Facultatea de Litere

Curs:

Studentă: Bădulescu Diana, anul I

Peozia lui Mircea Ivănescu

Poezia șaptezecistă este dominată de două direcții, doi poli de putere modelatoare:
direacția Stănescu impunând o ”sintaxă euforică, un principiu cantabil al imaginativului și o
transparență senzorială”1. Ivănescu, de partea cealaltă cu o direcție lentă dar constantă, bazată
pe principiul persuasiunii progresive impune o ”sintaxă virotică, hipnotica dicțiunii,
ceremonialitatea de tacla și volatajul aparent scăzut al imaginației. ”2

Ambele direcții sunt la fel de productive în ceea ce privește efectul însă cu ritmuri de viteză
diferite. Poezia lui Mircea Ivănescu nu este simetrică cu cea a generației sale. Ivănescu este
un poet teoretizant, inovează prin metoda pe care o propune literaturii, ca flux de conștiință,
o metodă cvasi-proustiană cu influențe din literatura americană ai anilor `50.

Pornind de la miezul poeticii ivănesciene, reprezentat de un joc pur intelectual poetul

construiește o realitate imaginară unde încadrează literatura sau un imaginar primind statutul
realității constituită din multiple mecanisme de ficționalizare și interpretare. Jocul nu
subsumează demersul creator, ci transpune fluxul conștiinței umane, multitudinea de sensuri
și perspective instabile care stau sub semnul relativității . Este o poezie care

Memoria la Mircea Ivănescu înseamnă ficționalizare, se subsumează literaturii

1
2
Ea își va arăta strălucirea mult mai târziu . Poezia inovatoare a lui Ivănescu când geniile apar,
teoriile cad