ABORDAREA INTRA- , INTER- ŞI TRANSDISCIPLINARĂ A CONŢINUTURILOR LA

LECŢIILE DE BIOLOGIE

În învăţământ, interdisciplinaritatea implică stabilirea şi exploatarea unor conexiuni între limbaje

metode , mijloace specifice unui domeniu sau altuia de cunoaştere şi acţiune, în scopul diminuării
diferenţelor care apar între disciplinele de învăţământ clasice .
Desigur că , până la un punct , abordarea disciplinară , analitică , clasică este indispensabilă în
practica didactică ; la un moment dat , însă , este necesară aruncarea unor punţi de legătură între
disciplinele şcolare , mai ales când se constată neconcordanţa dintre programele diverselor discipline
privind noţiunile întâlnite în conţinutul informaţional.
Necesitatea abordării interdisciplinare în învăţământ apare ca evidentă atunci când, în înţelegerea unei
teme sunt necesare cunoştinţe considerate ca specifice altor discipline ; un elev care doreşte să înţeleagă
o anumită problemă dintr-o disciplină oarecare trebuie să utilizeze cunoştinţele dobândite la mai multe
alte discipline .În cazul când se face apel la cunoştinţe existente în bagajul mintal al elevilor se asigură
dezvoltarea gândirii logice a acestora , mărirea capacităţii de transfer ; propriile lor cunoştinţe devin mai
dinamice şi mai aplicabile . De altfel , şi în cazul predării noţiunilor specifice unei discipline un
eveniment important al lecţiei este transferul ( ,,astăzi este tot mai mult admisă ideea că valoarea unei
cunoştinţe se exprimă nu prin ce aduce ea specific , ci prin ceea ce are comun , generalizabil , transferabil
de la un domeniu la altul de gândire şi acţiune” – Cerghit , ,,Perfecţionarea lecţiei în şcoala modernă” ,
EDP 1983).
În cazul în care noţiunile considerate ca specifice altor discipline lipsesc , profesorul trebuie să predea
el însuşi , succint , dar clar , noţiunile necesare.
Un conţinut şcolar structurat în chip interdisciplinar este mai adecvat realităţii descrise , şi asigură o
percepere unitară , coerentă a acesteia .

Posibilităţi de realizare a interdisciplinarităţii în învăţământ

- prin activitatea autorilor de curriculum să se realizeze planuri , programe , manuale , teste , fişe
de evaluare în care conţinuturile să fie abordate interdisciplinar
- prin activitatea învăţătorilor şi profesorilor, în cadrul procesului de predare şi evaluare ; în acest
caz , programele rămân neschimbate
- prin intermediul activităţilor nonformale sau extraşcolare.

În funcţie de modul cum intervine profesorul , interdisciplinaritatea se face prin :

- corelaţii obligatorii şi minimale , prevăzute de programele şcolare sau impuse de logica predării
noilor cunoştinţe ;
- conexiuni disciplinare sistematice şi elaborate , care presupun analiza disciplinelor şi identificarea
noţiunilor şi metodelor comune sau extrapolabile (realizate de către un singur profesor , pe baza
culturii pluridisciplinare bogate a acestuia );
- elaborarea în echipă a proiectelor de lecţii şi a planificărilor anuale sau semestriale de către
profesori de discipline diferite pentru ajungerea la un consens referitor la predarea noţiunilor
comune.

Există mai multe modalităţi de abordare şi clasificare a conexiunilor disciplinare :

În ,,Pedagogie” – Cucoş ( Polirom 2002) conexiunea disciplinară cunoaşte patru niveluri de

concretizare :
- multidisciplinaritatea – apare ca modalitatea cea mai puţin dezvoltată a conexiunii , constând ,
mai degrabă în juxtapunerea unor elemente ale mai multor discipline , pentru a pune în lumină
aspectele lor comune;
 - pluridisciplinaritatea – constituie o integrare mai accentuată şi se bazează pe o comunicare
simetrică între diferite paradigme explicative ;
- interdisciplinaritatea – ca formă a cooperării între discipline diferite , cu privire la o
problematică a cărei complexitate nu poate fi surprinsă decât printr-o convergenţă şi o combinare
prudentă a mai multor puncte de vedere ;
- transdisciplinaritatea – vizează o întrepătrundere a mai multor discipline , care pot conduce , în
timp la constituirea de noi discipline sau noi domenii ale cunoaşterii.

Alte abordări folosite în practica didactică :

Conexiuni intradisciplinare –corelaţii ale noţiunilor de predat cu noţiuni din alte domenii /
ramuri ale biologiei ( interdisciplinaritate orizontală).De exemplu corelarea noţiunilor de biologie
umană ( clasa a VII-a , a XI-a )cu cele de biologie animală însuşite anterior ( clasa a VI-a , a X-a)
Conexiuni interdisciplinare – corelaţii ale noţiunilor de predat cu noţiuni din discipline înrudite
(interdisciplinaritate verticală internă ). De exemplu , în predarea şi învăţarea disciplinelor biologice
sunt absolut necesare corelaţiile cu:
- matematica ( demonstrarea cu ajutorul statisticii a legilor eredităţii , exprimarea numerică
şi compararea parametrilor fiziologici ai organismelor , evidenţierea de proporţii şi simetrii în
lumea vie – formule şi diagrame florale, filotaxie etc.);
- fizica ( forţa , rezistenţa , elasticitatea unei structuri biologice; funcţionarea pârghiilor ,
noţiuni de hidrodinamică şi aerodinamică aplicate la deplasarea organismelor , noţiuni de optică ,
acustică , termodinamică , electricitate etc ) ;
- chimia (studiul compoziţiei chimice a materiei vii în general şi a fiecărui tip de structură
sau ţesut în special ; reacţiile chimice specifice proceselor fiziologice , circulaţia materiei în
natură , baza chimică a eredităţii etc.) ;
- geografia ( răspândirea vieţuitoarelor pe glob );
- psihologia ( studiul activităţii nervoase superioare ).
Aceste corelaţii se oglindesc în existenţa unor ştiinţe , iniţial de graniţă , devenite ulterior discipline
de sine stătătoare : biochimia , biofizica , biogeografia ,paleontologia, bionica , etc.
Conexiuni transdisciplinare – corelaţii ale noţiunilor de predat cu noţiuni din ştiinţe
neînrudite în mod direct , din literatură sau arte plastice( interdisciplinaritate verticală externă )
De exemplu, multe opere de artă şi piese muzicale au fost inspirate din studiul naturii
ORGANIZAREA ACTIVITĂŢILOR DIDACTICE ÎN LABORATOR ŞI PE
TEREN

În funcţie de relaţiile stabilite în cadrul procesului de predare –învăţare – evaluare

între profesor şi elev / clasa de elevi se disting trei forme de organizare a activităţilor
didactice:
- activitate frontală, cu întreaga clasă ;
- activitate individuală ;
- activitate pe grupe / lucrul în echipă .
În condiţiile întrepătrunderii tot mai strânse ale acestor forme de organizare a
activităţilor didactice în laborator şi pe teren se lărgeşte posibilitatea stabilirii unui
contact direct al elevului cu obiectul cunoaşterii precum şi sfera metodelor prin care
acesta investighează lumea vie.

ACTIVITATEA FRONTALĂ
Corespunde rolului tradiţional al profesorului care demonstrează, expune, organizează
şi conduce permanent activitatea întregii clase. În contextul activităţilor practice de
laborator şi pe teren are rolul, pe de o parte, de a pregăti activitatea de grup sau
individuală prin punerea şi delimitarea problemelor ce trebuie studiate şi clarificate,
metodelor ce trebuie folosite şi etapelor ce trebuie parcurse; pe de altă parte, are rolul de
a antrena întreg colectivul clasei în dezbaterea activităţilor de grup sau individuale, în
stabilirea rezultatelor finale şi ale concluziilor. Oferă puţine posibilităţi de feed- back în
care să se implice majoritatea elevilor.
De aceea, se recomandă ca această formă de organizare a activităţii să fie folosită nu
ca unică formă în cadrul / pe parcursul unei activităţi de învăţare, ci în corelaţie cu
activitatea pe grupe şi / sau individuală.

ACTIVITATEA INDIVIDUALĂ
Contribuie la dezvoltatea capacităţii elevului de a gândi şi acţiona independent şi oferă
cele mai mari posibilităţi de a asigura dirijarea şi controlul procesului de învăţare realizat
de către elev. Elevul învaţă să se organizeze singur şi să ducă pe cont propriu o sarcină
până la sfărşit . Permite tratarea diferenţiată şi particularizată a elevilor în vederea
creşterii calităţii pregătirii lor, a dezvoltării personalităţii şi a prevenirii eşecului şcolar. Se
desfăşoară în special:
- la rezolvarea temelor pentru acasă;
- în elaborarea proiectelor individuale;
- în rezolvarea sarcinilor de lucru de pe fişele de lucru individuale.

ACTIVITATEA PE GRUPE / LUCRUL ÎN ECHIPĂ

Se recomandă ca formă dominantă de organizare în lecţiile bazate pe activităţi practice.
În funcţie de condiţiile materiale şi de timp, grupele pot realiza concomitent aceeaşi
lucrare sau lucrări diferite, dar care se completează în îndeplinirea aceloraşi obiective şi
ale căror rezultate pot fi corelate şi sintetizate în concluzii comune. Într-un grup mic,
interacţiunile sunt mai frecvente, nivelul comunicării mai ridicat; elevii învaţă să asculte,
să coopereze să argumenteze şi să-şi coordoneze acţiunile cu ale celorlalţi membri ai
grupului pentru realizarea sarcinii comune sau a unei sarcini specifice care să ducă la
îndeplinirea optimă a unui obiectiv comun. Elevii comunică între ei fără a primi
permanent feed-back de la profesor, ceea ce le dezvoltă iniţiativa şi responsabilitatea.

În ceea ce priveşte componenţa grupelor se preferă grupele heterogene din punct de

vedere al tipului de inteligenţă predominant, al interesului, vitezei de lucru. Numărul de
elevi într-o grupă poate varia de la 2 la jumătate de clasă şi depinde de organizarea
spaţiului clasei / laboratorului şi de materialul didactic disponibil.

În interiorul grupului trebuie găsite modalităţile optime de diviziune a muncii care să

asigure o implicare relativ egală a elevilor în rezolvarea sarcinilor de lucru şi echilibrul
între cooperare şi competiţie. Indiferent care ar fi activitatea de realizat şi distribuţia
sarcinilor, ea trebuie să se finalizeze într-o producţie de grup.

O activitate de grup se poate realiza după modelul următor:

- profesorul distribuie fiecărei grupe fişa de lucru cu cerinţele specifice activităţii de
îndeplinit (fişa conţine indicaţii referitoare la obiectivul activităţii, materialele
necesare, modul de lucru şi realizarea producţiei de grup); elevii citesc fişa, verifică
materialele disponibile şi fie îşi împart activităţile, fie realizează fiecare toate cerinţele
din modul de lucru .
- în cazul în care fiecare dintre elevi a lucrat separat, profesorul cere grupului să compare
lucrarea (teoretică sau practică) a fiecărui membru şi să o aleagă pe cea mai bună, pe
care, eventual să o modifice şi / sau să o completeze în funcţie de sugestiile întregului
grup.
- grupul îşi finalizează producţia şi se pregăteşte să o expună în faţa restului clasei şi a
profesorului;
- după ce fiecare grup si-a prezentat producţia, profesorul interpretează variantele
propuse, le evaluează şi oferă varianta / soluţia corectă;
- toţi elevii îşi notează varianta corectă, rezultatele finale şi concluziile.