Sunteți pe pagina 1din 9

UNIVERSITATEA BUCUREŞTI

FACULTATEA DE LITERE

MASTER - STUDII LITERARE

FORME DE HIBRIDARE ARTISTICĂ ÎN CONTEMPORANEITATE

HIBRIDARE IDENTITARĂ LA FRANZ KAFKA

Profesor coordonator,

Adriana Babeți

Student,

Bădulescu Diana

Bucureşti,

2016
Hibirdare identitară la Franz Kafka

Când spunem ”Kafka”, nu facem referire doar la un autor praghez remarcabil al prozei
moderne ce a avut o influență covârșitoare în stabilirea unui traseu în ascensiune a literaturii
postbelice și o reflectare a celei postmoderniste. În lumea literară, Kafka este emblema unei
matrice mental- afective, a unei crize identitare; este printre primele voci care anunță această
dramă a central- europenilor dominată de o continuă îndoială și tensiune, o stare a instabilității
sociale, teritoriale, culturale, identitare.

Ne este indiferent să sțim că, de pildă opera lui Kafka este aceea a fiului unui negustor
evreu din Praga în vremea domiației austro-ungare și a capitalismului în descompunere?
Nicidecum. Un studiu detaliat al condițiilor istorice nu ar face altceva decât să lărgească
orizontul de pătrundere al creației scriitorului praghez. Ea poate fi motivată, interpretată doar în
măsura în care ne vom contura, întâi, o perspectivă referitoare la expereințele trăite,
condiționate de contextul istoric și cultural.

Ne aflăm în epoca sub dominația Imperiului Austro-ungar care eșuează în construirea


unei federații a națiunilor egale. Totuși, această concentrație de varietăți culurale, lingvistice,
etnice constrânse să folosească o limbă care nu le aparține (limba germană) va produce noi forme
de ”ADN” culturale, literare, filosofice. Pe fondul acestor tensiuni, rațiunea, principalul motor
filosofic și psihologic își va arăta limitele în interpretarea realității și în pătrunderea esenței sale.
Formele de artă vor fi epuizate și înlocuite de reprezentări irațioanle de ornamente absurde, fără
sens și artificiale. Astfel, operele aparținînd acestie literaturi ”exprimă o criză pe care uneori o
denunță dar întotdeauna o reprezintă.”1

Nicolae Balotă scria: ”Încă din secolul trecut spiritele sensibile la seismele unei lumi, numeroși
gânditori și scriitori au reflectat în operele lor, dincolo de trăirile lor, o derută, o criză
supraindivduală” 2 . Scriitorul nu se mai raportează la o realitate familiară, ci la una străină,
nesigură și fără înțeles. Introducerea filosofiilor iraționalismului și a nihilismului axiologic în

1
Dominte Carmen, Absurdul ca aventură existențială în modensim și postmodernism, București, Universitatea din
București, Facultatea de Litere, 2010, p. 3
2
Nicolae Balotă, Literatura absurdului, București, Editura Teora, ediția a II- a, 2000, p. 14
urma prăbușirii valorior consacrate, tradiționale a produs răsturnări brutale. Omul modern apare
fără convigeri, dezorientat în legătură cu sine însuși trecînd de la subiect la obiectul proceselor
sociale prin instituționalizare, birocratizare și introducerea convențiilor abstracte.

Fenomenul de criză amintit, a dus la constatarea amară a unei lumi absurde care
afectează omul și existența sa. Această stare dramatică a omului este exprimată prin sentimente
de nesiguranță, alienare, disperare, vinovăție dar și apatie, cinism, indiferență, toate subsumându-
se literaturii absurde care nu este altceva decât o reacție la exterior. Franz Kafka este unul dintre
scriitori receptivi la absurd, el fiind printre primii care va aplica ”legile” acestuia.

Absurdul reprezintă o latură foarte importantă a operei sale, însă, materialul de creație îl
constituie în bună parte această hibridare artistică amintită mai sus. Scriitorul se află într-o
continuă criză identitară pe care încearcă să o depășească cu ajutorul scrisului. Este foarte greu
de făcut o deosebire între identiatatea sa individuală, colectivă și culturală. Kafka este primul fiu
din cei șase, născut de un tată evreu urbanizat, vorbitor de limbă germană Herman Kafka și
mama sa, evreică vorbitoare de limbă cehă. Se naște și crește pe teritoriul Boemiei, într-un grup
etnic majoritar evreiesc vorbitor de limba germană. Se cunoaște faptul că tatăl său întreținea
relații destul de încordate cu cehii, pe care îi angaja numai ca servitori și-i considera ”inamici
plătiți”. Kafka are parte de prima experiență a raporturilor sociale de exploatare și opresiune
chiar în magazinul tatălui său: ” Însuși magazinul sfârșește prin a-mi pricinui o senzație
neplăcută […] Mă gândesc îndeosebi în felul de a trata personalul […] Tu îi numeai pe
funcționarii tăi, «inamici plătiți», ceea ce de altminteri ei si erau, ar chiar mai dinainte ca ei să fi
devenit astfel, tu mi-ai părut că ești pentru ei «dușmanul care plătește» 3 Ironia constă în faptul că
deși familia sa avea o perspectivă destul de fermă cu privire la etnia cehă, Kafka devine ceh prin
naționalitate, după 1918. Astfel, Kafka este un scriitor evreu prin apartenență etnică, ceh prin
naționalitate și german prin limba în care scrie.

Unul din primele efecte ale acestei hibridări este de natură lingvistică. Kafka nu scrie într-
o limbă germană literară, ci folosește un stil colocvial, un tip de dialect local, ”o germană
bolovănoasă, de ghetou” 4 cu influențe din cehă și idiș. Acest detaliu lingvistic vine în sprijinul

3
Franz Kafka, Opere complete, Proză scurtă postumă, vol.II, traducere și note de Mircea Ivănescu, București,
Editura Univvers, 2000, p. 368
4 Iulian Băicuș, Esența înfricoșătoare a lui Franz Kafka, București, Editura Universității din București, 2006, p. 4
teoriei deconstructiviste a perechii de teoreticieni literari, Gilles Delueze și Felix Guattari.
Aceștia subordonează operele scriitorului praghez categoriei literaturii minore: ” O literatură
minoră nu este cea scrisă într-o limbă minoră, ci mai curând ce a pe care o minoritate o face într-
o limbă majoră. Dar oricum prima caracteristică o constituie faptul că, în această literatură,
limba este afectată de un puternic coeficient de deteritorializare”5. Însuși Kafka declara într-una
din scrisorile trimise prietenului său Max Brod,6 faptul că se simte oaspete al limbii germane și
că îi este imposibil să scrie literatură întrucât conștiința națională incertă trece prin filtrul
limbajului literar.

O altă caracteristică a literaturii minore este literatura dominată de valoarea colectivă:”


Ceea ce scriitorul spune de unul singur constituie o acțiune comună[…] Dar mai ales deoarece
conștiința colectivă sau națională rămâne deseori inactivă și se scindează mereu, literatura este
cea care se vede însărcinată pozitiv cu acest rol și cu aeastă funcție de enunțare colectivă și chiar
revoluționară” 7 Opera kafkiană nu mai vizează transmiterea unui mesaj prin intermediul
legăturilor dintre instanțele narative, asemeni procedeelor tradiționale de scriere. Nu mai există o
voce auctorială, ci o voce colectivă prin opera unui singur individ: ”Literatura este mai puțin o
chestiune de istorie literară, cât o chestiune care interesează întreg poporul”8

Prin urmare, o primă formă identitară a lui Kafka este atribuită colectivului – evreii din
Praga, atât prin deteritorializarea limbii cât și prin enunțarea colectivă, formă identitară ce se
metamorfozează creând așa numita ”literatură ca o mașină de expresie colectivă”9 . Franz Kafka
este astfel, unul dintre primii reprezentați ai acestui fenomen cultural MittelEuropean prin
linia ”revoluționară, sobră”10 pe care o aduce în mijlocul unei culturi, unei nații si a unei limbi
cărora le este străin, imigrant, intrus.

Opera lui Kafka conține o complexitate halucinantă. Este o construcție, un Castel cu mai
multe etaje, aripi, numeroase intrări, scări principale, scări ”de serciviu” și deci, dincolo de
corespondențele în fabulațiile lui Kafka cu datele existenței într-o epocă de destrămare spirituală
și diluare identitară, putem recunoaște problemele contemporaneității în lumea kafkiană. O
5 Gilles Deleuze, Felix Guattari, Kafka pentru o literatură minoră, București, ART, 2007, p. 27
6 Scrisoare către Max Brod, iunie 1921, în Franz Kafka, Opere complete, vol. IV, traducere și note de Mircea Ivănescu, București,
Univers, 2000, p. 292
7 Gilles Deleuze, Felix Guattari, Kafka pentru o literatură minoră, București, ART, 2007, p.29
8 Jurnal, 25 decembrie 1911, în Franz Kafka, Opere complete, vol. III, ed. cit., p. 133
9 Gilles Deleuze, Felix Guattari, Kafka pentru o literatură minoră,ed. cit., p. 32
10 Gilles Deleuze, Felix Guattari, Kafka pentru o literatură minoră, ed. cit. p. 31
primă explicație în acest sens ar fi aceea că aceste date se circumscriu antinomiilor fundamentale
și ireductibile ale condiției umane , iar receptivitatea față de acestea crește și datorită epocii de
criză și mutație în care ne aflăm. O a doua explicație este concretețea descrierii și straniul
întâmplării precum și umorul de tip suprarealist folosit de Kafka în creația sa, fapt ce-l transferă
automat pe Kafka într-un precursor al școlii ”realismului magic”. Totuși, paradoxul constă în
faptul că romanele scriitorului praghez par a avea o natură echivocă, o pluralitate de semnificații
care coexistă în același semnificant justificat și de finalul ambiguu, sau absența lui. Judecând
după condiția neterminată și interminabilă 11 a creației kafkiene, numeroase interpretări se
suprapun una peste cealaltă mutându-le în categoria așa-numitelor opere deschise, în sensul
definiției din postmodernism a semioticianului Umberto Eco.

Poate fi Kafka interpretat? Si daca da, care este interpretarea cea mai potrivită, care este cheia
potrivită pentru a deschide lacătul 12?În dorința, probabil, de găsi cheia potrivită, numeroși
kafkologi au oferit variate interpretări ale operei sale. Max Brod apropie opera lui Kafka de
construcția parabolei religioase în timp ce Nicolae Balotă sau John Kelly sunt de părere că opera
lui Kafka se apropie, mai degrabă de o teologie a crizei. Ernst Pawel vedea o reprezentare a
tuturor crizelor existenșiale sau patologiece ale autorului iar sfera spirituală este lăsată în umbră
în favoarea reperzentărilor auctoriale a unei lumi birocratice, a Iudaismului secularizat, a
efectelor puterii, a alienării lumii moderne.

Fără îndoială că straniile simboluri pe care le utilizează Kafka pentru a se exprima este un fel de
proiectare în ficțiune a unor drame personale. Desigur, asemeni individului care comunicând se
comunică și scriitorul scriind se scrie. Acesta este un adevăr incontestabil, dar nu întregul adevăr.

În ceea ce privește mult repetatele teme majore în jurul cărora gravitează așa-numitul
termen kafkaesc sau kafkian sunt de asemeni prezente și verosimile. Viziunea unei imense
mașinării sociale cu o birocrașie tiranică și absurdă a unui sitem opresiv îl putem observa în
Castelul, pe lângă imaginea inumană și mecanizată din Colonia penitenciară în care omul este
doar un auxiliar al mașinii de execuție servindu-i drept hrană sunt imgaini anticipative ale unor
realități dramatice de care Kafka a fost scutit printr-o moarte timpurie.

11
Ibidem
12
Termenul folosit în titlul romanului Castelul -das Schloß înseamnă în limba germană castelul dar și lacătul, cele
două sensuri diferite conducând la căi de interpretare absolut opuse.
Fire sensibilă anticipează cu o intuiție profetică legități ascunse, această mașinărie conspirativă,
adormită parțial a cărei ampriză devine deplină mai târziu.

Prozatorul ceh Milan Kundera, este unul dintre cei mai recenți interpreți ai lui Kafka și
abordează acest concept kafkian. El susține că interpretările date romanelor lui Kafka drept o
formă de critică a societății industriale, a exploatării, a capitalismului, sunt eronate. În universul
lui Kafka nu intră termeni ce denumesc ideologii capitaliste, nici puterea, nici bani, nici luptă de
clasă. 13 Este totuși verosimilă afirmația cu privire la scriitor care se scrie pe sine, așa cum atunci
când omul comunică, de fapt se comunică. Adevărat este și faptul că opera sa a fost influențată,
sau mai degrabă susținută de filosofia existențialistă a lui Kierkegaard. De asemenea, absurdul
universului kafkian a fost provocat în parte de sistemul capitalist, însă dacă opera sa ar fi fost
construită ca o critică la adresa sistemului birocratic, juridic, polițienesc nu ar fi fost altceva
decât un alai metaforic care ne-ar întoarce la realism și simbolism. Și totuși orice cititor a lui
Kafka întâmpină pe tot parcursul romanelor sale stări, trăiri puternice, tragice. Ce sunt ele de
fapt? Iată un posibil răspuns. Kafka aduce cu sine o întreagă memorie mental-afectivă adecvată
realității prezente: ” Singurătatea, rătăcirea într-un labirint de sensuri, incomunicabilitatea prin
limbaj, emanciparea stranie a obiectelor, existența lor de sine stătătoare și tirania exersată de ele,
astfel dezintegrate din rosturile lor, apoi despersonalizarea și funcționarea în epoca mașinismului,
iată teme eminamente moderne, reluate mereu și independent de influența lui Kafka, dar care se
găsesc la el de la început și nu fiecare în parte, ci într-un context care le înglobează. ”14

Profunzimea identității autorului și a creației sale constă în această intuițe profetică la care se
adaugă motivul pentru care el scrie. Scrierea, Kafka este în transă și deodată, în calupuri de
muncă continuă timp de 13 ore, și scrie din dorința de a se justifica. Asemeni lui Josef K. din
Procesul, asupra căruia condamnarea apasă, eroul nu-și poate asuma o vină concretă și o ispșire
concretă în raport cu ea, deși nu se simte nevinovat în absolut. În Jurnal, Kafka consemnează: ”
Starea în care ne aflăm este păcătoasă și destul de independentă de vină” 15 Sunt cercetători de
părere că această afirmație ar fi linia principală a romanului Procesul. Vina ar fi mai degrabă aici
un efect, așa cum există o nevoie continuă a omului de purificare. ”Legea” este oglinda în fața
căreia Josef K. trebuie să se justifice în vreun fel. Nu se poate mântui singur, nu-și poate justifica

13
Milan Kundera, Arta roamnului, București, Humanias, 2008, p. 81
14
Mariana Șora, Prefață la romanul, Castelul, București, Editura pentru literatură, 1968
15
Franz Kafka, The Basic Kafka, New York, Pocket, 1984, p. 169
existența și disperă. Starea dominantă în opera lui Kafka este o cruntă disperare care se manifesta
și prin încercarea de a găsi un țap ispășitor, un vinovat fără vină. Încearcă să-și mute eroul sub
această identitate dar eșuează. Rămâne mult așteptatul Mesia pentru o împăcare, dacă nu cu tatăl
său, mcar cu Iehova, Tatăl ceresc.
BIBLIOGRAFIE

A. CORPUS DE TEXTE

KAKFKA, FRANZ, Castelul, ediție trad. Și îngrjită de Mariana Șora, București, Editura pentru
literatură 1968

KAKFKA, FRANZ, Procesul, București, Editura Rao, 2007

KAKFKA, FRANZ, The Basic Kafka, New York, Pocket, 1984

B. CORPUS DE TEXTE CRITICE

BALOTĂ, NICOLAE Literatura absurdului, București, Editura Teora, ediția a II- a, 2000

BĂICUȘ, IULIAN, Esența înfricoșătoare a lui Franz Kafka, București, Editura Universității din
București, 2006

DOMINTE, CARMEN, Absurdul ca aventură existențială în modensim și postmodernism,


București, Universitatea din București, Facultatea de Litere, 2010

DELEUZE, GILLES, GUATTARI , FELIX, Kafka pentru o literatură minoră, București, ART,
2007

MĂLĂNCIOIU, ILEANA, Vina tragică, București, Polirom, 2001