Sunteți pe pagina 1din 22

Căsătoria - elemente canonice si juridice ortodoxe

Pr. Padurariu Ioan


Anul II Master Familia crestina contemporana

Importanta unei astfel de tratari astazi este de netagaduit, observand problemele aparute
in societatea secularizara din tara noastra, o societate aflata pe calea integrarii depline in marea
familie europeana (Uniunea Europeana), raspunsurile asteptate de la Biserica pentru rezolvarea
crizei morale netrebuind sa intarzie. Este de datoria teologilor si a canonistilor Bisericii sa
afirme cu tarie, alaturi de juristi, ca institutia familiei trebuie sa se bazeze intotdeauna pe unirea
libera si plina de iubire a barbatului cu femeia in comuniunea matrimoniala, promovand in
armonie conditiile pentru incheierea casatoriei, eventualele impedimente care pot aparea din
lipsa conditiilor, dar si reglementarea desfacerii casatoriei si a motivelor de divort intr-o
perspectiva religios-morala. Astfel, familia crestina devenind "celula vie a Trupului Tainic al
lui Hristos, in care este integrata prin Taina Cununiei", asa cum afirma Inalt Prea Sfintitul
Profesor Doctor Laurentiu Streza, responsabilizeaza si ne determina sa readucem in lumina
caracterul sau de taina, subliniind bazele sale religios-morale, dar si temeiurile canonice si
juridice pentru inlaturarea confuziilor, pentru afirmarea cu tarie a pozitiei Bisericii in fata
incertitudinilor actuale si pentru tragerea unui semnal de alarma cu privire la coliziunile
legislative existente in Romania si posibilitatea gandirii unor perspective de armonizare in
spiritul traditiei bisericesti, uneori invocata si de legiuitorul roman sau sustinerea casatoriei
religioase cu efecte civile, asa cum exista in Grecia sistemul pluralist. In noile imprejurari in
care societatea moderna trece printr-o criza morala caracterizata de libertinaj, indiferentism,
necredinta si ignorarea dimensiunii religioase a unirii in casatorie, Biserica trebuie sa intervina
si sa intareasca propria sa disciplina canonica, normele ei de conducere putand sa contribuie
decisiv la intarirea familiei crestine, bazata pe casatorie, prin ferirea sa de neajunsurile actuale,
ramanand "rai pamantesc care sa adaposteasca si fericeasca generatiile viitoare".
Normele canonice ale Bisericii, intemeiate pe Revelatia divina si care reglementeaza
legatura omului cu Dumnezeu, precum si raporturile intre credinciosii Bisericii, in vederea
implinirii scopului existential al omului, mostenirea Imparatiei cerurilor, constituie chiar
temelia importantei si a necesitatii abordarii acestui subiect cu atentia cuvenita. Canoanele
Bisericii Ortodoxe, ca reguli care ne conduc in viata dupa vointa lui Dumnezeu, nu sunt opera
subiectiva a gandirii unei persoane ca in Biserica Apusului, ci sunt emise de organe colegiale
sau individuale competente, intarite de sinoadele ecumenice ale primelor opt secole, fiind
pastrate spre "tamaduirea sufletelor si vindecarea suferintelor" (can. 2 Trulan), "bucurandu-ne
de ele ca si cand cineva ar gasi comori multe, cu bucurie (ne insusim), primim in inimile noastre
sfintele canoane, si intarim intreaga si nestramutata oranduire a lor, a celor ce sunt asezate de
catre sfintele trambite ale Duhului, ale preaslavitilor apostoli, ale celor sase sfinte sinoade
ecumenice, si ale celor ce s-au intrunit local pentru asezarea unor astfel de randuieli, si ale
sfintilor nostri parinti" (can. 1 sin. VII ec.). Parintele Constantin Dron a afirmat taria de
nezdruncinat a "Sfintelor Canoane", ca si Parintele Profesor Liviu Stan, afirmand ca hotararile
dogmatice si morale ale sinoadelor ecumenice nu pot fi puse niciodata la indoiala si contrazise,
"canoanele fiind pana la desfiintarea lor, cu totul sau in parte de alt sinod ecumenic, obligatorii
pentru toata lumea", in ciuda unei eventuale legislatii ostile din partea puterii seculare.
1. Casatoria-taina si casatoria-contract

In Biserica Ortodoxa, unirea barbatului cu femeia in casatorie este definita ca taina a


Bisericii. Dar, " aceasta definitie poate sa para bizara, casatoria fiind contractata (sic, incheiata)
de crestini, precum si de necrestini, de atei si de generatii de fiinte umane pentru care cuvantul
"sacrament" este vid de sens ".Totusi, casatoria ocupa un loc important in Biserica, iar
binecuvantarea lui Dumnezeu pentru femeile si pentru barbatii care se casatoresc este numita "
taina ". "Taina Nuntii este un act sfant, de origine dumnezeiasca, in care, prin preot, se
impartaseste harul Sfantului Duh, unui barbat si unei femei ce se unesc liber in casatorie, care
sfinteste si inalta legatura naturala a casatoriei la demnitatea reprezentarii unirii duhovnicesti
dintre Hristos si Biserica". Astfel, putem afirma inca de la inceput ca maniera in care Biserica
Ortodoxa intelege Sfanta Taina a Cununiei este singura atitudine posibila astazi, diferita atat de
traditia Bisericii Romano-Catolice, precum si de Protestantismul Occidentului.
Casatoria ca taina presupune ca omul este cetatean al Imparatiei lui Dumnezeu, nu
numai o fiinta cu simple functiuni fiziologice, psihologice s.a., adica viata omului antreneaza
valori vesnice, pe Dumnezeu Insusi. "Cand barbatul si femeia se unesc in casatorie - afirma
Sfantul Ioan Hrisostom (PG 61, 215; 62, 387) - ei nu formeaza o imagine a ceva terestru, ci a
lui Dumnezeu Insusi", barbatul si femeia unindu-se in Dumnezeu, asa cum cele doua firi, divina
si umana, se unesc in ipostasul unic al lui Hristos, asa cum Tatal si Fiul se unesc in Duhul Sfant.
Prin unirea cu Dumnezeu si cunoasterea Lui, omul poate sa actualizeze darul sau divin, chipul
lui Dumnezeu, care poate fi definit si prin capacitatea de cunoastere, asa cum arata Sfantul
Atanasie cel Mare, o cunoastere a modului de curatire a pacatelor prin virtute , el tinzand spre
asemanarea cu Hristos, "pentru ca omul este creat dupa chipul si asemanarea lui Dumnezeu,
poate deveni dumnezeu prin libera alegere si prin har", prin Duhul Sfant Cel care-i uneste pe
oameni cu Hristos. Tocmai prin chipul lui Dumnezeu din el, "chip care nu este intinat prin faptul
ca natura umana este impartita in doua sexe sau intr-o multime de individualitati", adica prin
functiile sale spirituale care-l diferentiaza de celelalte creaturi, omul poate sa ajunga la
implinirea scopului existential, indumnezeirea, prin iubire si manifestarea acesteia in relatia
personala cu aproapele sau si cu Dumnezeu, dar si prin comuniunea euharistica, pentru ca
"numai prin impartasire se restaureaza chipul lui Dumnezeu din noi si numai aceasta ne face sa
devenim asemenea Lui". Astfel, omul tinde prin impartasirea iubirii spre modelul sau, spre
Dumnezeu.
Daca in Biserica Ortodoxa unirea barbatului cu femeia in casatorie este o taina, fiind
recunoscuta sub aspect juridic drept un act juridic bilateral si nu casatorie-contract pentru
legislatia de stat din Romania, in Biserica Romano-Catolica o astfel de unire, "alianta
matrimoniala", este privita nu numai ca sacrament, recunoscut in Ortodoxie prin iconomie
bisericeasca, ci si drept contract (can. 1055). Constatam accentuarea aspectului juridic, formal,
al casatoriei si astfel s-a ajuns, cu numeroase argumentari, unele mai putin teologice, nu numai
la sustinerea casatoriei ca un contract incheiat intre doua parti pe baza de consimtamant mutual
liber, ba mai mult, la identificarea casatoriei-taina cu casatoria-contract.
Capitolele Codului de drept canonic actual al Bisericii Romano-Catolice din 1983
privind casatoria sunt foarte importante, intalnindu-se trei curente diferite: legislatia existenta
dupa codificarea din 1917 ; doctrina Conciliului II Vatican ; precum si aprofundarea problemei
matrimoniale prin jurisprudenta ultimilor ani. Canoanele preliminarii privind casatoria expun
principiile teoretice si doctrinare asupra carora se va pune un accent deosebit in noul Cod
canonic: natura casatoriei; proprietatile esentiale ale casatoriei; competenta Bisericii in
domeniul matrimonial.
In timp ce Codul de drept canonic din 1917 afirma ca " Hristos Domnul a ridicat la
demnitatea de sacrament contractul matrimonial intre botezati " (can. 1012 cap.1), actualul Cod
canonic din 1983 defineste casatoria ca alianta intre barbat si femeie, prin aceasta constituindu-
se o comuniune pentru toata viata randuita prin natura ei spre binele sotilor si spre nasterea si
educarea copiilor (cf. can. 1055 cap.1). In acelasi paragraf al canonului 1055 se face precizarea
ca aceasta alianta matrimoniala a fost ridicata de Domnul Hristos la demnitatea de sacrament,
dar numai intre botezati, continuandu-se in al doilea paragraf, identic celui din vechiul Cod
canonic din 1917, cu urmatoarea precizare: " De aceea, intre botezati, nu poate sa existe contract
matrimonial valid care sa nu fie, prin insusi acest fapt, un sacrament ". Astfel, Biserica Romano-
Catolica a sustinut in timp doctrina conform careia nu poate sa existe o separatie intre casatoria
ca sacrament si casatoria-contract, consolidandu-si aceasta pozitie la sfarsitul secolului al XIX-
lea, cand se intensificasera casatoriile civile, casatorii sustinute de legislatiile civile ale statelor.
Asadar, canonul 1055 cap.1 face mentiunea ca "alianta matrimoniala [...] a fost ridicata
intre botezati prin Hristos Domnul la demnitatea de sacrament". Aceasta alianta umana si
naturala primeste, ca sacrament al Bisericii, harul lui Hristos care-i confera demnitate si un
spirit supranatural. Casatoria - sacramentum magnum - este o unire intima de viata si de
dragoste conjugala intre barbat si femeie, simbolizand prin angajamentul sau continuu unirea
lui Hristos cu Biserica Sa. Notiunea de sacrament pentru casatorie a inceput sa se dezvolte in
secolul al XII-lea, spre 1140, in aceeasi perioada cu impunerea termenului de contract pentru
unirea matrimoniala. In aceasta perioada, mijlocul secolului al XII-lea, casatoria a fost definita
ca sacrament, iar la Conciliul Tridentin s-a oficializat aceasta notiune.
Asa cum mentionam mai sus, primul paragraf al canonului 1055 numeste aceasta Sfanta
Taina drept o alianta, termenul definind just natura unirii dintre soti. Conceptul biblic de
"alianta" este aplicat de teologie casatoriei, fara a raspunde exigentelor de precizie tehnica
cerute de terminologia juridica. In consecinta, Codex Iuris Canonici (CIC) prefera conceptul de
"contract", mai putin bogat sub aspect semantic (can. 1055 cap. 2). Astfel, comisia care a lucrat
pentru innoirea Codului canonic din 1917 a dorit sa arate ca cei doi termeni "contract"
(contractus) si "alianta matrimoniala" (foedus matrimoniale) pot fi utilizati in acelasi sens,
dorindu-se sa se mentioneze foarte clar ca un pact matrimonial nu poate fi incheiat intre doua
persoane botezate decat printr-un contract asa-zis special.
Remarcam faptul ca Biserica Romano-Catolica pastreaza si astazi prin noul Cod canonic
notiunea de contract pentru casatorie, incercand sa o apropie de casatoria-sacrament, chiar sa
identifice cele doua notiuni distincte. Notiunea de contract pentru casatorie provine din dreptul
roman, desi la romani nu intalnim casatoria definita ca un contract. Acest drept a cunoscut doua
forme de casatorie, casatoria cu manus si casatoria fara manus, Gaius, in Institutiile sale,
mentionand cele trei formalitati de realizare a casatoriei cu manus: confarreatio, usus si
coemptio.
Daca spre secolul al X-lea s-a format in Biserica Occidentului doctrina juridica privind
casatoria, numai in secolul al XII-lea s-a afirmat si s-a impus notiunea de contract pentru
casatorie, acum fiind pentru prima data cand casatoria este definita ca un contract cu toate
consecintele juridice pe care aceasta notiune le implica.
Astazi, in legislatiile civile ale unor state, casatoria nu mai este definita drept un
contract, ci ca un act juridic, asa cum este cazul Italiei (negozio giuridico, iar in limba germana
Rechtsgeschaft) sau al Romaniei. Cu toate acestea, legea si doctrina canonica au stabilit aceeasi
identitate terminologica intre contract si sacrament (cf. can. 1055 cap. 2) pe care o afirmase
Codul canonic din 1917 (cf. can. 1012 cap. 2). Noul Cod canonic din 1983 a pastrat aceiasi
termeni si a mentinut specificatia eo ipso prin care se doreste sublinierea absolutei necesitati de
identitate in plan juridic intre contract si sacrament pentru casatoria celor botezati.
O explicatie pentru care Biserica Romano-Catolica pastreaza si astazi notiunea de
contract pentru casatorie, sustinand necesitatea identificarii cu notiunea de sacrament in plan
juridic, o gasim la Profesorul Emmanuel Tawil de la Institutul de drept canonic de la Strasbourg,
acesta invocand in sprijinul pozitiei canonice catolice actuale numeroasele revendicari de
competenta in materie matrimoniala intre Biserica si Stat. Aceste revendicari sunt relativ
recente, neexistand in primele secole crestine o diferenta de natura sau de forma intre casatoria
crestina si cea civila, dar nici o supunere fata de forme speciale de a caror respectare sa depinda
validitatea insasi a casatoriei. La Conciliul Tridentin s-a hotarat impunerea respectarii formei
canonice a casatoriei pentru validitatea acesteia si astfel, existand posibilitatea ca unele casatorii
recunoscute ca valide de catre dreptul de Stat sa fie invalide dupa dreptul bisericesc.
Prin consacrarea casatoriei civile in Franta prin Codul civil din 1804, deosebirea
conceptuala intre casatoria religioasa si civila a stat chiar la baza dreptului matrimonial francez,
aceasta din urma nefiind recunoscuta de Biserica Romano-Catolica drept o adevarata casatorie.
Acest conflict s-a nascut tocmai din autonomia celor doua institutii, diferite ca natura si scop,
de a legifera in materie matrimoniala.
Daca Biserica Romano-Catolica justifica propria competenta in materie matrimoniala
prin faptul ca aceasta este dupa vointa divina de la Mantuitorul Hristos, ca Intemeietor Divin al
ei si nu provine din vreun drept pozitiv bisericesc, in acelasi timp Statul este suveran
determinandu-si singur propria competenta, stabilind unde este competent si unde nu, existand
totusi posibilitatea de a accepta consecintele civile ale deciziilor bisericesti.
Privind dreptul canonic actual catolic, observam importanta acordata competentei
bisericesti in domeniul matrimonial in raport cu jurisdictia proprie Statului in acest domeniu.
Biserica Romano-Catolica are o competenta proprie si exclusiva in materie matrimoniala,
recunoscandu-se si Statului un anumit domeniu de competenta. Competenta proprie si exclusiva
a Bisericii este numai pentru cei botezati catolici, nu si pentru cei nebotezati sau care fac parte
din alte Biserici crestine. In sprijinul acestei competente, Biserica Apusului invoca
sacramentalitatea casatoriei, acesta fiind un puternic argument impotriva pretentiei Statului de
a legifera in acest domeniu pe care Biserica dorea sa si-l rezerve.

2. Secularizarea institutiei casatoriei in unele tari. Situatia actuala in Romania

Revolutia franceza din 1789 a marcat triumful secularizarii casatoriei, legislatia


revolutionara franceza inscriindu-se de fapt intr-o vasta miscare de secularizare care, incepand
cu secolul al XIV-lea, a castigat tot mai mult teren in Europa, asa cum afirma Profesorul Jean
Gaudemet. Revolutia franceza din 1789 a adus un nou spirit, laic, ostil Bisericii si ideilor
religioase. Un astfel de spirit rationalist, sustinut si de Renastere, a dus la laicizarea tuturor
institutiilor, inclusiv a institutiilor traditionale ale Bisericii intre care si casatoria. Lucrand "in
numele progresului", al democratiei, al stiintei, al pacii sociale si al fraternitatii umane",
dorindu-se eliberarea de toate regulile si de toate confesiunile crestine, s-a ajuns la alterarea
esentei divine a casatoriei, indisolubilitatea, promovandu-se divortul, in acelasi timp fiind
restranse si impedimentele la casatorie. Astfel, in Franta, inca din anul 1787 spiritul rationalist
care incepuse sa domine acele vremuri, a condus la legiferarea casatoriei civile pentru
protestanti, dar si a divortului care era acceptat cu mult mai mare usurinta. De fapt, in Franta,
incepand cu secolul al XVI-lea, statul a legiferat in materie matrimoniala, incalcand, astfel,
dreptul traditional al Bisericii, iar tribunalele civile s-au implicat in cauze matrimoniale din
secolul al XIV-lea, casatoria devenind contract civil pentru prima data in Franta. In timp,
Biserica Romano-Catolica a actionat tot mai restrans in materie matrimoniala, pronuntandu-se
numai cu privire la anularea casatoriilor.
Influenta franceza s-a facut prezenta si in alte tari occidentale, precum Elvetia, Spania,
Belgia, Olanda, Anglia, Austria s.a. Astfel, in Elvetia, casatoria-contract s-a introdus pentru
prima data in cantonul Geneva pe 24 decembrie 1874, pentru cei ce nu apartineau confesiunilor
recunoscute de stat. In 1653 in Anglia, Cromwell a substituit casatoria civila in casatorie
religioasa, motivand cu lupta contra clandestinitatii, masurile sale fiind abrogate in 1660,
dispozitiile seculare facandu-si din nou prezenta. Mai tarziu s-a ajuns la o formula de conciliere,
in 1836, astfel incat, cele doua casatorii, civila si religioasa, produceau efecte civile valabile,
dar casatoria religioasa trebuia sa fie celebrata in prezenta ofiterului de stare civila. Prin urmare,
cei ce doreau sa se casatoreasca puteau sa aleaga intre casatoria religioasa si cea civila. In
Austria, casatoria era celebrata dupa dreptul canonic al Bisericii Romano-Catolice,
respectandu-se deciziile Conciliului Tridentin (1545-1563), dar aceasta numai pana la sfarsitul
secolului al XVIII-lea, cand imparatul Iosif al II-lea printr-o Ehepatent din 16 ianuarie 1783,
reconsiderand casatoria-contract, a scos-o de sub jurisdictia Bisericii. Legislatia de stat
reglementa contractul civil al casatoriei, iar tribunalelor civile li s-a recunoscut dreptul de a
judeca toate cauzele matrimoniale. Printr-o noua Patent din 6 martie 1786 s-a incercat
armonizarea traditiilor canonice cu noile tendinte, casatoria catolicilor fiind celebrata inaintea
preotului, recunoscandu-se insa si pastorului dreptul de a interveni in cazul casatoriilor mixte.
Fiind recunoscuta indisolubilitatea casatoriei catolice, divortul a fost totusi acceptat
pentru unele motive precum adulterul, atentatul la viata sotului s.a. Dispozitiile imparatului
Iosif al II-lea au fost abrogate in 1791 de fratele sau, Leopold al II-lea, care s-a aratat mult mai
respectuos fata de dreptul canonic catolic, recunoscandu-se validitatea casatoriilor mixte numai
prin celebrarea lor de catre un preot catolic. Insa, la putin timp, prin legea din 1811 preotul
confesional trebuia sa participe la casatorie in mod obligatoriu pentru validitate, fiind observate
dispozitiile canonice romano-catolice.
Spre deosebire de situatia matrimoniala din tarile mentionate mai sus, in Italia, tara de
resedinta a Vaticanului, Biserica a pastrat toate drepturile sale asupra institutiei casatoriei si
aceasta in virtutea bunelor raporturi intre Biserica si Stat. Si aici au fost influente galicane,
aparand chiar lucrari care incurajau si afirmau autoritatea civila asupra casatoriei, amintind
Tractatio de coniugiorum iuribus al profesorului de la Torino, J. B. Bono (1784). Desi initial
papalitatea s-a aratat rezervata, in ultimele decenii ale secolului al XVIII-lea s-a ridicat
impotriva acestor pozitii, papa Pius al VI-lea chiar amintind ca Biserica este singura care poate
determina impedimentele dirimante si de a judeca toate cauzele matrimoniale. Catolicismul
fiind recunoscut de stat ca singura confesiune, a pastrat toate drepturile in materie matrimoniala,
intelegand aici si dreptul de anulare a casatoriilor prin tribunalele bisericesti. Tribunalele civile
au pastrat in competenta lor numai cazurile de separare de pat si de masa. In Italia, s-a introdus
casatoria civila pentru cei ce nu apartineau ca membri ai Bisericii Romano-Catolice inca din
1866.
In Spania, tara majoritara catolica, s-a pastrat traditia catolica in materie, dispozitiile
canonice si deciziile Conciliului Tridentin, casatoria fiind celebrata inaintea preotului catolic,
ca martor calificat. Prin introducerea casatoriei civile pentru cei ce nu erau catolici in 1870, se
aplica legislatia bisericeasca pentru casatoria religioasa si legislatia civila pentru casatoria
civila. Sub influenta franceza, casatoria civila a fost introdusa si in alte tari, urmandu-se sisteme
diferite: in Norvegia (1845); in Portugalia (sistem asemanator celui din Spania - 1868); in
Germania (legea din 1874); in Ungaria (1894); in Danemarca (sistem asemanator celui din
Anglia - 1851); in Islanda (1886); in Finlanda (1896).
Casatoria civila a fost introdusa nu numai in vestul catolic al Europei, ci si in Europa de
Est ortodoxa, in tari precum: Rusia (numai pentru cei ce apartineau sectelor rationaliste si
mistice - 1874); Bulgaria (1880); Grecia (casatoria civila devine obligatorie pentru toate
confesiunile, putandu-se incheia legal si casatorii mixte, neacceptate de legislatia bisericeasca).
In Romania, tara majoritar ortodoxa, casatoria civila a fost introdusa prin Codul civil
din 1864, intrat in vigoare la 1 decembrie 1865, ca efect al actiunii protestante, dorindu-se sa
se legifereze libertatea de constiinta protestanta. Casatoria civila din Romania este o copie a
casatoriei civile dupa Codul civil francez napoleonian, construit pe principiile Revolutiei
franceze. O astfel de casatorie a fost introdusa prin legislatia din perioada lui Alexandru Ioan
Cuza, legislatie prin care el a incercat sa-si mareasca propria autoritate fata de institutiile
autonome si implicit asupra Bisericii. Fiind un partizan al statului secular, Cuza a hotarat sa
puna Biserica sub supravegherea completa a statului, cu exceptia unor probleme de ordin strict
religios. Ca urmare a unei asemenea legislatii, rolul Bisericii s-a diminuat cu privire la aspectele
civile, iar statul si-a intarit dominatia in structura administrativa a acesteia. Astfel, prin Codul
civil din 4 decembrie 1864, divorturile au trecut din competenta tribunalelor bisericesti sub
jurisdictia tribunalelor civile, casatoria civila a devenit obligatorie, iar gradele de rudenie,
incepand cu gradul IV, nemaiconstituind impedimente la casatorie.
Asadar in Romania, ca si in alte tari, casatoria civila s-a introdus, distinct de casatoria
religioasa, fara sa prezinte pentru Biserica o importanta de drept bisericesc. O consecinta a
existentei in paralel a celor doua casatorii, civila si religioasa, a fost aceea ca Biserica si-a
pastrat propriile registre de evidenta bisericeasca, ofiterii de stare civila avand registre civile
specifice. De fapt, inca din timpul lui Leon Filosoful, Biserica pastra registrele de stare civila
bisericeasca si ca acte de stare civila ale statului. O asemenea atributie a indeplinit si Biserica
Ortodoxa Romana pana la introducerea Codului civil din 1864, iar in unele zone pana in 1928.
Astazi, actele de stare civila ale statului sunt incheiate de ofiterii de stare civila, in acelasi timp
Biserica pastrand documentele sale de stare civila care pot servi in unele situatii organelor de
stat. Conform legislatiei civile, pastrarea de catre culte a propriilor registre de stare civila este
optionala, fiind la dispozitia tuturor cultelor recunoscute de stat, nefiind o obligatie civila, ci
numai o optiune a fiecarui cult si fara sa prezinte importanta pentru stat. Totusi, cultele
religioase din Romania nu pot incheia acte religioase privind starea civila a persoanei, decat pe
baza certificatului eliberat de catre ofiterul de stare civila.
Prin urmare, in prezent, gasim in unele tari, atat casatoria religioasa, cat si casatoria
civila, intelegand prin aceasta din urma acea casatorie reglementata de legile de Stat si incheiata
inaintea autoritatii civile. Institutia casatoriei civile a fost consecinta laicismului de Stat. Intr-o
lume secularizata, Statele moderne "se declara straine de ordinea supranaturala si nu pot
recunoaste notiunea de sacrament" . Statele si-au supus cetatenii, fara distinctie de religie, la
obligatia casatoriei civile, crestinii putand celebra casatoria religioasa dupa propria vointa, fiind
numai facultativa. In Romania, dupa 1989, constatam ca se constientizeaza din ce in ce mai
mult importanta primirii Sfintei Taine a Cununiei, desi ea este lasata de actuala legislatie de stat
la latitudinea convingerilor religioase personale.

3. Prevederi ale dreptului familiei privind casatoria

Dreptul familiei din Romania este "acea ramura a sistemului national de drept care
cuprinde totalitatea normelor juridice ce reglementeaza raporturile personale si patrimoniale
care izvorasc din casatorie, rudenie, adoptie si raporturile asimilate de lege, sub anumite
aspecte, cu raporturile de familie, in scopul ocrotirii si intaririi familiei".
In literatura de specialitate din Romania au existat numeroase pozitii privind locul pe
care trebuie sa-l ocupe dreptul familiei in sistemul national de drept, unii apreciind ca dreptul
familiei este institutie de drept civil, iar altii au calificat dreptul familiei ca ramura distincta de
drept. A se sustine teza conform careia dreptul familiei este o institutie de drept civil, nu putem
afirma ca este fundamental gresita, avand in vedere ca institutia casatoriei este o problema
privata, iar istoricul dreptului familiei vine in sustinerea acestei teze. Prin Legea nr. 429 din 4
iunie 1945, care abroga art. 277 din Codul civil, care interzicea recasatorirea sotilor divortati,
se face inceputul noului regim matrimonial. Atat Constitutia din 1948, cat si cea din 1952 au
conturat noul stadiu al dreptului familiei. Dreptul familiei s-a constituit ca ramura distincta de
drept in urma desprinderii de dreptul civil prin adoptarea Legii nr. 4 din 4 ianuarie 1954, intrata
in vigoare la data de 1 februarie 1954. Astfel, dreptul familiei din Romania era parte a dreptului
civil inainte de adoptarea Codului familiei, asa cum sunt sistemele de drept din alte tari (ex.
Franta, Grecia) si spre care se tinde si in tara noastra prin proiectul Noului Cod civil.
In prezent, ne aflam in fata unei ramuri de drept de sine statatoare, contribuind la aceasta
vointa legiuitorului care, printr-o serie de acte normative, a reusit desprinderea dreptului
familiei de dreptul civil. O astfel de desprindere se poate explica prin complexitatea relatiilor
de familie care se cereau a fi reglementate distinct si nu pentru a se promova o reglementare de
tip sovietic, ramanand si in continuare o stransa legatura intre dreptul familiei si dreptul civil.
Privind obiectul de reglementare al normelor de dreptul familiei, observam ca acesta este format
din " raporturile de familie ", delimitate de relatiile de drept civil, punandu-se accent pe relatiile
de natura afectiv-morala si mai apoi pe cele de natura juridica.

a. Institutia juridica a familiei in legislatia civila

Notiunea de familie este folosita in mod curent in limbajul cotidian. Desi aflata in uzul
cotidian, din perspectiva juridica notiunea de familie este greu de definit, ea aflandu-se in
cercetarea multor stiinte precum sociologia, psihologia, medicina, stiintele istorice, dreptul,
etc., fiecare punand in lumina aspectele caracteristice fiecarei stiinte.
Casatoria constituie izvorul de capetenie al legaturilor dintre membrii unei familii, sub
aspect juridic, notiunea de familie putand fi definita ca o forma de relatii sociale intre persoane
apropiate prin legaturi bazate, in principal, pe casatorie sau rudenie (inclusiv adoptia). Familiile
sunt constituite din soti, parinti si copii, precum si din alte persoane intre care exista relatii de
rudenie. Dar, in sens restrans, notiunea de familie desemneaza sotii si copiii lor minori cat timp
acestia se afla sub ocrotirea parinteasca (notiunea de drept comun), in sens larg, potrivit
doctrinei, pe langa parinti si copii alaturandu-se si alte categorii de persoane. Dreptul familiei
din Romania reglementeaza relatiile de familie, relatii care se intemeiaza pe prietenie si iubire
in primul rand, iar nu pe lege, in cazul concubinajului, chiar daca exista o iubire reciproca si o
viata comuna, neputandu-se vorbi de existenta unei familii.
Ne-am propus sa punem in evidenta in cele de mai jos unele din aspectele juridice
privind familia si casatoria in legislatia din Romania, importante si pentru dreptul bisericesc,
avand in vedere obligativitatea casatoriei civile pentru primirea Sfintei Taine a Cununiei, pentru
a ne contura cu o mai mare usurinta imaginea familiei si casatoriei crestine in acest context,
retinand si faptul ca legislatia in domeniu este determinanta in viata comuniunii familiale
crestine.
Familia, fiind un mod de viata in societate, este in egala masura atat un fenomen social,
cat si o institutie juridica. In societate, familia se manifesta ca un grup natural, ca realitate
sociologica, economica si juridica. Pe parcursul istoriei, unitatea familiei este regasita in toate
societatile, chiar daca grupul familial a fost mai putin structurat. Astazi, in societatile moderne,
importanta familiei ramane considerabila. Sub aspect sociologic, familia se afirma ca o forma
specifica de comunitate umana, ea unind persoane prin casatorie, filiatie sau rudenie,
constituind o comunitate de viata, interese si intrajutorar. Importanta familiei reiese si din
aspectul vietii economice, constituind o unitate de productie, dupa doctrina juridica. Desi
aceasta unitate economica (puternica in societatile primitive) este mai putin vizibila, totusi ea
nu a disparut in contextul profesiilor salarizate, ajutorul familial ramanand in continuare de
prima importanta. Colaborarea in sanul familiei este un fapt real, des intalnit sub aspect
economic.
Desi grupul familial este recunoscut, totusi nu i s-a acordat personalitate juridica, familia
nefiind un subiect de drept, legea conferind familiei diferite drepturi, fara sa i se recunoasca in
acelasi timp si personalitatea juridica autonoma. Impedimentul principal reiese tocmai din
schimbarile frecvente care apar in componenta familiei.
Doctrina juridica subliniaza importanta familiei, intemeind pe aceasta nevoia unei
reglementari speciale. O astfel de reglementare riguroasa s-a impus datorita importantei si
complexitatii relatiilor de familie care fac obiect de cercetare pentru multe stiinte. Retinem in
doctrina trei functii ale familiei: functia de perpetuare a speciei, functia educativa si cea
economica, formularea acestora fiind influentata de conceptiile celorlalte stiinte (sociologia,
pedagogia, psihologia, etc.).

b. Actul juridic bilateral al casatoriei si conditii canonice pentru cununie

Jurisconsultul roman Herenius Modestinus a dat o definitie completa casatoriei, ea fiind


citata ulterior de numerosi specialisti in drept: "Nuptiae sunt conjunctio maris et feminae et
consortium omnis vitae, individuae vitae consuetudo, divini et humani juris comunicatio".
Putem observa in aceasta definitie cele doua dimensiuni ale legaturii dintre barbat si femeie,
atat cea civila, punandu-se bazele institutiei familiei bazata pe casatoria civila, cat si cea divina,
prin celebrarea religioasa a casatoriei. Modestinus a subliniat sensul moral religios al casatoriei,
vizibil influentat de crestinism, aceasta observandu-se si la Justinian, mai tarziu, care a definit
astfel casatoria: "Nuptiae sive matrimonium est viri et mulieris conjuctio individuam, vitae
consuetudinem continens". Astfel, atat Modestinus, cat si Justinian definisc casatoria ca unire
a barbatului cu femeia pentru toata viata, ceea ce intareste conceptia crestina despre casatorie,
facandu-ne sa acceptam teza conform careia nu numai Justinian, dar si Modestinus ar fi
cunoscut Noul Testament si disciplina bisericeasca.
In decursul vremii, casatoria a fost definita in chip diferit, plecandu-se de la conceptii
diferite. In vechile noastre legiuiri, Pravila lui Matei Basarab si a lui Vasile Lupu definesc unirea
barbatului cu femeia in casatorie cu caracter religios crestin, iar Codul Calimach exprima mult
mai concret legatura de iubire a sotilor in casatorie, acestia unindu-se prin vointa libera, traind
in comuniunea dragostei familiale cu frica de Dumnezeu si cu cinste, implinind scopurile
casatoriei (art. 63).
Actualmente, Codul familiei din Romania nu defineste casatoria, dar acest termen este
folosit in doua sensuri: ca act juridic incheiat intre cei ce se casatoresc, fiind un act bilateral si
ca situatie juridica a celor ce se casatoresc. Doctrina a definit casatoria ca o uniune dintre un
barbat si o femeie, intemeiata pe consimtamantul celor ce se casatoresc, cu scopul de a intemeia
o familie si reglementata prin norme legale, aplicabile pe temeiul consimtamantului. O astfel
de definitie o gasim in dictionarul de dreptul familiei. Pe baza acestei definitii mentionam
caracterele casatoriei: casatoria este o uniune dintre un barbat si o femeie; casatoria este liber
consimtita; casatoria este monogama; casatoria se incheie in formele cerute de lege; casatoria
are un caracter civil; casatoria se incheie pe viata; casatoria se intemeiaza pe deplina egalitate
in drepturi dintre barbat si femeie; casatoria se incheie in scopul intemeierii unei familii.
In secolul al XX-lea, unii autori au definit casatoria ca fiind "un contract solemn, prin
care barbatul si femeia stabilesc intre ei o uniune sanctionata de lege, cu scopul de a trai
impreuna", definitie care a fost acceptata drept completa prin generalitatea termenilor folositi.
Dar, privind natura juridica a casatoriei, putem afirma ca actul juridic prin care se incheie
casatoria nu poate fi numit contract civil, ci este un act juridic bilateral prin care viitorii soti
consimt liber si deplin egali sa se supuna statutului legal al casatoriei, in acelasi timp existand
deosebiri intre contract si actul juridic al casatoriei, mentionate de Profesorul Ion Filipescu.
Dupa acest autor, al carui Tratat de dreptul familiei este de referinta in literatura de specialitate
din Romania, deosebirile intre contract si actul juridic al casatoriei sunt urmatoarele: 1. daca in
cazul contractului cele doua parti au scopuri diferite, in cazul casatoriei ambele parti au un scop
comun, adica intemeierea unei familii; 2. efectele contractului sunt determinate de parti, in
anumite limite legale, pe cand efectele casatoriei sunt prestabilite de lege; 3. in principiu, un
contract poate fi susceptibil de modalitati, casatoria nefiind afectata de astfel de modalitati; 4.
contractul fiind stabilit mutuus consensus, poate inceta prin vointa comuna a contractantilor, pe
cand casatoria nu poate inceta prin acordul de vointa al sotilor; 5. in cazul contractului, daca
una dintre parti nu-si executa obligatiile, cealalta parte poate cere rezolutiunea, pe cand
casatoria poate fi desfacuta prin divort in conditii legale; 6. diferentele sunt vizibile si in ceea
ce priveste nulitatile.
Studiind aceste aspecte ale dreptului familiei din Romania privind actul juridic al
casatoriei, putem constata neimplicarea factorului religios, laicismul fiind bine determinat intr-
o lume secularizata, iar contradictiile sunt vizibile mai ales cu privire la dimensiunea morala a
familiei, sustinuta numai formal in legea de stat, precum si privind modalitatea de procedura a
reglementarii incheierii casatoriei si a vietii de familie. Astfel, vom pune in evidenta unele
dintre slabiciunile actualei legislatii privind dreptul familiei din Romania, uneori si prin
concurenta legislatiei internationale in materie (unele deja mentionate mai inainte), pentru a
sesiza consecintele aplicarii legislative si pentru a avansa unele mijloace care pot influenta
pozitiv perspectivele familiei crestine in contextul actual.
Facem mentiunea inca de la inceput ca in dreptul familiei se vorbeste foarte putin de
iubire, ca prima conditie pentru incheierea casatoriei si cu atat mai putin de obligatia de
fidelitate a sotilor. De aici si lipsa de precizare in chip pozitiv a obligatiei de coabitare pentru
soti, toate acestea avand ca efect incurajarea concubinajului care nu este incriminat de legea
penala, actualul cod penal nemaiincriminand adulterul. Astfel, infidelitatea sotilor sta la baza
destramarii familiei si a sporirii divorturilor. Este de apreciat faptul ca exista si specialisti in
domeniul dreptului care, observand lipsa acestor prevederi in Codul familiei, au subliniat
importanta obligatiei de coabitare, de fidelitate si de sprijin moral si material, sustinand in
acelasi timp ca lipsa sau ignorarea lor de catre soti "genereaza imprejurarile ce se vor
circumscrie institutiei divortului. Daca sotii, pe baza iubirii reciproce si a consimtamantului
liber au dorit intemeierea unei familii bazate pe casatorie, acestia in mod obligatoriu trebuie sa
convietuiasca, altfel ar fi in contradictie cu scopurile casatoriei si cu caracterul ei de uniune
intre soti, mentionate chiar de legea civila. Cu toate acestea, Codul familiei nu are o prevedere
expresa pentru aceasta, invocandu-se ca acest fapt se desprinde indirect din dispozitiile
articolului 26: "Sotii hotarasc de comun acord in tot ceea ce priveste casatoria", implicit asupra
locuintei. Asadar, sotii au obligatia de coabitare, cu exceptia cazurilor speciale, numai asa se
pot implini indatoririle reciproce intre soti.
Legat de obligatia de coabitare se afla si obligatia sotilor la fidelitate reciproca, obligatie
care asigura consolidarea familiei. Codul familiei actual nu face vreo mentiune expresa privind
fidelitatea, asa cum se gasea in Codul civil din 1865: "sotii isi datoresc unul altuia credinta"
(art. 194, C. civ.). Dar, caracteristicile casatoriei sustin obligatia de fidelitate, insa aceasta se
deduce, nu se si reglementeaza pozitiv, explicatia fiind ca este o obligatie morala a sotilor si
aceasta tine de propria constiinta a lor.
Constitutia Romaniei din 2003 a consacrat egalitatea deplina intre barbat si femeie (art.
48, alin. 1), aceasta implicand si obligatia la fidelitate, atat pentru barbat, cat si pentru femeie.
O consecinta fireasca era articolul 304 din Codul penal care incrimina adulterul sotilor: "Fapta
persoanei casatorite de a avea relatii sexuale afara de casatorie se pedepseste cu inchisoare de
la o luna la sase luni, sau cu amenda". In noul Cod penal acest articol a fost abrogat, in
contradictie cu reglementarea constitutionala in materie, fiind inca un motiv in plus pentru
divort si pentru distrugerea familiei, omul aflandu-se intr-o societate romaneasca in deruta sub
aspectul moralitatii ei si care sta cu ochii indreptati spre "imbelsugarea" lumii occidentale, de
fapt prospera material, dar saracita spiritual. In plus, Codul familiei face unele precizari
importante: "copilul nascut in timpul casatoriei are ca tata pe sotul mamei" (art. 53, alin. 1) si
"copilul conceput in timpul casatoriei, are ca tata pe fostul sot al mamei, daca nasterea sa a avut
loc inainte ca mama sa fi intrat intr-o noua casatorie" (art. 53, alin. 2). Asadar, prezumtiile legale
de paternitate isi au originea in obligatia de fidelitate, presupunandu-se ca sotii si-au indeplinit
datoriile fizice in timpul casatoriei, in timpul legal de conceptie a copilului si ca sotia a fost
fidela sotului sau.
Influentele occidentale sunt vizibile, mai ales acum cand Romania este membra cu
drepturi depline a Uniunii Europene, profilandu-se si la noi cu tarie institutia concubinajului si
uniunile de lesbiene si de homosexuali care-si cer in mod inevitabil drepturile la casatorie si
aceasta ca o urmare "fireasca" a abrogarii articolului 200 din Codul penal, acum prezenta
acestor cupluri fiind licita.
Facem aici unele precizari privind concubinajul, institutie consolidata astazi prin
indiferentismul religios al omului aflat intr-o societate secularizata, dar si din cauza unei
legislatii ingaduitoare din ratiuni politice, precizari deosebit de importante in contextul
incercarii noastre de a reconsidera institutia casatoriei din perspectiva legislatiei bisericesti
intemeiate pe normele religios-morale. Astfel, uniunea liberala sau concubinajul se intalneste
frecvent in societatea contemporana, acesta asemanandu-se in anumite aspecte statutului legal
al casatoriei (existenta sentimentelor, a iubirii reciproce si a solidaritatii morale si materiale),
fara sa i se aplice prin analogie normele juridice care guverneaza casatoria. Desi concubinajul
se deosebeste esential de casatoria reglementata legal, totusi el se infatiseaza aparent apropiat
de casatorie, fiind prezentat uneori chiar ca o alternativa cu efecte similare. Din pacate, o astfel
de uniune liberala nu este interzisa de lege, dezvoltandu-se chiar unele curente care incurajeaza
un statut juridic pentru aceasta stare de fapt si recunoasterea unor anumite efecte juridice.
Statisticile actuale arata o amploare a concubinajului in dauna institutiei casatoriei,
generand o modificare a raportului concubinajului cu ordinea publica. Importanta acordata
concubinajului in unele state a determinat aparitia unor modificari legislative, cum ar fi asa-
zisele pacte de solidaritate sau clauza de acrescamant, care au dus la o liberalizare a moravurilor
cu consecinte grave nebanuite la nivelul moralitatii in societate.
In prezent, in tara noastra, intre concubini nu exista drepturi si obligatii asa cum exista
intre soti: "numai casatoria incheiata in fata delegatului de stare civila da nastere drepturilor si
obligatiilor de soti" (cf. art. 3, C. fam.). In schimb, statutul copilului nascut in afara casatoriei
este egal cu cel al copilului din casatorie. Pentru a se putea discuta de concubinaj, trebuie sa fie
vorba de o legatura stabila si fara existenta impedimentelor pe care legea le mentioneaza pentru
casatorie, casatoria fiind posibila numai prin exprimarea vointei celor doi. Precizam aici ca in
conceptia Curtii Europene a Drepturilor Omului, concubinajul poate produce efecte juridice,
chiar in concurenta cu casatoriile incheiate formal. Referindu-se la anumite cazuri cu privire la
incalcarea articolului 8 din Conventia pentru apararea drepturilor omului si a libertatilor
fundamentale: "Orice persoana are dreptul la respectarea vietii sale private si de familie, a
domiciliului si a corespondentei sale", Curtea a precizat notiunea de "viata de familie",
intelegandu-se prin aceasta nu numai relatiile bazate pe casatorie, dar si "alte legaturi de
familie" de facto, atunci cand persoanele convietuiesc in afara casatoriei. Prin urmare,
convietuirea in concubinaj, precum si alti factori, pot fi suficienti pentru ca aceasta relatie sa
creeze "legaturi de familie" de facto . Insa, concubinajul nu se confunda cu casatoria, concubinii
neavand obligatiile si drepturile specifice sotilor, cei ce se invoiesc sa traiasca intr-o asemenea
stare de pacat, cu mare usurinta nu-si datoreaza fidelitate si nici sprijin moral si material,
neavand nici vocatie succesorala.
Biserica Ortodoxa, precum si Biserica Romano-Catolica, nu accepta starea de
imoralitate, de pacat a concubinajului, caci "pentru Biserica, orice legatura in afara celei
binecuvantate de ea, in vederea intemeierii unei familii si a nasterii de prunci este faradelege,
pacat sau traire in faradelege si nu este acceptata de invatatura si de morala crestina". Biserica
nu poate binecuvanta o astfel de desfranare, iar cei ce traiesc intr-o astfel de legatura, care nu
este nunta, mai bine sa se desparta asa cum prevad canoanele Bisericii Ortodoxe. Sfantul Vasile
cel Mare are in vedere concubinatul, un fel de concubinaj al lumii moderne, convietuirea unui
barbat liber cu o femeie libera caracterizata prin stabilitate si lipsa intentiei partenerilor de a se
considera soti, considerandu-l desfrau in canonul 26: "Desfraul nu este nunta, si nici inceput de
nunta; drept aceea, de-ar fi cu putinta sa se desparta cei ce se impreuna prin desfrau, aceasta
este mai bine. Iar daca cu tot dinadinsul le va placea impreuna vietuirea, apoi sa cunoasca
epitimia pentru desfrau, dar sa se permita ca sa vietuiasca laolalta ca sa nu se intample ceva mai
rau" (can. 4, 21, 22, 34, 37, 38, 48, 58, 59, 77, 79, 80 Vasile cel Mare). Vadita toleranta a
Parintelui capadocian fata de convietuirea in concubinat, ca o exceptie de la doctrina canonica
a Bisericii, si aceasta numai daca cei doi nici nu se despart, nici nu se casatoresc, se poate
explica prin contextul istoric al secolului al IV-lea in cadrul Imperiului roman.
Legislatia romana permitea pe langa casatoria legala si institutia concubinatului care
este specifica dreptului roman, fara corespondent in dreptul modern si fara sa fie asimilat cu
termenul de "concubinaj". In timp, aceasta stare de pacat a concubinatului roman (prin
comparatie, putem afirma intr-o oarecare masura concubinajul actual) si-a pierdut din
importanta spre sfarsitul secolului al VIII-lea, cand imparatii Leon Isaurul si Constantin
Copronimul, in Ecloga lor, iar mai tarziu, imparatul Vasile I Macedoneanul (sec. IX), in
Prohiron, au hotarat ca nimeni nu poate tine concubina in casa sa, unii ca acestia trebuind ori
sa se casatoreasca, ori sa se desparta. Imparatul Leon al VI-lea, prin novela 89, a randuit numai
casatoria binecuvantata de Biserica drept casatorie legala. Astfel, prin legislatia civila, exceptia
canonului 26 al Sfantului Vasile cel Mare si-a pierdut valabilitatea, incat concubinatul a fost
interzis.
In zilele noastre, prin actuala legislatie din Romania, concubinajul nu este interzis, dar
exista toate premisele necesare ca aceasta stare de desfrau sa fie legalizata ca o stare paralela
institutiei casatoriei. Ar trebui sa privim situatia concubinajului in alte tari ale Uniunii Europene
si nu numai. Numeroase state europene au legiferat concubinajul si aceasta mai ales din cauza
numarului mare de copii nascuti din cupluri necasatorite. Pe primul loc se afla Islanda cu 65%
dintre copii proveniti din relatii de concubinaj, urmata de Danemarca si Suedia cu 55%, iar in
Marea Britanie proportia este de 40%. Si in Romania, desi aceasta proportie este mai scazuta
datorita mentalitatilor si educatiei religios-morale, totusi din ce in ce mai multi tineri romani
prefera concubinajul din cauza conditiilor economice si socio-culturale, multi preferand sa evite
responsabilitatile pe care le presupune viata de familie.
Biserica Ortodoxa Romana, pe baza invataturii sale religios-morale si a prevederilor
canonice, nu poate accepta starea de desfrau a concubinilor, ei neputand fi cununati, nu numai
pentru starea lor de pacat, dar si pentru faptul ca numai cei casatoriti civil pot fi cununati in
Biserica si daca indeplinesc conditiile impuse de legislatia bisericeasca. Biserica recunoaste
efectele civile ale casatoriei, aceasta fiind tot concubinaj fara a primi binecuvantarea Bisericii
prin Sfanta Taina a Cununiei. Asadar, Sfanta Taina a Cununiei urmeaza casatoriei civile,
concubinajul fiind combatut de invatatura crestina, prin acesta alterandu-se adevaratul sens al
familiei care este bazata pe casatorie. Sub aspect juridic, casatoria nu este un act juridic obisnuit,
ci el are o natura juridica deosebita, iar pentru ca o casatorie sa fie valida trebuie sa fie
indeplinite conditiile legale, atat cele de fond, cat si cele de forma. Conditiile de fond sunt:
diferenta de sex, varsta legala pentru casatorie, consimtamantul si comunicarea reciproca a starii
de sanatate a celor doi viitori soti. Lipsa acestor conditii impiedica incheierea casatoriei,
impedimentele la casatorie fiind: existenta unei casatorii nedesfacute a unuia din viitorii soti,
rudenia, adoptia, tutela, alienatia si debilitatea mintala. Prin conditii de forma intelegem
formalitatile premergatoare sau anterioare casatoriei si formalitatile privind insasi incheierea
casatoriei, care trebuie sa fie indeplinite in momentul incheierii casatoriei.
Vom mentiona aici unele aspecte privind diferenta de sex si varsta legala - conditii de
fond la casatorie, pentru a pune in evidenta diferentierile existente intre cele doua legislatii, de
stat si a Bisericii Ortodoxe.
Diferenta de sex

Pentru faptul ca aceasta conditie este evidenta din reglementarea relatiilor de familie
intre persoane de sex diferit (art. 1, 4, 5, 25, 47-52, 53-60, C. fam.), legea civila nu o mai prevede
expres. Daca unul dintre scopurile casatoriei este nasterea de prunci, casatoriile intre persoane
de acelasi sex nici nu pot fi concepute. Conditia diferentei de sex intereseaza mai mult in situatia
persoanelor al caror sex nu este suficient diferentiat, adica in situatia intersexualizarii si a
transsexualismului, acestea fiind probleme de ordin medical.
Ofiterul de stare civila este dator sa verifice, pe baza certificatului de nastere, diferenta
de sex a viitorilor soti, delegatul starii civile putand oficia casatoria numai daca va constata
indicatii precise ca sotii sunt de sex diferit. Aceasta problema, a diferentierii sexuale, s-a
relansat in zilele noastre cand medicina a facut progrese remarcabile. Daca in urma unei
casatorii heterosexuale, unul dintre soti a apelat la o operatie de schimbare de sex, o astfel de
casatorie nu poate fi mentinuta, chiar daca actul de stare civila nu a fost schimbat. La fel, daca
se face o astfel de operatie inainte de casatorie, aceasta nu se mai poate incheia legal. In cazul
in care unul dintre soti ascunde operatia de schimbare de sex celuilalt sot, atunci se permite
divortul. In schimb, lucrurile se complica daca acesta din urma consimte la interventia
chirurgicala, in acest caz nemaifiind vorba de vreo vina. Totusi, in acest din urma caz, "ar trebui
admisa o caducitate sau o reziliere".
In vremea noastra, in unele tari din Europa de Vest exista numeroase discutii cu privire
la drepturile matrimoniale ale homosexualilor. Aceasta problema a ajuns si la Curtea europeana
a drepturilor omului care a hotarat pe 17 octombrie 1986 ca dreptul de casatorie consacrat prin
art. 12 al Conventiei europene a drepturilor omului se refera numai la "casatoria traditionala
intre doua persoane de sex biologic diferit". Numeroase discutii cu privire la drepturile lor s-au
nascut si in Romania, mai ales in virtutea libertatilor redobandite prin Revolutia din decembrie
1989. Au existat unele propuneri legislative pentru a se evita dezbaterile pe seama dreptului
homosexualilor de a se casatori, dorindu-se reglementarea expresa a diferentei de sex printre
conditiile de fond ale casatoriei. Asadar, era de asteptat sa fie introdus un nou alineat la art. 48
al Constitutiei din 2003, prin care sa se precizeze pozitiv: "Barbatul si femeia, cu incepere de
la implinirea varstei legale, pot intemeia o familie". Asa cum am mentionat in notele de subsol,
in Constitutia din 2003 nu a fost prevazut un astfel de alineat, articolul 48 ramanand neschimbat,
probabil pentru aprecierea din partea diferitelor organisme europene.
In Biserica Ortodoxa, diferenta de sex este o conditie fizica pe care trebuie sa o
indeplineasca cei carora li se administreaza Sfanta Taina a Cununie, insasi traditia aratandu-ne
ca "deosebirea sexuala este un dar facut de Dumnezeu creatiei si, mai cu seama, fiintei umane",
cum afirma Parintele Marc-Antoine Costa de Beauregard, iar "toate faptele homosexuale sunt
inacceptabile din punct de vedere moral: ele denatureaza scopul si functiunea fireasca a
organelor trupesti, nu au nici o valoare procreatoare si reprezinta o parodie a unirii "intr-un
singur trup". Dumnezeu l-a facut pe om dupa chipul Sau, "l-a facut barbat si femeie" (Facerea
I, 27), inca de la inceput deosebirea sexelor, o deosebire in ordinea firii intre masculin si
feminin, subliniind o deosebire in ordinea persoanelor create, insasi heterosexualitatea aparand,
astfel, o realitate ontologica. Urmand referatul biblic al creatiei, nu se constata doua creatii
succesive, ci o singura creatie, Dumnezeu creand omul, a despartit cele doua sexe, femininul
de masculin, natura umana ramanand una si unica. Binecuvantarea divina "Cresteti si va
inmultiti si umpleti pamantul si-l supuneti..." (Facerea I, 28) a urmat firesc crearii omului,
barbat si femeie, modalitatea de procreatie fiind binecuvantata si ordonand sexualitatea umana
pentru deplinatate, scopul acestei sexuatii nefiind numai cel de a procrea, ci si iubirea
eshatologica, pentru ca in final "miza erosului heterosexual este biruinta asupra mortii". Dar,
daca omul a fost creat dupa chipul lui Dumnezeu, aceasta nu inseamna ca Insusi Dumnezeu este
sexuat, ci Dumnezeu asexuat fiind, ca si ingerii, a luat sexuatia din regnul vegetal si animal,
create mai inainte de om, imbogatind natura umana care este masculina-feminina, deosebirea
sexuala fiind "unul dintre factorii esentiali ai constitutiei chipului lui Dumnezeu, care este
omenitatea". Insusi Dumnezeu asexuat fiind, asexualitatea celor ce au depasit firea apartine
Imparatiei lui Dumnezeu, in Biserica anticipandu-se, prin Taina Sfantului Botez si prin credinta,
lumea viitoare in care "nu mai este parte barbateasca si parte femeiasca, pentru ca voi toti una
sunteti in Hristos Iisus" (Galateni III, 28), "caci la inviere, nici nu se insoara, nici nu se marita,
ci sunt ca ingerii lui Dumnezeu in cer" (Matei XXII, 30).
Heterosexualitatea este semnul deosebirii in unitate, al distinctiei ipostatice, contribuind
esential la izbavirea omului de singuratate, ca "nu este bine sa fie omul singur; sa-i facem ajutor
potrivit pentru el!" (Facerea II, 18), dupa chipul lui Dumnezeu care nu e solitar, ci in
comuniunea desavarsita intratrinitara, astfel, putandu-se afirma ca "miza heterosexualitatii este
comuniunea si convietuirea, mai mult decat procreatia... comuniunea in diversitate, un mod de
unire care sa nu fie fuzional: nu unire homosexuala a unuia cu altul la fel, ci unirea unuia cu
altul de alt fel". Dumnezeu a randuit prin ordinea creatiei comuniunea barbatului cu femeia, ca
doua persoane distincte care se impartasesc de aceeasi fiinta, asezand iubirea numai la temelia
deosebirii ipostatice in unitate, asadar, neexistand iubire intr-o unitate fara distinctie. In acelasi
timp, heterosexualitatea fiind chipul relatiilor dintre uman si divin, comuniunea barbatului cu
femeia in familia bazata pe casatorie si randuita de Dumnezeu, poate fi privita ca si legatura
dintre Dumnezeu si om sau dintre necreat si creat. Barbatul si femeia sunt aceiasi prin natura,
dar diferiti prin accidentii specifici fiecarei persoane, dupa ipostas, asa cum Dumnezeu si omul
sunt aceiasi dupa chip, dar se disting prin naturi diferite, omul tinzand ontologic prin
actualizarea chipului lui Dumnezeu spre asemanarea cu El. Barbatul nu este femeie si nici
femeia barbat, asa cum nici Dumnezeu nu se confunda cu omul si nici omul nu este Dumnezeu:
"A fi barbat inseamna a fi ingradit de a nu fi femeie, si reciproca". Afinitatea dintre masculin si
feminin, complementaritatea sexelor, fac din heterosexualitate o implinire a umanului prin
iubirea ce se revarsa spre altul diferit, dar care impartasesc aceeasi natura.
In consecinta, homosexualitatea este contrara revelatiei divine, Sfintei Scripturi si
Sfintei Traditii, comportand pericolul mortii: "Sa nu te culci cu barbat ca si cu femeie; aceasta
este spurcaciune" (Leviticul XVIII, 22), o asemenea spurcaciune fiind pedepsita cu pedeapsa
capitala: "De se va culca cineva cu barbat ca si cu femeie, amandoi au facut nelegiuire si sa se
omoare, ca sangele lor asupra lor este" (Leviticul XX, 13). Actele homosexuale sunt chiar mai
grave decat prostitutia, asa cum reiese din referatul biblic despre "pieirea Sodomei", atunci cand
barbatii Sodomei au incercat sa-i violeze pe musafirii lui Lot, in ciuda faptului ca el le oferise
"doua fete, care n-au cunoscut inca barbat" (Facerea XIX, 4-11). Fiind o forma de idolatrie,
homosexualitatea aduce cu sine moartea, Apostolul neamurilor afirmand: "Si au schimbat slava
lui Dumnezeu Celui nestricacios cu asemanarea chipului omului celui stricacios si al pasarilor
si al celor cu patru picioare si al taratoarelor. De aceea Dumnezeu i-a dat necuratiei, dupa poftele
inimilor lor, ca sa-si pangareasca trupurile lor intre ei, ca unii care au schimbat adevarul lui
Dumnezeu in minciuna si s-au inchinat si au slujit fapturii, in locul Facatorului, Care este
binecuvantat in veci, amin!" (Romani I, 23-25), idolatria ducand spre necunoasterea lui
Dumnezeu duce implicit spre pacat, unele contra naturii prin simptomele patologice de ordin
comportamental, respectiv prin legaturile homosexuale.
Astfel, inversiunea sexuala exprima dezordinea existenta in sanul creatiei, in chipul cel
dumnezeiesc din om, impiedicand fiinta umana sa implineasca scopul sau existential, sa se
poata realiza ca ipostas creat dupa chipul lui Dumnezeu, ea slujind idolatriei de sine si
dispretului fata de randuiala divina si fata de natura umana: "Pentru aceea, Dumnezeu i-a dat
unor patimi de ocara, caci si femeile lor au schimbat fireasca randuiala cu cea impotriva firii;
Asemenea si barbatii, lasand randuiala cea dupa fire a partii femeiesti, s-au aprins in pofta lor
unii pentru altii, barbati cu barbati, savarsind rusinea si luand in ei rasplata cuvenita ratacirii
lor" (Romani I, 26-27). Actele homosexuale sunt incompatibile cu viata cea dupa Dumnezeu,
cu implinirea scopului existential al omului si prin urmare acestea au drept consecinta osanda
vesnica, Sfantul Apostol Pavel scriind corintenilor in prima sa scrisoare: "nici desfranatii, nici
inchinatorii la idoli, nici adulterii, nici malahienii, nici sodomitii, nici furii, nici lacomii, nici
betivii, nici batjocoritorii, nici rapitorii nu vor mosteni imparatia lui Dumnezeu" (I Corinteni
VI, 9-10). Toate aceste texte biblice, citite si interpretate in context, avandu-se totodata in
vedere intreaga invatatura a Mantuitorului Hristos despre casatorie, duc spre o singura
concluzie: homosexualitatea este condamnata, fara sa poata corespunde moralei crestine.
Numerosi Sfinti Parinti au condamnat acest pacat trupesc, insa Sfintii Vasile cel Mare
si Ioan Gura de Aur s-au pronuntat categoric in privinta unirilor homosexuale, fara nici o
ambiguitate. Astfel, in canonul 7, Sfantul Vasile cel Mare precizeaza: "Stricatorii de parte
barbateasca, si stricatorii de animale, si ucigasii, si fermecatorii, si adulterii si idolatrii, sunt
vrednici de aceeasi pedeapsa; drept aceea aplica si la acestia dispozitia ce o ai in privinta
celorlalti...", combatand pacatul trupesc al homosexualitatii si prevazand un timp de pocainta
de 15 ani ca pentru adulter (can. 58), caci "cel ce a aratat imoralitate in cele barbatesti, i se va
hotari timpul de penitenta ca celui ce nelegiuieste intru adulter" (can. 62). Cei ce cad in patima
inversiunii sexuale, aderand la astfel de acte imorale, nu pot intra nici in preotie, candidatii la
hirotonie trebuind sa aiba o buna marturie (I Timotei III, 7), fiind de o tinuta morala ireprosabila.
In acest sens, canonul 61 apostolic dispune: "Daca impotriva unui credincios, se face
vreo invinuire de desfranare sau de adulter sau de o alta oarecare fapta oprita, si s-ar dovedi,
acela sa nu se inainteze in cler". Dispozitiile bisericesti sunt justificabile, actele homosexuale
fiind numite de Sfantul Ioan Gura de Aur "o nebunie monstruoasa" a celor care l-au parasit pe
Dumnezeu si care, mai grave decat desfranarea fiind, il dezumanizeaza pe om ducandu-l pana
la starea animalica. Ele sunt de condamnat in Ortodoxie, fara a lasa loc de interpretare precum
in Catolicismul Roman, intotdeauna ortodocsii, bazandu-se pe principiile morale, au privit
faptele ca avand valoare morala "independent de imprejurari". Prin urmare, omul care tinde
spre asemanarea cu Creatorul sau, slavindu-L pentru marea Sa iubire cu care l-a iubit, trebuie
sa imbratiseze principiul care se afla la temelia poruncii Mantuitorului Hristos: "Fiti desavarsiti,
precum Tatal vostru Cel ceresc desavarsit este" (Matei V, 48) si sa asculte de indemnul
Sfantului Apostol Pavel: "Slaviti pe Dumnezeu in trupul vostru" (I Corinteni VI, 20).
Cert este faptul ca a fi homosexual inseamna a incalca aceste principii morale, scopul
propriei existente, nefacand altceva decat sa devieze functiunea naturala a organelor sexuale
spre satisfacerea propriei pofte egoiste si aceasta tocmai pentru a compensa patologic lipsa unei
identitati din copilarie (cu parintele de acelasi sex), asa cum afirma Elisabeth Moberly.
In ciuda unei posibile afectiuni intre homosexuali, insotirile acestora sunt de neacceptat,
cu atat mai mult casatoria acestora neputand fi ingaduita, actele sexuale savarsite de acestia
perpetuand boala care se cronicizeaza si pastrand disfunctia existenta, toate bazandu-se pe un
"erotism narcisist" care, de fapt, impiedica oferirea unei iubiri sincere. Cu toate acestea, sub
aspect moral si pastoral, nu trebuie neglijata distinctia dintre act si orientare.
In lumea romano-catolica au existat in trecut, dar cu o intensitate din ce in ce mai mare
in prezent, numeroase discutii la nivel stiintific cu privire la homosexualitate, studii
interdisciplinare care au incercat sa constate cauza actelor homosexuale, teologii Bisericii
Romano-Catolice pronuntandu-se in chip diferit si incercand sa lamureasca statutul pe care unii
ca acestia il detin in Biserica. Congregatia Sacra pentru Doctrina Credintei a cerut asistenta
pastorala pentru cei de orientare homosexuala, considerand aceasta conditie ca fiind in sine
"disfunctionala" sau incompleta, starnind numeroase comentarii ale moralistilor catolici care,
in marea lor majoritate, au privit problema homosexualitatii ca pe o "acceptare prudenta"
intelegand-o ca un rau ontic, acceptand totusi relatiile stabile bazate pe iubire ca fiind permise
si chiar demne. Unii dintre moralistii conservatori au condamnat aceasta pozitie, considerand
actele homosexuale ca o disfunctie cu condamnarea pacatului, nu si a pacatosului, despartind
astfel fapta in sine de persoana care a savarsit-o.
Desi condamnate de Biserica, in Occidentul catolic casatoriile persoanelor de acelasi
sex au fost admise de puterea seculara in tari precum Olanda (2001) si Belgia (2003), acestea
devenind cu adevarat o problema si pentru alte state ale Uniunii Europene, dar si in Statele
Unite si Canada. In Spania, tara de referinta in sanul Comunitatii europene unde se afla si o
importanta comunitate de romani, regimul politic (din 2004) s-a aratat favorabil recunoasterii
unirilor de homosexuali, fiind adoptate si masuri in regiunile autonome (bascii si catalanii).
Conferinta episcopala catolica a cerut sa se faca distinctie intre casatoria homosexualilor si
recunoasterea unirilor persoanelor de acelasi sex, sustinand respectarea persoanei oricare ar fi
statutul ei in viata. Cu ocazia celei de-a IV-a zi a familiei si a vietii (26 decembrie 2004),
episcopii din Spania au reamintit importanta unirii barbatului cu femeia si ca unul dintre
scopurile casatoriei este procrearea. In ciuda pozitiei Bisericii Romano-Catolice din Spania
contra unirilor homosexuale, Consiliul de ministri spaniol a adoptat proiectul de lege prin care
unirea homosexuala este pusa la acelasi nivel cu casatoria.
In consecinta, "Hotararea episcopilor din subcomisia episcopala spaniola pentru familie
si apararea vietii", a aparut ca o reactie la pozitia puterii de la Madrid, exprimand fara echivoc
pozitia Bisericii in problema casatoriilor intre persoane de acelasi sex. Dumnezeu nu l-a creat
pe om pentru a trai singur, fiind creata femeia pentru a se constitui o familie in comuniunea
iubirii, caci prin aceasta comuniune de persoane omul devine chipul lui Dumnezeu, invocandu-
se textul de la Facerea I, 27 ca text pentru meditatie. Binecuvantarea procrearii este asociata
unirii sexuale dintre barbat si femeie. Textul biblic descrie institutia casatoriei in contextul
crearii barbatului si a femeii, ca singura conditie pentru transmiterea vietii, casatoria si
dragostea conjugala fiind randuite prin natura. Dragostea existenta intre doua persoane
homosexuale nu poate fi confundata cu adevarata dragoste conjugala. Casatoria este
heterosexuala, prin urmare doua persoane de acelasi sex nu au nici un drept la casatorie, iar
statul nu poate recunoaste acest drept inexistent. Totusi, prin recunoasterea juridica a unirilor
homosexuale sau prin asimilarea lor casatoriei, se acorda acestora drepturile proprii numai
casatoriei, inclusiv dreptul de a adopta. Biserica Romano-Catolica nu a negat faptul ca un cuplu
homosexual nu poate oferi unui copil dragoste si sustinere materiala, dar figura tatalui si a
mamei este fundamentala si proprie casatoriei heterosexuale, iar copilul nu trebuie sa fie privat
de relatia cu tatal si cu mama, relatie fundamentala persoanei.
Asadar, casatoria se bazeaza pe diferenta sexuala, care este o conditie esentiala pentru a
exprima cu adevarat comuniunea conjugala, de aceea "casatoria este o institutie esential
heterosexuala, adica nu poate fi contractata decat intre doua persoane de sex opus: o femeie si
un barbat" (Comitetul executiv al Conferintei episcopale spaniole, Pentru o casatorie veritabila).
Comportamentul homosexual este intotdeauna condamnabil din punct de vedere moral, chiar
daca culpabilitatea lui trebuie judecata cu prudenta, iar "persoanele homosexuale, ca persoane
umane, se bucura de aceleasi drepturi ca si celelalte persoane... Aceste drepturi le apartin ca
persoane, nu in virtutea orientarii lor sexuale" (Comisia permanenta a Conferintei episcopale
spaniole, Casatorie, familie si uniri homosexuale).
Situatia din Spania poate fi extinsa si in alte tari, inclusiv in tara noastra, unde se tinde
spre legalizarea unui contract (pact) de unire civil intre homosexuali pentru dobandirea unor
drepturi, de aceea impunandu-se definirea statutului juridic al casatoriei heterosexuale, intre un
barbat si o femeie. Aceasta problema, ridicata in unele tari vest-europene, nu are numai
implicatii juridice, dar are si consecinte cu privire la conceptia despre casatorie, in acest context
impunandu-se o pozitie explicita a puterii politice, precum si o pozitie unitara a Bisericii.

Varsta legala la casatorie (varsta matrimoniala)

Prin varsta legala la casatorie sau varsta matrimoniala se intelege varsta minima de la
care se poate incheia o casatorie in mod valid. In toate legislatiile, din trecut si din prezent, se
constata existenta unor dispozitii prohibitive, care impiedica incheierea unei casatorii inaintea
implinirii unei anumite varste si aceasta pe baza unor considerente de ordin biologic, psihic,
moral etc.
Din punct de vedere biologic, viitorii soti trebuie sa aiba capacitatea fizica de a se
casatori, ei trebuind sa ajunga la varsta pubertatii. Numai persoanele pubere au dreptul de a
incheia o casatorie legal, considerandu-se ca la aceasta varsta ele pot procrea copii sanatosi si
normali, in acelasi timp avandu-se in vedere si sanatatea personala a sotilor. Pentru faptul ca
varsta pubertatii difera intre persoane, s-a stabilit o varsta minima pentru casatorie, superioara
varstei pubertatii reale. In dreptul roman, daca pentru fata s-a stabilit varsta de 12 ani, pentru
stabilirea varstei barbatului au existat controverse intre sabinieni si proculieni, primii avand in
vedere dezvoltarea fizica a tanarului, iar ultimii stabilind-o la 14 ani, aceasta varsta impunandu-
se si in dreptul lui Justinian.
In tara noastra, in vechiul drept romanesc, s-a pastrat aceasta varsta (art. 70, Codul
Calimach), impunandu-se ulterior prin Codul civil roman (art. 127) varsta de 15 ani pentru
femeie si 18 ani impliniti pentru barbat, fara a se aplica maxima "annus inceptus pro completo
habetur". Din punct de vedere moral si psihic, viitorii soti trebuie sa dispuna de capacitatea de
a constientiza insemnatatea unei casatorii si sa-si poata asuma drepturile si obligatiile ce decurg
din casatorie. In acelasi timp, varsta minima pentru casatorie este determinata si de "consideratii
privind comuniunea spirituala care trebuie sa existe intre soti", fiind impusa si in scopul
asigurarii consimtamantului constient, liber si personal al viitorilor soti.
Prin urmare, legea civila din Romania a stabilit varsta de 18 ani impliniti pentru barbat
si de 16 ani impliniti pentru femeie: "barbatul se poate casatori numai daca a implinit varsta de
optsprezece ani, iar femeia numai daca a implinit saisprezece ani" (art. 4 alin. 1, C. fam.),
existand astazi propuneri la nivelul Consiliului Superior al Magistraturii de a se scadea varsta
casatoriei pana la 16 ani pentru minori in noul Cod al familiei, dar numai cu aprobari si pentru
"motive temeinice". De fapt, Conventia O.N.U. privind consimtamantul la casatorie, varsta
minima pentru casatorie si inregistrarea casatoriilor, adoptata de Adunarea generala a
Organizatiei Natiunilor Unite la New York in data de 10 decembrie 1962 si ratificata de
Romania prin Legea nr. 116/1992 mentioneaza in articolul 2 ca: "Statele-parti la prezenta
conventie vor lua masurile legislative necesare, spre a specifica o varsta minima pentru
casatorie. Nu vor putea incheia legal casatoria persoanele care nu vor fi implinit aceasta varsta,
in afara unei dispense de varsta, incuviintata de autoritatea competenta, si anume pentru motive
grave si in interesul viitorilor soti". In tarile in care s-a introdus sistemul casatoriei civile,
aceasta varsta variaza mai mult in functie de natura, decat de legislatia civila, adica in raport cu
locul, tara, clima etc. Astfel, in tarile Orientului, acolo unde clima este mult mai calda, iar
maturizarea precoce, casatoriile sunt incheiate la varste mult mai fragede, 12 si chiar 9 ani
pentru tanara, care la aceasta varsta poate fi si mama.
In Romania, femeia care nu a implinit varsta de 16 ani poate obtine dispensa pentru
incheierea casatoriei (art. 4 alin. 2, C. fam.), fie de la primarul general al municipiului Bucuresti,
fie de la presedintele consiliului judetean unde locuieste femeia, bineinteles daca sunt
indeplinite anumite conditii, cum ar fi: varsta de 15 ani impliniti; existenta unor motive
temeinice (ex. graviditatea, boala) sau prezentarea unui aviz din partea medicului oficial. Daca
aceasta casatorie ar urma sa se incheie intre cetateni romani pe o nava romana in afara
granitelor, dispensa este acordata de comandantul navei.
De remarcat este faptul ca legea civila nu impune o varsta maxima pana la care sa se
poata incheia casatorii. Astfel, se pot incheia casatorii pana la extrema batranete, chiar in
extremis vitae, in cele mai multe cazuri pentru a se legaliza o stare de fapt preexistenta. Se poate
observa aici o contradictie intre scopurile casatoriei mentionate de legea civila si lipsa unei
mentiuni privind varsta maxima la casatorie, fiind de le sine inteles ca o persoana aflata la o
varsta foarte inaintata nu mai poate sa implineasca toate conditiile cerute pentru incheierea
valida a unei casatorii. Cu privire la diferenta de varsta maxima intre viitorii soti, legea nu
stabileste o astfel de diferenta, putandu-se incheia casatorii civile indiferent de existenta unei
diferente foarte mari de varsta. Totusi, existenta unei astfel de diferente poate fi un indiciu ca
se doreste incheierea unei casatorii fictive, pentru anumite interese, bineinteles total straine de
scopurile casatoriei. Iata si aici o noua contradictie intre cele doua realitati (scopurile casatoriei
in legislatia civila si inexistenta unei diferente de varsta maxima la casatorie in legea de stat).
In Biserica Ortodoxa se respecta varsta impusa de legea civila pentru administrarea
Sfintei Taine a Cununiei si pentru faptul ca urmeaza casatoriei civile, majoratul matrimonial
fiind o conditie fizica. Insa, atunci cand logodna, ca prima parte a casatoriei, se savarsea
independent de cununie, se ajunsese pana la acceptarea varstei de 7 ani si chiar sub aceasta
varsta, considerandu-se ca de la aceasta varsta se dezvolta facultatile spirituale ale copilului. In
dreptul bizantin primitiv, logodna se putea incheia cu consimtamantul parintilor, dupa
constientizarea importantei actului, iar Ecloga stabilea posibilitatea desfacerii logodnei tinerilor
pana la varsta de 15 ani pentru baieti si 13 ani pentru fete, fara sa se supuna pedepselor. Ulterior,
imparatul Leon al VI-lea Filosoful a abrogat aceasta dispozitie, impunand si pentru logodna
varsta casatoriei. Varsta legala a logodnei a fost ridicata la 14 ani pentru baieti si 12 ani pentru
fete, atat prin decizia sinodala din timpul patriarhului Alexie al Constantinopolului, cat si prin
novela imparatului Alexie Comneanul din 1092. Aceasta varsta legala fiind stabilita si de
sinoade, atat pentru logodna, cat si pentru casatorie, a fost acceptata de dreptul bisericesc, cat
si de dreptul roman si bizantin. Imparatul Justinian a mentinut hotararile lui Octavian August,
adica varsta pubertatii, 12 ani impliniti pentru fete ("puelae usque ad duodecem annos non
nubant") si pentru baieti 14 ani ("pubertas in masculis post decimum quartum annum
complectum"), aceasta varsta mentinandu-se si dupa domnia lui Leon Isaurul, care ridicase cu
un an varsta minima legala pentru casatorie impusa prin cele doua texte din Digeste ale lui
Justinian, adica 15 ani pentru tanar si 13 ani impliniti pentru tanara. In schimb, Pravila de la
Targoviste prevedea: "Nunta ce nu e de varsta, acea fara de nici o socoteala sa se disparta, si
nevarsta se cheama cand nu este barbatul de patrusprezece ani si muierea de doisprezece ani cel
putin". In timp, Biserica a respectat legislatia civila a statelor privind varsta minima legala,
prevazand pedepse bisericesti atat pentru clericii care nu respectau dispozitiile civile in materie,
cat si tinerilor in cauza.
Asadar, Biserica, in acest sens, respecta legislatia civila, lipsa conditiei de varsta fiind
considerata un impediment absolut pentru cununie, pentru faptul ca nu se poate atinge scopul
fizic si moral al casatoriei. Dar, spre deosebire de legislatiile civile actuale din numeroase tari
europene si nu numai, prin care nu se prevede diferenta de varsta maxima pentru incheierea
casatoriei, precum si inexistenta varstei maxime pana la care se poate incheia o casatorie,
canoanele Bisericii Ortodoxe prevad o astfel de diferenta maxima, precum si varsta maxima
pentru casatorie, prevederi necunoscute in Biserica Occidentului. In acest sens, Clement
Alexandrinul afirma: "Sa aiba varsta dispusa spre reproducere, ca si animalele necuvantatoare.
Iar a se casatori nu pentru castigarea de prunci este a insulta natura, care trebuie sa ne invete a
pazi pedagogia cea inteleapta a timpului, vorbesc de varsta batrana si tanara a celor ce se
casatoresc. Celor dintai niciodata nu li s-a ingaduit, iar pe cei tineri nu-i lasa inca a se casatori",
iar canoanele 24 si 88 ale Sfantului Vasile cel Mare prevad ca barbatul ajuns la varsta de 70 de
ani si femeia vaduva ajunsa la 60 de ani n-ar mai trebui sa aiba dreptul de a incheia o casatorie.
Iata textul canonului 24: "Apostolul a hotarat ca daca vaduva, cea socotita in numarul
vaduvelor, adica cea primita in slujba de Biserica, se casatoreste, sa se treaca cu vederea. Iar in
privinta barbatului vaduv nu este pusa nici o lege, ci pentru unul ca acesta este de ajuns epitimia
celor care se casatoresc de doua ori. Insa vaduva care a ajuns saizeci de ani, de ar voi iarasi sa
vietuiasca cu barbat, nu se va invrednici de impartasirea celui Bun, pana ce nu va inceta de
patima necuratiei. Iar daca o vom primi pe ea inainte de saizeci de ani, vina va fi a noastra, nu
a femeii". Sfantul Vasile cel Mare prevede prin canonul mentionat interzicerea vaduvei de peste
60 de ani de a se casatori, oprind-o pe aceasta de la impartasanie pana cand nu paraseste
"nebunia sa" si pana cand "nu se vindeca de patima sa necurata". Cu privire la partea
barbateasca, marele Parinte capadocian, mentiona intr-o scrisoare adresata unui oarecare
episcop Grigorie: "...Caci nu cred nici ca cel ce a ajuns de 70 de ani sa vietuiasca in patimi cu
o femeie, nici nu am poruncit, cele ce le-am poruncit, ca si cum s-ar fi intamplat vreo fapta
necuviincioasa... si stim ca ceea ce la unii este folositor, pentru altii devine prilej de pacat, din
care cauza am poruncit, urmand randuielii Sfintilor Parinti, sa te desparti de femeie... Alung-o
deci pe ea din casa ta si aseaz-o in manastire..." (can. 88), intelegandu-se aici atitudinea ferma
a Sfantului Vasile cel Mare fata de episcopul de 70 de ani care era invinuit ca avea relatii cu o
femeie introdusa pe furis in casa sa pe motiv ca-l ingrijeste. In acest caz, Sfantul Parinte invoca
autoritatea Sfintilor Parinti ai primului Sinod ecumenic de la Niceea (325), care prin canonul 3
au interzis prezenta femeilor introduse pe furis in casa clericilor si in consecinta, il sfatuieste pe
batranul episcop s-o trimita la manastire si sa fie servit de barbati pentru a nu fi sminteala pentru
pastoritii sai.
Cu toate acestea, persoanele ajunse la astfel de varste inaintate nu mai pot ajunge la
scopul fizic al casatoriei in conditii normale si cu atat mai putin apare ca justificata casatoria
sub aspect moral, iar existand incapacitati la o varsta prea frageda, asa pot aparea si la o varsta
prea inaintata unele incapacitati. Aceasta limita canonica superioara de varsta nu a fost
respectata si de legislatiile civile, chiar incepand cu Justinian, asa cum nici azi nu se impune de
catre state o limita maxima de varsta pentru casatorie. Dispozitiile canonice ale Sfantului Vasile
cel Mare au fost aplicate diferit in Bisericile Ortodoxe locale. Astfel, in Biserica de
Constantinopol nu au existat restrictii legate de varsta maxima la casatorie, in timp ce Biserica
Rusiei a ramas fidela restrictiei canonice, iar in Biserica din Serbia s-a impus regula ca barbatii
peste 60 de ani si femeile peste 50 de ani aveau nevoie de binecuvantarea episcopului local
competent pentru incheierea casatoriei.
La fel, Biserica Ortodoxa, conform Nomocanonului in XIV titluri, spre deosebire de
legea civila, nu administreaza Sfanta Taina a Cununiei persoanelor intre care exista o mare
diferenta de varsta, Profesorul Constantin Erbiceanu neconsiderand astfel de uniri drept
casatorii, "ci o specula rusinoasa, de interes, iar viata lor casnica este un iad pentru una din
parti".
Oare se poate ingadui o casatorie intre o tanara fata si un barbat in varsta intre care
iubirea si consimtamantul sincer sunt discutabile? Astfel de casatorii sunt bazate de cele mai
multe ori pe anumite calcule materiale, pe interes, fiind adesea reprobate de societate. In acest
sens, Pravila Mare, in Glava 198, precizeaza: "Graieste Pravila, ca pre la nunte sa cautam nu
numai caci se cade; ci sa cautam de se si cuvine... sa nu fie barbatul de 50 de ani si muierea de
12 sau de 15, sau muierea de 50 si barbatul de 20; deci bine cum se cade si cinstit iaste asa, ca
sa fie barbatul si muierea in varsta ce e pre lege cum graiesc dumnezeiestile pravile, iar cum nu
se cade si afara de dreptate iaste cum e mai sus sa fie barbatul batran si muierea tanara, sau
muierea batrana si barbatul tanar; care lucru nu iaste cum nu se cade, ci inca e rusine, dosada,
imputare si batjocura... sa se pazeasca cum se cade de varsta, sa nu fie barbatul batran si muierea
tanara, nici muierea batrana si barbatul tanar; ci sa fie amandoua partile deopotriva de ani
(apropiati ca varsta, n.n.)...".
Din pacate, constatam ca aceasta regula se aplica foarte rar, astfel de casatorii incheiate
intre persoane diferite mult ca varsta fiind destul de numeroase astazi in contextul socio-
economic in care traim, iar Biserica este pusa in situatia de a binecuvanta aceste uniri pentru ca
cei doi casatoriti civil sa nu traiasca in concubinaj pentru viata bisericeasca. Introducerea in
legislatia de stat a unor astfel de prevederi (varsta maxima si diferenta maxima de varsta la
casatorie) ar pune in lumina aspectul moral al institutiei casatoriei, contribuind esential la
intarirea moralitatii in relatiile de familie, iar Biserica nemaifiind pusa in situatia de a accepta
prin iconomie bisericeasca astfel de insotiri susceptibile de imoralitate.
Asadar, consideram ca astfel de impedimente, impuse de Sfintele Canoane ale Bisericii
noastre (este de dorit sa se aiba in vedere si rudenia spirituala, afinitatea sau cuscria, precum si
celelalte impedimente canonice), ar trebui sa fie recunoscute si de legislatia civila pentru
intarirea societatii prin casatorii trainice. Daca se nasc incapacitati legate de o varsta frageda,
asemenea incapacitati pot sa apara si atunci cand cineva se casatoreste la o varsta prea inaintata.
Asa cum s-a prevazut o varsta minima la care se poate incheia o casatorie din ratiuni de ordin
biologic si moral, din aceleasi ratiuni se poate prevedea si o varsta maxima, precum si diferenta
maxima de varsta la casatorie in legislatia civila, avandu-se in vedere si dispozitiile Bisericii.

4. Raportul dintre cununie si casatoria civila

Pana in secolul al IX-lea casatoria a fost recunoscuta pentru oamenii liberi, iar pentru sclavi
pana in secolul al XI-lea, acestia din urma neavand dreptul la casatorie religioasa. Prin
introducerea casatoriei civile ca obligatorie, cununia ramanand numai facultativa, de constiinta
dupa spiritul laic al rationalistilor, Biserica a luat pozitie fata de aceasta situatie, casatoria civila
nefiind recunoascuta fara binecuvantarea Bisericii, ci numai efectele sale civile. Fundamentul
acestei pozitii este biblic, casatoria fiind instituita de Dumnezeu in rai, Mantuitorul Hristos
intarind prin participarea Sa la nunta din Cana legatura dintre barbat si femeie in casatorie,
ridicand-o "din ordinea naturii in ordinea harului divin". Biserica este aceea care vegheaza
asupra sensului autentic al casatoriei, aparand intr-o lume secularizata atributele sale, unitatea
si indisolubilitatea, precum si caracterul sau de Taina a Bisericii, instituita de Insusi Dumnezeu.
In consecinta, Biserica are dreptul sa ceara credinciosilor sai aplicarea legislatiei
bisericesti, adica celebrarea Sfintei Taine a Cununiei, respectandu-se conditiile canonice pentru
evitarea impedimentelor. Toate unirile nebinecuvantate de Biserica, chiar daca a fost incheiata
in prealabil casatoria civila cu observarea legislatiei civile in vigoare, nu pot fi recunoscute sub
aspect canonic si moral, ele fiind considerate concubinaj, cum am vazut mai sus.
In Romania, Constitutia din 2003 nu impune casatoria religioasa pentru validitatea unirii
barbatului cu femeia, fiind suficienta casatoria civila care produce efecte juridice, garantandu-
se in acelasi timp libertatea de constiinta si libertatea religioasa, fiecare fiind liber sa opteze
pentru casatoria religioasa, dar aceasta numai dupa incheierea casatoriei civile. Articolul 48 din
Constitutie precizeaza: "Familia se intemeiaza pe casatoria liber consimtita intre soti (casatoria
civila, n.n.), pe egalitatea acestora si pe dreptul si indatorirea parintilor de a asigura cresterea,
educatia si instruirea copiilor (alin. 1). Conditiile de incheiere, de desfacere si de nulitate a
casatoriei se stabilesc prin lege. Casatoria religioasa poate fi celebrata numai dupa casatoria
civila (alin. 2)". Putem observa cu usurinta caracterul facultativ al casatoriei religioase in legea
fundamentala a tarii noastre si aceasta dupa incheierea actului juridic al casatoriei civile. Cu
toate acestea, pentru Biserica, nu legiuitorul secular stabileste adevarata legislatie pentru
casatorie, ci Dumnezeu Insusi care a creat prima pereche de oameni si a intarit legatura
casatoriei dintre ei. Casatoria binecuvantata de Dumnezeu este inceputul adevaratei vieti de
familie, este taina unirii barbatului cu femeia, avand ca icoana unirea lui Hristos cu Biserica Sa,
pentru acest motiv Apostolul neamurilor, Sfantul Apostol Pavel, numind-o "taina mare", caci
"prin casatorie (casatoria religioasa, n.n.) vin la viata urmasii Imparatiei lui Dumnezeu, ai
Cerului. Casatoria este creatia. Parintii sunt impreuna creatori.
Casatoria, prin Iisus Hristos, este bucurie, viata, iubire, inceputul vietii vesnice. Ea este,
totusi, pentru un mare numar de oameni, nu bucurie, ci interes; nu sarbatoare, ci o viata fara
organizare; nu inceputul vietii vesnice, ci al sterilitatii". Astfel, toate pasiunile omului
contemporan, instrainarea sa de adevaratul sens al casatoriei, pot sa dispara daca el primeste,
constient de importanta si de impartasirea harului divin, Sfanta Taina a Cununiei, unirea
barbatului cu femeia nemaifiind privita ca o placere, "ci ca dragoste, bucurie, organizare,
inceput al vesniciei" . Prin Sfanta Taina a Cununiei, ca mijloc obiectiv de prezenta harica, se
impartaseste primitorilor, sotilor, harul divin, prin mijlocirea preotului ca savarsitor. Invocarea
faptului ca unii preoti, prin pacatele lor, nu sunt capabili sa savarseasca aceasta Sfanta Taina si
ca nu exista, astfel, efecte harice, determinandu-i pe unii sa renunte la casatoria religioasa dupa
casatoria civila, este de neacceptat. Preotul este un organ vazut al lui Dumnezeu si mijlocitor al
tainei, efectele tainei producandu-se independent de vrednicia preotului, adevaratul Savarsitor
si Izvor al harului fiind Insusi Domnul nostru Iisus Hristos.
Deci, casatoriile care nu sunt binecuvantate de Biserica prin Sfanta Taina a Cununiei,
prin care se sfinteste legatura de iubire dintre barbat si femeie, nu sunt considerate valide
conform dreptului canonic, pentru ca "orice legatura in afara celei binecuvantate de ea (de
Biserica, n.n.), in vederea intemeierii unei familii si a nasterii de prunci este faradelege".
Biserica trebuie sa tina cont de legislatia de Stat privind dreptul matrimonial, dar si Statul
trebuie sa respecte dispozitiile bisericesti care se refera la casatorie, ca Taina a Bisericii. Bunele
relatii existente intre Stat si Biserica, armonia intre canoanele bisericesti si legile civile au servit
de-a lungul timpului ca regula. In istorie au existat perioade in care imparatii sau conducatorii
diferitelor popoare au dat caracter de legi civile anumitor canoane bisericesti, punandu-le in
slujba interesului comun al statelor respective. Si astazi se impune cu necesitate armonizarea
celor doua legislatii, existand doua casatorii, a Statului si a Bisericii. In contextul actual, in
Biserica Ortodoxa, in ceea ce priveste conditiile si impedimentele la casatorie, practica
bisericeasca trebuie sa respecte dispozitiile civile in materie, dar fara sa depaseasca limitele
extreme ale iconomiei bisericesti.
Privind situatia din Occident, putem spune ca in Franta, in sanul Catolicismului, Codul
napoleonian a impus obligativitatea incheierii formalitatilor civile ale casatoriei, ceremoniile
religioase fiind facultative si fara implicatii in viata publica. Asadar, legea civila nu considera
casatoria decat un contract civil, cum era precizat in acesti termeni in Constitutia franceza din
1791. Separarea intre cele doua casatorii, civila si religioasa, avea sa duca la o adevarata
"ignoranta si indiferenta fata de celebrarile religioase". Conform articolelor organice (nr. 54),
adaugate la concordatul din 1801: "Preotii nu vor da binecuvantarea nuptiala decat acelora care
vor justifica contractarea casatoriei inaintea oficialului civil". Pentru preotii care nu respectau
reglementarile civile cu privire la obligativitatea casatoriei civile inaintea celei religioase, Codul
penal din 1810 s-a aratat foarte sever atat pentru sotii care acceptau casatoria religioasa fara
incheierea celei civile, cat si pentru preoti. Se prevedeau amenzi, iar pentru cei ce recidivau
erau prevazute chiar pedepse privative de libertate (cf. art. 200), pentru prima recidiva
inchisoarea era de la doi la cinci ani, iar pentru a doua recidiva inchisoare de la zece la douazeci
de ani.
Separarea dintre Biserica si Stat prin legea din 9 decembrie 1905, i-a facut pe unii sa se
intrebe asupra validitatii articolelor din Codul penal, 199 si 200, cerand chiar o abrogare tacita.
Au existat voci care au cerut public abrogarea celor doua articole din Codul penal, cum ar fi
deputatul Alain Madelin (29 iulie 1981), acesta sustinand ca prezenta celor doua articole in
Codul penal al unui stat laic este nedemna, trebuind totusi sa se permita celor ce vietuiesc in
uniuni libere, recunoscute legal in Franta, si care doresc evitarea consecintelor patrimoniale
prin casatorie, sa celebreze casatoria religioasa pentru pacea constiintei lor. Emil Poulat a
subliniat ambiguitatea acestui punct al dreptului francez, intrebandu-se cum se poate impune
casatoria civila celor care doresc sa primeasca doar ceremonia religioasa, cand Statul nu poate
impune casatoria acelor persoane care traiesc in concubinaj notoriu. Aceasta situatie duce la
existenta casatoriilor clandestine, prevazute de Biserica Romano-Catolica pentru cazuri
extraordinare (La Croix, 26/27 august 1990). Precizam ca pentru cazurile in care casatoriile
religioase nu pot fi celebrate public, dreptul canonic catolic prevede forme discrete, secrete sau
extraordinare pentru validitatea casatoriei religioase care nu poate beneficia de prezenta publica
a preotului competent (can. 1116 si 1130-1133). Codul penal din 1994 a adus o modificare,
tinand cont de contestarea celor doua articole (199 si 200), inlocuindu-le cu articolul 433.21
care prevede inchisoare de sase luni si o amenda de 50.000 franci pentru preotii care "de o
maniera obisnuita" celebrau casatoriile religioase fara justificarea primirii actului de casatorie
civila. Prin introducerea expresiei "de maničre habituelle" (de maniera obisnuita), se observa
un compromis al legislatiei penale la reactiile existente, presupunandu-se posibilitatea celebrarii
religioase a casatoriei inaintea celei civile, dar pentru a se evita consecintele penale ale legii, nu
trebuie ca preotul sa celebreze deliberat si aceasta pentru inaplicarea regulei privind
anterioritatea casatoriei civile, ci din ratiuni serioase.

Prin urmare, Biserica nu dicteaza si nu blocheaza aplicarea legislatiei civile, asemenea


unui "grup de presiune", ea accepta legislatia civila in masura in care aceasta nu vine in
contradictie cu normele sale religios-morale, iar Statul trebuie sa accepte legislatia bisericeasca
in materie matrimoniala, avandu-se in vedere faptul ca Biserica este o institutie care se
organizeaza si functioneaza in cadrul Statului, ca institutie recunoscuta de Stat, dar, in acelasi
timp, nu trebuie ignorat de Stat si caracterul Bisericii de institutie divino-umana care se
deosebeste fiintial de celelalte institutii laice ale Statului. In final, precizam ca sustinem si in
tara noastra importanta si necesitatea casatoriei religioase cu efecte civile pentru credinciosii
Bisericii, modificarea art. 48 din Constitutie fiind necesara, casatoria civila putand fi celebrata
pentru necredinciosi, precum si pentru cei care nu sunt membri ai Bisericii.

Bibliografie selectiva:

1. Arhidiacon Prof. Dr. Ioan N. FLOCA, Canoanele Bisericii Ortodoxe. Note si


comentarii, Bucuresti, 1991
2. I.P.S. Prof. Univ. Dr. Liviu (Laurentiu) STREZA (actualmente Arhiepiscopul Sibiului
si Mitropolit al Ardealului) in Prefata la lucrarea Parintelui Dr. Vasile GAVRILA,
Cununia - viata intru Imparatie, Fundatia "Traditia Romaneasca", Bucuresti, 2004
3. Pr. Prof. Dr. Dumitru STANILOAE, Teologia Dogmatica Ortodoxa, vol. I, ed. a III-a,
EIBMBOR, Bucuresti, 2003
4. Pr. Prof. Dr. Mircea PACURARIU, Istoria Bisericii Ortodoxe Romane, vol. 3,
EIBMBOR, Bucuresti, 1997
5. Arhid. Prof. Univ. Dr. Ioan N. FLOCA, Prof. Dr. Sorin JOANTA, Administratie
bisericeasca parohiala si legislatie, ed. a II-a, Editura Universitatii "Lucian Blaga",
Sibiu, 2002
6. Pr. Prof. Dr. Nicolae D. NECULA, Traditie si innoire in slujirea liturgica", vol. 3,
EIBMBOR, Bucuresti, 2004
7. Pr. Stefan SLEVOACA, Casatoria crestina, in rev. MMS, XVIII (1967), nr. 9-10
8. Pr. Prof. Liviu STAN, Taria nezdruncinata a sfintelor canoane, in rev. O, XXII (1970),
nr. 2
9. Pr. Constantin DRON, Valoarea actuala a canoanelor, teza de doctorat, Bucuresti, 1928
10. H. ANDRUTSOS, Dogmatica, trad. rom., p. 420, apud Pr. Prof. Dr. Dumitru
STANILOAE, Teologia Dogmatica Ortodoxa, vol. 3, EIBMBOR, Bucuresti, 1997
11. Sfantul ATANASIE cel Mare, Tratat despre Intruparea Cuvantului, trad. rom. de Pr.
Prof. Dr. Dumitru Staniloae, in PSB, vol. 15, Bucuresti, 1987
12. Sfantul MAXIM Marturisitorul, Raspunsuri catre Talasie, in "Filocalia", vol. III, editia
a II-a, trad. rom. de Pr. Prof. Dr. Dumitru Staniloae, Ed. Humanitas, Bucuresti, 1999
13. Dr. Irineu SLATINEANUL, In Duhul sfinteniei lui Hristos, Editura Universitaria,
Craiova, 2001
14. Preot Dr. Vasile RADUCA, Antropologia Sfantului Grigore de Nyssa, EIBMBOR,
Bucuresti, 1996
15. Arhimandrit Hristofor STAVROPULOS, Dumnezeiasca Euharistie. Taina Tainelor,
trad. rom. de Pr. Dr. Constantin I. Bajau, Ed. Apostoliki Diakonia, Atena
16. Teodor SAMBRIAN, Drept roman, Editura Helios, Craiova, 2001
17. Pr. Traian COSTEA, Casatoria din punct de vedere : istoric, dogmatic si canonic, teza
de doctorat, Bucuresti, 1935
18. Valeriu MOLDOVAN, Curs elementar de drept bisericesc comparat, Cluj, 1930
19. Ion DOGARU, Sevastian CERCEL, Elemente de dreptul familiei, Themis, Craiova,
2001
20. Marcel Ioan RUSU, Procedura divortului in dreptul romanesc, Ed. Rosetti, Bucuresti,
2003
21. I. DOGARU, S. CERCEL, Elemente de dreptul familiei, Editura Themis, Craiova, 2001
22. C. STATESCU, Drept civil, EDP, Bucuresti, 1970
23. Diac. Miron MIHUT, Legislatia romana cu privire la casatorie si familie in ultimii
douazeci de ani, in rev. BOR, LXXXV (1967), nr. 1-2
24. V. D. ZLATESCU, Consideratii cu privire la institutia prescriptiei, in rev. Dreptul,
(1999), nr. 2
25. Marieta Maria SOREATA, Dreptul familiei, Ed. Universitaria, Craiova, 2005
26. Ion P. FILIPESCU, Andrei I. FILIPESCU, Tratat de dreptul familiei, Edit. All Beck,
Bucuresti, 2002
27. Stefan COCOS, Dreptul familiei, Lumina Lex, Bucuresti, 2001
28. Pr. Marc-Antoine COSTA DE BEAUREGARD, Teologia sexualitatii.
Heterosexualitatea si homosexualitatea din perspectiva crestina, trad. rom. de Gabriela
Moldoveanu, Editura Christiana, Bucuresti, 2004
29. Prof. Constantin ERBICEANU, Casatoria in Biserica noastra nationala din timpurile
vechi pana in prezent in raport cu canoanele si legile civile, Tipo-Litografia "Cartilor
bisericesti", Bucuresti, 1899
30. Irineu MIHALCESCU, Mitropolitul Moldovei, Catehismul crestin ortodox, republicat,
"Credinta Noastra", Bucuresti, 1990