Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Bezoarul este întâlnit prima dată în relatări vechi despre inventarierea bunurilor confiscate
lui Nicolae Mavrocordat de către nemţii căpitanului Pivoda în 1716, astfel că se
menţionează că pe lângă celelalte lucruri confiscate au fost găsite şi ridicate şi
medicamente în valoare de 500 leventhalleri ca “ambră, bezoar şi lignum aloe2 ”.
Bezoarul reprezenta o substanţă cu caracter spongios, format din săruri fosfatice, fiind
incolor, inodor şi insipid, fiind folosit ca antidot împotriva otrăvurilor, acesta reintrând în
circuitul medieval românesc odată cu 1605.
Mumia este un alt medicament care se întâlneşte în părţile noastre odată cu secolele al XIII-
lea şi al XIV-lea, intrând în compoziţia unei oblojeli pentru vătămătură 4, recomandându-se
“facerea unei turte de făină de secară, cu oţet tare, tămâie, momia şi camfor, cu care se
acoperea toată suprafaţa abdominală, ţinută 3 zile, după care era înlocuită cu o altă
oblojeală cu iarba lui Tatin 5”. Dar acest remediu ajunge să fie respins în epocă având parte
de contracarări de exemplu din partea lui Iosif Pylarino, fostul medic al lui Şerban
Cantacuzino şi Constantin Brâncoveanu, care ironizează puterea curativă a mumiei în
tratatul său de variolizare preventivă6 .
Teriaca este întâlnită prima dată în documentele vremii în 17767 , fiind folosită în tratarea
deopotrivă a oamenilor cât şi a animalelor. Folosinţa sa în tratarea animalelor reiese dintr-un
manuscris din 1819 care relata următoarele “să tai o felie de pâine, să o ungi cu tiiriac, sa-i
dai calului să mănânce”. Era folosită în tratarea greţii, durerilor de picioare, de oase, în
tratarea limbricilor, frigurilor, etc.
Cel mai vechi indiciu privind data exactă când a pătruns în Tara Românească şi Moldova
este semnalat în 1603, când pe capacele borcanelor care conţineau medicamentul era
scrisă denumirea de tiriacă, ulterior în literatura istorică românească descrindu-se 7 tipuri de
teriacă, în prezent nemaiexistând în ţară decât un singur exemplar complet (cutie şi capac),
aflat în colecţia Marcela Karadja din Bucureşti 8.
Câţiva ani mai târziu se înregistra un eveniment letal în cronica lui Athanasie Comen
Ipsilanti şi anume faptul că în 1752 moare la Bucureşti Grigore Ghica Vodă, în urma
tratamentului prescris de doftorul cel mare Mihalache Manu, tratament constând în aplicarea
de teriacă.
De asemenea, un anume N. D. Paciura scria din Sibiu la 20 noiembrie 1812 lui Constantin
Isailov din Bucureşti în vederea achiziţionării unei cutii de teriacă.
Cea mai veche menţiune tarifară vamală este din 1765, când în Moldova se taxa ocaua de
teriacă importată cu 22 de aspri, adică “tot atât cât şi o blană de sobol 10”, în timp ce în
Ţara Românească, teriaca se taxa cu 18 bani de oca.
La începuturile ei, după cum am mai menţionat, medicina ştiinţifică s-a desprins din
experienţa medicinei empirice, ulterior îmbogăţindu-se din aportul experienţei oamenilor
simpli puşi faţă în faţă cu pericolul deteriorării sănătăţii. Astfel ea a continuat să se îmbine cu
medicina populară, şi viceversa, astfel ca leacurile populare au de cele mai multe ori o bază
ştiinţifică, după cum reiese de exemplu în cazul poporului român care ştiau de beneficiile
usturoiului în tratarea ameţelilor şi ameliorarea digestiei, fapt dovedit mai târziu de ştiinţă
care atestă că în usturoi sunt într-adevăr anumite substanţe care ajuta la îmbunătăţirea
circulaţiei sângelui şi au efect de nimicire a microbilor.
Praful de gândăcei (sau în medicina populară, de cantaride), era un leac important folosit în
tratarea turbării, care folosit împreună cu tăierea căţeilor de la turbă, de sub limbă (venele),
şi cu afumarea bolnavului cu fire de păr aruncate pe foc ale câinelui de la care s-a preluat
boala, în timp ce o babă descânta, se spunea că scapă bolnavul de turbare.
Acest eveniment reprezintă unul din puţinele acte de otrăvire menţionate în cronici, în afară
de cea a lui Alexandru Lăpuşneanu şi Alexandru Iliaşi. Ce este cel mai important, acest
eveniment aduce în prim plan faimoasele ‘ierbi’ apărătoare de otrăvuri, sau leacuri.13
Faptul că ierburile de leac aveau dublă folosinţă, putând fi folosite şi în scopuri negative, de
a face rău, este reprezentat în pravilă de următoarele: “cine dă iarbă de omoară om
săvârşeşte o ucidere de voie, cum face tâlharul sau ostaşul”, în timp ce “curvele care vor lua
ierbi să nu facă feciori (...) ca să strice rânza unde se zămislesc coconii”.
De asemenea, în pravilă se arată şi faptul că singurul care nu era pedepsit de deţinerea de
otrăvuri era vraciul, deoarece “el o cearcă cu ierbi ca acealea, cu meşteşugul lui, putea-vă
face iarbă ca aceaia să biruiască puterea otravei sau ba”.
S-a acordat întotdeauna un deosebit interes studiului plantelor utilizate în medicina populară
românească în scopul verificării însuşirilor curative semnalate de popor de-alungul timpului
şi adaptării acestor plante în terapeutică. Printre cele mai vechi texte de acest gen păstrate
se numără şi manuscrisul nr. 740 din Arhivele Statului din Bucureşti, datând din secolul al
XVI-lea; în prima parte a acestei lucrări, intitulată Folosirea Plantelor de Leac, sunt
menţionate unele produse vegetale folosite în medicina populară dar cu acţiune terapeutică
recunoscută şi de farmacologie, precum: menta; “are putere şi vindecă toate boalele”,
autorul recomandând fierberea plantei în vin sau în apă, şi administrarea acestuia dimineaţa
pe nemâncate, având calitatea de a “smulge cu puterea sa toate stricăciunile launtrice”.
O altă plantă amintită în manuscris este napul, care în urma fierberii în apă este util în
spălarea părului sau folosirea sa în îndepărtarea viermilor intestinali prin fierberea în vin şi
băut dimineaţa pe stomacul gol.
De asemenea găsim menţionată şi urzica, indicată atunci când unui om “îi este greu la
stomac” şi sfatul “bea şi vei fi sănătos”; prepararea acesteia făcându-se prin fierberea
plantei şi adăugând miere proaspătă de fagure. Mai este menţionat şi faptul că “cine are
răni, pisează frunze de urzică cu untură veche, curăţă toate rănile şi le vindecă”. Frunzele
plantei bogate în provitamina A, vitaminele C şi K, sunt folosite şi astăzi pentru acţiunea
hemostatică, pentru proprietatea de a fluidifica secreţiile bronşice şi pentru caracteristica
diuretică.
‘’Cine are durere în ureche picură zeamă de priputnic’’- denumirea slavonă a pătlaginei.
“Dacă te dor dintii, stoarce zeama din tulpină de priputnic şi unge dinţii. Şi femeia care are
dureri lunare să ia priputnic să-l fearbă cu vin sau cu oţet şi să-l bea dimineaţa şi sara’’.
Speciile de plantago sunt folosite şi astăzi pentru caracteristicile emoliente şi acţiunea
astringentă şi antipruriginoasă.
Siropul de pelin: ‘’Să iei o litră de pelin de cel tânăr, o litră flori roşii de şerbariu, trei litre
must de prăsade (slavonă pentru pere) coapte, toate acestea să le pui într-o oală şi să stea
două zile şi două nopţi apoi să le strecori prin sită şi să pui în aceeaşi zeamă două litre de
zahăr. Acest sirop întăreşte stomacul şi face poftă de mancare’’.
Siropul de măcriş: ‘’Să iei must de măcriş curat, trei litri, pol (jumătate) litră zahăr şi să le
fierbi până se va îngroşa”.
Unsoarea de pelin: ‘’Sa iei untdelemn, o ocă, vârfuri de pelin pisate o litră şi 20 de drame,
apoi să le pui într-un vas ca să stea la căldură 3 zile şi 3 nopţi. Unsoarea aceasta întăreşte
încheieturile iar înăuntru omoară viermii sau limbricii’’.
‘’Pentru încuiat; când se încuie omul pe jos, corn de inorog pus în apă să bea şi-i va trece’’.
A se înţelege cornul de inorog ca fiind o plantă.
‘’Pentru urdinare cu sânge, să fierbi orez cu coarne, să-i dai să le mănânce şi-i va trece’’. A
se înţelege că este vorba de fructele arborelui corn.
‘’Pentru dor de ochi, să te speli cu sabur la ochi, că-ţi va trece’’. Sabur- aloe vera; utilizarea
în oftalmologie a plantei aloe fiind de o reputată importanţă astăzi în farmacie.
‘’Pentru sânge din nas, căruia îi va curge să piseze coajă de ou gras şi să tragă pe nas”.
Proprietăţile hemostatice ale ionului de calciu sunt binecunoscute astăzi, ştiindu-se atunci,
ca şi acum, ca în coaja de ou există o cantitate considerabilă de calciu.
Un alt manuscris care este demn de menţionat este cel al Serdarului Grigore Andronescu
din perioada 1828, şi care conţine alături de poezii şi reţete casnice (mâncăruri, dulciuri) şi o
serie de reţete medicale.
Pe prima pagină a manuscrisului găsim: ‘’Siminichi, mana, sare de Eglitera. Dintre care
aceste 3 feluri, unindu- se fieşcare, dramuri; 5 siminichi, 10 mana, 4 sare de Eglitera, să
fiarbă şi să se strecoare şi răcindu- se, să se bea drept curăţenie în 2 rânduri după 3 ceasuri
una după alta, când nu va avea căldură, ferindu-se de apă rece, sărătură şi acreală’’.
Principalele forme medicamentoase din farmacopeea anului 1820 sunt reprezentate de “29
ape aromatice, 42 extracte, 10 emplastre, 4 infuzii, 26 oleuri, 13 siropuri, 28 tincturi, 17
unguente, 14 flores, 20 foliae, 7 fructi, 8 gumirezine, 43 rădăcini, 38 herbae, 22 seminţe, 7
săruri de potasiu, 4 săruri magneziu, 7 săruri mercur şi 5 săruri sodiu”.
NOTE
1 Valeriu Bologa, Idem, Despre vrăji, doftoroaie şi leacuri băbeşti, Societatea Pentru
Răspândirea Ştiinţei Şi Culturii, Bucureşti, 1957, pp. 45- 49.
4 N. Simache, Un izvor etnografic interesant, în revista Etnografie şi folclor, XI, nr. 3, 1966,
pp. 293-300.
5 K. Sprengel, Versuch einer pragmatism Geschichte der Arzneikune, vol. III, Halle, 1800,
p. 393.
6 N. Vătămanu, Cel dintâi tratat de variolizare, opera unui fost medic al curţii din Bucureşti,
în Igiena, nr.12, 1962, pp. 13- 16.
9 Biblioteca Academiei, nr. inventar 1430/F, manuscris nr. 3083 din 10 octombrie 1776.
12 Grosu Mitu, Opere. Letopiseţul Ţării Moldovei de la Aron Vodă, Bucureşti, Editura Pentru
Literatură şi Artă, 1944, p. 68.
13 Gheorghe Cronţ, Îndreptarea Legii din 1652, în Studii, tom. XIII, 1960, nr. 1, pp. 57-82.