorului, legea acordă creditorilor mijloace juridice de
natură a conserva patrimoniul acestuia. Aceste mijloace au
scopul de a împiedica scoaterea de bunuri din patrimoniul
debitorului.
60
● Categorii de mijloace de conservare. Mijloacele

de conservare au în vedere:
1. cererile de instituire a sechestrului asigurător, cererile de
instituire a popririi asigurătorii, cererile de instituire a
sechestrului judiciar;
2. dreptul creditorilor de a interveni în procesele debitorului
având ca obiect bunuri din patrimoniul său. Art. 679 Cod
civil stabilește dreptul creditorilor personali ai unui
coproprietar de a interveni în procesul de partaj intentat de
coproprietari sau de un alt creditor.
§ 3. Mijloace reparatorii a patrimoniului
debitorului
Noţiune
Mijloacele reparatorii reprezintă acele acţiuni pe care
creditorul le poate exercita pentru a se apăra de actele
frauduloase sau simulate încheiate de debitor în fraudarea
interesului său.
Aceste mijloace sunt:

 acţiunea pauliană sau revocatorie
 acţiunea oblică sau subrogatorie;
 acţiunea în simulaţie, prin care creditorul
solicită înlăturarea unui act aparent, încheiat de debitor, ce-i
este defavorabil, act a cărui existenţă este contrazisă în
contraînscris.23
23
Acţiunea în declararea simulaţiei a fost analizată la instituţia
simulaţiei; şi pentru aceste considerente nu vom reveni asupra ei.
61
OBLIGAŢII CIVILE
Capitolul III
GARANŢII SPECIALE
Garanţiile personale. Fideiusiunea
● Noţiune. Fidejusiunea este un contract prin care o
persoană numită fideiusor, se obligă faţă de cealaltă parte,
care are într-un raport obligațional calitatea de creditor, să
execute, cu titlu gratuit sau în schimbul unei remunerații,
obligația debitorului dacă acesta din urmă nu o execută.i
persoane să execute obligaţia debitorului, dacă acesta nu ar
îndeplini-o.
Pentru a exista fideiusiune este necesar ca fidejusorul
să se oblige personal faţă de creditor să execute obligaţia
debitorului. Astfel, creditorul poate pretinde plata creanţei
de la fidejusor, atunci când debitorul nu o face sau a devenit
insolvabil. În consecinţă, creditorul îşi are garantată
realizarea creanţei prin două gajuri generale: patrimoniul
debitorului şi patrimoniul fideiusorului.
● Reglementare. Codul civil reglementează
fideiusiunea în art. 2280-2320. În practică fidejusiunea îşi
găseşte o largă aplicabilitate, deoarece creditorii sunt
interesaţi în a urmări bunurile din două patrimonii (a
debitorului şi a fideiusorului) pentru a-şi realiza creanţa.
● Categorii. Deşi Codul civil se referă la
fideiusiunea stabilită prin lege sau de judecător, în realitate
fideiusiunea este numai contractuală. Într-adevăr, legea sau
instanţa de judecată impune aducerea unui fideiusor, dar
fideiusiunea nu ia naştere decât prin contractul încheiat între
fideiusor şi creditor prin care primul îşi asumă obligaţia de
garanţie.
În literatura de specialitate se consideră că fidejusiunea este
de 3 feluri:
62
- fidejusiune convenţională, când părţile raportului

juridic obligaţional convin ca debitorul să aducă
angajamentul unui fidejusor care să garanteze executarea
obligaţiei;
- fidejusiune legală, când printr-o dispoziţie a legii
debitorul este obligat să aducă un fidejusor pentru
garantarea obligaţiilor ce-i revin;
- fidejusiune judecătorească, când într-o cauză
litigioasă, instanţa judecătorească dispune aducerea unui
fidejusor care să garanteze obligaţia unei persoane.
Distincția între cele trei forme ale fideiusiunii este
importantă datorită consecințelor juridice practice ale
fiecăreia dintre ele.
Astfel, conform art. 2285 alin. (1) și (2) Cod civil,
dacă fideiusorul este obligat să aducă un fideiusor, va trebui
să prezinte în acest sens o persoană capabilă de a se obliga,
care are în România bunuri suficiente pentru satisfacerea
creanței și care domiciliază în România. Dacă aceste
condiții nu sunt îndeplinite, debitorul va trebui să prezinte o
altă persoană ca fideiusor. Aceste dispoziții legale se aplică
fideiusiunii legale și fideiusiunii judecătorești, deoacere în
cadrul acestor forme ale fideiusiunii debitorul este obligat să
aducă un fideiusor.
Față de reglementarea articolului mai-sus amintit,
apreciem că doar în cazul fideiusiunii legale și a celei
judecătorești fideiusorul trebuie să fie solvabil. În cazul în
care se ivește un conflict referitor la caracterul suficient al
bunurilor fideiusorului, art. 2287 Cod civil prevede faptul că
în caz de litigiu pe acest aspect, va hotără instanța de
judecată pe cale de ordonanță președințială.
Art. 2294 alin. (2) Cod civil prevede faptul că
fideiusorul judiciar nu va putea cere urmărirea bunurilor
debitorului principal sau ale altui fideiusor, adică nu va
putea invoca beneficiul de discuțiune, indiferent dacă
63
OBLIGAŢII CIVILE
persoana garantată este debitorul principal. Conform art.

2316 alin. (2) Cod civil, rezilierea unilaterală a fideiusiunii
date în vederea acoperirii obligațiilor viitoare sau
nedeterminate nu poate fi cerută de fideiusorul judiciar.
Garanțiile autonome
Scrisoarea de garanție
 Noțiune. Potrivit art. 2321 Cod civil,
scrisoarea de garanție reprezintă ”angajamentul irevocabil
și necondiționat prin care o persoană, denumită emitent, se
obligă, la solicitarea unei persoane denumite ordonator, în
considerarea unui raport obligațional preexistent, dar
independent de acesta, să plătească o sumă de bani unei
terțe persoane, denumită beneficiar, în conformitate cu
termenii angajamentului asumat”.
§2. Scrisoarea de confort
 Noțiune. Potrivit reglementării Codului civil,
scrisoarea de confort reprezintă acel ”angajament irevocabil
și autonom prin care emitentul își asumă o obligație de a
face sau de a nu face, în scopul susținerii unei alte
persoane, denumită debitor, în vederea executării
obligațiilor acesteia față de un creditor al său (art. 2322
Cod civil)”.
Asemeni scrisorii de garanție, și scrisoarea de
confort reprezintă un instrument prin intermediul căruia o
instituție specializată, de regulă o instituție bancară, sprijină,
prin ausmarea unor obligații proprii, o altă persoană nu care
se află în relații contractuale, în raporturile stabilite de
clientul instituției cu un terț24.
24
A se vedea și Fl. A. Baias (coordonator), Noul Cod civil. Comentariu pe
articole, ed. CH Bech, București, 2012, p. 2262
64
Privilegiile
 Noțiune, reglementare, natură juridică.

Privilegiile reprezintă acele cauze de preferință pe care legea
le acordă anumitor creditori, în considerarea creanțelor
acestora (art. 2333 alin. (1) Cod civil).
Privilegiile sunt reglementate în art. 2333-2342 Cod
civil.
În ceea ce privește natura juridică a privilegiilor,
acestea constituie, față de reglementarea legală, simple
cauze de preferință acordate creditorilor în considerarea
creanței lor, ceea ce înseamnă că acestea acordă creditorului
privilegiat dreptul de a fi plătit prioritar din prețul obținut
din vânzarea bunului. Creditorii privilegiați nu au
prerogativa urmăririi bunului debitorului.
 Clasificarea privilegiilor. Potrivit
dispozițiilor Codului civil actual, privilegii sunt de două
feluri:
- privilegii generale, stabilite asupra tuturor bunurilor
mobile și imobile ale debitorului în condițiile Codului de
procedură civilă (art. 2338 Cod civil). Noul Cod de
procedură civilă stabilește așadar ordinea de preferință în
materia privilegiilor generale;
- privilegii speciale, stabilite asupra anumitor bunuri
mobile ale debitorului. Codul civil stabilește în art. 2339
creanțele privilegiate, fără a mai conține norme de trimitere
la Codul de procedură civilă. Astfel, potrivit articolului mai
sus menționat, creanțele privilegiate asupra anumitor bunuri
sunt următoarele:
a) creanța vânzătorului neplătit pentru prețul bunului mobil
vândut unei persoane fizice este privilegiată cu privire la
bunul vândut, cu excepția cazului în care cumpărătorul
65
OBLIGAŢII CIVILE
dobândește bunul pentru serviciul sau exploatarea unei

întreprinderi;
b) creanța celui care exercită un drept de retenție este
privilegiată cu privire la bunul asupra căruia se exercită
dreptul de retenție, atât timp cât acest drept subzistă;
Art. 2339 alin. (2) Cod civil prevede că în caz de
concurs între creanțele privilegiate, privilegiile se vor
exercita în ordinea prevăzută de Cod, respectiv privilegiul
vânzătorului va avea prioritate față de privilegiul
creditorului care exercită un drept de retenție asupra
bunului.
Garanţiile reale
§ 1. Ipoteca
1. Consideraţii generale
● Noţiune. Ipoteca este potrivit art. 2343 Cod civil
acel drept real asupra bunurilor mobile și imobile afectate
executării unei obligații. Ipoteca se constituie fără
deposedarea celui care o constituie de bunul grevat. Ipoteca
oferă titularului prerogativa urmăririi și prerogativa
preferinței.
Ipoteca este reglementată de art. 2343-2479 Cod
civil.
● Caracterele juridice ale ipotecii. Ipoteca se
caracterizează prin următoarele:
- ipoteca este un drept real, conferind titularului un
drept de urmărire și un drept de preferință în privința
bunului ipotecat;
- este un drept accesoriu, deoarece însoţeşte şi
garantează un drept principal, respectiv dreptul de creanţă al
creditorului ipotecar. În consecinţă, dreptul cu ipotecă
urmează soarta dreptului principal conform principiului
accesorium sequitur principale;
66
- este indivizibilă (art. 2344 Cod civil), în sensul că

există asupra întregului bun, chiar dacă a fost plătită doar o
parte din datorie.
 Bunurile care pot fi ipotecate. Spre deosebire
de reglementarea anterioară potrivit cu care puteau fi
ipotecate doar bunurile imobile, Codul civil actual stabilește
în art. 2350 că: ”Ipoteca poate avea ca obiect bunuri mobile
sau imobile, corporale sau incorporale. Ea poate greva
bunuri determinate ori determinabile sau universalități de
bunuri”.
Așadar, având în vedere noua reglementare în
materie, pot fi ipotecate:
- bunurile mobile;
- bunurile imobile;
- bunurile determinate sau determinabile;
- universalitățile de bunuri.
Art. 2351 Cod civil stabilește că bunurile inalienabile
sau insesizabile nu pot fi ipotecate, cu excepția cazului în
care bunul este afectat de o inalienabilitate sau
insesizabilitate convențională, caz în care ipotecarea acestor
bunuri va fi valabilă ca ipotecă asupra unui bun viitor.
 Întinderea ipotecii. Ca regulă, ipoteca grevează
bunul asupra căruia a fost constituită. Există însă situații în
care se extinde și asupra altor bunuri în afara celor asupra
cărora a fost constituită. Există și cazuri în care ipoteca se
strămută altui bun decât acela asupra căruia a fost
constituită.
§ 2. Gajul
● Noţiune. Gajul reprezintă acea garanței reală
mobiliară constituită prin deposedarea debitorului de bunul
grevat, care conferă titularului său un drept de preferință și
un drept de urmărire
67
OBLIGAŢII CIVILE
● Natura juridică. Gajul poate garanta orice

obligaţie valabilă. Pot fi date în gaj bunuri mobile corporale,
bunuri imo-bile incorporare, de exemplu: creanţe, acţiuni ale
debitorului.
În consecinţă, gajul este o garanţie reală. Dacă
debitorul nu-şi îndeplineşte obligaţia, garanţia reală îi dă
creditorului garantat dreptul de a reţine bunul afectat
garanţiei şi de a-l vinde pentru a-şi obţine plata obligaţiei
garantate.
● Reglementare. Contractul de gaj este reglementat
de art. 2480-2494 Cod civil
● Caractere juridice. Gajul se caracterizează prin
următoarele:
- gajul reprezintă o garanție reală, conferind
titularului său un drept de urmărire și un drept de preferință;
- gajul reprezintă o garanție mobiliară, deoarece
poate fi constituit numai asupra bunurilor mobile corporale
sau asupra titlurilor negociabile emise în formă materială,
așa cum arată și art. 2480 Cod civil;
- garanție convențională, izvorul gajului fiind numai
convenția părților;
 este o garanție accesorie, deoarece presupune
existenţa unei obligaţii principale valabile.
§ 3. Dreptul de retenţie
● Noţiune. Dreptul de retenţie este acel drept real
care conferă deţinătorului unui bun mobil sau imobil al
altuia, posibilitatea de a refuza restituirea lui, până când
creditorul titular al lucrului îi va plăti sumele pe care le-a
cheltuit cu conservarea, întreţinerea ori îmbunătăţirea acelui
bun.
Dreptul de retenție este reglementat în art. 2495-
2499 Cod civil.
68

Curs Civil TGO

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Curs Civil TGO

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Dr. IOSIF R. URS Dr.

RAPORTUL JURIDIC DE OBLIGAŢII CIVILE

Raportul juridic obligaţional

Elementele raportului juridic obligaţional

Subiectele raportului juridic de obligații.

Conţinutul raportului de obligații.

Raportul juridic de obligaţie cuprinde dreptul de

activul patrimonial, iar obligaţia corelativă în pasivul

Obiectul raportului juridic de obligații.

Obiectul raportului juridic obligaţional constă în

pasiv (debitorul) să dea, să facă sau să nu facă ceva, dreptul creditorului

a) ofensive sau directe, incluzând:

indirectă, prin echivalent bănesc, recurgându-se la vânzarea

b) defensive sau indirecte, cuprinzând:

Definiţia obligaţiei civile

Clasificarea obligaţiilor civile

Codul civil anterior trata obligația de predare drept o

b) Obligaţii pozitive şi obligaţii negative

c) Obligaţii de rezultat (determinate) şi obligaţii de

Obligaţia se consideră executată chiar dacă nu s-a

IZVOARELE OBLIGAȚIILOR CIVILE

1. Obligaţia de „a da” constă în:

b) și actul juridic unilateral;

ACTUL JURIDIC CA IZVOR DE OBLIGAŢII

Noţiunea de act juridic unilateral

În ceea ce privește regimul juridic al actului

contractul de vânzare-cumpărare, vânzătorul se obligă să

contracte aleatorii, contractul de asigurare, de rentă viageră, de

3. După modul de formare:

Aceste contracte nu se consideră încheiate decât în

4. După efectele pe care le produc:

5. După modul de executare:

Este posibil ca, prin voinţa lor, părţile să convină ca

un contract care în mod obişnuit se execută instantaneu, dintr-

6. După cum sunt sau nu nominalizate în

7. După corelaţia dintre ele:

natura standardizată a operațiunii care presupune absența

Contractele civile sunt încheiate în scopul de a

Principiul forţei obligatorii a contractului

Noţiune. Potrivit art. 1270 C. civ., „(1) Contractul

sunt mai restrânse sau mai extinse, independent de voinţa

● Categorii de excepţii de la principiul forţei

Principiul relativităţii efectelor contractului

Reglementare. Principiul este consacrat de art. 1280

în principiu, la drepturi în sarcina, respectiv în beneficiul,

a) Promisiunea faptei altuia (convenţia de porte-

● Noţiune. Promisiunea faptei altuia este un

Trăsătura specifică a contractelor sinalagmatice

Noţiune. După cum am arătat, pot fi reţinute drept izvoare

persoane, numită gerat, fără a primi mandat din partea

3. Îmbogăţirea fără justă cauză

dreptul acestuia din urmă de a intenta o acţiune în justiţie

Subsecţiunea I: Consideraţii generale privind răspunderea

Noţiunea de răspundere juridică civilă

În măsura în care obligaţia de reparare este urmarea

Subsecţiunea 2: Răspunderea civilă delictuală

Noţiune. După cum am arătat, fapta ilicită

repara prejudiciul cauzat creditorului prin neexecutarea lato sensu a

după caz, prejudiciul pentru care este chemat prin lege să

Formele răspunderii civile delictuale

În sistemul Codului Civil sunt reglementate trei

Cu toate acestea, nu ne găsim în prezenţa unei

● Teoria unităţii răspunderii civile. Potrivit acestei